[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nWP4fFA_lW4]
Anul trecut KMFDM ne-au bucurat cu două albume: „Blitz” şi „Skold vs. KMFDM”, am scris atunci nu doar despre cele două materiale proaspete ci am punctat în linii mari şi istoricul trupei.
industrial
Suicide Commando – Implements of Hell (2010)
Suicide Commando este un proiect Electro-Industrial pe linia EBM al belgianului Johan Van Roy şi activează din 1986 iar acest „Implements of Hell” lansat pe 22 – Europa -, respectiv 26 – America – ianuarie este al 12-lea album.
Van Roy navighează în zona electronică agresivă, este zgomotos şi sumbru concomitent, combină tonurile grave cu ritmurile incisive, dar strecoară şi armonii, coloraturi inspirate pentru a-şi face muzica mai dinamică şi interesantă. EBM-ul în sine este destul de linear, însă cu puţin efort şi fantezie lucrurile pot fi modelate în aşa fel ca rezultatul să fie dinamizate, lucrurile pot fi aşezate şi aranjate astfel ca rezultatul să fie incisiv.
Mnemic – Sons of the System (2010)
În România surprinsă iarna aceasta a trei-a oară de faptul că iarna ninge şi dacă mai bate şi vântul, uneori zăpada viscoleşte, poate numele Mnemic nu spune mare lucru. Ne-am cam lăsat pe spate şi aşteptăm încălzirea globală, apocalipsa sau eventual să ne facă altcineva treaba… Cinic sau patetic?
Danezii în schimb sunt cunoscuţi şi apreciaţi în toată Europa, în 2007 şi 2008 au deschis turneele europene pentru Metallica şi au fost în turnee alături de Deftones, Machine Head, Meshuggah, Arch Enemy, All That Remains, The Haunted, Soilwork, God Forbid şi Fear Factory. I-am lăsat pe Fear Factory la urmă fiindcă danezii au destul de multe-n comune cu ei, combină la fel de energic elemente de Death Metal şi Industrial, pasajele brutale cu cele mai melodice, chitarele zgomotoase cu clapele. De altfel, anteriorul album – „Passenger” – a fost produs de Christian Olde Wolbers basist-chitaristul din Fear Factory, actualmente Arkaea.
Rob Zombie – Hellbilly Deluxe 2 (2010)
Mai exact: „Hellbilly Deluxe 2: Noble Jackals, Penny Dreadfuls and the Systematic Dehumanization of Cool”. 😀
Îmi este imposibil de estimat cât este de aşteptat – sau nu – noul material semnat Rob Zombie în România. Ce ştiu este că-n 1995 albumul „Astro Creep” mi-a cam smuls capul şi dacă ar fi să fac un top cu piesele care m-au marcat vreodată, „More Human Than Human” cu siguranţă ar avea un loc de cinste printre acestea.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=E0E0ynyIUsg&feature=fvst]
Gaşca din New York s-a înfiinţat în 1985 iar numele a fost ales după filmul cu Béla Lugosi din 1932.
Din formula originală făceau parte pe lângă Rob (Robert Bartleh Cummings) Sean Yseult – bass, Ena Kostabi – chitară şi bateristul Peter Landau. Un „detaliu” oarecum important: Rob este fratele lu’ Michael David Cummings aka Spider One, solistul formaţiei Powerman 5000. În această formulă imprimă în octombrie al aceluiaş an un prim E.P. „Gods on Voodoo Moon” editat de propria lor casă de discuri Silent Explosion într-o ediţie de 300 de exemplare din care s-au vândut doar 100, restul discurilor aflându-se şi la ora actuală în posesia mebrilor…
Cele 6 piese sunt un Punk, Post-Punk cu influenţe (Heavy) Metal, este un material interesant, din păcate calitatea imprimării este îngrozitoare.
Lucrurile nu se schimbă radical nici cu al 2-lea E.P. scos un an mai târziu: „Pig Heaven” şi 2 piese noi. Începe caruselul schimbărilor de componenţă, pleacă Kosabi şi-n locul lui vine Tim Jeffs iar în locul lui Landau este cooptat Ivan de Prume. Datorită apariţiilor live, creşte însă popularitatea trupei, acest E.P. s-a vândut deja în 1000 de exemplare.
În preambulul albumului „Soul-Crusher” din 1987 mai este lansat un E.P. „Psycho-Head Blowout” ce deja prefaţează oarecum stilul şi sound-ul trupei, muzica are note eclectice, amestecul de Punk şi Metal are şi accente Psihedelice, o nebunie sonoră ce pare să se închege tot mai convingător. Pleacă Tom Guay, vine John Ricci. De notat, Rob renunţă la pseudonimul Rob „Dirt” Straker şi optează pentru Rob Zombie.
Carolin Records simt potenţialul formaţiei, practic preia trupa tot cu propriul label Silent Exposion, sunt re-editate materialele vechi iar trupa este promovată mai intens, concertează şi-n afara ariei locale.
Cu o popularitate-n simţitoare creştere este lansat în 1989 albumul „Make Them Die Slowly”. Sunetul trupei devine mai Heavy, din păcate fondurile modeste nu au asigurat o producţie mult mai performantă, nici acest album nu sună bine însă chiar şi aşa, se simte evoluţia trupei, cele 7 piese au mai multă coerenţă, haosul sonor se aşază şi prinde contur tot mai clar stilul formaţiei.
John Ricci este nevoit să se retragă din cauze medicale, în locul lui vine Jay Yuenger şi este scos E.P.-ul „God Of Thunder”, disc ce marchează definitiv direcţia trupei, abordarea şi sunetul aparte.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yPNFVj-pISU&feature=channel]
După prelungi tatonări în 1992 trupa finalmente semnează pentru Geffen şi cu albumul „La Sexorcisto – Devil Music Vol. 1” practic îşi fac intrarea exploziv în mainstream.
Pleacă şi Ivan de Prume, este înlocuit cu Phil Buerstatte. MTV-ul îmbrăţişează clipul „Thunder Kiss ’65”, dar probabil imboldul major îl primesc prin apariţia în show-ul Beavis and Butt-head şi comentariile favorite ale celor două personaje de desen animat la adresa lor… 😀 Astfel în nici un an albumul este certificat ca Aur şi între timp a obţinut deja dublă certificare Platină.
Stilul trupei se cristalizează, introduc groove-uri nespecifice ariei Metal, împrumutate din zona Techno şi Dance, însă sound-ul trupei rămâne Heavy şi axat pe riff-urile grase, vocea gravă al lui Rob, dar şi pe sample-urile introduse mai ales cu fragmente sonore din diferite filme de categoria B, o marcă de referinţă a formaţiei.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sqPClltS5k8&feature=channel]
Următorul „disponibilizat” este Buerstatte, în locul lui este adus John Tempesta (ex-Exodus şi Testament) pentru imprimarea amintitului album „Astro Creep: 2000” din 1995. Din păcate se înfundă şi relaţia (amoroasă) dintre Rob şi Sean Yseult şi asta practic marchează şi finalul formaţiei aflată în plină ascensiune şi glorie.
