Călăreţul Ninja fără Cap

Posted on July 10, 2009 by brushvox — 17 Comments ↓

De ce acest titlu? Habar n-am. Mi-a venit aşa ca o adiere de vânt în minte şi mi-a plăcut cum sună. Mare lucru nu ştiu despre temuţii Ninja. Ştiu că erau folosiţi ca spioni şi asasini în Japonia medievală şi mai citisem că în 1581 Oda Nobunaga a trimis 46.000 de samurai să căsăpească 4.000 de ninja. Cei care au supravieţuit măcelului s-au refugiat prin munţi şi s-au amestecat între săteni. Stilul lor de luptă, Ninjitsu, este considerată o formă neconvenţională de Arte Marţiale. Despre pădurea Sleepy Hollow şi fantoma Călăreţului fără Cap care o bântuie nu ştiu chiar nimic şi nici filmul nu l-am văzut.
Da’ cu siguranţă nu despre Ninja sau Călăreţul fără Cap vreau să vă povestesc! Şi încă o dată pe ziua de azi sunt nevoit să folosesc un „abracadabra” contorsionat: habar n-am ce o să scriu.

Am intrat pe Zelist să văd cine ce mai face, scrie. L-am zărit pe Visurât (fără mă-sa ha ha ha! 😛 ) şi nu m-am abţinut, am dat o raită. Cel mai interesant lucru de citit a fost asta: „De exemplu, mie nu-mi place să spăl vasele. Nu mi-a plăcut niciodată şi, dacă ar fi să locuiesc singur (din nou) mi-aş cumpăra (aşa cum am mai făcut-o) farfurii şi tacâmuri de unică folosinţă. De ce? Pentru că urăsc să spăl vasele.” (Ce ţie nu-ţi place… ). Mie îmi place să spăl vase, cei drept, de când m-am întors din vacanţa din Antalia, parcă nu mai am aceeaşi plăcere… ha ha ha! 😛 Dar asta este valabil la cam tot ce fac, nu doar la spălatul vaselor. Ideea este alta: sunt ecologice vasele şi tacâmurile de unică folosinţă? Pe mine asta mă interesează… Am intrat şi la Zoso dar nici acolo n-am găsit nimic interesant. M-am prins, sunt eu defect! Să nu mă înţelegeţi (din nou) greşit! N-am nimic cu oamenii (blogării) aceştia, să fie sănătoşi şi să vândă pe cât mai mulţi bani cât mai mulţi centimetrii pătraţi de publicitate, dar zău dacă înţeleg ce draq găsesc unii de citit la ei. Adică nu pot să-mi imaginez nici gospodina, nici puştiul emo care se scoală dimineaţa şi nerăbdător deschide computerul să intre pe internet şi să citească ce au mai scris unii şi alţii din aceşti Guru cyber… sau Cyber Guru? … În fine! Aş vrea să fiu invidios, dar n-am pe ce. Şi aşa revin – inevitabil – la Neil Young:

„Keep on bloggin’
‘Til the power goes out
Your battery’s dead
Twist and shout…”

(Bloguiţi până se ia curentul, aveţi bateriile moarte… Twist and shout! Ha ha ha!)

Bun. Tre’ să zic două vorbe şi despre mega ceremonia lu’ mega Jaco. Trist dar adevărat. După inegalabilul succes cu „Thriller”, cred că moartea este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat. Din tot ce am citit, auzit şi văzut, omu’ nu rezista nici la 5, nu la 50 de spectacole din cele programate şi era terminat şi fizic şi psihic şi… financiar. Organizatorii sunt fericiţi: lumea păstrează biletele drept amintire, nu trebuie să returneze nici un bănuţ şi economisesc şi costurile spectacolelor. Ha ha ha! Acum încearcă toţi cei implicaţi să ia şi pielea de pe mort, dar reţeta Elvis nu cred că o să funcţioneze. Peste şase luni – tot părerea mea – o să auzim: „Michael who?” Din curiozitate poate mai descarcă ilegal un milion-două de tineri „Thriller”-ul, se mai şi vând ceva CD-uri şi mai ales DVD-uri şi cu asta basta. Ceremonia anunţată ca fiind cea mai grandioasă, a fost un fâs. Şi de pe scenă şi din sală au cam lipsit vedetele momentului. Nici măcar Quincy Jones n-a apărut, „tăticul” succesului carierei solo a lui Jaco. Poliţia se aştepta la o histerie generală şi la circa un milion de fani în afara amfiteatrului şi nu s-au adunat nici 50.000… Era mega-starurilor şi implicit a lui Jaco s-a terminat cu sfârşitul secolului XX şi ultimul său album, „Invincible” din 2001 a fost deja un mare fiasco. Jaco has left the building. For good.

