Home › Posts tagged interesant › Page 14

interesant

Un tramvai numit Marleen

Posted on by — 20 Comments ↓

Între două rafale de vânt câţiva stropi de ploaie obosiţi îşi şterg obrazul de geamul murdar al tramvaiului. Lumină chioară, lume pestriţă, feţe obosite într-o seară zgribulită şi împroşcată cu noroi. Caut cu disperare să-mi fixez privirea pe ceva, pe altceva. N-am noroc, în seara asta nu văd nici o fesă bombată, nici o aluniţă deocheată sau măcar un toc de cizmă mai ascuţit. Mă pierd în gol, mă scufund în incertitudinea gândurilor neliniştite, în tulburiul necunoscutului şi în ceaţa ce şi-a lăsat parfumul peste mine. Sunt aici, dar nu şi prezent. Timpul parcă se aruncă în faţa roţilor de oţel şi în confuzia creată nu mai există nici trecut, nici viitor. Prezentul plumburiu mă ameţeşte. Ne amăgeşte?
Cu o staţie-două mai încolo urcă un băieţaş brunet cu un acordeon agăţat de el, priveşte-n jur neîncrezător şi îşi începe recitalul. „Minunat!” – mă gândesc şi mă dojenesc că mi-am lăsat mp3 playerul acasă. Prestaţia nu este tocmai jalnică chiar dacă muzica ţipă puţin prea tare în vagonul transformat ad-hoc într-o cutie de rezonanţă. Băiatul ajunge lângă un grup de trei cetăţeni, uşor mototoliţi de ceva alcool şi cu aer şi aere de şoareci de birou, funcţionari de bancă sau agenţi imobiliari, băieţi cu pantaloni călcaţi mai la dungă, cu cămaşa mai curată la guler, cu portofelul mai subţire, dar cu Master plastic în el. Ştiţi voi! Cu toate că mă străduiesc să nu-i aud, frânturi din discuţia lor mă zgârie pe urechi, vorbesc tare, cu superioritate despre muzică şi rezonanţă, teoretizează sunetul şi ce este în substratul sunetului. Îmi amintesc de un alt timp, un alt oraş şi o altă situaţie în care cu un prieten tot după prea multe beri, prăbuşiţi sub norii de fum, am ajuns de la o discuţie despre Jazz la fizică şi de la artă la matematică, tot o artă, dar… În fine!
Acordeonistul a ajuns în dreptul grupului de băieţi şi unul din ei i-a întins o hârtie de un leu. Altul, cu strălucire dubioasă-n privire, s-a întors spre trubadurul ambulant şi l-a întrebat: „da’ pe aia, Lili Marleen, o ştii?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GtPBv0KEQNc]

Băiatul a interpretat „ceva” cu iz de Dietrich, cu parfum de mahala şi aromă de odinioară. Trecem prin dreptul blocurilor colorate ţipător, acum înăbuşite-n beznă, încremenite şi ele parcă dintr-un alt timp şi uitate de izbelişte odată la patru ani… Gaşca îşi continuă discuţia, omul cu comanda strâmbă din nas nemulţumit, dar îi întinde băiatului o bancnotă de cinci lei, altul încă una de un leu. Vreau să mă scobesc şi eu de portofel, să scot ceva mărunţiş, moment în care observ un alt tip solid care urmăreşte toată faza zâmbitor, sprijinit de-o bară cu doi-trei metri mai încolo: giacă de piele neagră, blugi suspect de curaţi, pantofi strălucitori şi o burtă supradimensionată. Băiatul cu acordeonul trece prin faţa mea, miroase a canal şi fum, are degete lungi şi negre, pare şi mai subţire cu acordeonul vechi şi mare atârnat pe piept. Ajuns ceva mai în colo la un alt grup de călători se opreşte din mers şi ridică tonul la cântat. Umflatul cu geaca de piele se pune şi el în mişcare, se înfige-n capătul tramvaiului şi nu-şi ia ochii de pe băiat.  Îmi cade fisa, el e tartorul.
Se termină rondul muzical, băiatul ajunge la şefu’ din spatele vagonului şi-i dă toată încasările. Poate totuşi se va alege şi el cu o franzelă şi două felii de parizer… Poate.
Şi realizez că indiferent ce pantofi purtăm, nu contează câţi giga are iPodul atârnat de gât, nici ce etichetă are geaca de pe noi sau câte carduri avem în buzunar, toţi avem un pufos vigilent, un pretins înger păzitor, un ochi care ne urmăreşte şi ne…taxează. Sună aiurea,  ştiu, dar gândul acesta s-a înfipt ca un ac otrăvit în subconştientul meu, m-a trezit din amorţeală şi m-a făcut să zic: „băgami-aş p****la!”
Uite, uneori nici eu n-am nimic de spus şi nu-mi iese nimic inteligent pe gură… Şi-am promis să nu mai înjur!

vând tot!

Posted on by — 6 Comments ↓

M-am gândit şi deh, cu criza asta m-am crizat şi “io”, n-am încotro, vând tot.

Vând o pereche ciorapi, bleu închişi, abia purtaţi două zile, parfum autentic, remaiaţi o singură dată. Preţ promoţional! Vând ceas de mână, Pobeda de pe vremea lu’ bunicul, stricat, dar şic. Made In URSS, nu chinezării din acestea ieftine! Vând cheie la boxa de la subsol a vecinului de la patru. Am găsit-o în zăpadă astă iarnă, este uşor ruginită, dar este încă funcţională. Vecinul de la patru e prea bătrân să mai coboare la boxă, când o să mai coboare vreodată undeva, o să coboare mai jos şi definitiv.

În boxă am găsit şi albumul „Omagiu”, da, acela pentru Nicolae Ceauşescu, văd că-s mulţi care-i duc dorul, vând şi ditamai cărţulia, poate iau mai mult pe ea aşa decât la centrul de reciclat hârtia. Vând şi cardurile de credit, cumpărătorul să-mi achite datoriile… Vând bocancii găuriţi în talpă, dacă nu ninge sau plouă, chiar ţin de cald. Vând pijamalele, deobicei adorm ca porcul îmbrăcat pe canapea, sunt noi nouţi! Vând periuţa de dinţi…că nu prea mai am obiectul muncii.

Vând o mănuşă, mâna stângă, are o singură gaură arsă cu ţigara, perechea de la mâna dreaptă am pierdut-o în tramvaiul 32. Nu, nu ofer recompensă! Se poate sta cu o mâna dreaptă-n buzunar şi cu cea stângă agăţat de bară. Dau tot! Şi buzunaru’ gol… şi – la o adică – şi bara! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LSnXjE66tvQ]

Mă dau… Poate şi la schimb, da’ asta rămâne de negociat. În paricular. Ieri prin căutare m-a găsit cineva care tastase-n Google: „caut gigolo de calitate”. Aici sunt! Şi da, m-am răzgândit, nu mai vrea doar part-time , accept şi angajament full-time.

Mi-a mai rămas sufletul, dar nu-l vrea nimeni…

cafea cu sex

Posted on by — 14 Comments ↓

Ziua bună începe de dimineaţa cu o cafea. “Cafea cu dragoste” spune reclama, da’ eu cum sunt mereu mai cu moţ – să nu zic pe invers că se interpretează aiurea – mi-am tras o cafea cu sex de dimineaţă… să-mi meargă bine şi să vă meargă bine!

Presa pute iar a lipsă de subiecte aşa că m-am refugiat în blogosferă. La prima cană de cafea am râs puţin citind răutăţi la adresa femeilor pe pitzipoanca.org . Citez câteva: „Disponibilitatea spre sex. Se ştie că femeile vor să se f*tă fără să se înţeleagă că vor să se f*tă. Vor să se f*tă accidental. Dacă îi pui bomboana în braţe, ţi-o suge. Da să nu pară că a cerut-o ea.” Despre tocuri: „Ele spun că sunt ca să pară mai înalte, picioarele mai lungi şi să încordeze muşchii fesieri. Nu. S-au suit pe chestiile ălea instabile ca să sugereze că nu se pot mişca. Ideea exprimată este următoarea: “Dacă ar fi să mă alergi cu p*la în mână, n-aş putea să mă mişc prea repede, dacă înţelegeţi aluzia mea fină”. Fustele nu au nicio utilitate practică: „Nu te feresc de frig sau săbii şi nici nu oferă o mobilitate prea ridicată. Dar sunt uşor de dat jos.” Cerceii: „Cerceii bălăbăne la urechi ca să distragă atenţia de la faţă.” Poşeta este „o extensie a vaginului.” Sutienul: „E greu şi pentru ele să îl dea jos. Şi asta le mulţumeşte.” Am şi eu povestea mea cu sutienul şi dacă mă gândesc bine ştiu una şi cu poşeta, dar sunt de povestit la ceas târziu…hahaha.