Casa de discuri mai stoarce ceva bani din brand, este scos un album cu remixuri în 1996 „Super Sexy Swingin’ Sounds”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WdYvr2QpC3E&feature=channel]
Cariera solo a plecat de la piesa „Hands of Death (Burn Baby Burn)”, o colaborare cu Alice Cooper pentru CD-ul „Songs in the Key of X” – coloană sonoră a filmului X-Files – piesă care primeşte în acelaşi an 1996 o nominalizare Grammy pentru „Best Metal Performance”, dar este şi anul în care Rob îşi schimbă şi numele oficial din acte-n Rob Zombie. 😛
Anul următor scoate încă o piesă – „The Great American Nightmare”, tot pentru un film: Private Parts – Howard Stern.
Oficial trupa White Zombie este desfiinţată cu lansarea primului album solo Rob Zombie din 1998: „Hellbilly Deluxe”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EqQuihD0hoI&feature=related]
În noua gaşcă din jurul lui Rob sunt numai nume grele: John Tempesta la tobe, chitaristul Mike Riggs (ex- Skrew) şi basistul Rob „Blasko” Nicholson (ex-Cryptic Slaughter, Killing Spree, Drown, Prong, Danzig).
13 piese ce continuă linia trasată de White Zombie, un material incisiv, parcă mai Heavy, dar şi cu mai multă infuzie modernă şi elemente Industrial şi foarte-foarte bine primit de public şi critică în egală măsură.
„American Made Music to Strip By” apare la un an după şi este varianta remix al predecesorului disc.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BvsMPOfblfg&feature=channel]
Albumul numărul doi, „The Sinister Urge” apare în 2001 şi titlul vine din nou din lumea filmului: „The Sinister Urge” din 1961 al lui Edward D. Wood. Rămân sonorităţile grave, soundul Heavy, dar albumul aliniază şi multe experimente sonore, apar şi suflători şi alte „ciudăţenii” ce dau viaţă discului.
Merită măcar pomeniţi şi cei doi invitaţi de marcă de pe album. În piesa „Iron Head” cântă şi Ozzy Osbourne iar în „Dead Girl Superstar” Kerry King din Slayer are un solo.
În 2003 este lansat un Best Of „Past, Present & Future” care conform titlului conţine atât piese White Zombie cât şi Rob Zombie, 2 cover-uri (The Commodores – “Brick House” şi The Ramones – “Blitzkrieg Bop”), dar şi 2 piese noi: „House of 1000 Corpses” şi „The Devil’s Rejects”.
Părăsesc trupa Mike Riggs – lasă chitara pentru microfon – şi John Tempesta ca împreună cu chitariştii Mike Tempesta (din Powerman 5000) şi Skyla Talon şi la bas cu Clay Campbell să formeze trupa cu nume inspirat de o piesă Rob Zombie şi cu sound şi stil asemănător acestei formaţii: Scum of the Earth. Până-n prezent trupa a lansat două albume: „Blah…Blah…Blah…Love Songs for the New Millennium” (2004) şi „Sleaze Freak” (2008) şi din membrii fondatori singurul supravieţuitor este Mike Riggs.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uHBtpqbOKXk&feature=channel]
În 2005 intră-n scenă genialul John 5 tocmai expulzat de capriciosul Marilyn Manson şi fostul baterist al lui Alice Cooper: Tommy Clufetos.
„Educated Horse” este lansat pe 28 martie 2006 şi setul de 11 piese noi sunt probabil cel mai complex şi cel mai reuşit produs Rob Zombie până la aceea dată. 9 din cele 11 piese au fost compuse de trio-ul Rob Zombie, John 5 şi Scott Humphrey – vechi aliat al lui Rob, dar cunoscut inginer de sunet şi producător prin colaborările cu: The Cult, Dwight Yoakam, Mötley Crüe, Tommy Lee, Nine Inch Nails, Fuel, Panic Channel, Powerman 5000, Tim Skold, etc iar celelalte două de Rob şi Scott Humphrey.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MdKXShP_oc4&feature=channel]
Discul beneficiază de sonorităţi noi – John 5 introduce şi chitara acustică pe lângă alte experimente sonore, Rob cântă mai puţin dur, are o abordare mai orientată spre melodii, groove-urile sunt mai incisive, este un album extrem de complex şi bine echilibrat, aşezat, de la sonorităţile Heavy la abordările mai Glam/Goth, Rob Zombie împreună cu trupa sa reuşesc să închege un material de excepţie.
Dincolo de muzică, Rob Zombie în paralel lucrează şi la o serie de filme ca scenarist, regizor sau producător: House of 1000 Corpses, The Devil’s Rejects, remake-ul din 2007 al legendarului Halloween şi The Haunted World of El Superbeasto.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LmXdpv3pCGU&feature=channel]
Şi revin la fraza de la care am pornit, nu ştiu cât de aşteptat este noul disc Rob Zombie la noi, dar dincolo de ocean şi în lumea (bună) a metaliştilor europeni, „Hellbilly Deluxe 2” este unul din cele mai aşteptate discuri ale anului.
După o colaborare de 18 ani cu Geffen, acesta este primul disc ce urmează să fie lansat de Roadrunner Records pe data de 2 februarie şi cele 11 piese noi cu siguranţă nu vor dezamăgii fanii formaţiei. Primul şi poate şi ultimul: Rob consideră că era CD-urilor s-a terminat şi planifică pe viitor realizarea materialelor doar în format digital pentru descărcare de pe internet.
Vechiul tovarăş, basistu Rob „Blasko” Nicholson s-a mutat la Ozzy înlocuind-ul pe Jason Newsted şi-n Rob Zombie a venit Matt „Piggy D.” Montgomery cunoscut anterior ca fiind chitarist în Wednesday 13. În rest a rămas formula funcţională Rob Zombie, John 5 şi Tommy Clufetos.
“Jesus Frankenstein” poate fi – şi într-o mare măsură chiar este – noul Antichrist Superstar pe care mulţi fani încă-l mai aşteaptă de la Marilyn Manson. Este un imn zgomotos cu un intro presărat cu sunete horror, o lume tensionată, diformă, dar la îndemâna lui Rob Zombie. Chitara lui John 5 sună ba dubios, ba incisiv în funcţie de moment şi necesităţi, tobele bubuie, covorul de samplere şi clape aduc culorile misterioase iar refrenul „Heil, all Heil, Jesus Frankenstein” este total Manson, dar îl prinde (şi) pe Rob.
“Sick Bubble-Gum” are un groove, un puls clasic Zombie, sunetul modern, gros sfâşie, abordarea mai melodică din ultima vreme a lui Rob Zombie şi un refren extrem de nimerit menţin ritmul susţinut al albumului, ideea că „Educated Horse” o să fie un disc greu de echivalat şi cu atât mai dificil de depăşit, dispare treptat. E cum spune Rob: “Rock Motherfucker! Rock Motherfucker!”
“What?” pleacă tot de la un riff uşchit stors din chitară de John 5, piesa se transformă într-un Rock and Roll transpus într-un Metal filtrat prin Glam şi Gothic, sonorităţile moderne o transformă într-un fel de „ciudat” dansator, respectiv dansant. Rockabilly Hellbilly. Perfect!