Am văzut şi un documentar interesant într-o seară pe un post de televiziune: Iarna demografică (Demographic Winter).
E un trailer pe YouTube:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IG2IZEzUmA0]

Din ce am înţeles, nu încălzirea globală ne trimite pe bară ci în mod paradoxal scăderea vertiginoasă a populaţiei. În mod bizar, paralel cu scăderea populaţiei creşte numărul de locuinţe şi gradul de poluare. Un alt aspect este cel financiar: scăderea populaţiei conduce în impas asigurările sociale, scade populaţia activă şi creşte masa celor inactivi, astfel n-are cine să asigure fondul de pensii. Ştiam că banii pe care îi dăm pe tot felul de asigurări se duc pe apa sâmbetei şi nu stau frumuşel nici într-un cont bancar, nici nu sunt investiţi să se înmulţească, dar se pare că situaţia este şi mai nasoală. Apelez tot la bătrânul Neil Young: „Where did all the money go?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3yKV22_Dz4g]

Ridzi. Nu o iau de la capăt cu povestea, Comisia Parlamentară a găsit-o vinovată, aşteptăm şi mutarea DNA-ului, este an electoral, tre’ să cadă capete şi să curgă (cât mai mult) sânge. Înţeleg tot. Sau aproape. E clar, Ridzi n-a băgat banii în buzunar, oare de asta a picat? Altfel nu-mi explic cum toţi ceilalţi politicieni şi şmecheri lipiţi de indiferent care putere aflată la conducerea ţării de 20 de ani şi care au jecmănit nu cu 700.000 Euro bugetul ci cu milioane şi miliarde, stau bine merci şi aruncă cu pietre…

Asta este brambureala pe ziua de azi, am încălecat pe o şa… bla bla bla, bla bla bla!

P.S. Am adus la zi pagina cu fotografii şi am adăugat şi o pagină nouă cu favorite. 🙂

Şi că tot e “viucănd”… citiţi oferta pusă cap la cap pe Metalhead. Keep On Rockin in a free world.

Am mai vorbit despre asta, prin scăderea vânzărilor, accentul iar cade pe concerte/turnee. Nu ne iubeşte nici Metallica, nici Madonna mai mult ca acum 10 ani, doar că acum contează – financiar – fiecare spectacol în plus şi astfel şi România, Bucureştiul, a intrat în circuitul internaţional şi avem şi noi ocazia să ne vedem artiştii preferaţi la noi acasă. 🙂

Download shit. Pay for art!

(piesele mele noi, dar şi tot albumul “Frust-rated XXX” al formaţiei Nation’s Slum, piese cu Pansament şi multe alte proiecte, pot fi ascultate şi descărcate din mp3-playerul de AICI. gratuit 🙂 download shit! ha ha ha ha! 😛 )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI]

Discuri de B’estfest

Posted on July 5, 2009 by brushvox — 8 Comments ↓

A venit şi ziua probabil cea mai aşteptată de Metalişti: AfterShock şi seara recitalului Manowar.

