Fix într-o săptămână debutează ediţia a 4-a Cybermental.
Festivalul a debutat în 2006 cu o seară de Electro/Industrial în clubul „El Comandante”, la vremea aceea gazda party-urilor săptămânale AKM.
Tot acolo s-a desfăşurat şi ediţia a 2-a în 2007, în zona underground interesul a crescut pentru manifestarea unică din zona Europei de Est.
2008 a adus nu doar schimbarea locaţiei, respectiv locaţiilor, dar şi extinderea festivalului de la 1 la 3 zile.
Prima zi a debutat în clubul „Acolo”, noua gazdă a party-urilor marca AKM, următoarele două zile fiind găzduite de proaspăt deschisul club „Control”.
Reţeta s-a păstrat şi pentru anul acesta. Festivalul debutează miercuri, 30 septembrie în „Suburbia” urmând ca pa 1, respectiv 2 octombrie festivalul să fie găzduit de clubul „Silver Church”.
Ca de fiecare dată, festivalul are un scop caritabil, profitul rezultat va fi donat câtre „Adăpostul de zi şi de noapte pentru copiii străzii” din sectorul 4, str. Secuilor nr. 9A.
Biletele pot fi procurate în fiecare seară la intrarea în club.
30 septembrie – Suburbia – 15 RON
1 octombrie – Silver Curch – 30 RON
2 octombrie – Silver Church – 30 RON
Riscurile sociale, conform unui proaspăt comunicat emis de Cotroceni sunt curvele şi drogurile. Despre prostituţie am vorbit în cel mai citit post al meu, „escorte, dame de companie, salon de masa”, accesat de peste 1500 de curioşi. Nu este zi ca motoarele de căutare să nu arunce pe pagina mea oameni în căutare de prostituate: dame companie, escorte gara de nord, femei prostituate… etc.
Societatea făţiş ortodoxă şi pseudo-puritană, sare ca arsă. Cum să dezincriminezi prostituţia şi consumul de droguri?!
Ţara e praf, trenurile deraiază pe o infrastructură în aer, criza se agravează, vin (iar) alegeri, statul este falimentar de atâta hoţie şi nepricepere, de sex şi droguri ne arde? Nu zic că nu avem (şi) mii de alte probleme – ba, chiar spun că nu prea ştiu ce sector nu are probleme – dar constat că orice discuţie despre subiectele fierbinţi ca prostituţia, pornografia şi drogurile este constant inoportună.
Pe de o parte e mare prefăcătoria, politicienii şi-au făcut un obicei din a pupa-n cur reprezentanţii bisericii şi sunt convinşi că prin asta câştigă puncte în ochii votantului turmentat şi probabil că există o masă largă, predominant rurală care chiar pune botul în continuare la astfel de ieşiri de paradă, pe de altă parte – şi am mai spus şi asta – incertitudinea, portiţele, legislaţia obscură din această zonă, favorizează exact dezvoltarea ei nestingherită şi sunt mulţi oameni din zona politicului sau apropiaţi de ea care au afaceri super profitabile tocmai din aceste activităţi.
Nu pot uita nici „marile acţiuni” pompieristice ale Poliţiei menite să stârpească criminalitatea ale căror victime de fiecare dată au picat biete curve de trotuar şi mărunţi distribuitori de marijuana… Păi dacă aceştia ar fi scoşi din zona penală, Poliţia cu ce s-ar mai lăuda/justifica?
Aşa, cu prevederi semi-obscure, mai scapă şi un Ţiriac junior, capii reţelelor pot să-şi facă treaba liniştiţi şi îşi dau partea şi la Poliţie şi la clasa politică, să fie toată lumea fericită. De ochii prostimii mai bagă o curvă la pârnaie, arestează un student ameţit dintr-o discotecă unde şmecherii ştiau dinainte că o să fie razie şi s-au evaporat elegant…
Fac cum fac, tot fraierii şi fraierele o sug. Sistematic.
Şi tot fraierii sunt poftiţi la vot. Nu legat de prostituţie ci să trimită gaşca veselă odată la 4 ani în parlament sau câte un bufon odată la 5 ani la Cotroceni… Să trăiţi cum aţi votat! 😆 😆 😆
Acum, guvernanţii ar taxa şi aerul inspirat şi – evident – şi cel expirat. Problema e că ei fac şi cele mai mari afaceri şi cele mai mari evaziuni… Circ şi cozonac? Nuuuu! Sex şi droguri! 😆
[polldaddy poll=1439857]
FMI ne mai dă nişte bani. Mai că-mi vine să zic: i-aş băga-n curve şi droguri decât (tot) în buzunarul politicienilor! De parcă nu tot acolo ar ajunge… în fine!
De droguri nu mă ating, cu toate că şi sexul e un drog şi… 😀 dar bag suficiente ţigări şi ling destul alcool.
Vine iarna şi… foamea. Sexul şi drogurile o vreme te mai ţin în viaţă… cei drept, iluzoriu. Sunt un tip responsabil şi mi-am exprimat şi opţiunea electorală:
Priveam apa cum curge, ce culoare are, cât de tulbure este. Nu sunt un mofturici, dar cumva chestia asta care curge la robinet uneori nu se pretează nici la a-ţi clătii gura după ce te-ai spălat pe dinţi, lucru pe care tocmai îl făceam.