“Mars Needs Women” este şi nu o surpriză. John 5 continuă experimentele cu chitara acustică, intro-ul piesei este un experiment extrem de colorat, urmarea o altă monstruozitate construită din sunete şi zgomote minimaliste, dar incisive şi antrenante. Groove-ul dansant este de mult o marcă a sound-ului Zombie şi nimeni nu reuşeşte ca ei să amestece în asta riff-urile zgomotoase cu atâta abilitate.
“Werewolf, Baby” are un iz Southern, însă balansează între momentele Heavy şi pasajele uşor electronice, are ceva din lecţia învăţată de la Alice Cooper, dar şi din Manson-ul din era „Portrait of An American Family”.
“Virgin Witch” readuce tonul mai sumbru, trezeşte amintiri Black Sabbath, este Heavy şi modern în acelaşi timp, ritmul este apăsat, John 5 încă o dată sclipitor, solo-ul din final genial.
“Death and Destiny Inside the Dream Factory” bubuie zgomotos, sonorităţile Industrial se suprapun perfect cu groove-ul antrenant, refrenul rupe, piesa are simplitatea unui Rock and Roll, dar o fac impecabil.
“Burn” are un ritm balansat, incizia Rock/Metal se îmbină perfect cu notele mai colorate, piesa are puls.
“Cease to Exist” combină momentele acustice cu experimentele contorsionate, are un aer ciudat, colorat, este un experiment modern, foarte interesant, le-a reuşit şi asta.
“Werewolf Women of the SS” saltă puţin ritmul, refrenul este impecabil, tonurile moderne au puls viu, piesa ritm, este Rock, dai din cap ca la comandă!
“The Man Who Laughs” beneficiază de un intro în note simfonice, apoi se transformă treptat într-o piesă Rock, este o compoziţie complexă – are aproape 10 minute, cu un solo de tobe şi percuţii consistent şi surprinzător la mijlocul piesei.
„Hellbilly Deluxe 2” impune o ştachetă extrem de ridicată chiar în debut de an, nu doar artiştilor din zona imediat învecinată – Manson şi Raznor care ambii au promis materiale noi pentru 2010, dar şi pentru noul Fear Factory, Filter, etc -, dar în general trupelor de Metal (modern). Dacă Manson este prea autoritar – şi egocentric – şi n-a reuşit să profite de creativitatea lui John 5, Rob Zombie o face din plin şi acest “Hellbilly Deluxe 2” este un disc colorat, incisiv, poate să ajungă cu uşurinţă de referinţă. Rob a colectat de la Black Sabbath, Alice Cooper, Danzing, şi Marilyn Manson tot ce era de adunat, le-a modelat şi le-a reaşezat după chipul şi asemănarea sa. Rezultatul este un Rob Zombie… viu. 😀
Rob Zombie a livrat un disc impecabil, cursiv şi dinamic, experimental, dar plin de nerv, 11 piese şi nicio umplutură, un album care concurează cu şanse reale ca favorit al noului an.
Super surpriză, super disc. Pe bune!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vV0NoICl7cE&feature=channel]
Nitzer Ebb – Industrial Complex (2010)
(Înlocuitor fără zahăr pentru fanii Depeche Mode, dar nu numai!)
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=XrVfFL6TPEc&feature=related]
Am şi primul album pe 2010, s-a nimerit să fie tot din zona Industrial-Electro: Nitzer Ebb. Albumul urmează să fie lansat oficial pe 22 ianuarie, dar o ediţie etichetată „Tour Edition” s-a pus în vânzare deja anul trecut în cadrul turneului din America, s-a pus în vânzare pe iTunes în noiembrie şi inevitabil s-a răspândit şi pe internet.
Nimereală sau coincidenţă – nu cred în aşa ceva -, anul trecut a debutat parcă tot cu nişte britanici electro(cutaţi), Depeche Mode şi invitat al celor din Nitzer Ebb la piesa „Once You Say” este nimeni altul decât Martin Gore.
Paralele între cele două formaţii există, au sonorităţi înrudite, chiar dacă Nitzer Ebb sunt mai incisivi – cu o abordare a la Killing Joke, navighează în aceeaşi sferă întunecată.
Trupa poate fi considerată una veterană, activează încă din 1982 şi „Industrial Complex” este al 6-lea lor album de studio. Miezul trupei sunt Vaughan (Bon) Harris – clape, programare, tobe, voce şi vocalul Douglas McCarthy.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=A175kGntYyY&feature=related]
„Promises” deschide energic materialul, clapele au viaţă, abordarea este tradiţională, manieră Retro, orchestraţie aerisită, piesă orientată în zona discotecilor şi al cluburilor, parcă insuficient de convingătoare însă şi prea incoloră să deschidă un disc…
„Once You Say” sună foarte „I Feel You” şi asta nu doar datorită prezenţei lui Martin Gore. Sunetele sunt mai moderne, pulsează, mie tare-mi lipseşte şi o chitară cu greutate, ar sălta mult impactul, cu toate acestea piesa prinde, are ritm.
„Never Known” sună mai grav – piesa este inclusă şi pe soundtrack-ul filmului Saw VI -, încet-încet trupa îşi găseşte cadenţa, piesa are greutate, balans, lucrurile se aşează în direcţia bună, piesa are atmosferă.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XgpFBR23e5o&feature=related]
„Going Away” este o piesă lentă, cumva nu-mi vine să spun baladă, are vibraţie, construcţia curge firesc, petele de sunet creează atmosferă, zugrăvesc adecvat mesajul, Dave Gahan sigur storcea din ea un hit, dar poate devenii şi aşa.
Şi-n „Hit You Back” transpiră mireasma Depeche Mode, însă Nitzer Ebb reuşesc să jongleze în această zonă parcă mai cu viaţă decât au reuşit-o Depeche Mode pe „Sounds of the Universe” anul trecut. Echilibrul dintre zgomote şi sonorităţile Vintage se leagă mai organic.
„Payroll” te aruncă direct şi neiertător într-o zonă mai zgomotoasă, mai gravă, în sonorităţi moderne, vine ca o palmă peste ochi sau un şut în dos. Momentul aminteşte de colaborarea trupei cu Die Krupps din 1989 pe EP-ul „Machineries of Joy”, chiar şi fără chitare, piesa are greutate, ritmul Rock are un balans sănătos şi clapele zgomotoase creează apăsarea necesară.
„Down On Your Knees” este scrisă-n manierea primei piese, tonurile sunt mai grave, pulsul mai incisiv, reţeta este acelaşi minimalism Electro însă zgomotele inserate o fac mai interesantă.
„I Don’t Know You” este o întoarcere la sonorităţile de la începutul anilor ’80, ca şi Depeche Mode parcă trupa încearcă să mulţumească toate gusturile şi asta dă o senzaţie de fragmentare a materialului, lipseşte un liant care să lege măcar sonor piesele între ele.
„My Door Is Open” reuşeşte amestecul, straturile mai zgomotoase, distorsionate de sunete se împletesc coerent cu sunetele mai tradiţionale, piesa are nerv, muşcă.