Un blog tare am citit la Şi blondele gândesc . Noua (a)moralitate şi relaţionarea post-modernistă este subiectul, am citit, mi-a plăcut. Spicuiesc niţel că am observat că pun link-urile cam degeaba, nu prea vă omorâţi cu datu’ click-urilor: „Pe vremuri, băieţii trimiteau fetelor pe care le plăceau scrisori de dragoste. Azi, puştii le ard gagicuţelor DVD-uri cu empetreiuri. (…)Mai demult, tinerii făceau curte şi mergeau la peţit. Azi, ei merg la agăţat şi fac mofturi că nu vor cu prezervativ. (…) Suntem extrem de moderni, voiam să zic. Şi, am demonstrat că am evoluat (avem nero-express), ne-am redefinit prejudecăţile (fata face primul pas) şi ne-am aliniat la trend (ca-n telenovele, unde cel mai jalnic mod în care piţipoanca vrea să-l fure pe Făt-Frumos e să-i producă un prunc, care iese voinic şi deştept în ciuda tuturor alcoolemiilor ilegale ale tatălui turmentat). (…) Vreau să-ţi pot cere numărul de telefon fără să mă bănuieşti că-ţi stric casa. Sau să ţi-l ofer pe al meu, fără să mă gândesc că te gândeşti că poate mă gândesc eu la ceva neortodox. (…) Nu mai vreau să fiu nici fată, nici băiat. Pentru că sunt mai mult decât sexul meu din buletin.” De acord. Da’ totuşi, nu ne-o tragem? Hahahaha!

Trec să văd şi ce fac băieţii (?) şi citesc despre Mihai Trăistariu pe blogul lui Simona Tache . Omul a băgat 50.000 de euro şi şi-a tras un studio, genial numit: „MIHAI STUDIO”. Mihai este nemulţumit de piesele care i se compun şi s-a hotărât să ia el totul în mână. Şi o să o şi ia. Pentru asta „şi-a procurat cursuri şi cărţi din străinătate şi se pune pe treabă!” Vrea să-l întreacă pe Moga, cică. Bun aşa, e bine să şti ce vrei! Din experienţa mea de peste opt ani în aria digitală a muzicii şi în general a ceea ce înseamnă tehnică şi computere, plus cu cei 20 de ani de cântat cu tot felul de trupe, am înţeles că sculele sunt bune, dar fără omul cu idei, cunoştinţe şi inspiraţie în spatele lor, totul este-n van. Degeaba îmi daţi o cheie franceză, nu ştiu să schimb nici măcar garnitura de la robinetul de la chiuveta din bucătărie…şi e din aceea nouă, pe rulmenţi, fără garnitură…

Tudor Chirilă scrie tot mai bine. Astăzi despre cum este traficul în oraşu’ lu’ Bucur, dar mai ales ce bengoşi suntem noi, urmaşii ciobanului…: „Plouă. Traficul este oribil. Nimeni nu mai încape. Mitocănia musteşte. E verde-n morţii mă-tii nu te uiţi? Mânca-mi-ai pulaaa de prooosst!!! Făăă, târfă, muiieeee tu nu vezi că ai cedeazăăă fă proasto!!!! Ia uite-l şi p’ăsta mânca-ţi-aş!!! Tataieeee du-te acasă să mori că n-avem loc de tine!!!” Exact. Ăştia suntem…f*tui!

Cred că-s masochist, m-am născut în România, m-am mutat la Bucureşti şi intru din când în când pe la ciudatu’, pardon!  Ciutacu să-i citesc frustrările constante. Tipul nu este niciodată mulţumit de nimic şi tot timpul se agită şi se revoltă. Din scurta incursiune am înţeles că l-a enervat presa. Păi el nu tot presă face? El nu este tot o rotiţă în maşinăria asta şi nu ne poluează cu acelaşi gen de subiecte şi cu acelaşi ton de…n.f.??!  Chiar nu se găseşte nicio fată sufletistă să-i facă un sex oral cumsecade să se mai relaxeze şi băiatul acesta? Sau mie…să mă relaxez „io”….

Aaaaa…..era să uit, m-am chinuit ceva, dar noaptea trecută în final am reuşit să-mi încarc şase piese pe MySpace că tot v-am aburit cu ce şi cum am cântat şi ce mai intenţionez să fac(k)…  Este o piesă nouă al proiectului meu actual Rope Of Hope (Bang Your Head), două piese din era Nation’s Slum (Burn şi XXX), două piese făcute-n 2005 pentru două proiecte diferite (Veşti Proaste – doare doar când respir, respectiv Re/Boot – nimeni nu e nimeni) şi în final un clasic compus în 1988 sau 1989 al primei mele formaţii, Pansament, piesa Punk Ain’t Dead… Ştiu, n-am să-l concurez nici pe Trăistariu, nici pe Moga…Hahaha! Nu vreau nici la Eurovision să mă fac de cacao după aşa o cafea, trag tot la casă, la Braşov aşa că merg pe mâna lui Flavius şi strig şi eu: “Hai Dalma!”

hore anti-criză şi calmante

Posted on by — 13 Comments ↓

Cred că nu întâmplător Cabinetul Boc a „scăpat” spre presă aşa zisul „program anti-criză” într-o zi de vineri, în umbra week-end-ului şi la adăpostul manifestărilor populiste prilejuite de sărbătorirea Unirii. Presa şi blogosfera s-a umplut evident cu discuţii pe marginea programului, dar cetăţeanul obişnuit şi-a văzut de treburile lui.  Pentru cei care nu au citit încă măsurile propuse de Guvern, pot descărca documentul în format pdf de aici sau de pe pagina electronică a ziarului Cotidianul . Am citit cele 17 pagini ale documentului, dar recunosc, nu mă pricep la economie, las analizele serioase pe seama specialiştilor. Ce am văzut au fost găurile. Sunt multe-multe găuri prin care se scurg mulţi-mulţi bani. Dacă la ieşiri sumele apar exacte, la încasări am găsit un şir de „o să facem, o să dregem” şi formulări genul „găsirea unor soluţii”, expresie care pe mine, simplu contribuabil, mă sperie. Spre CEC Bank şi Eximbanc se duc 1,07 miliarde lei (minus 0,19% din PIB), Administraţia Publică a acumulat datorii semnificative, achitarea lor înghite 8,04 miliarde lei (1,39% din PIB), neimpozitarea profitului reinvestit mai aduce o pierdere la buget de circa 3,44 miliarde lei (0,59% din PIB) şi reglementarea plăţii TVA la încasarea facturii aduce pierderi de 0,9 miliarde de lei. Măsurile sociale ne costă încă peste 7 miliarde de lei şi sume mari se duc şi spre susţinerea diverselor sectoare economice. O altă soluţie la capitolul măsuri sociale: „În sectorul bugetar, ajustarea salariilor în anul 2009 se va face ţinând cont numai de creşterea prognozată a preţurilor de consum.” Din foarte puţina economie pe care o cunosc, ştiam că orice creştere salarială este o măsură producătoare de inflaţie şi ideea că vor creşte doar „în zona salariilor mici” este cel puţin utopică. Din experienţa de până acum orice creştere salarială într-un sector sau la o anumită categorie de salariaţi a provocat reacţii în lanţ în toate celelalte sectoare şi a condus la tensiuni sociale.
Mă opresc aici, cum spuneam, nu sunt specialist în economie şi finanţe, cu toate acestea, documentul Guvernului pare unul subţirel. Poate şi din acest motiv a fost lansat spre discuţia publică. Eu n-am nicio soluţie deşteaptă şi nici nu ştiu cine are. Guvernul acesta nu cred. Cum nici celelalte dinainte acestuia n-au avut şi tare mă tem că nici cele ce vor urma nu o să aibă.
În schimb i-am văzut dansând în hora populară, cei drept, cu excepţia doamnei Udrea, cam crispaţi. Pe undeva este firesc, blonda a obţinut două miliarde printr-un proiect al ministerului privitor la tichetele de vacanţă, nu e problema ei cine şi cu ce bani astupă (şi) gaura ei…

Au trecut doar câteva zile de când am (re) amintit de Erika şi de faptul că sistemul sanitar este defect ca toate celelalte sisteme. La sfârşitul săptămânii s-a confirmat că sistemul defectuos generează şi efecte secundare dezastruoase. Se întâmplă o tragedie la Slatina, alta la Galaţi, mor pacienţii pe holurile spitalelor plimbaţi dintr-o secţie la alta sau dintr-un spital în altul, mor abandonaţi cu targa la colţ de stradă sau pur şi simplu salvările nu ajung fiindcă ba sunt blocate în trafic, ba n-au benzină, medicul sau şoferul este în concediu… Cu asemenea ocazii – o adevărată fiesta pentru presă – se discută despre fapte sau despre sistem, dar se pierde din vedere factorul uman. De ce un medic ia şpagă? Fiindcă după ani de învăţat ajunge să lucreze pe un salariu ridicol de mic în condiţii de foarte multe ori mizere şi inadecvate unei asistenţe medicale „normale”, civilizate. Lipsa de fonduri şi reforma doar la nivel afirmativ o să genereze în continuare tragedii iar vinovaţi vor fi găsiţi în continuare oamenii captivi al acestui sistem defectuos şi niciodată cei care generează şi menţin sistemul în asemenea stare. Nu caut nici scuze, nici nu vreau să dezvinovăţesc oamenii, doar cred că răul nu poate fi îndreptat atâta timp cât rădăcinile lui nu sunt exterminate. Oriunde în lume în urma unor astfel de scandaluri demisiona Ministrul de resort sau tot Guvernul în… b(l)oc. Nu la noi, la noi niciodată.