Apoi mi-am amintit – creier jucăuş! – de reclamele la Calgon şi cum apa distruge maşina de spălat. Brrrr! Păi dacă maşina se face praf de la apă oare în interiorul corpului meu aceeaşi apă ce ravagii face?!
În timp ce încercam să nu confund cutia de zahăr cu cea de sare când îmi pregăteam cafeaua, mi-am amintit de tata care se tratează de zeci de ani cu bicarbonat pentru arsurile de stomac şi iarăşi creierul a făcut o tranziţie abruptă înapoi la reclamele cu Calgon…
De luni, lângă zahăr, pun şi cutia de Calgon şi împreună cu laptele am să-mi îndulcesc cafeaua… Parcă-mi plăcea mai mult cafeaua înainte…
Mereu de luni ne lăsăm de fumat şi ne schimbăm viaţa. 🙂
…roz. Vreau să-mi iau lumea în cap. N-am posibilităţi, aşa că mă mulţumesc cu o tură de blog…
Vreau ghiozdănel roz cu siglă de partid. Şi vreau un cornuleţ pufos şi un pahar cu lăptic cald şi o linguriţă de miere. A început şcoala. Şi dacă tot se predă religia (anapoda) în şcoli, de ce nu s-ar face şi ore de educaţie sexuală cu Rammstein?
Tu ai o păsărică,
Eu am un pişcoţel… (ha ha ha)
Etc.
Pornografie? Vai! Şi toată lumea dă click-uri (în disperare) să vadă „minunea”…
Ce facem în week-end? Vanatordepovesti ne propune un After Party duminică, 20 septembrie în Club Control (Bucureşti, Str. Academiei, Nr. 19 (Pasajul Victoria) ).
“Duminică, 20 septembrie, ora 20, în Club Control din Bucureşti, DJ Zakaos (San Francisco) şi DJ Levish (Bucureşti) readuc spiritul efervescent al Plaiului, cu un melanj eclectic de funk, jazz, electro şi world music.
Înainte de a ne îmbarca în excursia muzicală, putem viziona, de la ora 17:00, filme de origine franceză, peruană şi israeliană, pentru a prinde gustul multiculturalităţii promovate de festivalul Plai şi pentru a intra în atmosfera petrecerii. Intrare liberă.”
Cred că este un program mai mult decât interesant şi tentant. 🙂
Multicultural, globalizare, corporatizare… Suntem bombardaţi de ideograme şi uneori ne pierdem în semantica obscură a lucrurilor nespuse din spatele lozincilor luminoase ca reclamele de stradă. Cumva simt că ne-am rătăcit, ne-am pierdut, cultura este o marfă de consum mai mult sau mai puţin dubioasă şi identitatea paradisul pierdut. Mi-a rămas în cap ce mi-a spus odată Un Soricel: fiecare individ este o minoritate.
Sunt singur şi-mi vine să mă arunc de pe bloc direct în faţa metroului… În cap cu vesta antiglonţ pe mine. 😆 BANG! (şi aterizez într-o lume în mişcare… dau de un loc de dat cu capul, dar mai bine de aruncat o privire)
Dacă nu vreţi să ieşiţi din casă, din comoditate, lehamite, lipsa banilor sau condiţiile meteo, Alin vă poate recomanda vre-un film numai bun de savurat. Mie mi-a amintit de un film care se pupă cu ce simt acum.
Dau târcoale „vecinilor”. N-am mai făcut-o de multă vreme. Toţi suntem profund egoişti, vrem, nu vrem să admitem (şi) acest adevăr. Andrei şi-a ieşit din fire (şi tipologie) şi în loc de secvenţe de artă şi viaţă s-a scufundat în vălmăşeala virtuală de pe Netlog. Eu mi-am blocat pagina de acolo: socializarea implică (măcar) dialog iar pentru a lega două vorbe, e nevoie de mai mult decât scuipatul de seminţe…
Apropo, eram în tramvai alaltăieri, au urcat doi băieţi mai coloraţi şi vorbeau vrute şi nevrute, tare să-i audă toată lumea. Subiectul central erau evident gagicile. La două staţii mai încolo urcă două puştoaice cu freze uşchite, pearcinguri şi outfit de rigoare.
Unul din băieţi le studiază din cap până-n picioare, apoi cu o sclipire de inteligenţă le întreabă:
„Voi sunteţi emo sau imo?” 😆 😆 😆
Ce să fac? Sparg seminţe pe băncuţă. 🙂
Andruşca s-a băgat într-un alt subiect hot (and kinky): feminitate şi feminism.
„Nu am reuşit niciodată să înţeleg reprezentantele tipului de feminism pe care îl numesc “extremist”. Mă refer la creaturile care nu-şi rad părul de sub picioare sau de sub braţ, de teama că asemenea acţiuni le subjugă, cel puţin la nivel simbolic, privirii agresive şi chiar “violatoare” a bărbaţilor. Evident, tot ce ţine de masculinitate le produce scârbă, oroare, groază. Dacă sânt artiste (contemporane, cum altfel?!) fac o “instalaţie” cu un penis spânzurat de tavan: răzbunarea ultimă pentru veacuri şi milenii de sclavie! Dacă sânt teoreticiene, îţi vor demonstra cu incredibile salturi logico-mortale cum iubirea între două femei este evident mai pură decât dragostea heterosexuală – “pură” inclusiv la propriu, deci “curată” în alcov, întrucât nu sunt implicate scârboasele lichide asociate “violului” (da, propriile-mi urechi au auzit o asemenea enormitate!). Iar “viol” înseamnă desigur orice act sexual care implică un bărbat.”
