Tactus A sunt dovada că sunt mii de muzicieni talentaţi, mii – poate „N” – trupe excelente şi pe cât de bune, pe atât de anonime sau cunoscute doar unui public restrâns. Trioul Tactus A sunt din Regatele Unite, s-au înfiinţat prin 2008 şi albumul lor de debut „Mechanical Demons” poate fi descărcat gratuit via Rapidshare cu consimţământul dat de trupă pe pagina lor MySpace. Materialul a fost lansat în 2009, conţine circa 41 de minute de muzică împărţită în 6 piese, muzica celor din Tactus A fiind un amestec de Heavy şi Death cu nuanţe Progresiv şi Post-Hardcore în maniera actuală de Metal Alternativ, respectiv Mathcore. Trupa era compusă la aceea vreme din Jory Griffin – chitară, Dave Kersh – bas şi solistul Raayl care faţă de colegii săi locuia în State şi colaborau via internet.
Interesant materialul lor de debut, chiar promiţător, dar cu atât mai bună este continuarea, acest „ByDesign” lansat de curând.
Cam abandonată pagina lor MySpace, acolo figurează încă doar albumul de debut însă ca solist este pomenit un oarecare Liam, ascultând cele două materiale nu pare una şi aceeaşi persoană, presupun că pentru a putea activa şi live băieţii au fost nevoiţi să-şi găsească un solist mai aproape de casă. Cred că şi-au găsit şi un tobar, în orice caz cel care a bătut pielile pe noul disc a făcut o treabă excelentă!
Fără informaţii de „fundal”, rămâne muzica, respectiv cele 7 piese proaspete. Read more Tactus A – ByDesign (2010)
fusion
Dhafer Youssef – Abu Nawas Rhapsody (2010)
Dhafer Youssef s-a născut în orăşelul Teboulba de la malul mării din Tunisia în 1967 şi de mic a fost atras de muzică. În timp ce părinţii l-au trimis să studieze Coran-ul într-o şcoală Islamică, Dhafer Youssef asculta şi studia Jazz pe ascuns. La Radio, era singura sursă de a asculta muzică. Într-o zi o cunoştinţă a primit cadou o chitară electrică, Youssef o împrumuta pentru câteva zile, perioade în care nici măcar nu mai dormea.
Când a început să câştige bani din cântatul la nunţi, şi-a cumpărat cu echivalentul a 100 euro primul oud, instrument cu 12 corzi, tradiţional în orient. Cum povesteşte chiar el, dacă s-ar fi născut în Africa probabil ar fi cântat la tobe şi percuţii, dacă s-ar fi născut la New York ar fi ales saxofonul, dar s-a născut în Tunisia şi instrumentul său este oudul. Până să vadă primul pian mai trec nişte ani, mai exact la 19 ani când se mută la Viena. Ca să se întreţină lucrează ca spălător de vase, curăţător de geamuri şi ospătar într-un restaurant italian. Şi de câte ori are ocazia merge la concerte de muzică clasică şi Jazz. Se împrieteneşte cu un violonist, Tony Burger care-l învaţă să-şi transcrie muzica pe partitură apoi vine marea revelaţie, se împrieteneşte cu Jatinder Thakur care-l introduce în sonorităţile Indiene ale muzicii, muzică de care se îndrăgosteşte.
Cântă ore-n şir cu Jatinder apoi cu acordeonistul Otto Lechner.
Apare şi prima mare oportunitate, clubul de Jazz „Porgy and Bess” îi oferă şansa să cânte o dată pe lună pentru o perioadă de un an cu cine şi ce doreşte. Youssef apelează la Iva Bittova, Peter Herbert, Renaud Garcia Fons, Christian Muthspiel şi mulţi alţii, proiectul se dovedeşte un real succes şi astfel are şansa să imprime primul său album: „Malak” în 1999, după ce anterior a participat la imprimările a două discuri alături de Lenny MacDowell şi Hakim Ludin, respectiv Otto Lechner, Wolfgang Puschnig şi Achim Tang.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lvk5ccmQG8I]
Pleacă în Africa Read more Dhafer Youssef – Abu Nawas Rhapsody (2010)
Sashird Lao – Open the Box (2010)
Unii o preferă fierbinte, alţii iubesc Jazz-ul, sunt şi cei care le vor pe ambele şi ceilalţi care nu vor nimic. Sashird Leo sunt un trio din Franţa care ne propun o muzică extrem de colorată şi vie, amestecă Jazz tradiţional cu ritmuri moderne, muzică World, secvenţe orientale, construcţii acapella rafinate şi faze Downtempo colorate cu saxofoane, flaut şi trombon, au în arsenal percuţii darbuka, în două-trei vorbe, dacă deschizi cutia (open the box), vei descoperii o lume extrem de colorată şi pulsantă.