Mă amuză starea blogosferei. Dacă în toată lumea civilizată s-a dezvoltat aşa numitul „citizen journalism”, în care jurnalistul amator sau ad-hoc prezintă ştiri şi uneori devine generator de ştiri pentru mass-media tradiţională, la noi bloggerul este predominant un simplu sau un „inteligent” comentator de ştiri absorbite din fluxul convenţional. Blogurile seamănă uneori izbitor cu talk-show-urile de la televizor. Dacă am „inventat” şi „democraţia originală”, avem şi o blogosferă originală. Este totuşi bine că (încă) ne păstrăm independenţa, se comentează şi se discută şi lucrurile care în presă nu răzbat sau sunt prezentate unilateral, chiar dacă văd şi citesc tot mai multe bloguri cu iz corporatist sau sesizabil subordonate unor interese. În ceea ce priveşte comentatul, nici eu nu fac excepţie aşa că pe bună dreptate puteţi spune: „ciocul mic!” Hahaha.

Vreau să scap de mizerie… Bang!

trei în unu: magnetism, gheaţă şi democraţie

Posted on by — 12 Comments ↓

N-a fost un an rău, din punct de vedere muzical 2008-ul. Încet-încet am intrat şi noi în circuitul European al concertelor. Deh, cu mp3-urile şi download-urile, s-a schimbat şi faţa industriei muzicale, accentul nu mai cade pe milioanele de discuri vândute, ci pe concerte. Mai greu o duc cei din industria cinematografică, da’ asta este o altă poveste!
Am avut parte de distracţie, nu glumă. În acelaşi an, la distanţă de câteva zile să ai ocazia să vezi trupele adolescenţei: Iron Maiden, Judas Priest, Queensryche şi Metallica, e mare lucru! Dar lista cu artiştii care ne-au onorat este lungă: Paradise Lost, Massive Attack, Tricky, Manic Street Preachers, Kaiser Chiefs, Rosin Murphy, Apollo 440, Cypress Hill, Nelly Furtado, Unkle, The Dandy Warholes, dEUS, Ross the Boss (ex-Manowar), Primal Fear, Exploited, Madball, Morcheeba, ATB, Nouvelle Vague, Koop, Def Leppard, Whitesnake, Chick Corea, John McLaughlin, etc. Este adevărat, au fost şi nume care ne-au ocolit cu eleganţă: Ministry sau Slayer au preferat Sofia şi Budapesta…probabil din obişnuinţă.
Festivalurile adună şi publicul şi numele sonore, dar şi la concertele „obişnuite” mişcarea este tot mai mare. În ceea ce priveşte noul an, s-au anunţat deja multe nume, lista o deschide Sting, dar au fost deja veteranii de la Napalm Death şi urmează Kreator în februarie. Criza rămâne un vis urât ce umple golul din mass-media şi justifică timpul pierdut cu bazaconii al noului Guvern. Dar e duminică, să lăsăm politica să doarmă.

Era să zic „show biz da’ mulţi”. Biz în acest caz, probabil prescurtarea de la „bizoni”, nu, nu animalele pentru care am toată stima, ci „specimenele” care populează (şi) zona industriei de „entertainment”.
Citeam undeva despre plusurile şi minusurile anului 2008. La „mari dezamăgiri” figurau Metallica cu „Death Magnetic”. Autorul plângea după 1986 – „Master of Puppets” – şi desfiinţa sunetul discului, producţia lui Rick Rubin. Eu sincer m-am bucurat că băieţii l-au expediat pe Bob Rock, disc cu sunet mai prost ca „St. Anger” nu cred că am în colecţie, eventual doar dacă sap după nişte demouri de Thrash Metal de la sfârşitul anilor 80… Mie nu mi-au mai plăcut Metallica cu cele două „Load”-uri, dar reanalizând la rece perioada, din cele două discuri iese unul bun cu siguranţă. „Garage Inc.”-ul a fost o variantă extinsă la E.P.-ul din 1987 „The $5.98 E.P.: Garage Days Re-Revisited” şi conţine doar prelucrări iar „S&M”-ul din 1999 a fost un experiment ratat, o încercare de a ajunge la un public şi mai larg. „Death Magnetic” este un album care pune oarecum lucrurile la punct şi Metallica sunt din nou „băieţii în negru”, pe merit, cea mai populară formaţie din aria Metalului. Cu vânzări de peste 95 milioane de discuri, succesul formaţiei este probabil inegalabil.
metallica_death_magnetic_coverNu ştiu dacă doar din cauza numeleu, dar “Death Magnetic” mi-a amintit de formaţia Monster Magnet.
Revenirea la vechiul logo cred că este un mesaj direct pentru fanii primelor 4 albume: “băieţi, gata cu prosteala, ne-am întors!” Fac încă o confesiune, Radioul City FM ne-a tot bombardat cu primul extras single “The Day That Never Comes” , piesă care nu prea m-a dat pe spate, aşa că am fost neîncrezător.
Sunetul bătăilor de inimă şi o chitară de undeva din spate într-un crescendo Psihedelic marchează introducerea în album şi în piesa “That Was Just Your Life”. Atmosferă uşor Slayeriană aş îndrăzni să spun, dar după câteva măsuri intrăm în plină era “…And Justice for All” cu un riff ce ne salută ca o veche cunoştinţă de mult neîntâlnită. Schimbările de ritm, vocea lui Hetfield, sunetul, adică totul, se încadrează perfect în atmosfera trupei din 1988. Ce dracu am făcut cu viaţa mea în ăştia 20 ani?! “The End of the Line” te prinde repede cu ritmul său uşor săltăreţ şi cu riffurile tăioase. Linia vocală pe strofe ne aruncă înapoi la “Creeping Death” iar refrenul ne aduce undeva la “Fuel”. ” Need… More and more  Tainted misery. Bleed… Battle scars Chemical affinity. Reign… Legacy Innocence corrode. Stain… Rot away Catatonic overload. Choke… Asphyxia  Snuff reality. Scorch… Kill the light Incinerate celebrity. Reaper… Butchery Karma amputee. Bloodline… Redefine Death contagious deity.”  Piesa are şi un pasaj lent, de atmosferă, plăcut şi bine încadrat: “The slave becomes the master.”… Urmează o altă piesă “dansantă”, “Broken, Beat And Scarred”. Cam aici m-am liniştit, mi-am aprins o ţigară şi am zis, da domne, ăştia sunt iar Metallica, şi mi-am pus sau am pus întrebarea: “ce aţi mai făcut băieţi din 1991?” Am ajuns la amintitul ” The Day That Never Comes”. Început a la “Nothing Else Matters”, chiar şi armoniile sunt tot pe acolo, adică aşa şi aşa. Când se “supără” tot pasajul este un tribut Iron Maiden pe faţă: solouri cu chitări gemene şi tot tacâmul, doar tempoul rămâne inconfundabil Metallica. Până la urmă ascultată acasă pe boxe adevărate şi nu la serviciu pe un radio miniaturizat, nici piesa asta nu pot să zic că e rea. Ba, poate că după încă 10 ascultări o să-mi şi placă. “All Nightmare Long” este un titlu potrivit pentru încă o rockăială adevărată. Piesă tare este şi următoarea “Cyanide”, cu schimbări inspirate, sunetul şi mixajul este perfect, fără fiţe, dar bine echilibrat şi redă excelent dinamica formaţiei şi păstrează şi gustul de viu. Sper ca următorul single să fie făcut la “Cyanide”: “Suicide, I’ve already died, You’re just the funeral I’ve been waiting for, Cyanide, living dead inside, Break this empty shell forevermore!” şi nu la următoarea piesă de pe disc: “The Unforgiven III”. Doi-ul cred că l-am ratat…  A, a fost pe “Re-Loaded”…aha, hahaha! O baladă de aproape opt minute, mă puteam lipsii de ea, dar nu, nu e nasoală piesa şi are o orchestraţie interesantă pe alocuri. “The Judas Kiss” începe într-o manieră de Metal Simfonic dar din fericire e doar aşa o foarte scurtă introducere, vine iar ritmul galopant şi accentuat în modul caracteristic al trupei, ruperile sunt bine venite, chitara furnizează un riff sănătos, pe anumite pasaje mi-au amintit în mod plăcut de regretaţii Pantera. “Suicide And Redemption” cu cele aproape 10 minute ale sale este cea mai lungă piesă de pe discul care orcium nu are piese sub 6 minute şi majoritatea sar de 7. Dacă vă mai spun şi faptul că este o compoziţie instrumentală… M-a surprins, dar în mod plăcut. Finalul cu “My Apocalypse” este încă o dovadă că băieţii s-au întors la statutul de băieţi, că Metallica încă nu este o trupă pe care să o tăiem cu regret de pe lista imaginară a formaţiilor Metalice adevărate şi că în final, trupa s-a regăsit, şi-a regăsit rădăcinile într-un mod absolut demn şi că merită tot respectul.
Eu zic că producţia veteranului Rick Rubin este ireproşabilă şi băieţii au prestat impecabil. Titlul albumului este o trimitere/referire la magnetismul cu care Moartea a atras Rockerii celebrii… Dimebag (Pantera), Layne Staley (Alice In Chains), etc. R.I.P. Dau volumul la maxim şi-mi las vecinii să bată-n ţevile de la calorifere şi să se caţere pe pereţi. „Death Magnetic” este un album care ne scoate din monotonia gri a marilor oraşe manelizate, cu miros de mici şi gust de bere la plastic.