Eu zic să faceţi efortul pe care în mod normal nu-l faceţi şi daţi clickul de rigoare şi citiţi tot articolul. Merită. Şi mie mi-a sărit în ochi reclama: Fii femeie, poartă fustă. 😆 Mă rog, au formulat puţin altfel.
Şi ca un toc înfipt în cap, mi-am amintit de câteva tipe supra-ponderate – şi implicit vegetariene – care urau bărbaţii. Acum am făcut legătura între cele două aspecte… 😆
Şi nu pot să nu revin la Rammstein:
„You’ve got a pussy,
I have a dick,
So what’s the problem?
Let’s do it quick!”
Şi dacă tot suntem la femei, eu recunosc nonşalant că-mi plac „stricatele” şi îmi bag nasul iar la Curvette unde plouă în Sahara. „Între EL şi viaţa veşnică, l-aş alege mereu. (…) Mi-a promis că o să fie bine şi e singura promisiune de care am nevoie. (…) Dacă m-ar suna acum să-mi spună adio, şi să-mi livreze “it’s not you, it’s me”…” (Iar) n-am înţeles nimic – sau în fine, mă fac că nu înţeleg – şi da, nu eşti tu, sunt eu. Vinovăţia îmi vine ca o mănuşă. Primită peste ochi. 😆
Flavius este sictirit de bulibăşeala politică (pre-)electorală, atât de „pre” încât ţine de o veşnicie ca tranziţia. „Nu am ascultat discursul lui Băsescu şi nu m-a interesat nici asumarea “răspunderii” lui Boc. Din ştirile şi comentariile din media de azi, “tendenţioase” desigur, am realizat că…” Eu am spus de mult stop subiectului. Mai scap o aluzie ( 😆 ) într-un clip şi da, mai am ceva furie, dar m-am udat destul cu propria mea urină… şi un singur glonţ, orice calcule aş face, nu-mi ajunge. Doar în varianta Oswald/Kennedy… 😆 Vorba unui prieten: Dead Kennedy’s Can Dance! 😆
Îmi clătesc gustul amar cu ceva Blues via Victor şi Event Plus. Cei din urmă să sară cu lovelele pentru reclama mascată! Ha ha ha! 😆
Fac o trecere fină cu acordurile senine de pe Grămada De Bobi. Toamna se scurge agale pe monitor, „Somn uşor. Observ adesea pământul ochilor tăi. A cărui culoare se închide precum poama manită de roua obraznică, pe timp de soare. (…) Somn uşor îţi spun. Somn uşor, livada dezintereselor mele. Mută, oarbă, surdă, amorţită, te culeg pân’ te trezeşti.” Un popas de tras sufletul – sufletul meu pe care nici dracu nu-l vrea. Eu l-aş vinde. 🙂
Dar nu e momentul somnului, mă scutur şi mă arunc în haos. Am nevoie de o cafea, trag totuşi la ceai… Jocul abstract al alegerilor care ne aruncă ba la stânga, ba la dreapta în hăţişul destinului. 🙂 Uneori lumea văzută cu capul în jos are mai mult sens şi coerenţă. „Aş vrea ca din 5 în 5 ani să se schimbe totul în jurul nostru, să fie altfel, nu neapărat în bine sau în rău. În loc de porumbei să avem urşi domestici cărora să le dăm zmeură prin parcuri ( cu ocazia asta comerţul cu zmeură ar prinde aripi şi s-ar găsi mai des zmeură şi mure prin magazine), toată lumea să meargă cu maşinile înclinate, pe două roţi, făcând echilibristică în siguranţă, toată lumea s-ar aduna la terase ca să nu vorbească…”
Eram la bere cu AKM, CYCLER şi un prieten în calitate de reprezentant al unui potenţial sponsor corporatist pentru CYBERMENTAL şi am auzit o poveste amuzantă despre un vis ce ducea în „Happy Place” unde era un urs polar mare şi fioros care nici cum nu vroia să-şi cedeze locul de pe plaja cu umbre de palmier… Shit, vreau înapoi la Kemer!
Mă sucesc şi eu, aterizez fix în capitolul II la Moretta şi încerc să prind ideea din zbor: „Interesant cum te suceşte viaţa asta în zbaterea continuă a respectării destinului. În ultimii 26 de ani nu păream să manifest toleranţă faţă de imperfecţiunile prezente pe traiectoria mea de zi cu zi; însă întâmplările din ultimul an păreau să mă fi deraiat spre o introspecţie mai reuşită, vizibil mai completă şi mai… înţeleaptă.”
Aprind o ţigară şi refuz să mă privesc în oglindă, nu accept nici ce văd, nici ce simt şi nu mai am curiozităţi gen „de ce?” Trag fumul în piept cum mă izbesc de viaţă zi de zi. Don’t matter what.