Jazz-ul dansant cu aromă de anii ’40 transpus în ritmuri exotice şi susţinute de trei voci extraordinare, instrumentaţiile aerisite, rafinate, infuziile Orientale şi World Music, percuţiile sau inserturile Downtempo transformă totul într-un dinamic cocktail revigorant, vechiul şi noul se contopesc organic şi rezultatul este un meniu muzical absolut reconfortant şi captivant.
Sashird Leo au ajuns în finala competiţiei National Jazz Music de la Paris în 2006 şi un an mai târziu au câştigat Premiul Juriului la International Jazz Festival of Juan Les Pins.
Cei trei: Yona Yacoub – Voce/Saxofon/Percuţii; Fred Luzignant – Voce/Trombon/Percuţii şi David Amar – Voce/Saxofon/Flaut/Percuţii – oferă un spectacol unic, deosebit.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IMv6GulmGwI]
„Open the Box” este cel de-al treilea lor album Read more Sashird Lao – Open the Box (2010)
The Ex – Catch My Shoe (2010)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dTZvPSKAnWI]
Pilotul pilotează, chiloţii… Distanţa dintre defect şi funcţional uneori poate fi insesizabilă şi sunt şi lucruri care defecte fiind, totuşi funcţionează. Sistemul, societatea, showbizz-ul… „All the pilots gets rich, all the passengers pay for it!” (Toţi piloţii se îmbogăţesc, toţi pasagerii plătesc pentru asta) cântă Arnold de Boer în piese „Maybe I Was The Pilot” ce deschide noul album The Ex, şi evident n-are nimic cu piloţii, ci cu… cei care ne „chilotează”.
Showbizz-ul deşii profund defect, funcţionează perfect şi ne recomandă, ne vinde orice produs „sănătos” şi ignoră, elimină – de pe piaţă – orice „anomalie”. Cine cu cine se trage de şireturi (sau aţa de la chiloţi?) ?
Pentru cei care nu-s familiarizaţi cu The Ex, sunt o gaşcă olandeză de pe felia Anarcho-Punk cu infuzii de Jazz, Folk, muzică africană şi alte căutări, experimente avangardiste şi activează din 1979.
Au pornit în formula G.W. Sok – voce, Terrie Hessels – chitară, Geurt – tobe şi basistul René, în cele trei decenii scurse de la înfiinţare s-au produs mai multe schimbări pe parcurs, au avut şi diferite colaborări cu alţi artişti, între alţii în anii ’90 au lucrat cu violoncelistul Tom Cora, anul trecut solistul G.W. Sok a decis să se retragă din activitatea muzicală şi să se concentreze exclusiv asupra scrisului şi designului astfel lăsând locul solistului din formaţia Zea, trupă cu care The Ex a efectuat o serie de turnee. Din membrii fondatori singurul supravieţuitor este chitaristul Terrie Hessels, celălalt chitarist, Andy Moor este-n trupă din 1990 iar bateristul Katherina Bornefeld s-a alăturat formaţiei în 1984. Arnold de Boer pe lângă voce cântă şi la chitară şi manevrează şi samplerele.
Ştiu puţine trupe care au supravieţuit Read more The Ex – Catch My Shoe (2010)
Judgement Day – Peacocks/Pink Monsters (2010)
[bandcamp track=550440077 bgcol=a02746 linkcol=e7e5e4 size=venti]
Când vine vorba de violoncel şi Metal, toată lumea asociază îmbinarea cu finlandezii din Apocalyptica. Însă băieţii din Helsinki nu sunt singurii care experimentează menajul între muzica şi instrumentele clasice şi Metal-ul. Fraţii Patzner – Anton – vioară şi Lewis – violoncel – împreună cu bateristul Jon Bush au înfiinţat trupa Judgement Day în 2002 la San Francisco un oraş celebru pentru multiculturalitatea sa şi viaţa artistică – şi nu numai – extrem de diversificată.
În 2003 lansează un prim EP Acustic ce conţine 7 plus 1 piese urmat un an mai târziu şi de albumul de debut „Dark Opus” – puteţi asculta toate materialele pe pagina lor Bandcamp.