black_ice_coverPomul lăudat la care de la mic la mare s-a strâns toată lumea a fost Back in… „Black Ice”. Rulând la relantiu noul album AC/DC mi-am amintit de tovarăşul Moculescu care într-o splendidă sâmbătă, în emisiunea “Atenţie! Se cântă” a scăpat porumbelul fript pe gură: “Bine, bine, dacă insistaţi, am să vă cânt un nou şlagăr în primă audiţie!”  Cam aşa stă treaba şi cu Angus şi compania: au lansat o nouă colecţie de… standarde. Ca-n Jazz.
Băieţii nu inventează şi nu reinventează nimic: livrează. Dacă îţi plac, o să dai volumul la maxim, dacă nu, niciodată nu vei gonii prin casă cu mătura pe post de chitară şi cu mersul de gâscă a la Angus prin sufragerie. Sincer, mie îmi plac lucrurile simple, fără fiţe şi dacă un nou produs AC/DC este mai interesant ca “Flick of the switch” sau “Fly on the Wall”, eu mă declar perfect satisfăcut.
Trupa a rămas neschimbată: Brian Johnson –voce (61 de ani!), Angus Young – chitară, Malcolm Young – chitară şi voce, Cliff Williams – bas şi  Phil Rudd – tobe. Producătorul Brendan O’Brien şi inginerul de sunet Mike Fraser au păstrat intact sunetul simplu al trupei, totul este exact aşa ca produsele vechi de la sfârşitul anilor 70, totul este balansat şi aşezat, dar deloc steril. Albumul a fost imprimat în perioada martie-aprilie 2008 într-un studio din Vancouver şi lansarea oficială a discului se face în trei paşi: 17 octombrie – Germania, Italia, Elveţia, 18 octombrie – Australia şi pe 20 octombrie în tot restul lumii.
“Black Ice” porneşte agale cu personalul “Rock’N’Roll Train” . “Surpriza” plăcută este că deşii au trecut opt ani (!) de la “Stiff Upper Lip”, totul a rămas aşa cum au stabilit încă din 1975. Este un disc ceva mai lent şi ajuns la “Rock’N’Roll Dream” mi-am amintit că parcă tot AC/DC-ul este o reinterpretare a unui Zeppelin genial , cele 55 de minute care fac acest album şi cel mai lung produs de până acum al băieţilor Australieni, trec totuşi repede şi dacă uiţi discul pe repeat, nu-i bai, curge “liniştit” şi toată ziua. Aşa am păţit eu.
Sunt 15 piese, din care mie cel mai mult mi-au plăcut “Stormy May Day” , “War Machine”, “Money Made”  şi amintitul “Rock’N’Roll Dream”.  Avem 3 titluri care includ Rock’N’Roll-ul, un Rockin’ dar şi un Jack şi un Money. Poate că unii vor cataloga şi acest album ca pe o colecţie de clişee, dar eu mă repet şi spun că sunt standarde. Iar pentru condus nu cred că s-a inventat ceva mai adecvat! Nu este nuro-chirurgie, nici nu e mare lucru de spus (nici) despre acest disc, este pur şi simplu Rock’N’Roll şi este perfect aşa!

chinese_democracyCe au reuşit AC/DC, n-a ţinut şi în cazul Guns’N’Roses. Axl Rose are 47 de ani şi vrea să ne convingă că încă este rebelul care a fost la 25. Apetitul său pentru distrugere l-a adus în ipostaza aceasta şi sincer, nu cred că a rămas multă lume care să mai aştepte un disc Guns’N’Roses 15 ani: pistoalele s-au dus unul câte unul şi a rămas un singur trandafir iar cu o floare nici în acest caz nu este uşor să faci primăvară. Geffen a decis lansarea unui album pe care nimeni nu-l aşteaptă şi este greu de crezut că Axl cu noua gaşcă mai are public sau priză la vre-un public, scena s-a schimbat, lumea muzicii arată cu totul diferit ca în epoca de glorie a „Use Your Illusion”-ului.
Povestea „noului” Guns’N’Roses începe în 1994. Basistul Duff McKegan a fost înlocuit cu Tommy Stinson (ex-Replacements), chitaristul Slash cu Robin Flick (colaborator Nine Inch Nails) şi bateristul Matt Sorum cu Josh Freese (trecut prin The Vandals, A perfect Circle, Devo şi Nine Inch Nails). Unicul supravieţuitor al line-up-ului clasic este clăparul Dizzy Reed. Componenţa formaţiei s-a tot schimbat şi ulterior şi pe disc apar de la piesă la piesă diferiţi instrumentişti. Trebuie pomeniţi Paul Tobias, Chris Pitman şi Buckethead.
Producţia a înghiţit sume fabuloase, Axl a încasat un cec de un milion de dolar în 1998 de la Geffen cu promisiunea că mai primeşte un milion dacă termină albumul până în mai 1999. N-a fost să fie şi se vehiculează că în total discul a înghiţit peste 13 milioane…
Ce a ieşit? Să fiu semi-plastic aş spune că este ca şi cum am fi pus ciorba, felul doi şi desertul în aceeaşi farfurie. Sunt piese care amintesc de era „Use Your Illusion”, cea mai bună este cea lansată şi ca single „Better” , „There Was A Time” şi „Street Of Dreams”, sunt piese semi-industrializate ca „Shackler’s Revenge” sau „Raid n’ The Bedouins”. Sunt piese lente cum este „Sorry”, „Madagascar” şi „This I Love”, cum sunt şi piese Rock, cel mai bun exemplu fiind piesa de titlu „Chinese Democracy” . Din păcate compoziţiile lente predomină şi cu excepţia piesei „Street Of Dreams” sunt şi destul de inodore. Ar mai fi de amintit „If The World”, o piesă pulsantă, interesantă ca orchestraţie şi experimente sonore, construită pe un bas fuzzat şi o chitară cu iz de sample (loop) şi colorată cu tot felul de instrumente şi sunete. Dar discul are şi momente plictisitoare, nu doar amintitele semi-balade, dar şi tentative gen „Catcher In The Rye” care încearcă să pună cap la cap toate reţetele funcţionale ale trupei.
Cred că Guns’N’Roses putea fi o mare dezamăgire dacă cineva s-ar fi aşteptat la ceva din partea lor. Cu excepţia Geffen-ului evident… Mai guraliv momentan decât prietenul său Axl, Sebastian Bach (ex-Skid Row) spune că planul lui Axl ar fi ca acest disc să fie prima parte dintr-o trilogie care să apară integral până-n 2012. Probabil s-au cam adunat facturile şi pe frigiderul lui Axl… Criza, ce să-i faci?! Hahahaha!

V-am scos sau v-am băgat Rock-ul în cap şi astăzi! M-am uitat printre discuri, am mari restanţe de anul trecut şi deja vin materialele noi… Măresc doza,  abordez tratamentul de şoc…

sex, suflet, foc şi…lopată

Posted on by — 5 Comments ↓

Amăgiri, dezamăgiri, nopţi traversate pe beat-uri adecvate stărilor şi trăirilor, singuri în căutarea sufletului sau scufundaţi în braţele cuiva…Felii dintr-o lume uneori ameţită în care rătăcim şi încercăm să ne identificăm.
În loc să citesc pentru examenul de astăzi despre Radio, mă sustrag şi…ascult muzică, sap după un suflet pierdut în flăcări…Am greşit frecvenţa? Voi fi DJ-ul de serviciu pentru această sâmbătă şi voi să-mi ţineţi pumnii să mai iau un cinci la examen! Hahaha!
Am ales două discuri: „Only by the Night”-ul Americanilor de la Kings Of Leon, album care pentru mine este clar discul anului 2008 şi „Dig Out Your Soul”, ultimul produs semnat de Britanici de la Oasis.
Etichetate cu acelaşi inodor „Indie”, cele două discuri reflectă corect orientările majore din mainstreem-ul zonei Rock-ului popular…sau populist? Din punctul meu de vedere etichetele n-au nicio importanţă. Faptul că Green Day nu sunt Dead Kennedys este evident, dar asta nu mă împiedică să ascult cu plăcere „American Idiot”-ul. Asta aşa, ca exemplu. Pentru mine cutiuţele, sertăraşele şi etichetele n-au funcţionat niciodată. Ascult „ceva” şi îmi place sau nu-mi place.