Şi mă scurg prin virtualitatea (altora) unde dau de o altă probă. „Mai fac o probă, poate de data asta nu dau delete. Încerc de vreo două săptămâni să mai scriu şi eu ceva dar rămân la stadiul de încercare. Scriu şi apoi şterg. Acea cămăruţă a minţii mele din care mai iese câte o exprimare a trăirilor mele…are un dulap în uşă.” Eu am rămas de mult cu clanţa-n mână şi cheia înghiţită. S-o fi aşezat astrele cu dosul la noi… Urania ştie sigur! 😆 Mercur este tot timpul retrogad (adică cu curul la noi), Luna e în nu ştiu ce casă şi în ce ştiu eu ce conjunctură inadecvată cu Saturn…
Îmi potolesc foamea la Thanata şi sper să nu fac toxi-infecţie alimentară, văd că n-a mai gătit nimic din iulie… Fetele astea! 😆
De aici până la Verzi şi Uscate (re-localizat) e doar un pas. Dau de gramatică ce mă sperie…
… aşa că mă dau la blonde, dar n-am noroc (nimic nou! 😀 ), dau (tot) de şcoală. „Într-adevăr, şcoala e un brand mult prea promovat. Ştiţi Svarovski? Svarovski e o marcă de bijuterii confecţionate din veritabilă sticlă tăvălită prin vopsea. A, şi tinichea de cea mai înaltă calitate, să nu uităm. Aşa e şi cu şcoala. Te fac să crezi că tre’ s-o ai, ca pe cristalele Svarovski. Dar tu, de fapt, găseşti aceeaşi sclipiceală de doi lei pe orice tarabă din Dumbrava (ăsta fiind magazinul central din Sibiu, un fel de piaţă acoperită). Şi la doi lei, ad literam.”
Vreau în clasa I-a, vreau ghiozdănel roz. Nu vreau tinichea. Şi ajung de unde am plecat. Înapoi la ghiozdan şi la şcoală, şcoală şi iar şcoală. 🙂 Vreau în clasa I-a, vreau ghiozdănel roz. „Gata vacanţa, scoateţi caietele la înaintare, scuturaţi cărţile de praf şi mucegai…şi puneţi-vă cu burta pe ele. La propriu, bineînţeles.”
‘”I drained my heart and burn my soul,
I trained the core to stop my growth,
I pray to die in space,
to cover me in snow,
to cover me in snow,
cover me in snow,
I’m dying, I hope you’re dying too,
cover me in snow, I’m dying, I hope you’re dying too…””
Ieri la ora 17 s-a desfăşurat vernisajul expoziţiei „Bucureştii în tranziţie”, expoziţie ce a rezultat din concursul foto organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române.
Interes scăzut, o mână de oameni s-a adunat în Rotonda M.N.L.R. din Bulevardul Dacia nr.12.
Din ce am înţeles din introducerea făcută de noul director interimar al instituţiei, domnul Lucian Chişu, concursul a fost organizat de fosta conducere şi prin schimbările intervenite la vârful instituţiei lucrurile (şi) legate de acest concurs s-au bulversat-tergiversat, dar, ne-a asigurat domnia sa, câştigătorii îşi vor primii premiile. Cum nu mă număr între câştigători, sunt scutit de emoţii.
Scopul concursului a fost adunarea unei mici colecţii de imagini şi în perioada 29 septembrie – 29 octombrie 2009, expoziţia va fi prezentă la sediul Institutului Cultural Român din Praga, în cadrul amplei manifestări, “Luna 9 a Bucureştiului în Praga” şi va reuni 21 de evenimente culturale.
Domnul Chişu ne-a explicat şi de ce gramatical „Bucureştiul în tranziţie” nu este o formulare corectă, deşii comună şi răspândită şi a intervenit şi modificat titlul în „Bucureştii în tranziţie”.
Despre concurs, concurenţi şi exponate, a vorbit domnul Francisc Mraz, un discurs “light” şi cam “polite”, dar simpatic şi relaxant. 🙂
Pentru mine vernisajul de ieri a fost un mic cadou: astăzi împlineşte fiul meu 2 ani şi astfel se împlinesc doi ani şi de când mi-am făcut transferul (semi-forţat) de la Braşov la Bucureşti. La Mulţi Ani David, să fii sănătos, să creşti mare şi fii tu indiferent ce înseamnă asta şi cât de dificil este.
În acest timp am surprins sute de instantanee ale Bucureştilor, am fotografii şi mai bune şi mai proaste decât cele înscrise la concurs. Şi am înscris la concurs câteva imagini care îmi plac mai mult ca 2 din cele 3 expuse. Recunosc, am mers pe o singură idee şi admit şi faptul că titlul pe care l-am lipit de imagini n-a fost cel mai inspirat: „Între prezent şi trecut”. E un titlu uşor abrupt şi de aici aş şi reformula ideea – în definitiv sunt lucrările mele şi fac ce vreau cu ele 😆 – şi aleg exact acest titlu: „Abrupt”.
Despre Bucureşti… Este un oraş contrastant şi în imagini asta am şi dorit să surprind şi zic „io” am reuşit. Bucureşti este un oraş unde oamenii nu prea comunică şi când o fac, o fac monosilabic, propoziţiile încep cu „bă” şi se trece rapid la pumni, spray, bâtă sau pistol, este oraşul în care nu ştiu dacă oprind un localnic pe stradă, acesta este capabil să-ţi spună două fraze despre trecutul oraşului în care trăieşte, este un oraş cu prezent dubios şi viitor incert, Bucureşti este reflexia perfectă a nepăsării, a nesimţirii, a indolenţei, a sintagmei care ne defineşte: las’ că merge şi aşa. Pe de altă parte, sub praf, mormane de deşeuri şi printre miile de gropi şi mirosul de transpiraţie înţepător din mijloacele de transport în comun, Bucureştii au un parfum aparte, este un oraş dinamic şi vibrant unde trecutul şi prezentul se ating şi scânteile au farmec şi şarm.