„I Am Undone” poartă aceeaşi amprentă Depeche, este o piesă semi-lentă şi în ciuda amintitei paralele – sau poate chiar de aceea – este un moment destul de reuşit.
„Kiss Kiss Bang Bang” revine la tonurile mai moderne, abordarea mai cu vână Rock, are energie şi dinamică, un refren pregnant, dacă construiau tot materialul pe linia aceasta şi renunţau la unele clişee Retro/Vintage, spuneam fără rezerve: o, da!
„Traveling” este bonusul, tot un pod sonor între spiritul Depeche şi sonorităţile mai incisive, o piesă cu puls, mai convingătoare decât „Promises” sau „Down On Your Knees”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wgGPmBe02mA&feature=related]
Nitzer Ebb nu s-au modernizat excesiv, fazele Retro, minimalismul uneori sec de anii ’80 îi mai trage înapoi, însă oarecum paradoxal, privind cu coada ochiului la Depeche Mode, au reuşit să facă un disc mult mai viu, mai credibil decât aceştia la ultima încercare.
Momentele mai zgomotoase, mai contorsionate sunt un plus evident, ca minus aş menţiona doar faptul că vocea lui Douglas McCarthy este uşor lineară, nu are senzualitatea, misteriul, dimensiunea lui Dave Gahan.
Totuşi „Industrial Complex” nu este nici foarte Industrial, nici cine ştie ce complex, dar este un disc bun şi o audiţie plăcută, se pare că pentru 2010 trupa mai preconizează câteva surprize, având în vedere şi faptul că acest material a fost imprimat în 2008.
„Payroll”, „Kiss Kiss Bang Bang”, „I Am Undone”, „Never Know”, „Going Away” sau „Traveling” au suficient potenţial, pot fi punctul de plecare pentru un material mult mai grav.
Pigface – 6 (2009)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vimB_mkZrS8&feature=related]
Azi vreau să vă propun o trupă mai obscură – pentru foarte mulţi, cred eu -, dar foarte dragă mie. Pigface este un super-super-grup, dacă pot spune aşa.
Eram într-un magazin de CD-uri second-hand într-un beci de pe una din arterele principale din Budapesta, cred că-n 1997 sau ’98 şi am dat de acest disc.
O compilaţie scoasă de Invisible Records: Invisible Route 666 şi pe care erau o serie de trupe „dubioase” despre care la aceea vreme nu ştiam mare lucru: Evil Mothers, Pigface, Dead Voices On Air, The Order of The Book, Gawk, Lick, Horsey, Genesis P-Orridge (Psychic TV), Lab Report, etc.
Pigface Site oficial
Pigface Pagină MySpace
Eticheta de „super-grup” este nu doar nefericită, dar şi neadecvată. Pigface este un efort colectiv, al unui colectiv în permanentă mişcare, schimbare. Personajul central este legendarul baterist Martin Atkins cunoscut din formaţii ca: Public Image Lt., Killing Joke şi Ministry. Proiectul a luat naştere în 1990 pe parcursul turneului „Mind Is A Terrible Thing to Taste” al celor din Ministry ca suport, trupă de deschidere a spectacolelor. La aceea vreme Ministry funcţiona în formulă de duo şi pentru turneu Al Jourgensen şi Paul Barker au apelat la Atkins, Nivek Ogre (Skinny Puppy) şi Chris Connelly (Acid Horse, The Bells, KMFDM, Murder, Inc, ect). Aceştia au profitat de oportunitate şi aşa s-a născut proiectul Pigface.
De-a lungul anilor prin trupă au trecut o serie impresionantă de artişti, lista este aproape inepuizabilă având în vedere şi faptul că de cele mai multe ori prin studio s-au perindat foarte mulţi invitaţi şi pe scenă de obicei sunt circa 10 artişti. Merită pomeniţi: Trent Reznor (Nine Inch Nails), Danny Carey (Tool), Flea (Red Hot Chili Peppers), Mary Byker (Apollo 440) – artişti pentru care Pigface a reprezentat o trambulină de lansare, precum a atras şi nume ca: Jello Biafra (Dead Kennedys, Lard, etc), En Esch (KMFDM, Slick Idiot), Steve Albini (Big Black, Rapeman, Shellac), Genesis P-Orridge (Psychic TV, Throbbing Gristle), David Yow (The Jesus Lizard, Scratch Acid), William Tucker (Ministry, RevCo, KMFDM), Lydia Lunch, Charles Levi (Thrill Kill Kult), Duncan X (Sheep On Drugs), Youth (Killing Joke), FM Einheit (Einsturzende Neubauten), Wayne Static (Static-X), David Simms (The Jesus Lizard), Michael Balch (Front Line Assembly), Chris Randall (Sister Machine Gun), Laura Gomel (Thrill Kill Kult), Paul Ferguson (Killing Joke), Louis Svitek (Ministry), Marston Daley (Thrill Kill Kult), Andrew Weiss (Rollins Band), Joey Santiago (Pixies), Chris Vrenna (Tweaker, Nine Inch Nails), Edsel Dope (Dope), Steven Seibold (Hate Dept.), Taime Downe (Faster Pussycat), Danielle (GWAR), Mick Harris (Napalm Death), Doug McCarthy (Nitzer Ebb) – şi cum spuneam, lista este aproape interminabilă.
Artişti ca Marilyn Manson au declarat că Pigface a reprezentat o influenţă majoră asupra muzicii lor – dacă albumul de anul trecut al lui Manson s-a numit „The High End of the Low”, albumul din 1997 Pigface s-a intitulat „A New High In Low” 🙂 – şi de exemplu Trent Reznor până când Nine Inch Nails a devenit o trupă de marcă, participa regulat la activitatea formaţiei Pigface, cum şi Atkins a colaborat cu Reznor pe primele albume N.I.N. Piesa „Suck” de pe EP-ul „Broken” din 1992 este o compoziţie Martin Atkins, Paul Barker, Trent Reznor şi Bill Rieflin, original piesa fiind editată pe primul album Pigface din 1990 – disc pe care cântă şi Reznor. Abordarea zgomotoasă, construcţiile ritmice caracteristice formaţiei Pigface au influenţat evident sound-ul Nine Inch Nails.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Yl9_enhs9ro]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-uz87cV7Y7w&feature=related]
Trupa cu sediul la Detroit – un adevărat centru al trupelor din sfera Industrialului – au lansat primul album „Gub” în 1990 şi de atunci, aproape n-a fost an să nu scoată un disc, album, remix, live, compilaţie, sunt ani şi cu 2-3 discuri, este destul de dificil de urmărit şirul lor şi de distins care este album „regulat” şi care nu. Fără compilaţii şi live-uri am numărat peste 20 de CD-uri.
Lucrul la noul disc a început încă din turneul din 2005, dar în 2006 în timpul imprimărilor în studio, Martin Atkins decide să plece în… China. Noile experienţe sonore se regăsesc în documentarul „16 Days in China”, dar influenţele s-au înfiltrat şi pe noul material, o parte din înregistrările noului disc fiind efectuate în 2008 la Beijing.