Încep cu Kings of Leon.  Pentru cei care nu-i cunos încă, ascultaţi trupa pe MySpace

Kings of Leon au ajuns la al patrulea album, „Only by the Night” şi single-ul

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t5UWvvelwjU]

este deja un hit blocat în topuri.
Afacere de familie, trupa Americană din Tennessee, este compusă din trei fraţi: Caleb Followill – voce şi chitară, Nathan Followill – tobe şi Jared Followill – bas, sintetizatoare, voce şi un văr primar, chitaristul Matthew Followill.
Au plecat de la un amestec elegant de Blues, Southern Rock cu sunetul Indie de garaj şi au ajuns la un Rock aerisit, modern în care elementele de Progresiv se împacă cu aproape ori ce de la Country la Electro într-un amestec rafinat şi subtil, astfel reuşind prin muzica lor să se adresează unui public larg şi diferit.
După EP-ul „Holly Roller Novocain” lansat în 2003 apare imediat şi albumul de debut „Youth and Young Manhood”. Piesa „Holly Roller Novocain” a fost inclusă în coloana sonoră a mai multor filme iar trupa a plecat în turneu cântând în deschiderea celor de la The Strokes şi U2.
„Aha Shake Heartbreak” este scos pe piaţă în octombrie 2004 în Anglia şi în februarie 2005 în America. Fără a schimba radical ceva în muzică, orchestrată doar ceva mai aerisit şi cu un sunet mai şlefuit, albumul se bucură de succes mai ales în Europa. Piesele „King of the Rodeo” , „The Bucket” şi „Four Kicks” sunt lansate şi în variante de single.
„Because of the Times” lansat în 2006/2007 este momentul de turnură. De la prima piesă, „Knocked Up” se aude „altceva”, este o nouă abordare, iar New Musical Express-ul s-au grăbit să numească formaţia ca fiind cea mai importantă trupă Americană modernă. Dispar în umbră elementele de Southern şi Blues, accentul cade pe un bas pulsant şi atmosfera creată discret de sintetizatoare. Alternanţa spaţiilor aerisite cu intervenţiile tăioase ale chitărilor creează o senzaţie de muzică de film. „Charmer” este o piesă care cred că redă exact spiritul albumului.
Nu ştiu dacă este într-adevăr o piatră de hotar acest album, dar cu siguranţă este un produs interesant şi important.

onlybythenight
Şi am ajuns la „Only by the Night”. Discul porneşte cu “Closer” , foarte electro, aerisit, dar în acelaşi timp pregnant. Bas-ul fuzzat care lansează următoarea piesă, „Crawl” readuce trupa spre zona Rock, dar elementele electronice rămân pulsând în fundal şi mie mi-a amintit de U2 din perioada „Achtung Baby”. „Sex on Fire” te prinde imediat cu ritmul său şi tonalitatea caldă, e dansantă şi fredonabilă în egală măsură. Cred că magia sunetului celor din Kings of Leon constă exact în această polivalenţă sonoră: muzica lor se pretează la ori ce. Poţi lăsa discul să curgă în fundal când lucrezi la ceva acasă sau la serviciu, poţi să te laşi pe spate pe canapea, să dai muzica tare şi să visezi cu ochii deschişi, poţi să-l rulezi în maşină la condus, poţi să bei sau să faci dragoste pe „Only by the Night” şi nu numai noaptea.
„Use Somebody” este un „love song” tensionat, febril iar următoarele „Manhattan”„Revelry” şi „17” reaşează discul pe un făgaş mai lent şi ambiental, readuc acel gust de muzică de film, poţi să închizi ochii şi să visezi întins pe canapeau din sufragerie sau poţi să speli vasele în chiuveta de la bucătărie…
„Notion” şi „I Want You” chiar dacă nu sunt mult mai rapide, aduc puţină dinamică în plus. „I Want You” are o „bâţâială” ameţitoare şi plăcută, te prinde şi se agaţă prin simplitate ei de urechile noastre şi cu greu mai scăpăm de ea.  „Be Sombody” este construită pe ritmul tobelor galopante, dar în mod interesant, exact tobele rămân ascunse în fundal şi crescendoul piesei parcă nu are finalitate, nu ajung la un apogeu, te lasă cu piciorul în aer. Finalul cu „Cold Desert” este încă o peliculă de introspecţie marca Kings of Leon.
Ascultând albumul inevitabil îţi aminteşti de anumite nume, U2, Coldplay sau Muse, dar paralelele sunt inevitabile şi important este că în final Kings of Leon reuşesc să-şi desfacă sunetele într-un mod elegant şi personal. Şi dacă tot comparăm, pe undeva Kings of  Leon cred că au reuşit să combine Rush-ul cu Dire Straits şi rezultatul este o muzică de calitate pe care o consum cu plăcere. Şi asta contează cel mai mult!

digoutyoursoul
Poţi să ai toate motivele din lume să-i urăşti pe Oasis. O făceam doar pentru că le vedeam faţa. O făceam că-mi aminteau de The Beatles în cel mai grosolan mod. Îi uram pentru că erau Britanici şi că aveau succes. Cum să nu urăşti o formaţie care a vândut peste 60 de milioane de discuri, au avut 8 single-uri numărul unu în Marea Britanie, au câştigat 15 premii New Musical Express, 5 Brit Awards-uri, vreo 9 premii „Q” şi 4 premii MTV Europe?  Era o perioadă de pe la mijlocul anilor 90 când şi din robinet curgea în loc de apă tot Oasis. Mă enerva că-mi plăcea „Wonderwall” şi ştiam că nu este piesa lor.  Dar o cântau superb.

Au trecut anii, s-a dus şi valul maniac al trupei fraţilor Gallagher din Manchester, nu mai privesc cu furie înapoi …

Am ascultat toate cele opt albume ale lor, cu detaşare şi cu maxima obiectivitate de care am fost capabil. Paralela inevitabilă cu The Beatles rămâne ca o amprentă pregnantă pe obrazul lor. Este de fapt un parfum: invizibil dar foarte prezent. Dar Oasis sunt totuşi mult mai mult ca o simplă copie a unei formaţii geniale. Au obrăznicia tipic englezească şi au vitalitate. Bine, o zic şi pe asta, au şi talent. Poţi să-i urăşti sau poţi să-i iubeşti, dar au acel ceva ce te face să nu rămâi pasiv sau insensibil la muzica lor.

Nu vă mai plictisesc cu poveşti şi date biografice, trec la disecţia ultimului lor produs, „Dig Out Your Soul”, lansat pe 6, respectiv 7 octombrie 2008. Primul lucru care mi-a trecut prin cap când am pornit albumul a fost că ascult Rock. Asta simt când din boxe bârâie şi pulsează „Bag It Up”. Chitară, tobe, bas şi vocea. Simplu, aparent mecanic prin faptul că pare linear, cu un sunet colţos ce dă senzaţia de garaj, dar totul este bine filtrat şi aşezat la locul lui, Oasis se arată ca o maşinărie perfect unsă şi de neoprit. Vocea lui Liam şi-a păstrat sictirul şi prospeţimea, mesajul este direct şi totul se transformă într-un imn: „Someone tell me I’m dreaming,/ The freaks are rising up through the floor./ Everything I believe in/ Is telling me that I want more, more, more!” Aceste elemente, simplitatea, sunetul uşor murdar, dar extrem de bine echilibrat, abordarea tipic englezească cu superioritatea nevoalată cred că sunt în fapt ingredientele succesului formaţiei. Totul pare foarte simplu, dar în final puţine trupe au reuşit să-i copieze eficient. „The Turning” introduce şi clapa/pianul. Începe mai aerisit, pasajele calde emană calm, dar nu lipsesc răbufnirile eclectice punctate de chitările stridente care ne dovedesc că băieţii mai au suficientă energie.  „Waiting For The Rapture” este construită în jurul bas-ul fuzzat şi împins înainte. Începe ca „Five to One”-ul celor de la The Doors. Liam spune că e obosit, dar pare mai mult „conectat”: „I said I’m tired/ Come get me off the merry-go-round/ I’m wired/ Come feed me and then bring-a-me down”. Am ajuns şi la primul single lansat oficial pe 29 septembrie, „The Shock Of The Lightning” , o piesă pulsantă, dinamică, ameţitoare şi foarte Rock, foarte… Oasis. „Love is a time machine,/ Up on the silver screen,/ It’s all in my mind,/ Love is a litany,/ A magical mystery,/ And all in good time…”  „I’m Outta Time” vine să tempereze albumul, este o amintire cu gust The Beatles şi ca structură şi ca orchestraţie. „[Get Off Your] High Horse Lady” mi-a amintit de o piesă… Moby „Find my baby”. Are un feeling şi un groove asemănător. „Falling Down” are un ritm interesant şi o orchestraţie rafinată, nu este o piesă lentă, dar este de atmosferă: „a summer sun that blows my mind/ is falling down on all that i’ve ever known/ time will kiss the world goodbye/ we’re falling down on all that i’ve ever known”. „To Be Where There’s Life” readuce aroma The Beatles undeva în perioada „Magical Mystery Tour”. „Ain’t Got Nothin’” este o piesă din două teme uşurele, cum spune şi titlul, nu are nimic. Discul parcă se stinge uşor, nici „The Nature Of Reality” nu se evidenţiază prin ceva deosebit, îmi place toba bombastică, chitara zgârietoare şi câteva nuanţe mai colorate pe ici-colo, dar parcă lipseşte sclipirea. „Soldier On” care închide şi albumul rămâne în aceeaşi zonă clar-obscură, cu elemente uşor experimentale şi construcţie lineară şi simplistă, dar per ansamblu cele 46 de minute a celor 11 melodii ne oferă o conectare şi o delectare plăcută, o călătorie pe care la final îţi doreşti să o parcurgi din nou, să o retrăieşti.