Depinde de noi. Din păcate – adaug eu. Şi îmi pasă fiindcă este oraşul în care o să crească (şi) copilul meu.
Despre concurs.
Felicitări câştigătorilor: Daiana Olteanu, Laurenţiu Dinică şi Vlad Eftenie.
Lucrarea câştigătoare, „Verona Street” al lui Daiana Olteanu este o lucrare interesantă, dar pare un colaj ci nu o fotografie. Mai mult mi-a plăcut din lucrările ei fotografia „Still”, dar adaug, ca multe din fotografiile înscrise, nu are legătură cu tema sau doar tangenţial şi prin extrapolare.
Mi-am amintit de un banc – şi apropo Praga. Concurs foto cu tema „Stalin la Praga”. Se trimit fotografiile, se triază, imagini cu Stalin în diverse ipostaze şi cu diverse personalităţi locale din şi în Praga. La un momendat apare şi o fotografie cu o femeie şi un bărbat la un picnic pe iarbă într-un parc. Este chemat autorul şi întrebat: ce legătură are imaginea cu tema concursului? Păi în imagine este soţia lui Stalin cu şoferul. Da, da, dar unde este Stalin? Păi Stalin era la Praga. 😆 😆 😆
În opinia mea cam aşa stă treaba şi cu multe din imaginile din această expoziţie.
N-am prea înţeles nici de ce unele lucrări s-au procopsit cu titluri în limba engleză la o temă neaoş românească, dar probabil sunt eu un bozgor cârcotaş… 😆
Mi-a mai plăcut lucrarea „Partida I şi II” al lui Vlad Eftenie, cadrează cu tema şi ideea este bine exploatată.
În rest, cum spuneam, lucrările selectate, pe mine ca intrus – străin – şi simplu privitor, nu prea m-au convins şi mă tem că nu vor convinge nici la Praga.
Nu pot decât să mă amuz încă o dată: a little dirty punk like me – că altfel n-am cum să spun – cu un aparat de buzunar, am făcut un instantaneu care a ajuns şi afişul evenimentului şi poza pentru pliant, adică, am câştigat. 😆 Vizibilitate.
A fost o plăcere să-mi văd fotografiile pe hârtie şi atârnate pe perete şi nu doar pe ecranul monitorului … 🙂
Până în data de 10 septembrie expoziţia rămâne deschisă, multă lume m-a întrebat acest detaliu şi am aflat răspunsul de la doamna Ştefania Cosovei, sper că bucureştenii sau cei aflaţi în trecere prin capitală, vor profita de acest lucru şi o să viziteze expoziţia. 🙂
Ar mai fi câteva lucruri de spus – şi am mai scris despre concurs (1, 2 ), dar pe moment mă mulez şi eu pe discursul domnului Mraz şi rămân în zona relaxa(n)tă. 🙂
Ok, eu am să lipsesc cam o săptămână, îmi văd de noul disc, plec la Braşov şi sper să am spor. Punk Ain’t Dead, here comes the… One Bullet Revolution. 🙂
Până atunci, joi, 27 august, începând cu ora 20:30, sunteţi invitaţi în The Silver Church Club din Bucuresti la un warm-up party cu muzică live, pe ritmuri electro-indie, accesul publicului fiind gratuit.
Cei care vor fi prezenţi în The Silver Church Club la “Tuborg Green Fest Warm Up Party” vor primi un voucher pentru a savura gratuit două beri…
Invitaţii serii vor fi câteva dintre cele mai “fresh” prezenţe pe scena muzicală autohtona: The MOOOD, Les Elephantes Bizzares şi Discoballs.
Şi nu uitaţi de Guano Apes săptămâna viitoare la Tuborg Green Fest. 🙂
Mulţumiri lui Adi (Smogg) pentru fotografiile de ieri. Şi nu numai. A da, şi lui Bruno pentru bere. 😆
În data de 24 august 1770, la vârsta de doar 17 ani, tânărul poet Thomas Chatterton îşi punea capăt zilelor şi suferinţei de foame otrăvindu-se cu arsenic.
În 2009 mai sunt oameni care susţin că adevărata artă se naşte din sărăcie şi foame… Arta ca un moft. Arta ca un produs (de larg consum). Sau arta ca un… glonţ. Au trecut 239 de ani de la moarte lui Thomas Chatterton…
Integrarea şi implicit corporatizarea artei în societatea de consum este un fenomen aproape natural dacă cuvântul „natural” n-ar suna atât de ne-natural – adică artificial – în acest context. În „lumea bună” „dă bine” şi câte un personaj excentric, un hair-styler homosexual, un rocker rebel, un scriitor sau poet beţivan sau un pictor jerpelit cu barba crescută şi neîngrijită. Într-un anume context „dau bine” şi astfel sunt toleraţi cum se trece cu vederea şi trasul cocainei pe nas al unor fotbalişti.
Artistul integrat conferă societăţii un grad de control asupra produsului artistic. Este un fel de sistem de carantină: nu laşi artistul să moară de foame, dar îl menţii sub control (financiar) atâta timp cât el este creativ. Artiştii de succes – în marea lor majoritate – sunt artiştii care au intrat în sistem, au înţeles sau au intuit „jocul”, s-au pliat pe cerinţa societăţii şi uneori chiar şi în spatele unei aparente atitudini rebele, nu sunt mai subversivi în creaţiile lor decât este un contabil onest în hârţoagele sale.
