N-a fost un an rău, din punct de vedere muzical 2008-ul. Încet-încet am intrat şi noi în circuitul European al concertelor. Deh, cu mp3-urile şi download-urile, s-a schimbat şi faţa industriei muzicale, accentul nu mai cade pe milioanele de discuri vândute, ci pe concerte. Mai greu o duc cei din industria cinematografică, da’ asta este o altă poveste!
Am avut parte de distracţie, nu glumă. În acelaşi an, la distanţă de câteva zile să ai ocazia să vezi trupele adolescenţei: Iron Maiden, Judas Priest, Queensryche şi Metallica, e mare lucru! Dar lista cu artiştii care ne-au onorat este lungă: Paradise Lost, Massive Attack, Tricky, Manic Street Preachers, Kaiser Chiefs, Rosin Murphy, Apollo 440, Cypress Hill, Nelly Furtado, Unkle, The Dandy Warholes, dEUS, Ross the Boss (ex-Manowar), Primal Fear, Exploited, Madball, Morcheeba, ATB, Nouvelle Vague, Koop, Def Leppard, Whitesnake, Chick Corea, John McLaughlin, etc. Este adevărat, au fost şi nume care ne-au ocolit cu eleganţă: Ministry sau Slayer au preferat Sofia şi Budapesta…probabil din obişnuinţă.
Festivalurile adună şi publicul şi numele sonore, dar şi la concertele „obişnuite” mişcarea este tot mai mare. În ceea ce priveşte noul an, s-au anunţat deja multe nume, lista o deschide Sting, dar au fost deja veteranii de la Napalm Death şi urmează Kreator în februarie. Criza rămâne un vis urât ce umple golul din mass-media şi justifică timpul pierdut cu bazaconii al noului Guvern. Dar e duminică, să lăsăm politica să doarmă.

Era să zic „show biz da’ mulţi”. Biz în acest caz, probabil prescurtarea de la „bizoni”, nu, nu animalele pentru care am toată stima, ci „specimenele” care populează (şi) zona industriei de „entertainment”.
Citeam undeva despre plusurile şi minusurile anului 2008. La „mari dezamăgiri” figurau Metallica cu „Death Magnetic”. Autorul plângea după 1986 – „Master of Puppets” – şi desfiinţa sunetul discului, producţia lui Rick Rubin. Eu sincer m-am bucurat că băieţii l-au expediat pe Bob Rock, disc cu sunet mai prost ca „St. Anger” nu cred că am în colecţie, eventual doar dacă sap după nişte demouri de Thrash Metal de la sfârşitul anilor 80… Mie nu mi-au mai plăcut Metallica cu cele două „Load”-uri, dar reanalizând la rece perioada, din cele două discuri iese unul bun cu siguranţă. „Garage Inc.”-ul a fost o variantă extinsă la E.P.-ul din 1987 „The $5.98 E.P.: Garage Days Re-Revisited” şi conţine doar prelucrări iar „S&M”-ul din 1999 a fost un experiment ratat, o încercare de a ajunge la un public şi mai larg. „Death Magnetic” este un album care pune oarecum lucrurile la punct şi Metallica sunt din nou „băieţii în negru”, pe merit, cea mai populară formaţie din aria Metalului. Cu vânzări de peste 95 milioane de discuri, succesul formaţiei este probabil inegalabil.
Nu ştiu dacă doar din cauza numeleu, dar “Death Magnetic” mi-a amintit de formaţia Monster Magnet.
Revenirea la vechiul logo cred că este un mesaj direct pentru fanii primelor 4 albume: “băieţi, gata cu prosteala, ne-am întors!” Fac încă o confesiune, Radioul City FM ne-a tot bombardat cu primul extras single “The Day That Never Comes” , piesă care nu prea m-a dat pe spate, aşa că am fost neîncrezător.