„Dark Opus” conţine 12 piese, sunetul trupei devine mai agresiv, compoziţiile sunt dinamice, băieţii îmbine ingenios elementele din muzica clasică cu structurile Metal/Rock şi Punk. Ce fac americanii nu seamănă deloc cu muzica finlandezilor, Judgement Day sunt mult mai coloraţi, au o paletă mai largă de sonorităţi, elementele se îmbină diferit în muzica lor, este un experimet avangardist cu rădăcini clasice, un produs de fuziune extrem de intens şi dinamic. Read more Judgement Day – Peacocks/Pink Monsters (2010)
Atheist – Jupiter (2010)
După 17 ani de tăcere trupa din Florida revine cu cel de-al patrulea album. „Jupiter” conţine 8 piese noi cu o durată de puţin peste 30 de minute în aceeaşi manieră Metal Extrem şi tehnic şi cu infuziile de elemente Progresive şi unele soluţii, (mici) coloraturi înrudite cu Jazz-ul.
Ciudat cum trupele acestea inovative din zona Metal-ului Extrem, Cynic şi Atheist, au oarecum aceeaşi istorie contorsionată, deşii şi-au început activitatea la mijlocul anilor ’80, istoria, evoluţia lor a fost fracturată, n-au reuşit să se menţină pe o linie ascendentă şi chiar dacă au un statut oarecum cultic, pentru mulţi au fost şi sunt un punct de reper, n-au avut parte de aprecierea cuvenită. Există şi o conexiune între cele două trupe, basistul Tony Choy venit în Atheist să-l înlocuiască pe decedatul Roger Patterson în 1991, ulterior a cântat şi în Cynic.
Trupa a fost înfiinţată în 1984, iniţial sub numele de Oblivion, schimbat în R.A.V.A.G.E. şi finalmente transformat în Atheist. Albumul de debut „Piece of Time” a fost imprimat în 1988, dar a fost lansat în Europa în 1989 şi abia un an mai târziu şi în America natală. Considerat un clasic, „Unquestionable Presence” este scos în 1991, dar anul următor trupa decide să se dizolve. Obligaţiile contractuale faţă de Music for Nations însă îi forţează să revină în 1993 cu încă un produs: „Elements”.
Kelly Schaefer pune bazele formaţiei Neurotica Read more Atheist – Jupiter (2010)
Child Abuse – Cut And Run (2010)
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Jc4EEUlzN5I]
Un exerciţiu de imaginaţie dificil: Jazz amestecat cu elemente de Metal extrem şi Proto/Anarcho-Punk. Probabil aşa ar fi sunat Slipknot prin 1999 dacă i-ar fi produs Steve Albini (Big Black, Rapeman, Shellac) şi printre ei s-ar fi infiltrat John Zorn sau vre-un alt Jazzman cu mintea deschisă, eventula Slipknot şi King Crimson s-ar fi înfruntat într-un jam-session pe “21st Century Schizoid Man”.
Ritmuri incisive, bas distorsionat, clape schizofrenice şi o voce absolut brutală sunt caracteristicile celor din Child Abuse. Jazzcore sau post… everything piperat cu Psihedelic şi mult-mult zgomot.
Esenţa muzicii avangardiste constă în experimente şi experimentare, în fuziunea dintre genuri, stiluri, abordări teoretic de neîmbinat. Asta fac şi cei din Child Abuse şi o fac cu succes. Nu este o muzică pentru mase, dar muzica nici n-ar trebui să fie concurs de popularitate.
Molestarea de copii nu e cel mai fericit nume, însă au fost trei formaţii care au optat pentru el. La sfârşitul anilor ’70 a fost o gaşcă Punk din LA, apoi la începutul anilor ’80 o trupă de Hardcore din New York a activat sub această denumire şi în anii 2000 duo-ul compus din bateristul Oran Canfield şi vocal/clăparul Luke Calzonetti migrează din San Francisco la New York (Brooklyn) şi prin cooptarea basistul Tim Dahl Read more Child Abuse – Cut And Run (2010)
Post Hardcore: Asleigh Stake şi Just Like Vinyl (2010)
Rămân în zona Post-Hardcore, treaba asta devine tot mai trandy şi astfel riscă să se consume pe foc rapid datorită supra-producţiei, însă deocamdată sunt suficiente trupe tinere şi interesante care merită urmărite, cutia este suficient de generoasă, trupe de coloraturi uneori radical diferite îşi găsesc locul în ea.