Am mai vorbit despre muzică şi spuneam că în opinia mea atâta timp cât cel mai excentric sau zgomotos experiment muzical este produs şi comercializat chiar şi pentru un public ţintă restrâns, aceea muzică este comercială. Şi aici inevitabil trebuie să spun că în definitiv este normal şi absolut uman: omul este o fiinţă egocentrică, îşi doreşte şi admiraţie şi succes, artistul nu este – sau doar foarte rar– excepţie. Asta în final îl face şi vulnerabil, îl şi expune integrării, comercializării, corporatizării.
Povesteam ieri despre 23 august şi nostalgii. Cineva a pomenit de cenaclul Flacăra. Da, este un exemplu bun. Regimul Ceauşescu a profitat în mod propagandistic şi de artiştii dispuşi, cum s-a profitat şi de rezultatele sportivilor. Nu iubeau nici comuniştii mai mult artiştii decât o fac actualii guvernanţi, doar că atunci era (mai) important ca fenomenul să fie (şi mai) controlat.
Dar nu este vorba doar de ce se întâmplă la noi, unde toate se întâmplă sau mai nasol, sau pur şi simplu aiuristic.
Într-o formă sau alta, în toată lumea arta este controlată şi a fost transformată într-un simplu produs mai mult sau mai puţin estetic.
Vorbeam într-o noapte pe Mess cu un prieten şi era foarte impresionat de povestea celor din formaţia Tinariwen. Mi-a dat link şi m-am uitat şi eu la documentarul – foarte interesant – despre ei. Trupa formată din rândul poporului nomad African Tuareg, are o istorie fascinantă, din războinici concentraţi în armata lui Gaddafi, apoi întemniţaţi şi deveniţi într-un final muzicieni de succes mondial…
Şi aici, văd partea uşor amară a poveştii: cred că şi aceşti rebeli de excepţie prin fire şi definiţie, au ajuns să fie integraţi, comercializaţi şi corporatizaţi de lumea Occidentală…
Nu poţi compara para cu portocala, pruna cu pepenele, peştele cu porcul sau viaţa de dinainte cu viaţa de după. Cu siguranţă există nostalgii şi nostalgici. „Futu-i ceapa mă-si, nu credeam că democraţia o să fie aşa!” – am auzit nu o dată de la oameni diferiţi.
Acum 20 de ani probabil eram pe stadionul 23 august şi aşteptam apariţia marelui conducător. Azi nici măcar stadionul nu mai este şi nici urmă de manifestările grandioase de odinioară.
Strălucirea zilei Naţionale a României între 1948-1989 nu mai are nicio strălucire şi trecerea României din tabăra Axei în cea a Aliaţilor în cel de-al doilea război mondial la 23 august 1944 aparent s-a risipit în praful istoriei şi al timpului. Americanii au întârziat mai bine de 50 de ani şi ne-am ales cu o cumetrie de care n-am ştiut să profităm cu Mama Rusia. Ne place sau nu să admitem, schimbarea taberei în funcţie de interesele de moment, ne-au adus şi „beneficiul” unui partener privit tot timpul cu suspiciune, etichetă de care n-am scăpat şi nici nu vom scăpa. În fapt, 23 august nu este altceva decât ziua în care în 1944 printr-o lovitură de Stat militară, Antonescu a fost îndepărtat de la conducerea ţării şi România s-a predat necondiţionat Aliaţilor. Dacă istoricii încă n-au căzut de acord asupra evenimentelor de atunci – lovitură de Palat şi de Stat, Insurecţie, Revoluţie, etc – şi încă se folosesc diferite termene pentru definirea evenimentelor, consecinţele le-am suportat şi le mai suportăm.
Au rămas trei localităţi cu numele de 23 August, o localitate în judeţul Caraş-Severin, una în Constanţa şi una în Mureş.
23 august trezeşte încă nostalgia unor vremuri apuse. Asta fiindcă la înlăturarea sistemului comunist, n-am pus nici un alt sistem în locul acestuia şi – paradoxal sau cinic – sistemul capitalist la care ne-am pseudo-aliniat, tocmai dădea semnele decesului neanunţat, dar cu atât mai previzibil. Între două scaune şubrezite, ne-am trezit cu curul în aer. 🙂
Mulţi vorbesc despre avantajele „epocii de aur”: siguranţa locului de muncă, siguranţa cetăţeanului, concediile la îndemâna tuturor sau performanţele sportive aparent de ne-egalat de atunci. Uită de frică, de frig, de lipsa alimentelor, lipsa perspectivei, în mod bizar creierul selectează detaliile care ne convin şi izolează sau şterge lucrurile care ne incomodează sau nu (mai) cadrează cu opinia şi poziţia noastră curentă. Absurditatea nostalgiei se reflectă perfect în mult înjuratul salamul de soia devenit astăzi un produs „cool”.