Era prin 1988 când un prieten mi-a vândut vinilul „Sing of the Hammer” al celor din Manowar. „All man Play On 10”, „Animals”, „Mountains”, „The Oath” sau „Guyana (Cult of the Damned)” mi-au smuls capul şi am reuşit să „infectez” un şir serios de tineri rockeri cu trupa Americană.
Manowar s-au înfinţat în 1980 şi din 1982 până-n 2007 au scos 10 albume de studio, anul acesta urmează să apară noul material, „Hammer of the Gods”. Muzica lor are ceva din lejeritatea şi consecvenţa celor din AC/DC şi nervul de Heavy Metal pur al unor Judas Priest într-o abordare americană şi cu un sound bombastic cu mare accent pe tobele care bubuie, tehnicitatea basului, chitara tăioasă şi vocea puternică a lui Eric Adams.
Trupa deţine recordul pentru „cea mai zgomotoasă formaţie din 1984, record pe care ulterior l-au mai doborât de 2 ori şi deţin recordul şi pentru cel mai lung concert Heavy Metal din 2008, cu un spectacol din Bulgaria care a ţinut 5 ore şi 1 minut.

manowar_ep

Manowar – Thunder In The Sky (2009)

„Thunder In the Sky” este E.P.-ul ce prefaţează al 11-lea album, este un CD dublu şi un cadou pentru fani în actualul turneu.
Primul disc conţine 6 piese: “Thunder In The Sky”, “Let The Gods Decide”, “Father”, “Die with Honor” (piesă de pe E.P.-ul anterior cu acelaşi titlu din 2008), The Crown & The Ring” (Metal Version) – piesă cunoscută de pe albumul „Kings Of Metal” din 1988 şi “God or Man”.
Discul doi conţine 15 variante în 15 limbi diferite la piesa “Father”: Bulgară, Croată, Finlandeză, Franceză, Germană, Greacă, Maghiară, Italiană, Japoneză, Norvegiană, Poloneză, Portugheză, Română, Spaniolă şi Turcă.
O idee frumoasă, un dar de suflet şi omagiu fanilor devotaţi al trupei. Eric a fost îndrumat la fiecare piesă de câte un translator al fiecărei limbi, nu cred că i-a fost foarte uşor!
Manowar nu sunt formaţia surprizelor, au livrat şi de această dată un material sănătos, iar piesa „Father” este o baladă acustică.
Nu ne rămâne mare lucru de făcut decât să învăţăm versurile de la „Tata”, dacă Eric a reuşit, atâta putem şi noi.

M-am gândit că am fost aspru cu Polarkreis 18 şi am ascultat ultimul lor produs, albumul „The Colour of Snow” lansat anul trecut. Cele 10 piese nu mi-au schimbat părerea iniţială: trupa abordează un New Wave cu note Disco de anii ’80, amintesc de Ultravox, poate puţin de A-HA. Poate că sound-ul este ceva mai modern, dar nu substanţial, nu reuşesc să iasă din zona destul de mediocră a genului. Şlagărul „Allein Allein” nu cred că rezistă mai mult de câteva săptămâni, cel mult o vară-n topuri. Momente ceva mai răsărite sunt în piesa de titlu „The Colour of Snow” şi piesa „Tourist”, dar insuficient să-i scoată la suprafaţă din masa masivă a formaţiilor care ţintesc zona comercială.
Deocamdată sunt doar o trupă de umplutură şi cred că au fost o variantă ieftină de umplut afişul festivalului.

51ddglmgal_ss500_

White Lies au lansat anul acesta albumul „To Lose My Life”. Atacă aceaşi zonă ca şi Polarkreis 18, dar o fac cu mai mult nerv şi inspiraţie. Nici ei nu s-ar fi integrat înainte de Motorhead, dar cred că se descurcau mai bine, folosesc mai mult chitara, au o abordare mai colorată, sună mai viu. Amintesc pe alocuri de Duran Duran în mod pozitiv. Piesa de titlu este construită pe un bas uşor distorsionat care mârâie sănătos în fundal, toba sună plin, clapa colorează zona armonică, chitara apare zgomotos, dar cam puţin. Vocea lui Harry McVeigh este puternică şi totodată plăcută. Critica din Anglia îi compară cu Joy Division, Editors şi Interpol, există paralele, dar până la Joy Division mai e ceva, dar trupa nu sună rău, mi-au amintit (şi) de o altă trupă care ne-a vizitat la începutul anilor ’90 şi ulterior au devenit celebrii: Jesus Jones.
Este un debut promiţător, un material plăcut care se încadrează bine în zona dintre Post Punk şi New Wave, are un uşor iz Retro, dar şi suficientă forţă şi prospeţime.