Sunetul bătăilor de inimă şi o chitară de undeva din spate într-un crescendo Psihedelic marchează introducerea în album şi în piesa “That Was Just Your Life”. Atmosferă uşor Slayeriană aş îndrăzni să spun, dar după câteva măsuri intrăm în plină era “…And Justice for All” cu un riff ce ne salută ca o veche cunoştinţă de mult neîntâlnită. Schimbările de ritm, vocea lui Hetfield, sunetul, adică totul, se încadrează perfect în atmosfera trupei din 1988. Ce dracu am făcut cu viaţa mea în ăştia 20 ani?! “The End of the Line” te prinde repede cu ritmul său uşor săltăreţ şi cu riffurile tăioase. Linia vocală pe strofe ne aruncă înapoi la “Creeping Death” iar refrenul ne aduce undeva la “Fuel”. ” Need… More and more  Tainted misery. Bleed… Battle scars Chemical affinity. Reign… Legacy Innocence corrode. Stain… Rot away Catatonic overload. Choke… Asphyxia  Snuff reality. Scorch… Kill the light Incinerate celebrity. Reaper… Butchery Karma amputee. Bloodline… Redefine Death contagious deity.”  Piesa are şi un pasaj lent, de atmosferă, plăcut şi bine încadrat: “The slave becomes the master.”… Urmează o altă piesă “dansantă”, “Broken, Beat And Scarred”. Cam aici m-am liniştit, mi-am aprins o ţigară şi am zis, da domne, ăştia sunt iar Metallica, şi mi-am pus sau am pus întrebarea: “ce aţi mai făcut băieţi din 1991?” Am ajuns la amintitul ” The Day That Never Comes”. Început a la “Nothing Else Matters”, chiar şi armoniile sunt tot pe acolo, adică aşa şi aşa. Când se “supără” tot pasajul este un tribut Iron Maiden pe faţă: solouri cu chitări gemene şi tot tacâmul, doar tempoul rămâne inconfundabil Metallica. Până la urmă ascultată acasă pe boxe adevărate şi nu la serviciu pe un radio miniaturizat, nici piesa asta nu pot să zic că e rea. Ba, poate că după încă 10 ascultări o să-mi şi placă. “All Nightmare Long” este un titlu potrivit pentru încă o rockăială adevărată. Piesă tare este şi următoarea “Cyanide”, cu schimbări inspirate, sunetul şi mixajul este perfect, fără fiţe, dar bine echilibrat şi redă excelent dinamica formaţiei şi păstrează şi gustul de viu. Sper ca următorul single să fie făcut la “Cyanide”: “Suicide, I’ve already died, You’re just the funeral I’ve been waiting for, Cyanide, living dead inside, Break this empty shell forevermore!” şi nu la următoarea piesă de pe disc: “The Unforgiven III”. Doi-ul cred că l-am ratat…  A, a fost pe “Re-Loaded”…aha, hahaha! O baladă de aproape opt minute, mă puteam lipsii de ea, dar nu, nu e nasoală piesa şi are o orchestraţie interesantă pe alocuri. “The Judas Kiss” începe într-o manieră de Metal Simfonic dar din fericire e doar aşa o foarte scurtă introducere, vine iar ritmul galopant şi accentuat în modul caracteristic al trupei, ruperile sunt bine venite, chitara furnizează un riff sănătos, pe anumite pasaje mi-au amintit în mod plăcut de regretaţii Pantera. “Suicide And Redemption” cu cele aproape 10 minute ale sale este cea mai lungă piesă de pe discul care orcium nu are piese sub 6 minute şi majoritatea sar de 7. Dacă vă mai spun şi faptul că este o compoziţie instrumentală… M-a surprins, dar în mod plăcut. Finalul cu “My Apocalypse” este încă o dovadă că băieţii s-au întors la statutul de băieţi, că Metallica încă nu este o trupă pe care să o tăiem cu regret de pe lista imaginară a formaţiilor Metalice adevărate şi că în final, trupa s-a regăsit, şi-a regăsit rădăcinile într-un mod absolut demn şi că merită tot respectul.
Eu zic că producţia veteranului Rick Rubin este ireproşabilă şi băieţii au prestat impecabil. Titlul albumului este o trimitere/referire la magnetismul cu care Moartea a atras Rockerii celebrii… Dimebag (Pantera), Layne Staley (Alice In Chains), etc. R.I.P. Dau volumul la maxim şi-mi las vecinii să bată-n ţevile de la calorifere şi să se caţere pe pereţi. „Death Magnetic” este un album care ne scoate din monotonia gri a marilor oraşe manelizate, cu miros de mici şi gust de bere la plastic.

Pomul lăudat la care de la mic la mare s-a strâns toată lumea a fost Back in… „Black Ice”. Rulând la relantiu noul album AC/DC mi-am amintit de tovarăşul Moculescu care într-o splendidă sâmbătă, în emisiunea “Atenţie! Se cântă” a scăpat porumbelul fript pe gură: “Bine, bine, dacă insistaţi, am să vă cânt un nou şlagăr în primă audiţie!”  Cam aşa stă treaba şi cu Angus şi compania: au lansat o nouă colecţie de… standarde. Ca-n Jazz.
Băieţii nu inventează şi nu reinventează nimic: livrează. Dacă îţi plac, o să dai volumul la maxim, dacă nu, niciodată nu vei gonii prin casă cu mătura pe post de chitară şi cu mersul de gâscă a la Angus prin sufragerie. Sincer, mie îmi plac lucrurile simple, fără fiţe şi dacă un nou produs AC/DC este mai interesant ca “Flick of the switch” sau “Fly on the Wall”, eu mă declar perfect satisfăcut.
Trupa a rămas neschimbată: Brian Johnson –voce (61 de ani!), Angus Young – chitară, Malcolm Young – chitară şi voce, Cliff Williams – bas şi  Phil Rudd – tobe. Producătorul Brendan O’Brien şi inginerul de sunet Mike Fraser au păstrat intact sunetul simplu al trupei, totul este exact aşa ca produsele vechi de la sfârşitul anilor 70, totul este balansat şi aşezat, dar deloc steril. Albumul a fost imprimat în perioada martie-aprilie 2008 într-un studio din Vancouver şi lansarea oficială a discului se face în trei paşi: 17 octombrie – Germania, Italia, Elveţia, 18 octombrie – Australia şi pe 20 octombrie în tot restul lumii.