Evident, atât sistemul capitalist, cât şi cel comunist a avut avantaje şi dezavantaje, spre neşansa noastră însă se pare că păstrăm şi perpetuăm din prostie sau comoditate exact aspectele care n-au legătură cu sistemul ci ţin de om şi caracterul acestuia: hoţia, cumetria, corupţia, lenea, nepăsarea, şmecheria…
Nu suntem conduşi de extratereştrii, politicienii nu vin dintr-o altă lume, Statul nu este un organism extern ci reflecţia societăţii, socetate din care facem şi noi parte. Şi sunt nevoit să mă repet: nu istoria se repetă ci noi repetăm greşelile.
Mai importantă – cred – a fost ziua de 23 august 1939, când la Moscova, în prezenţa lui Stalin, s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, teoretic – şi oficial – un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, practic un tratat de împărţire a lumii între două imperii expansioniste. Tot un cinism al istoriei a făcut ca tot într-o zi de 23 august – în 1942 – să înceapă bătălia de la Stalingrad…
23 august 2009, încă o zi într-o lume aparent ciudată, dar tot mai… amuzantă.
Poate că mă înşel, (poate că nu 😆 ) dar aş putea să jur că lumea a luat-o agale într-o direcţie dubioasă. Mă uitam la reporterii care erau călare pe părinţii copiilor de la Timişoara care se presupune că l-ar fi măcelărit pe bătrânul acele nefericit. „Credeţi că e vinovat?”, „Credeţi că l-a ucis fata dumneavoastră?”, „Dar de ce se prostitua?”, „Fiul dumneavoastră a făcut liceul de teologie, cum a putut să facă asta?” şi cea mai tare întrebare posibilă: „Cine l-a omorât primul?”
Eu am altă întrebare: cine v-a angajat şi… de ce?
După sezonul jafurilor de bănci, le-a venit rândul caselor de schimb valutar şi a benzinăriilor. Şomajul împinge oamenii la gesturi disperate şi atâta timp cât unicele măsuri anti-criză adoptate de guvern sunt noi disponibilizări şi reduceri de personal, acesta este doar începutul.
Poate cea mai amuzantă ştire legată de furturi a venit în dimineaţa aceasta: cinci persoane mascate, pe la ora 3.40, noaptea trecută, au furat un bancomat din Spitalul Panduri din Bucureşti. Lumea s-a cam prins că băncile scot banii din ţară şi preventiv, dacă guvernul nu ia nicio măsură, mai opresc ceva lichidităţi şi pentru uz intern. O fi bine? O fi rău? Fiecare face ce poate…
În 1456, tot într-o zi de 22 august, Vlad Ţepeş devenea domn al Ţării Româneşti. Acum boieru’ Băsescu este îngrijorat de ce surprize îi mai poate face fratele Mircea. E spectacol ieftin, porţia de circ de week-end? Ne-am cam obişnuit să fim luaţi ba de fraieri, ba la… ţintă.
Dar dacă nu vine Ţepeş re-loaded să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni, copii află din manualele de religie că dumnezeu nu doar că există şi nu doarme (niciodată), dar el veghează şi te pedepseşte mai ceva ca cel pomenit drept Vlad Dracul. Astfel manualul de religie pentru clasa a I-a al Editurii Sf. Mina din Iaşi, le sugerează printr-o poezioară copiilor că joaca nu este bine văzut de ăl de sus: „Alina, a mea colegă,/ E-n spital de-o săptămâna/ Jucându-se fără grijă/ Ea, cazând, şi-a rupt o mână”.
„Formarea Bisericii Greco-Catolice a dus la dezbinarea în planul credinţei a românilor transilvăneni şi a avut consecinţe majore, deteminând instaurarea unui climat de neînţelegere şi neîncredere reciprocă, cu efecte pe termen lung”, aflăm din manualul de religie pentru cultul ortodox, destinat elevilor de clasa a X-a, la capitolul “Ortodoxia în contextul creştinismului românesc”. Lucrurile nu se opresc însă aici, în manualul tipărit de editura editate Corint primim şi explicaţii suplimentare: “Instituind primatul papal, Biserica Romei a văzut misiunea nu doar în evanghelizarea necredincioşilor, ci şi în reintoarcerea celorlalţi creştini sub autoritatea episcopului Romei. Aşa au apărut misiunile catolice în spaţiul ortodox, nefiind însă decât o strategie agresivă de a-i atrage pe ortodocşi la catolicism. Acest prozelitism catolic, numit uniatism a fost aplicat în Ucraina (sec.al XVI-lea), în Polonia (sec. al XVII-lea) şi mai târziu în Transilvania (începutul sec. XVIII-lea), instituindu-se Biserica Greco-Catolica”.
Dar, mereu este loc de şi mai rău: „Numeroasele forme de aşa-zisă spiritualitate propuse astăzi şi care promit obţinerea unor puteri miraculoase decurg cel mai adesea dintr-o influenţă directă a demonilor. Magia, spiritismul sau anumite puteri ale yoghinilor care conferă puteri supranaturale sunt în strânsă legătură cu lucrarea demonilor” – aflăm tot din manualul de calsa a X al editurii Corint şi dacă asta nu va convins încă, autorii prevestesc sfârşitul sumbru în tonurile cele mai grave: „Creştinismul făgăduieşte omului viaţa veşnică, yoga arată intrarea în neantul necondiţionat. Creştinismul îl arată pe om şi după trecerea spre viaţa veşnică ca persoană, yoga lucrează la pierderea personalităţii… În yoga, eul purificat va părăsi această vale a plângerii în mod definitiv, pierzându-se în izolare şi stingere.”