Materialul a fost lansat pe 16 iunie 2009 sub egida Full Effect Records şi poartă titlul „6”.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZBzdqGXDq0&feature=related]
Pigface este un experiment avangardist din segmentul Electro, de la sonorităţile grave sau sumbre Industrial până la infuzii Techno, Pigface amestecă o serie de abordări extrem de diferite de la Funk la Rock, asta datorită şi colaboratorilor, invitaţilor care îşi aduc fiecare aportul la proiect. Pigface ne-au obişnuit cu sonorităţi diferite, uneori contrastante nu doar de la disc la disc, dar şi de la piesă la piesă sau chiar în interiorul pieselor.
Lucrurile nu diferă nici în cazul celor 11 piese ale noului material. De la minimalism la pulsuri Electro-Funk, Atkins şi prietenii lui n-au ratat mai nimic.
„Electric Knives Club” are ceva din sonorităţile Ministry din perioada 1988-1989 („The land of Rape…”/”The Mind Is…”), riff-urile murdare se suprapun cu sunetul clapelor agresive, este o construcţie ritmată şi minimalistă.
„6.6.7.11” menţine sonorităţile Ministry, chitarele sunt diforme şi distorsionate, ritmul balansat, tradiţional de Rock, intervenţiile clapelor creează atmosferă, basul puternic, mârâit conferă un puls sănătos piesei.
„Fight the Power” aduce sonorităţi mai misterioase din zona Electro, ritmul este mai calm, lasciv şi datorită vocii feminine – probabil Mary Byker din Apollo 440. Refrenul este puternic, bubuie şi se lipeşte instantaneu.
„K.M.F.P.F.” pleacă de la premise Techno, vin şi chitarele, basul pulsează, se lămureşte şi titlul piesei: Kill Mother Fucker Pig Face… Un amestec Rock şi Techno antrenant, să nu zic dansant.
„Mercenary (SSL Beijing Mix)” ne aproprie de zona în care naviga şi Trent Reznor la începutul anilor ’90, aceea reiterare a sunetelor New Wave/ Electro din anii ’80 plasate într-un context sonor mai modern, mai grav, pregnant şi totuşi melodic, armonios.
„Sanctify” mi-a amintit de Revolting Cocks – alt proiect marca Ministry, un strop de Funk, puls Electro-Rock, lejeritate naturală fermecătoare, răsturnări sonore colorate.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NwBc7mA4bmY&feature=related]
„I Hate You In Real Life Too” revine la tonurile ceva mai grave, sunetele naturale se contopesc cu cele sintetice şi creează un sunet gros şi puternic, chitara şi clapa merg mână-n mână şi se completează perfect.
„The Good, The Bad, The Druggly” mi-a amintit de genialul „Weapon of Choice” al lui Fatboy Slim, legătura este probabil mai mult doar în capul meu, dar piesa are acel puls criminal care te ridică-n picioare, are culoare, are nerv, amestecul de Funk şi Electro funcţionează impecabil.
„Work to Come” menţine ritmul şi combină din nou eficient fazele Rock cu electronica modernă, construcţia minimalistă, dar inspirată se dovedeşte încă o dată o reţetă câştigătoare.
„Dulcimer” aduce tonuri mai întunecate, este un experiment în care se regăsesc infuziile orientale într-un amestec cu tonuri Ministry şi K.M.F.D. M., baza piesei fiind conferită de tobele şi percuţiile colorate.
„Up and Down” continuă din aceleaşi percuţii, la acestea se adaugă sonorităţi Techno agresive susţinute de ritmuri mecanice incisive.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fJ3meUGSTDg&feature=related]
Recunosc, sunt profund, extrem şi incurabil de subiectiv. Ador experimentele, iubesc oamenii care nu ţin cont de nimic ci doar de propriile lor idei, ţăcăneli, ştiu şi adulţi fiind să se (mai) joace.
Atkins prin acest proiect adună dintr-o sferă largă de artişti şi abordări tot felul de elemente însă este tot atât de adevărat că toţi acei artişti se întorc la propriile lor proiecte cu câte o părticică din Pigface. Este o simbioză care funcţionează impecabil de peste 20 de ani şi pentru mine fiecare disc Pigface reprezintă o nouă aventură şi o audiţie plăcută.
Ideea în sine a acestui colectiv mi se pare genială şi rezultatul mereu a fost colorat şi convingător. Fuck It Up Pigface, Fuck It Up!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zp_8HwlqvlE]
Sunn O))) – Monoliths and Dimensions (2009)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jX3EzwnFPfQ&feature=related]
Ieri povesteam de genul Drone şi trupa Fuck Buttons şi i-am amintit şi pe americanii din Sunn O))). Aceştia ne propun un experiment (şi) mai bizar, un amestec Drone cu (Black) Metal şi un nou disc tenebros şi avangardist.
Numele formaţiei vine de la amplificatoarele Sunn, produse de Sunn Musical Equipment Company (cumpărat ulterior de firma Fender şi trasă de aceştia pe „dreapta” în 2002), firmă înfiinţată de basistul Norm Sundholm şi fratele acestuia Conrad Sundholm, Norm fiind basist în formaţia The Kingsmen şi datorită succesului piesei „Luie, Luie” din 1963 trupa s-a lovit de probleme tehnice legate de volum în apariţiile live în faţa unui public tot mai numeros, deci implicit în locaţii tot mai mari (asta în loc de un scurt istoric 😀 ).
Amplificatoarele Sunn sunt folosite de nume sonore ca: The Who, The Moody Blues, Cream, Mountain, Steppenwolf, Kiss, Rush, The Melvins, Queen, The Jimi Hendrix Experience, Earth – şi ca să mai introduc un cârlig la povestea de ieri: Velvet Underground, dar evident şi de Sunn O))).
Revenind la numele trupei, scris la acest mod – Sunn O))) – reflectă logo-ul firmei de amplificatoare.
Dacă spuneam că nu sunt foarte familiarizat cu scena Electro, acum recunosc că nici Black Metal-ul nu este latura mea forte. Ei, nu-s complet cu pluta, am ascultat de s-a tocit discul „At War with Satan” al celor din Venom, Celtic Frost a fost una din trupele mele favorite multă vreme, am ascultat Sodom, Marduk, Satyricon, Mayhem, etc. Mă opresc la Mayhem, trupă cu care a colaborat solistul Attila Csihar din legendara trupă Tormentor şi care a colaborat şi cu americanii Sun O))) şi o face şi pe noul material.
Csihar a cântat pe celebrul album Mayhem „De Mysteriis Dom Sathanas”, dar şi pe „Ordo Ad Chao”, a colaborat cu Plasma Pool, Aborym, Limbonic Art, Korog, Keep Of Kalessin, Emperor, Sear Bliss, Burial Chamber Trio, Grave Temple, etc şi cu Sunn O))) pe albumele „White2” (2004), „Oracle” (2007) şi „Dømkirke” (2008). Dar nu doar Chihar contribuie la noul material, ci un şir lung de artişti: compozitorul Eyvind Kang, chitaristul Oren Ambarchi, Dylan Carlson – chitarist şi vocal în formaţia Earth, tromboniştii Julian Priester şi Stuart Dempster şi încă un şir lung de instrumentişti.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=i2cM3z_YbcM]
În ciuda acestei masive infuzii de instrumente şi instrumentişti, noul album Sunn O))) este destul de anevoios, neprietenos. N-a fost chiar o sarcină uşoară să străbat cele 4 piese ce se întind pe durata a 53 de minute.