La…săpat! Dig Out Your Soul

“I got my feet on the street but I can’t stop flyin’,
My head is in the clouds but at least I’m tryin’,
I’m out of control but I’m tied up tight,
Come in, come out tonight….”

pe ogoare batem câmpii

Posted on by — 8 Comments ↓

Între ameţelile inodore din sfera politicului despre cum transpiră Mircea Geoană să scoată cămaşa curată în legătură cu promisiunile din campania electorală fără acoperire, despre războiul mediatic între Traian Băsescu şi fostul său consilier Claudiu Săftoiu, despre „soluţiile” găsite-n pripă de Guvernul Boc, despre cum intenţionează Gigi Becali să închidă Clubul Steaua dacă afacerea nu devine rentabilă într-un an şi între ştirile „şoc” despre copii care dau naştere unor copii, un nou viol comis de doi români în Italia şi mondenităţile banale de zi cu zi, am găsit în Gândul şi o ştire care să mă intereseze. Astfel, dacă ieri seară vorbeam despre statistici, ziarul a publicat o statistică interesantă vis a vis de actele de violenţă difuzate pe posturile de televiziune. Vestea bună este că gradul de violenţă din programele televiziunilor noastre a scăzut faţă de 2004, dată anterioară la care s-a făcut ultima oară un astfel de studiu. „Studiul „Măsurarea gradului de violenţă prezent în programele audiovizualului românesc” a fost realizat de o echipă de cercetători de la Centrul de Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare. Proiectul a analizat 371 de ore de emisie, din săptămâna 13 – 19 octombrie 2008, a 13 canale: TVR1, Antena 1, Antena 3, Acasă, Pro TV, Realitatea TV, Prima TV, B1 TV, OTV, Kanal D, Cartoon Network, Jetix şi Minimax. (…) Conform monitorizării, numărul actelor de violenţă întâlnite la canalele analizate variază între 7,1 şi 23,5 pe oră (exceptând publicitatea), de unde rezultă o medie de 14 acte de violenţă pe oră. Violenţa verbală conduce cu 46,7 procente, fiind urmată de violenţa fizică, economică, psihologică, socială şi sexuală.” În topul violenţei verbale conduce detaşat Kanal D (94,1%), fiind urmat de B1 TV (71,2%) şi pe ultimul loc Pro TV (cu 19%). Interesant este faptul că cele mai multe acte de violenţă apar în emisiunile de tip reality show (20,7%), divertisment (15,5%) şi dezbateri (8,3%). „Prima TV a difuzat în perioada monitorizată cele mai multe ştiri violente (12,6 ştiri în medie, la buletinul principal), adunând o medie a ştirilor violente de 22 minute pe jurnal. (…) În funcţie de frecvenţă, Antena 1 este cel mai violent canal dintre cele monitorizate (cu 40,8 acte de violenţă pe oră), iar TVR 1 – cel mai puţin violent (14,8 acte pe oră).” Deloc surprinzător, filmele de „acţiune” conţin cel mai ridicat procent de violenţă, 28% iar cel mai mare furnizor (53%) de astfel de pelicule este S.U.A.. Surpriza neplăcută este poziţionarea pe un loc fruntaş al canalului pentru copii, Cartoon Network cu 673 de acte de violenţă în perioada monitorizată. Cifrele sunt totuşi destul de alarmante şi cred că o revizuire a legislaţiei în ceea ce priveşte mass-media în general, ar fi oportună. Nu înainte de o dezbatere publică, altfel riscăm să modificăm, dar să nu se schimbe nimic sau să ajungem la ceva şi mai rău. Nimic nou sub ecran.

Până una alta „Consiliul National al Audiovizualului (CNA) a amendat, cu cate 5.000 de lei, Radio ZU, care a difuzat in emisiunea de dimineaţă o farsă “cu caracter obscen” şi o poezie-parodie pe versurile lui Mihai Eminescu, şi Radio 21, care a parodiat,în matinal, versurile poetului naţional.” – citim în România Liberă . Despre asta vorbeam şi cam cu asta se ocupă CNA-ul…

Geoană prins în propriile sale corzi aruncate ca năvod în campania electorală, nuanţează promisiunea de a acorda un sprijin de 25.000 Euro românilor care se întorc de la muncă din străinătate: cei care vin acasă şi vor banii trebuie să se ducă în mediul rural şi să pună în funcţiune o fermă finanţată printr-un program european. Nu ştiu câţi zidari din Irlanda, zugravi din Spania şi menajere din Italia visează la o viaţă tihnită în mediul rural având în vedere şi starea dezastruoasă din agricultură şi dificultatea cu care se obţin finanţările europene amintite de proaspătul preşedinte al Senatului. Cine pe cine face prostănac şi de ce?

Tema cipurilor personale şi apocalipticele paşapoarte biometrice au fost dezbătute ieri la Sala Radio la iniţiativa Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini, ca urmare a unui comunicat al părintelui Iustin Pârvu (90 de ani), de la Mănăstirea Petru Vodă. Au dezbătut: profesorii teologi Ştefan Buchiu şi Constantin Coman, monahul Filoteu Bălan, sociologul Dan Dungaciu şi doi comisari-şefi de poliţie. Conform articolului citit în Adevărul cam 80 la sută dintre cei prezenţi la dezbatere erau preoţi şi restul ziarişti. Toată lumea a plecat cu acelaşi convingeri cu care a venit la dezbatere, dar mi-a plăcut ce a spus Părintele profesor teolog Ştefan Buchiu: „Chiar azi-dimineaţă am citit pe părintele Stăniloaie care spunea că Apocalipsa este departe de Duhul Ortodoxiei. Încă, începând cu secolul IXX, Apocalipsa s-a vestit de mai multe ori. A venit? N-a venit…“ Răbdare dragi mei, pentru ce atâta grabă?

Din Evenimentul Zilei am citit un articol referitor la învăţământul superior. Conform unui studiu realizat la cererea Uniunii Europene, numai 21 lasută dintre absolvenţii universităţilor din ţară îşi găsesc un loc de muncă şi asta abia după un an sau 18 luni de la terminarea facultăţii. Cele mai căutate domenii sunt: inginerie mecanică, drept, tehnologia informaţiei şi ştiinţele comunicării. M-am orientat şi eu odată bine.

În final vă recomand să citiţi un „Mic tratat de economie naţională” scris de Viorel Ilişoi în paginile Cotidianului . „N-am nici un prieten sau cunoscut care să facă – el, cu mâinile lui – un obiect, un lucru cât de mărunt pe care să îl apuci şi să îl foloseşti la ceva. Toţi fac dosare, rapoarte, analizează, comentează, conspectează, consiliază, contabilizează, perorează, predau, iau decizii, butonează…” Păi cam de la asta pleacă totul… Spor la treabă! Ce dacă este vineri?!

indiferenţa ucide

Posted on by — 4 Comments ↓

„te rog, dă sfoară în ţară după grupa AB pozitiv…dacă cineva e dispus să doneze… pentru o fetiţă cu leucemie… e la Fundeni, are 9 ani… şi până la operaţie face transfuzii zilnice … altfel moare ID: …” Am citit zeci, sute sau mii de astfel de mesaje. Pe net, primite pe mail sau pe messenger. Ultima oară m-am implicat cum am putut în acţiunea pentru Erika, poveste „ciupită” de la Cabral via Netlog. Am scris atunci (pe contul meu de pe Netlog, este inutil să dau link, doar cei cu cont pe site au acces la pagina mea de acolo) o serie de bloguri, am donat un tablou pentru licitaţia organizată pentru ea, m-am dus la concertul Paraziţii de la Fabrika … dar nu asta contează! Cazul Erika poate nici n-ar fi ajuns în focus dacă n-ar fi fost Cabral şi „aventurile” lui Adi Despot cu tot felul de reporteriţe…Lumea s-a amuzat de incidentele cu Adi, Erika… la licitaţia din 27 noiembrie 2008 nu s-a dus nimeni… M-a dezamăgit lipsa de interes apoi m-am bucurat de înghesuiala de la concertul din Fabrika. Nu vreau să caut nici scuze, nici vinovaţi. Este suficient de trist ca viaţa unui copil să depindă de mila publică. Nu vreau să mă gândesc la „de ce”-urile fără răspuns, nu vreau să înţeleg nici nepăsarea, nici complezenţa formală. Vina în definitiv nu este a oamenilor, ci a autorităţilor. Nu poţi obliga nicio persoană să se implice într-o dramă personală, nu o poţi forţa să ajute. Nu milionarii şi nu ONG-urile sunt menite să vindece societatea bolnavă şi nici să repare defecţiunile majore ale sistemului.

erika

Pe mine sincer mă îngrozeşte fenomenul: sunt foarte mulţi copii bolnavi şi sistemul este incapabil să gestioneze situaţia. Unele cazuri devin mediatizate prin implicarea unor oameni influenţi şi unele îşi găsesc astfel rezolvarea. Dar nu aceasta este soluţia… Astăzi m-au sunat cei de la galerie să merg să-mi recuperez tabloul. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu Erika. Nu ştiu ce se întâmplă cu toţi copii bolnavi şi ignoraţi de un sistem sanitar la care cotizăm constant şi care la fel de constant ne întoarce spatele de câte ori avem nevoie de el. Şi nu pot numii nicio instituţie a statului care să funcţioneze. Să te ferească Domnul să ai nevoie de salvare, de spital, de poliţie, de justiţie… De şcoală ce să mai spui? Ne lăudăm odată pe an cu premianţii şi olimpicii noştri, dar… nici de ei nu ne pasă, cum nici de cei care fugăresc sau sunt fugăriţi cu săbii prin instituţiile unde aceşti copii ar trebuii să fie educaţi şi pregătiţi pentru viaţă. Se dovedeşte oare că viaţa într-adevăr este o junglă? Probabil.