Da’ nu toate sunt aşa negre cum le zugrăvim de-obicei. După mult circ, tam-tam, nervi, absolvenţi daţi afară din sălile de examene, transferuri forţate de la FR şi ID la zi, nervi consumaţi şi nopţi nedormite, Guvernul a decis, miercuri, introducerea Universităţii Spiru Haret pe lista instituţiilor de învăţământ superior particular acreditate, modificând HG 749/2009 în care Spiru Haret nu se regăsea. Ei, ştiam eu că până la urmă cad la pace! 😆
Şi dacă tot sunt vremuri căcăcioase, măcar să avem toţi diplome cu ce să ne ştergem la cur!
La noi ca nicăieri.
Am mai spus asta, nu o fi cele mai bune timpuri, dar nimeni nu poate să zică că nu sunt interesante.
M-aş duce în ţări mai calde, dar sunt deja destul de la sud… unde să mă mai duc? Şi… pe ce şi până unde? Din 4 miliarde de Euro, guvernul se mândreşte că a “scos” 30 km de autostradă… Dar restul, restul unde l-a băgat? 😆
N-a fost ceva premeditat, de fapt am pomenit despre fumat ca o paranteză, dar s-au stârnit discuţii, şi-a dat lumea cu părerea. Nu tutunul şi nu fumatul este ideea.
Acum câţiva ani când prima oară în America, apoi şi în Europa a început nebunia cu anti-tutunul, am zâmbit şi am făcut mişto în ideea că mişto faci, mişto găseşti. 😆
Dar lucrurile parcă o iau razna.
Cum scrie şi pe Wiki, tutunul sau „tabacul” (Nicotiana) este o plantă din familia „Solanaceae” familie de care aparţin şi tomatele, cartoful, şi mătrăguna. Tutunul ajunge în Europa după descoperirea Americii în1492. Francezul Jean Nicot a contribuit la introducerea tutunului în Franţa ca plantă medicinală şi a fost considerată ca atare până în secolul XVII, folosită în afecţiunile oculare. Mai târziu s-a reuşit izolarea nicotinei din frunzele de tutun. Iniţial, acest alcaloid a fost folosit ca insecticid, ulterior a fost trecut la categoria droguri.
Evoluţie frumoasă de la medicament la insecticid apoi la drog. 😆
Fumatul dăunează grav sănătăţii, fumatul poate să ucidă, bla, bla, bla, cine vrea să trăiască o veşnicie şi să plătească facturi şi rate la bancă şi la 90 de ani?
Bun. Am şi „io” o întrebare: ce sporturi vă plac? Ce cărţi citiţi? La ce filme vă uitaţi? Ce religie aveţi? Cu cine votaţi? Nu de alta, dar dacă azi cineva decide în locul dumneavoastră ce este bine – sănătos – pentru dumneavoastră, mâine vor decide şi ce şcoală să urmaţi, ce religie să îmbrăţişaţi, cu cine să vă împrieteniţi şi – de ce nu? – cu cine să vă căsătoriţi, cu cine să votaţi… De ce? Fiindcă cineva ştie mai bine ce e bine pentru tine! 😆
Nu fac nici un manifest pro fumat, nu fac nici un lobby.
Fumatul este un viciu, creează dependenţă, nu o fi sănătos că tragem fumul în piept şi ne ameţim creierul, dar – şi la asta ţin morţiş – faptul că fumăm sau nu, musai să fie decizia noastră.
Sunt de acord că nu este corect să fumezi în preajma copiilor, sunt de acord că într-un restaurant unde evident sunt şi nefumători şi se mănâncă, să nu se fumeze, n-am nimic împotrivă să nu se fumeze într-un avion, însă nu înţeleg de ce nu ar putea exista şi în continuare vagon sau compartiment de fumători într-un tren, dar trec şi peste asta… E uşor penibil să te duci într-un pub şi în loc de fum să tragi în piept aer condiţionat – treabă de la care multă lume se îmbolnăveşte – şi în loc de bere să bei cu prietenii apă plată cu lămâie şi să zâmbeşti tâmp. În fine! Dar de aici până a discrimina fumătorii, de a interzice fumatul în locurile publice – inclusiv pe stradă – este o cale lungă pe care autorităţile au parcurs-o suspect de repede…
Şi în aceste circumstanţe, treaba cam pute.
Dacă cuiva chiar îi păsa de sănătatea – altuia – se luau măsuri ca atare. De exemplu cum există în unele ţări legi pentru puritatea berii sau a vinului, se putea impune prin lege excluderea chimicalelor nocive din procesarea şi producerea tutunului. Dar despre asta n-am auzit nicio discuţie măcar…
De ce nu vorbim despre discriminarea fumătorilor?
Astfel, cred că toată povestea aceasta este… fum în ochi. Propagandă.
Şi… dresaj. 11 septembrie a fost un bun pretext să legalizeze ce oricum făceau de mult: ne ascultă telefoanele, ne citesc mailurile. Ideea că musulmanii sunt terorişti se tot propagă mai mult sau mai puţin subliminal şi că orientul este un cuib de terorişti ştiu deja şi copii de grădiniţă… 😆 😆 😆 Coincidenţe? Nu cred în ele…Nu iese fum fără foc. 🙂
Phfuuu…. Tu şi tu-tu-NU’.
P.S. Care-mi dă o ţigară că mi-e o sete de-mi chiorăie maţele şi nu ştiu unde dorm la noapte?!