Materialul este lent, sumbru, are prea puţine pete de culoare, progresiile sunt destul de anevoioase, rigide, zgomotele prea puţin muzicale. Vocea lui Cihar este fermă şi gravă, monologurile sale detensionează oarecum cursul macabru, dar nu reuşesc să acopere pe termen lung minimalismul şi monotonia excesivă din orchestraţii. Discul are însă şi momente bune, după mai multe ascultări găsesc puncte de sprijin, repere orientative în lumea lor întunecată, însă acomodarea este anevoioasă.
„Aghartha” cu cele 17:34 minute este prea lungă, vocea lui Cihar aminteşte de abordarea gravă al lui Milan Fras (Laibach) însă dedesubt, muzica minimalistă, extrem de abstractă şi uneori parcă fracturată nu vine în ajutorul ascultătorului. Mult mai interesantă este piesa următoare, „Big Church [Megszentségteleníthetetlenségeskedéseitekért]” în care un cor aduce o rază de lumină chiar dacă vorbim tot de o compoziţie rece. Chitara bârâie, sunetele sunt doar fâşii sonore, atmosfera este cea de filmele de groază. „Hunting & Gathering (Cydonia)” are mai multă coerenţă şi coeziune sonoră, muzicalitate, lucrurile se leagă simţibil mai bine, se completează şi dialoghează. „Alice” are 16:21 minute, un aer misterios, este un experiment mai aerisit, însă la fel de avangardist, o compoziţie interesantă, poate cea mai bună de pe acest disc.
Cum spuneam, nu este un material uşor, din punctul meu de vedere nu are vibraţia proiectului The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble însă aici evident intervine şi subiectivismul fiecăruia din noi. „Monoliths & Dimensions” are o dimensiune aparte şi merită încercat. Cu grijă. 🙂
Nucleul de bază al trupei este format din Stephen O’Malley (implicat şi în Khanate şi Burning Witch) şi Greg Anderson (component şi-n formaţia Goatsnake).
Discografie (albume):
2000 – ØØ Void
2002 – Flight of the Behemoth
2003 – White1
2004 – White2
2005 – Black One & Solstitium Fulminate
2005 – Black One
2009 – Monoliths & Dimensions
Southern Lord Records
Stephen O’Malley
Sunn O))) LastFM
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sKUOapQIl9w&feature=related]
The Dark Side of the Moon
Se spune că pisicile şi femeile sunt curioase, eu zic că şi bărbaţii, oamenii în general sunt curioşi. Tot aşa, despre secrete se presupune că sunt menite să fie descoperite. Secrete – schelete-n dulap – avem toţi, ale noastre sunt tabu, ale altora sunt de… descoperit. Slobod la cuget, am vorbit despre masturbare, nimeni nu admite şi cu atât mai puţin se făleşte cu faptul că se masturbează, cum nimeni nu admite că descarcă sau îşi achiziţionează materiale pornografice. M-am luat cu prostiile şi zău că nu despre asta vreau să vă povestesc! Cel puţin nu acum. 🙂
Ideea era „the dark side” – partea întunecată -, necunoscutul, secretul, misteriosul care ne atrage.
Am avut „A Walk on the Wild Side” – mai mult sau mai puţin cu… Gicu – era previzibilă, la îndemână şi incursiunea în „The Dark Side of the Moon”.
Întâmplarea a făcut că plimbându-mă azi pe net, am dat de o pagină cu şi despre muzică, Muzika Magika – unde m-am regăsit în Blogroll şi mă simt onorat – şi unde am găsit o postare despre muzica din 2009 şi am citit un articol interesant despre… „The Dark Side of the Moon”: 5 faze întunecate ale Lunii. Le recomand pe ambele. Şi nu numai.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZSi02uccrc]
Asta însă nu mă întoarce din drum. Îmi fac şi eu plimbarea şi damblaua cu „The Dark Side of the Moon”, albumul din 1973 al celor din Pink Floyd este şi cel mai de succes disc al lor. Albumul a rezistat un timp record în Billboard – 741 de săptămâni, se estimează că s-a vândut în peste 45 de milioane de exemplare şi astfel este unul din cele mai vândute discuri din toate timpurile.
A fost re-editat de nenumărate ori, cea mai interesantă din aceste ediţii fiind cea pentru a 30-a aniversare a lansării, re-mixat şi lansat în format Super Audio CD. Chiar şi membrii trupei spuneau că această realizare a scos la suprafaţă sunete, instrumente pe care abia ţineau minte că le-au imprimat, dar până atunci nu se auzeau.
Despre cele 10 piese ce însumează 43 de minute de muzică s-ar putea povestii zile şi pagini întregi. N-am să povestesc nimic fiindcă nu cred că am ceva de adăugat la tot ce s-a mai spus, nici nu vreau să vă plictisesc şi în definitiv: muzica e de ascultat.
Mie îmi plac prelucrările, cover-urile. Am o colecţie fabuloasă de astfel de piese şi discuri, sunt maniac.
Cum este şi firesc, n-au scăpat nici Pink Floyd, n-a scăpat nici „The dark Side of the Moon” de tentaţia de a fi reorchestrate, reinterpretate, rearanjate de diferiţi artişti.
Am în colecţie piese şi albume tribut Pink Floyd, majoritatea din zona Electro, Trance, Chillout şi Tehno, dar şi Rock, Country, Bluegrass şi Industrial sau Gothic.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zny_iiS8NJk&feature=related]
În 2003 este lansat „The Dub Side of the Moon”, albumul de debut al proiectului Reggae Easy Star All-Stars, un material care reinterpretează albumul Floyd în manieră Chillout/Trance şi Trip Hop înbinat cu Reggae. În 2006 scot un disc asemănător dedicat formaţiei Radiohead şi anul acesta au lansat „Easy Star’s Lonely Hearts Dub Band” – material evident ce reiterează muzical faimosul album The Beatles.
„Return to the Dark Side of the Moon” este un disc realizat sub bagheta lui Billy Sherwood în 2005 şi lansat în 2006 ca urmare a unui alt material, „Back Against the Wall”, reinterpretarea albumului „The Wall” al aceloraşi Pink Floyd.
Sherwood a adunat la o laltă o listă impresionantă de muzicieni din formaţii cu greutate ca: Zappa, Yes, King Crimson, UFO, Journey, Sefferson Starship, Asia, Whitesnake, The Firm, The Doors, Toto, Supertramp, Styx, etc pentru realizarea ambelor materiale, un deliciu pentru orice ascultător.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HiaGECY8LWw]
În 2006 apar două materiale.
