Nu poţi compara para cu portocala, pruna cu pepenele, peştele cu porcul sau viaţa de dinainte cu viaţa de după. Cu siguranţă există nostalgii şi nostalgici. „Futu-i ceapa mă-si, nu credeam că democraţia o să fie aşa!” – am auzit nu o dată de la oameni diferiţi.
Acum 20 de ani probabil eram pe stadionul 23 august şi aşteptam apariţia marelui conducător. Azi nici măcar stadionul nu mai este şi nici urmă de manifestările grandioase de odinioară.
Strălucirea zilei Naţionale a României între 1948-1989 nu mai are nicio strălucire şi trecerea României din tabăra Axei în cea a Aliaţilor în cel de-al doilea război mondial la 23 august 1944 aparent s-a risipit în praful istoriei şi al timpului. Americanii au întârziat mai bine de 50 de ani şi ne-am ales cu o cumetrie de care n-am ştiut să profităm cu Mama Rusia. Ne place sau nu să admitem, schimbarea taberei în funcţie de interesele de moment, ne-au adus şi „beneficiul” unui partener privit tot timpul cu suspiciune, etichetă de care n-am scăpat şi nici nu vom scăpa. În fapt, 23 august nu este altceva decât ziua în care în 1944 printr-o lovitură de Stat militară, Antonescu a fost îndepărtat de la conducerea ţării şi România s-a predat necondiţionat Aliaţilor. Dacă istoricii încă n-au căzut de acord asupra evenimentelor de atunci – lovitură de Palat şi de Stat, Insurecţie, Revoluţie, etc – şi încă se folosesc diferite termene pentru definirea evenimentelor, consecinţele le-am suportat şi le mai suportăm.
Au rămas trei localităţi cu numele de 23 August, o localitate în judeţul Caraş-Severin, una în Constanţa şi una în Mureş.
23 august trezeşte încă nostalgia unor vremuri apuse. Asta fiindcă la înlăturarea sistemului comunist, n-am pus nici un alt sistem în locul acestuia şi – paradoxal sau cinic – sistemul capitalist la care ne-am pseudo-aliniat, tocmai dădea semnele decesului neanunţat, dar cu atât mai previzibil. Între două scaune şubrezite, ne-am trezit cu curul în aer. 
Mulţi vorbesc despre avantajele „epocii de aur”: siguranţa locului de muncă, siguranţa cetăţeanului, concediile la îndemâna tuturor sau performanţele sportive aparent de ne-egalat de atunci. Uită de frică, de frig, de lipsa alimentelor, lipsa perspectivei, în mod bizar creierul selectează detaliile care ne convin şi izolează sau şterge lucrurile care ne incomodează sau nu (mai) cadrează cu opinia şi poziţia noastră curentă. Absurditatea nostalgiei se reflectă perfect în mult înjuratul salamul de soia devenit astăzi un produs „cool”.
Evident, atât sistemul capitalist, cât şi cel comunist a avut avantaje şi dezavantaje, spre neşansa noastră însă se pare că păstrăm şi perpetuăm din prostie sau comoditate exact aspectele care n-au legătură cu sistemul ci ţin de om şi caracterul acestuia: hoţia, cumetria, corupţia, lenea, nepăsarea, şmecheria…
Nu suntem conduşi de extratereştrii, politicienii nu vin dintr-o altă lume, Statul nu este un organism extern ci reflecţia societăţii, socetate din care facem şi noi parte. Şi sunt nevoit să mă repet: nu istoria se repetă ci noi repetăm greşelile.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sPJHQmJAiKA&feature=rec-HM-r2]
Mai importantă – cred – a fost ziua de 23 august 1939, când la Moscova, în prezenţa lui Stalin, s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, teoretic – şi oficial – un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, practic un tratat de împărţire a lumii între două imperii expansioniste. Tot un cinism al istoriei a făcut ca tot într-o zi de 23 august – în 1942 – să înceapă bătălia de la Stalingrad…
23 august 2009, încă o zi într-o lume aparent ciudată, dar tot mai… amuzantă.
) dar aş putea să jur că lumea a luat-o agale într-o direcţie dubioasă. Mă uitam la reporterii care erau călare pe părinţii copiilor de la Timişoara care se presupune că l-ar fi măcelărit pe bătrânul acele nefericit. „Credeţi că e vinovat?”, „Credeţi că l-a ucis fata dumneavoastră?”, „Dar de ce se prostitua?”, „Fiul dumneavoastră a făcut liceul de teologie, cum a putut să facă asta?” şi cea mai tare întrebare posibilă: „Cine l-a omorât primul?”
Din trei în trei… 