Asleigh Stake vin din zona Death-ului tehnic, infuziile Hardcore le-au adus un plus de culoare, dar şi-au păstrat brutalitatea şi intensitatea. Just Like Vinyl sunt o gaşcă extrem de proaspătă, abordează muzica dintr-o perspectivă mult mai experimentală, au coloratură Psihedelică şi Progresivă, împletesc secvenţele Rock/Metal cu elemente Jazz. Două trupe, două abordări Read more Post Hardcore: Asleigh Stake şi Just Like Vinyl (2010)
East of the Wall – Ressentiment (2010)
Asupra acestei trupe mi-a atras atenţia Şerban-Ionut Georgescu (danke!), basistul din White Walls, m-am băgat pe pagina lor MySpace şi ascultând piesa „Salieri” mi-am amintit de momentele complex-schizofrenice ale celor din VoiVod din era „Nothingface”, East of the Wall au ceva din acel spirit contorsionat, construiesc un univers disonant şi impredictibil aflat mereu în mişcare.
De câţiva ani, mai ales dincolo de ocean o serie de trupe din zona extremă a Metal-ului, mai ales de pe filonul Death-ului tehnic, s-au orientat spre sonorităţi experimentale, şi-au lărgit orizontul sonor introducând elemente de Jazz, Avangardă, zgomote Industriale, soliştii pe lângă urletele şi hârâielile tipice au început să şi cânte, să contrabalanseze brutalitatea cu pasaje melodice. Să urli ca boul de la un cap la coadă nici nu mai sperie, nici nu impresionează pe nimeni, cum nici traforajul viteză şi bătrâna sârbă bătută la viteze cât mai imposibile nu mai reprezintă mare lucru. Cynic au deschis drumul încă de la sfârşitul anilor ’80, albumul „Focus” din 1993 rămâne un punct de referinţă.
Un nou val de trupe, o nouă generaţia şi-a făcut vocea tot mai auzită. The Dillinger Escape Plan, Between The Buried And Me, Rolo Tomassi, Called To Arms, The Black Dahlia Murder , Chiodos, Gladiator, Converge, Haste the Day, Every Time I Die, Bleeding Through şi mulţi alţii au extins barierele Metal-ului brutal, introducând diferite nuanţe şi elemente inedite şi experimentând dincolo de barierele convenţionale.
Etichele Metalcore şi Post-Hardcore acoperă o gamă largă de trupe ce experimentează aceste combinaţii şi modul în care ele sunt îmbinate, procentul elementelor au adus la suprafaţă o serie de formaţii extrem de promiţătoare.
Şi acest val din fericire ne-a lovit şi pe noi, constănţenii din White Walls cu albumul „Mad Man Circus” au dovedit că muzică de calitate se poate face în oricare colţ de lume, au demonstrat, creaţia n-are legătură cu dotarea tehnică şi rezultatele vin în funcţie de muncă.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=caJiYLlqFE8]
John Zorn (Moonchild) – Ipsissimus (2010)
Acesta este un „heavy shit” adevărat, dacă muzica ar avea greutate fizică şi ar cădea peste tine, te-ar strivi. Şi dacă eticheta „Avant-garde Metal” şi Rock experimental nu este doar fiţă de promenadă, se datorează exclusiv proiectelor de acest gen. În general „supergrup”-urile dau randamente oscilante, de cele mai multe ori sunt adunătură exclusiv din considerente comerciale, „le mai luăm fraierilor banii o tură”.
Nu este şi cazul lui John, Mike, Joey şi Trevor. La origini un trio compus din Joey Baron – tobe, Mike Patton – voce, Trevor Dunn – bas şi John Zorn pe post de compozitor, producător şi dirijor, Moonchild sau cum mai este denumit, The Moonchild Trio s-a dovedit încă de la debutul din 2006 cu „Moonchild: Songs Without Words” urmat imediat de al doilea album „Astronome” unul din cele mai incisive găşti de acest gen şi din fericire proiectul livrează materiale de calitate cu o regularitate demnă de oricare trupă obişnuită.
„Six Litanies for Heliogabalus” este lansat în 2007 şi sunt cooptaţi şi Ikue Mori (compozitor, baterist, artist grafic) şi clăparul Jamie Saft. La aceste două produse Zorn nu participă în mod direct, dar revine în 2008 pe albumul „The Cruciable” şi este adus şi chitaristul Marc Ribot pentru una din piese: „9×9″.
„Ipsissimus” s-a lăsat ceva mai mult aşteptat, dar a meritat cu desăvârşire. Scos sub numele lui John Zorn, noul produs Moonchild îi aduce din nou la olaltă pe John Zorn (saxofon, pian), Joey Baron (tobe), Mike Patton (voce), Trevor Dunn (bas) şi Marc Ribot (chitară) şi astfel avem de a face cu o trupă completă şi o formulă clasică.
Despre Zorn Read more John Zorn (Moonchild) – Ipsissimus (2010)