Pe de o parte Dream Theater imprimă live în Japonia tot albumul, discul este o interpretare în oglindă, fidelă originalului, dar interesantă ca abordare şi sunet. Este un „bootleg oficial”, trupa mai are la activ astfel de tributuri pentru Metallica („Master of Puppets” – 2004), Iron Maiden („The Number of the Beast” – 2005) şi Deep Purple („Made In Japan” – 2007).
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gPOrXSu_eKk]
Celălalt material îi aparţine cântăreţei, compozitoarei şi actriţei Mary Fahl, cunoscută din formaţia October Project. Albumul „From the Dark Side of the Moon” este finalizat în toamna lui 2006, însă din cauza restructurărilor de la casa de discuri V2 Records unde are contract artista, discul a fost pus în vânzare doar în formă electronică şi câteva copii promoţionale au ajuns pe eBuy.
Este un disc extrem de intens, colorat, Mary Fahl are o voce expresivă şi puternică, dar ea a imprimat şi o mare parte din părţile instrumentale şi muzica ei se aventurează de la faze de Rock Progresiv şi sonorităţi experimentale până în zona Electro-Ambiental, World Music şi până la Jazz, Blues şi Folk într-un coctail sonor extrem de proaspăt şi incitant. Pe mine m-a câştigat definitiv Mary Fahl. 🙂
În 2008, patru muzicieni de Jazz: Sam Yahel, Ari Hoenig, Mike Moreno şi Seamus Blake realizează şi o acoperire Jazz a materialului: „Jazz Side of the Moon”, un disc incitant, o provocare interesantă, o coloratură deosebită dată materialului original.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GnP8-xofiz8&feature=player_embedded]
Anul trecut am tot vrut să pomenesc de The Flaming Lips şi albumul „Embryonic”, dar cumva – ca şi cu Buckethead – îmi vine mai greu să vorbesc, decât să ascult şi lucrurile mi-au luat-o înainte, în decembrie trupa a mai lansat un material: „The dark Side of the Moon”. Pentru acest disc au apelat şi la veteranul Henry Rollins, la trupa Stardeath and White Dwarfs şi la solista canadiană Merrill Beth Nisker cunoscută sub numele Peaches.
Este un disc experimental, cu sonorităţi Rock, Electro şi Blues în egală măsură, un material avangardist, zgomotos, Indie în adevăratul sens, surprinzător doar pentru cei care nu cunosc trupa, dar interesant şi provocator pentru orice fan Pink Floyd.
Ştiu, cunosc mulţi fani Pink Floyd, ştiu că sunt conservatori, astfel de discuri mulţi le consideră blasfemie, însă aceste experimente scot în evidenţă alte dimensiuni al unui material genial şi de referinţă, cred că sunt binevenite.
🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zlY-JlE5ZCo]
Aaaaaaaaaaa! Şi era să uit! Mai este un disc interesant, să zic aşa colateral: “The Dark Side of the Spoon”, discul genial al celor din Ministry din 1999. Ei au “răstălmăcit” doar titlul, au explorat într-o altă direcţie, însă au creat un material extrem de întunecat, grav, tulburător şi avangardist. Merită ascultat!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oZgAohO31eI]
Buckethead
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Gpr498vngFQ&feature=related]
Buckethead – pe numele său Brian Patrick Carroll, născut pe 13 mai 1969 – este un tip cu chitară şi o găleată-n cap care astfel protestează împotriva holocaustului găinilor pusă la cale pe plan global de reţelele de fast-food… Că tot bagă ai noştri taxă pe fast-food, sucuri şi dulciuri.
Prezentarea aceasta e cam de rahat, admit, dar dă bine, atrage atenţia şi probabil cam asta şi este ideea.
Am mai spus asta, nu-s prea priceput la chitară, cred că un Do major mai ştiu să ţin, basul mi-a plăcut mai mult, dar nu sunt Les Claypool şi – cum spuneam – niciodată nu m-am cutremurat ascultând eroii celor şase, şapte corzi. E drept, sâmbăta trecută am re-ascultat cu mare plăcere primele trei albume ale lui Yngwie Malmsteen, nu l-am mai ascultat pe suedezul virtuoz de peste 10 ani cred, anul trecut l-am descoperit în adevăratul sens pe John 5 pe care-l ştiam doar din Marilyn Manson, 2wo şi Rob Zombie, mi-a plăcut mereu Frank Zappa, Steve Vai are momentele lui bune şi ascult cu plăcere uneori şi „Flying in a Blue Dream”-ul lui Satriani, dar niciodată nu m-am omorât după solo-uri şi – părerea mea de punker ciufut – solo-urile de prea multe ori sunt ne-inspirate, fac parte din piese că „aşa se face”, doar mai umple un minut, două şi rar mă…excită. Ei, e o altă generalizare grosolană, mea culpa, recunosc, mie îmi plac riff-urile sănătoase, acelea care-ţi smulg capul.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FHM8Sfi36ts&feature=related]
Vorbind despre discurile de anu’ trecut, UnSoricel a pomenit de Buckethead, i-am răspuns atunci că pe mine nu m-a impresionat prea tare, apoi am săpat în arhivă şi am început să-i ascult discurile.
Şi… e ceva de ascultat. La doar 41 de ani, şi-n 17 ani, a „scos” 28 de albume solo şi a cântat încă pe peste 50 de albume! Fără să-l fi ascultat, pe mine oarecum asta m-a şi intrigat. Cred. Apoi m-am gândit la amintitul Zappa care la fel, are o discografie impresionantă şi cantitativ, dar şi calitativ.
Mi-am pus căştile, am dat volumu’ tare – să nu mă bruieze Minimax-ul lui fi-meu 😛 – şi m-am scufundat în lumea lui Buckethead. Cu capul în gălată – ca să zic aşa. 😛
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HkCEXrlfJ4E&feature=related]
Buckethead nu e un ciudat extravagant, nu e un mercenar – cum aveam impresia – ci e un tip extrem de creativ, colorat, plin de surprize (plăcute). Pe undeva aş putea păstra paralela cu Zappa, are o plajă extrem de largă de abordare de la Thrash Metal, trecând prin zona progresivă şi ajungând la Jazz, Funk şi Blues, Bluegrass. Muzica lui este de avangardă, este extrem de multidimensională, nu este foarte uşor de urmărit, dar dacă laşi deoparte prejudecăţile, îi acorzi puţină atenţie, călătoria devine extrem de plăcută.
Buckethead este compozitor, multi-instrumentist, dar în primul rând un chitarist extrem de virtuos, dar şi inspirat. A colaborat cu o grămadă de artişti: Mike Patton, Les Claypool, Iggy Pop, Serj Tankian, Bill Laswell, Bootsy Collins, Bernie Worrell, Bill Moseley, Viggo Mortensen, etc şi o vreme a petrecut alături de Axl pentru a pune-n mişcare noul Guns’N’Roses.