Front Cover

Franz Ferdinand au ajuns anul acesta la albumul cu numărul trei, „Tonight”. Trupa s-a înfiinţat la Glasgow în Scoţia în 2002 şi prestează un Post Punk Britanic coios şi plin de energie. Noul material îi menţine în aceeaşi zonă, abordarea este energică, sunetul uşor murdar, de garaj, dar foarte viu şi pulsant. Au ceva din The Clash şi The Stranglers, cum există şi paralele cu Kaiser Chiefs, combină cursiv notele Indie şi New Wave/Post Punk cu caracterul acela inconfundabil britanic.
„Tonight” este un disc foarte bun pentru publicul tot mai larg şi de la noi care gustă acest gen, această abordare.

Ediţie de criză, pe lângă numele mari, The Killers, Motorhead, Moby, Orbital, Franz Ferdinand, Santana sau Manowar, cam multă umplutură adusă probabil pe mărunţiş… Atitudine ce nu le face cinste organizatorilor şi lasă de dorit.
Am vorbit despre plusurile şi minusurile festivalului, nu are rost să revin. Nu-mi pare rău de banii daţi pe Motorhead/Moby, dar nu pot să nu constat că şi numele mari au fost uşor…subţiri. Eram curios de Orbital şi Franz Ferdinand, mai am ceva nostalgii Manowar, dar mai sunt o grămadă de concerte anul acesta, am şi un copil de crescut… mă rezum la ce am văzut şi sper ca la anul să fie mai bine. Mereu este loc de mai bine şi mă cam înspăimântă abordarea „merge şi aşa”…

Criza. Moartea capitalismului?