Suntem asaltaţi cu cazuri disperate, multe din ele span-uri, falsuri, glume de necatalogat sau simple excrocherii, suntem bombardaţi cu „ştiri senzaţionale”, cu vedete anonime, cu starlete în devenire. Dacă spui Florina Mihăilă nimeni nu ştie despre cine vorbeşti, dar dacă spui Sexy Brăileanca se schimbă treaba, lumea ridică brusc privirea. La cancanuri se dau click-uri la greu…deh, asta e libertatea! Am devenit insensibili şi ne „delectăm” cu plăcerea privitului pe gaura cheii. Eventual „în direct”.

Erika este o victimă. Alexandra – aka Lily Star, aka „eleva porno” – este o victimă. Ne ascundem după două degete: „societate”şi „stat”. N-au faţă, sunt suficient de abstracte şi ne dezasociem cu mare uşurinţă de ele. Uităm faptul că şi societatea şi statul reprezintă (tot) oameni şi noi avem pretenţia că suntem oameni. Societatea suntem şi noi, ne place, nu ne place. Când spui că „societatea e de c*cat”, spui că „eşti de c*cat” frate!

the_birth_of_the_balance

Statul. “Statul este o entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de frontiere, din populaţie, şi dintr-o putere instituţionalizată. Din punct de vedere social statul este o instituţie a societăţii, dar şi un instrument în conducerea socială. O teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat nu există nici în acest moment…” ( wiki ) Statul este administratorul banilor noştri comuni. Aceşti bani cred că sunt meniţi să ne asigure bunăstarea şi siguranţa socială. Nu se întâmplă aşa. Sistemul este infiltrat de incompetenţi şi corupţi. De noi…Am dat şi eu şpagă să-mi scot un act mai repede la primărie, am plasat o mică atenţie la o asistentă şi un plic într-un buzunar de medic… Corupţi fără corupători n-ar exista, dar aceste lucruri au devenit fireşti…Aşa se face. La toate nivelele.

Se aruncă banii aiurea. Pe vaccinuri ce stârnesc controverse şi populaţia le refuză cu vehemenţă – măcar nu mai suntem proşti grămadă -; pe diurnele fabuloase ale unui Parlament supradimensionat, pe proiecte dubioase, pe contracte păguboase… Viaţa unui om nu contează şi nu are nicio valoare în toată ecuaţia aceasta. Stalin părea cinic când afirma că “moartea unui om este o tragedie, moartea a un milion de oameni este statistică”, însă astăzi am aflat că şi moartea unui singur om este doar statistică… Cinism? Indolenţă instituţionalizată.

imoralul legal

Posted on by — 23 Comments ↓

Ştirea care a inflamat spiritele o regăsim în toată presa, prin multe bloguri, eu am „agăţat-o” din Gândul : „Începând de azi, toate datele referitoare la telefoanele, sms-urile, e-mailurile pe care le trimitem sau le primim şi istoricul personal al navigării pe internet vor fi colectate si păstrate minimum 6 luni de operatori. Gândul a aflat că Vodafone, Orange, Romtelecom, Cosmote, Zapp şi UPC sunt pregătiţi să ne urmărească orice mişcare electronică. Promulgată de preşedintele Traian Băsescu imediat (a doua zi) după adoptarea de către Parlament, în noiembrie 2008, legea urmăririi şi reţinerii datelor generate de furnizorii de comunicaţii electronice are ca justificare lupta antiteroristă.” Acum 5-6 ani am citit un articol despre un fort „secret” din deşertul Arizona, unde se centralizează toată comunicare interceptată de pe tot globul. Ideea era că cei de acolo aveau mari probleme cu stocarea materialelor şi cu cantitatea fabuloasă de deşeuri rămasă. Cârcotaşii şi cei convinşi de conspiraţia supremă strigau deja ca din gură de şarpe când ruinele de la WTC încă fumegau şi ne avertizau că o să urmeze o prigoană a drepturilor omului în numele democraţiei şi a apărării valorilor acesteia. Bush, băiat bun, a confirmat şi „strategia anti-teroristă” a fost preluată şi implementată în toată lumea cu ifose democratice. Ne-a venit rândul frate, ce să-i faci? Dacă foloseşti un card de credit, poţi fi supravegheat pas cu pas, dacă ai telefonul mobil deschis, se cunoaşte exact şi poziţia în care te afli, supravegherea internetului nu este o noutate, urmează şi supravegherea televiziunii digitale, etc, etc, etc… Eu cred că eram supravegheaţi şi înainte, acum doar s-a oficializat. Nu ştiu ce să fac..? Să-mi downloadez repede ce mai prind din filmografia lu’ Andrew Blake sau să risc să fiu prins cu soft-porn-ul în vine după data de 15 martie? Cei cu răbdare multă să citească şi la Istodor , merită.

Deja e fumată, dar ţine de subiect: ce dracu caută Diavolul în paşaport când eu ca boul îl tot vânam în detalii?!

Ca răspuns: „Papa Benedict va putea fi urmărit şi pe YouTube, unde va exista un canal special ce va prezenta clipuri video cu evenimentele la care acesta a participat sau la care va participa, dar şi ştiri despre activităţile obişnuite de zi cu zi.” – citim în Cotidianul .
Eu vreau să mă spovedesc via e-mail dacă se poate şi n-ar strica nici o biserică virtuală unde să dau click de log-in în dimineţile mohorâte de duminică. Doar în acelea, că în cele cu Soare, ca tot omul, prefer să mă car la grătar…Mâncaţi-aş!

O altă ştire beton, tot din Cotidianul : „Atacurile cerebrale pot fi tratate cu celule stem, cred cercetătorii britanici din Glasgow, care vor iniţia un experiment în acest sens la jumătatea lui 2009. Inovativul tratament implică folosirea fetuşilor umani avortaţi pentru crearea de celule stem care să fie ulterior injectate în creierii pacienţilor. Oamenii de ştiinţă speră că astfel celulele vor regenera zonele cerebrale afectate.”
Despre ce atacuri vorbesc ăştia, nene? Noi muncim, nu gândim! ’raţi ai dracului voi şi cu capitalismul vostru că numai belele ne-aţi adus! Hahaha!

„Infiltrat marţea trecută în computerele din întreaga lume, un vierme informatic a atacat deja 9 milioane de computere. Virusul, propagat prin intermediul reţelelor slab securizate, al memory stick-urilor sau al computerelor fără update al sistemelor de securitate, a fost descoperit încă din luna octombrie a anului trecut. Programul maliţios care s-a strecurat sub denumiri precum Conficker, Downadup sau Kido a fost întâmpinat încă de atunci de către cei de la Microsoft, însă cu toate astea a reuşit să atingă vineri 3,5 milioane de computere din întreaga lume. Între timp, cifrele au căpătat amploare, ajungând la 9 milioane de computere.” Scrie tot în paginile ziarului Cotidianul .
Tot ce sper eu este să fi ajuns şi pe serverul firmei la care am lucrat! Hahaha. Dacă încă nu…am un stick, să dau o căutare pe Google după Kido. Ce nu înţeleg eu este, ce ia luat atâta timp? Sau de sărbători şi viermele a petrecut cu familia sau în blocajele de pe Valea Prahovei?

M-am liniştit, tot după ce am mai citit un articol din Cotidianul : „Persoanele care consumă multă cofeină din surse precum cafeaua, băuturile energizante şi anumite tipuri de ceai sunt predispuse să aibă halucinaţii, arată un studiu al oamenilor de ştiinţă britanici. Echivalentul a şapte ceşti de cafea instant pe zi triplează şansele de a suferi de vedenii sau de a auzi voci care nu exist.”
Asta explică multe. Merg să-mi mai fac o cafea şi în loc de apă am să folosesc direct Red Bull şi ca să fiu sigur, cafeaua am să o torn peste un ness bine frecat. Nu vorbiţi toţi deodată că nu suntem la OTV! Hahaha!
Apropo OTV, Magda Ciumac este tot dispărută, Diana a revenit la statutul de „moartă” şi Tolea a luat copilul. Ca să se termine odată povestea, sper ca la recurs să apară Magda reprezentată de avocata (dispărută) Elodia!

Celălalt subiect hot pe care l-am ocolit cu eleganţă este cel legat de legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi lesbiene. Mare lucru n-ar fi de spus, mi-am amintit de un banc care circulă de ceva vreme: Am biruit! Dar nu ne vom opri aici, continuăm lupta până când nu o să fie doar legal, ci direct obligatoriu! Hahaha!