În 2009 a lansat nu mai puţin de 4 albume solo:
Slaughterhouse on the Prairie – 30 ianuarie
A Real Diamond in the Rough – 1 mai
Forensic Follies – 1 iunie
Needle in a Slunk Stack – 24 septembrie
„Slaughterhouse on the Prairie” este un disc incisiv, plin (şi) de riff-uri groase, ritmuri bubuite cu două tobe mari, baza este un Metal dinamic, energic şi la asta, Buckethead adaugă tot felul de condimente aromate, formule Jazz, puţin progresiv, ceva Rock şi Blues, totul însă într-o cursivitate firească, momentele mai moi, mai domoale nu ştirbesc ci accentuează vâna Metal al materialului.
„A Real Diamond in the Rough” are la bază o atmosferă Blues cu miresme de Southern, te duce cu gândul la New Orleans, nu lipsesc însă nici exploziile mai zgomotoase, însă predominante sunt pasajele aerisite, îmbinările de acustic şi electronic, momentele introvertite, de meditaţie, căutare. Un material mai senin, curge ca un vis.
„Forensic Follies” este un experiment avangardist, dacă pe „Slaughterhouse on the Prairie” Metal-ul era abordat tradiţional, pe filiera Thrash/Heavy, aici totul este împins într-o zonă futuristică, sunt folosite elemente Electro, zgomote Industrial, totul are o oarecare amprentă schizofrenică colorată cu disonanţe, dar este o lume fascinantă, o nebunie atât de vie încât aproape simţi că poţi să o atingi. Este un disc greu de digerat, dar merită efortul!
„Needle in a Slunk Stack” continuă experimentul, parcă lucrurile devin şi mai grave, tonurile de chitară distorsionată se suprapun cu zgomotele, însă dincolo de demenţă este muzică. Introduce ingenios pasaje Jazz, World Music, avangardism progresiv, Electro ambiental şi haos Industrial, rezultatul fiind cel puţin… tulburător.
Buckethead nu e de povestit, e de ascultat. Nu ştiu dacă am reuşit să vă fac poftă, eu nu mai reuşesc să-i scot discurile din player. Merci UnSoricel!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H7xsmFraAqY&feature=related]
Jos găleata domnule Buckethead! Respect!
Static-X – Cult of Static (2009)
„Wisconsin Death Trip” a explodat în 2000 cu toate că a fost lansat în martie 1999 şi până în 2001 s-a vândut în peste 1 milion de exemplare, fiind certificat Platină.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uN76Llvh8g8&feature=PlayList&p=A23A134B6FE8229B&index=0]
Trupa înfiinţată în 1994 a ieşit la suprafaţă la sfârşitul anilor ’90 cu valul Nu Metal despre care povesteam ieri. Sunt trupe cărora etichetele mai mult le dăunează, cum fug astăzi formaţiile de eticheta Emo, cam aşa s-a întâmplat la începutul deceniului şi cu această etichetă Nu Metal. Static-X sunt 100% Metal, una din formaţiile cele mai intense, brutale al noului val.
Static-X amestecă brutalitatea Thrash Metal-ului tradiţional a la Slayer cu sonorităţi Industrial, dar au preluat, aplicat şi tonurile sumbre, schemele ritmice şi structurale ale celor din KoRn sau Coal Chamber. Combinaţie interesantă, extrem de dinamică şi să vinzi cu un asemenea sunet brutal 1 milion de discuri din materialul de debut, este mare lucru.
Motorul formaţiei este Wayne Richard Wells aka Wayne Static, voce, chitară, clape, programare, lui i s-au alăturat pe rând chitaristul Koichi Fukuda, basistul Tony Campos şi bateristul Ken Jay. Fukuda părăseşte trupa după primul album, este înlocuit cu Tripp Eisen şi acesta este înlăturat din trupă în urma unor scandaluri în 2005 şi este readus Fukuda şi bateristul Ken Jey este înlocuit cu Nick Oshiro în 2003.
Trupa treptat estompează paralele cu celelalte găşti din valul Nu Metal chiar dacă Wayne şi Jonathan Davis (KoRn) sunt prieteni şi chiar colaborează, însă rămân la fel de brutali şi incisivi.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sz-lqbmPPZk&feature=related]
Discografie:
1999: Wisconsin Death Trip
2001: Machine
2003: Shadow Zone
2004: Beneath…Between…Beyond… (demo-uri şi piese rare)
2005: Start a War
2007: Cannibal
2009: Cult of Static
„Cult of Static” este al 6-lea album al trupei şi a fost lansat în data de 17 martie 2009. Dacă e să descriu la modul general actuala abordare, sunetul de acum al formaţiei, aş spune că este ca şi cum Ministry şi Slayer s-ar fi pus pe un jam-session neiertător. Electronica, clapele, samplerele au fost împinse şi mai în spate, au rămas riff-urile grose, solo-urile care şi-au făcut loc pe abia pe ultimele albume, vocea agresivă, ritmurile apăsate, basul mârâit şi pulsant. Static-X au nerv, sunt la fel de plini de energie ca la început.
„Lunatic” – piesa ce deschide albumul beneficiează de solo-ul lui Dave Mustaine din Megadeth; „Z28” combină un riff primitiv, brutal cu sunetele mai moderne, are o oarecare coloratură Soulfly; „Terminal” vine cu riff-uri mai melodioase, mai tradiţionale şi cu vocea a la Jonathan Davis; „Hypure” aminteşte de ultimul Rob Zombie; „Tera-Fied” este mai lentă, experimentală, combină ingenios electronica cu riff-urile, sună ca o piesă A Perfect Circle interpretată de un Korn Industrializat; „Stringwray” – primul extras single – este o piesă colorată, cu multe schimbări, „Isolaytore” aminteşte de Fear Factory, „Nocturnally” are incisivitatea pieselor Sepultura de pe albumul „Roots”; „Skinned” ne aruncă înapoi la tempo-urile mai incisive ale primului album, sună teribil de Heavy şi-n final „Grind 2 Halt” vine cu încă o temă ce exploatează zona de interferenţă între Metal-ul modern şi electronică, are un strop de psihedelism, dar rămâne tot în zona grea, Machine Head au mai experimentat astfel de combinaţii.
Am amintit de toate aceste paralele strict în scop ilustrativ, Static-X au adunat elemente, au diferite influenţe, dar ceea ce fac, fac bine, reuşesc să dea temelor, ideilor o faţă personală, au o amprentă proprie.
Nu lipsesc nici surprizele.
Discul beneficiază în diferitele forme de editare de 4 bonus-uri din care 3 sunt prelucrări. Nici din 1000 de încercări nu aş fi ghicit de exemplu că Static-X vor face un cover după „Still of the Night” al celor din Whitesnake, dar nici „Talk Dirty to Me” (Poison) sau „Looks That Kill” (Motley Crue) n-ar fi fost mai uşor de ghicit. „Still of the Night” este criminală, dar şi celelalte sunt… răvăşitoare. Al 4-lea bonus este „W.F.O.” o piesă proprie, incisivă, dar parcă nu atât de convingătoare ca restul materialului.
Încă un album de intensitate maximă a uneia din cele mai interesante trupe din generaţia nouă. Dacă îţi place Metal-ul, nu ai cum să nu dai din cap la aşa ceva! Static-X fuckin’ Rocks!
[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=2dCR_uF6sA8&feature=related]
Static-X site oficial
Static-X pagina MySpace
Static-X LastFM