Posted on July 4, 2009 by brushvox — 21 Comments ↓

A durat 12 ani până când Statele Unite au identificat un nou „inamic public” numărul unu după căderea Zidului de la Berlin şi democratizarea Europei de Est. S-a încercat cu Saddam, dar a fost nevoie de Bin Laden. Sfârşitul războiului rece, „dispariţia” (în principiu) al duşmanului „Roşu”, i-a cam lăsat în off-side pe Americani. Pentru a justifica cheltuielile masive din zona militară, era nevoie de un nou duşman şi s-a găsit această formulă a „terorismului mondial”. Un duşman incert, nedefinit, fără faţă şi locaţie, un inamic perfect. Mai este şi ideea: „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”… Sau abordarea abrupt simplistă: democraţie versus terorism.
Evenimentul de la 11 septembrie 2001 şi tot ce a urmat, au justificat şi cheltuielile masive în industria militară şi în acţiuni militare, a servit premisă şi pentru legalizarea şi aducerea la lumină a unor fapte de mult ştiute şi vehiculate cum este şi intensa supraveghere electronică sau stocarea şi analizarea datelor şi informaţiilor personale.
Mai este un aspect economic despre care nu se cade să vorbim: Vestul suferea de o supra-producţie masivă, o producţie pe stoc ce risca să înece economia capitalistă de acum 20-30 de ani. Să nu fim naiv: nu dragostea de democraţie, nu denunţurile ideologice sau adeziunea la anumite valori morale au condus la căderea Zidului de la Berlin, ci raţiuni strict economice: nevoia de expansiune şi foamea soră cu moartea pentru noi pieţe de desfacere.
Acuzăm guvernul (guvernele) nostru de lipsă de profesionalism şi de urmărirea strictă a intereselor personale, dar nici la nivel global nu reuşesc să identific o viziune coerentă, o strategie globală menită să scoată lumea din actuala criză. Fiecare ţară, fiecare guvern încearcă să-şi rezolve propriile probleme, nu există un plan comun, nu s-a ajuns la nici un numitor comun, nu s-a găsit nicio soluţie.
Refuz să cred că Occidentul a omorât economia din Est din pură rea voinţă, tind să cred că a făcut-o inconştient în urmărirea intereselor de moment şi în lipsa unei viziuni de perspectivă. În definitiv nici nu contează foarte mult, doar sub aspect al impresiei artistice… În fine!
Aşa am ajuns groapa de gunoi al Occidentului, ruda săracă cu agricultura şi industria pusă pe butuci, dar importatoare de marfă second şi first hand. Fără producţie, fără a exporta mare lucru, cu ce bani să cumperi? Păi ne-au împrumutat, ne-au creditat tot ei. Drăgălaşii!
Mai ales în America, dar nu numai, mulţi bani au fost înghiţiţi de presupusul război împotriva terorismului global, administraţia cretină a lui Bush junior a pus pe butuci toate realizările considerabile ale administraţiei Clinton. În paralel s-a aglomerat, s-a supra-saturat şi piaţa din Est, nu poţi să imporţi fără să exporti la nesfârşit.
Am importat şi criza imobiliară de la Americani. La noi schema a fost simplă: cumpărai un teren cu 1 Leu, îl vindeai cu 2. Nu creşte valoarea terenului ci doar preţul. Diferenţa predominant provenea din împrumuturile bancare. Astfel preţurile au tot crescut şi crescut până când ultimul cumpărător nu mai poate nici să vândă terenul sau bunul imobiliar cu pricina cuiva, nu mai este capabil nici să-şi achite rata la bancă şi în finalul finalului, banca se alege cu un teren sau bun care costă până şi de 100 de ori mai mult decât valorează efectiv şi cu care nici banca nu are ce să facă…
Am mai vorbit parcă şi despre asta şi despre cumpărarea de bunuri cu „buletinul”, în rate şi cu bani virtuali, ne-munciţi şi astfel inexistenţi. Nu cred că era nevoie de studii economice să prevezi blocajul. Dar nu l-a prevăzut nimeni sau nu a vrut să-l prevadă, să ţină cont de el.
Şi încet-încet am ajuns unde suntem. Unii spun că este fundul gropii, alţii că mai e (puţin) până acolo.
Optimiştii vorbesc despre revigorarea economiei globale începând cu anul viitor. Pe Euronews transmit în fiecare dimineaţă deschiderea bursei de la New York şi în ultima vreme, bursa porneşte constant în cădere. Şomajul creşte alarmant şi în Europa, şi în America. Nu ştiu pe ce se bazează prognozele optimiste, am senzaţia că sunt menite doar să evite panicarea populaţiei pe întreaga planetă ci nu pe date concrete. Eu nu văd semne de revigorare nici în America unde au existat şi resurse masive, există şi o economie funcţională.
Noi am împrumutat deja o cârcă de lovele şi guvernul vrea să facă un nou împrumut. Nu 3 ci nici 33 de generaţii nu ştiu din ce şi cum ar putea rambursa aceşti bani atâta timp cât ei se duc constant pe cheltuieli şi în buzunare obscure, nu se regăseşte nici un bănuţ în investiţii, în spatele vorbelor, nu se întrezăreşte nici cea mai vagă urmă de raţiune, de idee, de plan şi perspectivă.

Nu vreau să par nici pesimist, nici alarmist, dar cred că la noi criza nici nu a început… În definitiv este încă un an electoral, tot ce face guvernul este să amâne inevitabilul. Este week-end: poftă mare la grătare!

(La Mulţi Ani America! 🙂 )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PhjvpGt4r44]

Les Claypool – Of Fungi and Foe (2009)

Posted on July 4, 2009 by brushvox — 2 Comments ↓

Era o vreme când Les Claypool şi formaţia Primus erau foarte la modă. A fost – probabil – şi o chestie de snobism (am un fix! ha ha ha! 😛 ), dar în 1991 piese ca „Jerry Was a Race Car Driver” sau „Tommy the Cat” de pe genialul album „Sailing the Seas of Cheese” nu lipseau de la aproape nicio petrecere sau din programul din Rockotecă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=npBhCo5KzCI]