Pe Mediafax am dat şi de această ştire: „Cea de-a 17-a ediţie a festivalului Sziget , care se desfăşoară anual la Budapesta, pe insula Óbudai de pe Dunăre, va avea loc anul acesta între 12 şi 17 august, se arată pe site-ul oficial al evenimentului.
Chiar dacă line up-ul festivalului nu a fost încă stabilit, abonamentele pentru ediţia din 2009 a evenimentului au fost puse deja în vânzare.”
Anul trecut am ratat R.E.M. , Sex Pistols şi Serj Tankian şi acum doi ani Nine Inch Nails, mai am amintirea lui David Bowie, Apollo 440, Faith No More, Rammstein, Motorhead sau Rollins Band. Cine are posibilitatea, să nu rateze festivalul! Să nu ziceţi că nu aţi ştiut din timp!

Din Adevărul am citit iar despre Loterie : „Licitaţia pentru imaginea Loteriei trebuie reluată, ca urmare a deciziei instanţei. Loteria Română este implicată ­într-un scandal legat de suspiciunea măsluirii licitaţiei organizate pentru realizarea imaginii instituţiei.Contractul este evaluat la 900.000 de lei.” Ei, într-un an atât de incert financiar, într-un moment în care bugetele pentru publicitate nici la marile firme încă nu au fost alocate, la Loterie e o pâine grasă de mâncat. Ştiam eu de ce nu joc la 6 din 49 şi eliminând cifra 4, mă rezum la plăcerile unui 69. Şi cu bani, şi cu sufletul în rai şi cu reclama bine făcută, nu se poate!

natura le aşează pe toate perfect

M-am învârtit puţin şi prin blogosferă. Cabral plânge după vremurile în care curgea publicitatea la televiziuni cu nemiluita. Lucrez – pardon, şomez, hahaha – în publicitate, ştiu despre ce vorbeşte. Şi să nu fiu nici înţeles aiurea, Cabral îmi este simpatic. Dar n-am să plâng nici după Van Damme, nici după Jackie Chan, nici după multe alte filme şi aşa re-re-re, redifuzate, cum nici după „şhăurile” de doi bani care au populat ecranele televiziunilor în ultimii ani. Calitatea nu mai este de mult un criteriu nici de achiziţie, nici de producţie. Să nu uit să scot bateriile din telecomandă înainte să curgă acidul din ele pe canapea.  La şters praful nu mă înghesui. Şi nu, nu dansez pentru nimeni nici în ruptul capului!
Am dat peste un text sensibil al lui Tudor Chirilă despre…femei. „Love is in the air…”  Aşa a fost în 1978, aşa a fost şi-n 2008 şi aşa o să fie şi în 2018. Iubirea nu a dispărut, chiar dacă a „prins” altă formă sau expresie, chiar dacă unii cred că este „cool” să fi „macho”. Noi bărbaţii suntem dependenţi de iubire, de femei. Iubesc femeile fiindcă înainte de toate le respect. Fără nicio legătură cu Tudor, mi-am amintit că nu-mi plac „sofismele”, adică chestiile astea de fiţe gen: „eu nu mi-o trag niciodată, eu fac dragoste”. Asta înseamnă că atunci când aprind un beţigaş parfumat sau o lumânare aromată, sunt dea-dreptul tantric?

Noua „chestie” trandy: eşti sau nu eşti pe Twitter?

La un moment dat am să dispar, trag o tură rapidă până la Braşov să-mi recuperez o diplomă de mult pierdută. N-am halat de baie şi mă gândeam să o atârn pe uşă… Să aveţi o zi faină!

pasăre sau…păsărică?

Posted on by — 29 Comments ↓

Temele fierbinţi ale momentului sunt legate de tot felul de personaje umflate cu pompa sau scoase de sub unghii de tot felul de jurnalişti şi redactori ajunşi şi ei în jenanta ipostază de vedetuţe sau starlete făcătoare de celebrităţi trecătoare. O lume ameţită şi ameţitoare, lumea în care la Balc se vânează ca-n evul mediu, fotbalul se joacă cu valiza, tinerii la şcoală se fugăresc cu săbii ninja în loc să înveţe, oamenii dispar fără urmă, guvernele sunt compuse din politicieni oportunişti şi nu din specialişti, copii sunt vaccinaţi cu seruri experimentale, traficul este blocat, autostrăzile cresc cu un metru doi pe an, leul se prăbuşeşte în umbra economiei îndopate cu credite fără acoperire, ruşii se joacă cu robinetul de la gaz, în Gaza Hamasul anunţă armistiţiul prin intermediul rachetelor lansate asupra Israelului, Obama preia fotoliul de la Casa Albă, dar şi o Americă în plină criză…

„Magda – dispărută, Diana – ucisă, Tolea – infractor” – scria ieri seară pe ecranul de la OTV, erau şi fotografiile celor trei personaje într-o coloană pe toată partea stângă a ecranului, sus într-o bandă „ştirea senzaţională” a serii care zău n-am citit care era, jos încă două sau trei benzi, una cu ştiri, alta cu numere de telefon, alta cu sms-urile primite de la telespectatori, în partea dreaptă a ecranului era afişată grafica cu votul prin telefon al telespectatorilor legat parcă de dispariţia amintitei Magda…În puţinul spaţiu rămas pe mijlocul ecranului se desfăşura eternul „în direct” Dan Diaconescu, invitaţii şi colaboratorii săi. În colţul din stânga sus s-a mai găsit puţin loc pentru sigla postului şi undeva sub pozele amintite a mai fost înghesuită şi sigla emisiunii. Toată lumea vorbea deodată, erau şi două sau trei voci distorsionate prin telefon ale căror nume erau şi el afişat pe mijlocul ecranului… Nimeni nu înţelegea nimic, dar fiecare încerca să vorbească, să strige mai tare ca celălalt în timp ce Dan Diaconescu prezenta tabelul cu noua audienţă record înregistrată cu o noapte înainte. Am navigat mai departe liniştit că măcar misterul de acum câteva seri s-a lămurit: „Diana a fost sinucisă sau a fost omorâtă?”

Lăsând proştii şi prostiile la o parte, mă gândesc la modul cel mai concret ce înseamnă recesiunea. Vom avea parte de mai puţine starlete, filozofii de talk-show, specialişti ad-hoc sau trend-setteri oportunişti? Politicienii o să-şi vadă de treabă şi în sfârşit vom avea un Guvern funcţional şi un Parlament eficient? Vom muncii mai mult şi mai conştiincios? Cred că nimic din toate acestea… Şi mai cred că nimeni nu priveşte în mod serios problema. Nu că aş face-o eu sau am să o…fack. Da’ aşa, ca idee…
Cred că am ajuns în acest punct mort din cauza aroganţei cu care tratăm tot şi toate, superficialitatea cu care trecem peste ori ce. Nu are nicio legătură, da’ mi-am amintit: Isus sau Buda au arătat cu mii de ani în urmă soluţii alternative la actuala criză (probabil previzibilă) dar nici Creştinii, nici Budiştii nu i-au luat foarte-n serios şi au tratat cu…superficialitate problema.
E simplu să afirmi că nimeni din cei care ar fi putut face ceva, nu au făcut-o, dar eu întreb ceva mai simplu şi – în idioţenia mea remarcabilă – zic că de bun simţ: noi, noi ce am făcut? Fiecare din noi. Fiecare în adâncul său ştie răspunsul concret. Nimic. Să fim serioşi! Recesiunea pentru mulţi probabil înseamnă că nu o să mai comande pizza de pe internet, ci o să-şi facă din nou macaroane cu brânză singuri acasă. Iar cei care şi până acum au mâncat macaroane cu brânză făcută acasă, în cel mai rău caz o să o pună de o mămăligă. Mare brânză! Asta spuneam: nu tratăm problema serios şi nici nu o vom face.
Criza o să-i oblige pe unii dintre noi să lase maşina acasă când sunt nevoiţi să se deplaseze 1 km şi să ia tramvaiul sau să o ia pe jos. Cei care încă nu au al 3-lea televizor în bucătărie şi al 4-lea în baie, poate nu mai „prind” credit şi renunţă la idee. Poate nu voi mai fuma 27 de ţigări pe zi şi doar 19…Poate.
Cred că această criză este pozitivă şi necesară. Totul e să ştim ce să facem cu ea. Este momentul în care angajatorii ar putea să scape elegant de angajaţii leneşi, incompetenţi şi ineficienţi,  afacerile de carton o să dispară şi ele, este un moment în care după 19 ani s-ar putea face curăţenie.
Mă întreb doar câte din cele ce s-ar putea face se vor şi realiza? Oportunităţi am mai avut şi le-am ratat cu indolenţă. Şi o să mai ratăm câteva… suntem geniali la asta! Cred că putem vorbi liniştiţi despre un colaps moral. Problema este că doar o să vorbim şi de această dată, apoi schimbăm cu lejeritate programul din telecomandă.
Nu am crezut şi nu cred în soluţiile globale. Nu cred că vine nimeni nici să-mi facă treaba, nici să-mi rezolve problemele. Fiecare v-a fi nevoit să-şi înfrunte problemele şi să le rezolve. Cred că de asta ne şi temem cel mai mult…

Oare pasărea albastră a fericirii este o păsărică roz? Eu am stoluri…