“Black Ice” porneşte agale cu personalul “Rock’N’Roll Train” . “Surpriza” plăcută este că deşii au trecut opt ani (!) de la “Stiff Upper Lip”, totul a rămas aşa cum au stabilit încă din 1975. Este un disc ceva mai lent şi ajuns la “Rock’N’Roll Dream” mi-am amintit că parcă tot AC/DC-ul este o reinterpretare a unui Zeppelin genial , cele 55 de minute care fac acest album şi cel mai lung produs de până acum al băieţilor Australieni, trec totuşi repede şi dacă uiţi discul pe repeat, nu-i bai, curge “liniştit” şi toată ziua. Aşa am păţit eu.
Sunt 15 piese, din care mie cel mai mult mi-au plăcut “Stormy May Day” , “War Machine”, “Money Made”  şi amintitul “Rock’N’Roll Dream”.  Avem 3 titluri care includ Rock’N’Roll-ul, un Rockin’ dar şi un Jack şi un Money. Poate că unii vor cataloga şi acest album ca pe o colecţie de clişee, dar eu mă repet şi spun că sunt standarde. Iar pentru condus nu cred că s-a inventat ceva mai adecvat! Nu este nuro-chirurgie, nici nu e mare lucru de spus (nici) despre acest disc, este pur şi simplu Rock’N’Roll şi este perfect aşa!

Ce au reuşit AC/DC, n-a ţinut şi în cazul Guns’N’Roses. Axl Rose are 47 de ani şi vrea să ne convingă că încă este rebelul care a fost la 25. Apetitul său pentru distrugere l-a adus în ipostaza aceasta şi sincer, nu cred că a rămas multă lume care să mai aştepte un disc Guns’N’Roses 15 ani: pistoalele s-au dus unul câte unul şi a rămas un singur trandafir iar cu o floare nici în acest caz nu este uşor să faci primăvară. Geffen a decis lansarea unui album pe care nimeni nu-l aşteaptă şi este greu de crezut că Axl cu noua gaşcă mai are public sau priză la vre-un public, scena s-a schimbat, lumea muzicii arată cu totul diferit ca în epoca de glorie a „Use Your Illusion”-ului.
Povestea „noului” Guns’N’Roses începe în 1994. Basistul Duff McKegan a fost înlocuit cu Tommy Stinson (ex-Replacements), chitaristul Slash cu Robin Flick (colaborator Nine Inch Nails) şi bateristul Matt Sorum cu Josh Freese (trecut prin The Vandals, A perfect Circle, Devo şi Nine Inch Nails). Unicul supravieţuitor al line-up-ului clasic este clăparul Dizzy Reed. Componenţa formaţiei s-a tot schimbat şi ulterior şi pe disc apar de la piesă la piesă diferiţi instrumentişti. Trebuie pomeniţi Paul Tobias, Chris Pitman şi Buckethead.
Producţia a înghiţit sume fabuloase, Axl a încasat un cec de un milion de dolar în 1998 de la Geffen cu promisiunea că mai primeşte un milion dacă termină albumul până în mai 1999. N-a fost să fie şi se vehiculează că în total discul a înghiţit peste 13 milioane…
Ce a ieşit? Să fiu semi-plastic aş spune că este ca şi cum am fi pus ciorba, felul doi şi desertul în aceeaşi farfurie. Sunt piese care amintesc de era „Use Your Illusion”, cea mai bună este cea lansată şi ca single „Better” , „There Was A Time” şi „Street Of Dreams”, sunt piese semi-industrializate ca „Shackler’s Revenge” sau „Raid n’ The Bedouins”. Sunt piese lente cum este „Sorry”, „Madagascar” şi „This I Love”, cum sunt şi piese Rock, cel mai bun exemplu fiind piesa de titlu „Chinese Democracy” . Din păcate compoziţiile lente predomină şi cu excepţia piesei „Street Of Dreams” sunt şi destul de inodore. Ar mai fi de amintit „If The World”, o piesă pulsantă, interesantă ca orchestraţie şi experimente sonore, construită pe un bas fuzzat şi o chitară cu iz de sample (loop) şi colorată cu tot felul de instrumente şi sunete. Dar discul are şi momente plictisitoare, nu doar amintitele semi-balade, dar şi tentative gen „Catcher In The Rye” care încearcă să pună cap la cap toate reţetele funcţionale ale trupei.
Cred că Guns’N’Roses putea fi o mare dezamăgire dacă cineva s-ar fi aşteptat la ceva din partea lor. Cu excepţia Geffen-ului evident… Mai guraliv momentan decât prietenul său Axl, Sebastian Bach (ex-Skid Row) spune că planul lui Axl ar fi ca acest disc să fie prima parte dintr-o trilogie care să apară integral până-n 2012. Probabil s-au cam adunat facturile şi pe frigiderul lui Axl… Criza, ce să-i faci?! Hahahaha!

V-am scos sau v-am băgat Rock-ul în cap şi astăzi! M-am uitat printre discuri, am mari restanţe de anul trecut şi deja vin materialele noi… Măresc doza,  abordez tratamentul de şoc…