Cum ulterior şi „My name Is Mud” de pe albumul „Pork Soda” a fost „şlagăr”.
Trioul face o muzică de avangardă, un adevărat alternativ, nu seamănă cu nimic altceva şi nu doar basistul Les Claypool este fenomenal ci şi cei doi colegi ai săi, chitaristul Larry “Ler” LaLonde şi bateristul Tim “Herb” Alexander.
Primus au scos şapte albume în perioada 1989-1999, ultimul fiind „Antipop”-ul. Între 2000 şi 2003 formaţia a luat o pauză oficială, apoi au lansat un EP şi DVD „Animals Should Not Try to Act Like People”, dar un nou album semnat Primus, se lasă încă aşteptat. Este drept, în 2006 a fost lansat un CD „They Can’t All Be Zingers” ce conţine 16 single-uri remasterizate digital, dar… nu se pune!
Cu toate acestea Les Claypool nu s-a plictisit în ultimii ani. În 2001 apar 2 CD-uri sub titulatura Colonel Les Claypool’s Fearless Flying Frog Brigade, un album Oysterhead („The Grand Pecking Order”), în 2002 The Les Claypool Frog Brigade cu albumul „Purple Onion”, în 2004 Colonel Claypool’s Bucket of Bernie Brains şi discul „The Big Eyeball in the Sky”, primul album solo din 2006 „Of Whales and Woe”, în 2008 cântă cu Electric Apricot pe albumul „Quest for Festeroo” şi apare pe un şir lung de discuri ale unor artişti diferiţi de la Tom Waits, trecând prin Firehorse, Alex Lifeson (Rush), Limp Bizkit până la Metallica (şi mulţi-mulţi alţii).

front

La baza noului său album solo stau două coloane sonore compuse şi înregistrate anterior: unul pentru jocul „Mushroom Men”, celălalt pentru filmul „Pig Hunt”.
„Of Fungi and Foe” nu diferă radical nici de precedentul „Of Whales and Woe”, nici de discurile semnate Primus sau celelalte proiecte în care s-a implicat Les Claypool. Stilul său de a aborda chitara bas şi timbrul vocal inconfundabil sunt un real şi unic trademark.
„Mushroom Men” deschide albumul cu vocea filtrată, într-o tonalitate apropiată de Tom Waits, toată muzica sună ciudat, efectele, tonurile, coloratura instrumentelor este uşor bizară. Chiar şi basul sună mai sintetic ca de obicei.
„Amanitas” readuce „joaca” pe bas caracteristică, percuţia este mai vie, are caracteristica halucinantă a compoziţiilor semnate Les Claypool, este o piesă uşor Psihedelică, dacă Les Claypool spune că „I can feel your poison”, eu aş adăuga că simt şi alte substanţe.
„Red State Girl” are ca fundament percuţiile, textul povestit de Les Claypool are umorul de care mereu a dat dovadă, în rest instrumentaţia este construită din sunete şi instrumente ce abordează teme în manieră Free Jazz, adică uşor schizofrenic.
„Booneville Stomp” are mai mult ritm, basul este în centrul piesei, Les Claypool abordează partituri dificile cu uşurinţă fascinantă, ţine şi ritmul, dar face şi solistică simultan, vocea şi restul instrumentelor sunt „doar” de coloratură.
„What Would Sir George Martin Do” este uşor mai fredonabilă, iar mi-a amintit de momentele mai bizare ale prietenului Tom Waits, poate şi din cauza ţambalului. Nu m-am prins cu ce instrument a fost executat solo-ul…ha ha ha!
„You Can’t Tell Errol Anything” are coloana centrală constituită din basul fuzzat, Claypool pălăvrăgeşte nestingherit, în rest rămân în jur aceleaşi sunete bizare, ritmuri ameţitoare.
„Bite Out of Life” este o temă sud-americană, energică, prinde bine puţină adrenalină, ritm, patru minute de… normalitate. Relativă. Ha ha ha!
„Kazoo” este o călătorie cu uşoară amprentă Jazz, o piesă mai relaxată, dar la fel de colorată, are muzicalitate mai uşor de asimilat, este reconfortantă.
„Primed by 29″ sună mai a Primus, basul are nerv, se aud chitarele ţipând, nu vă aşteptaţi la riff-uri, rar există aşa ceva pe un disc Les Claypool, totul rămâne în zona experimentală şi Psihedelică cu oarecare nuanţe de anii ’70, dar cu un sound la zi.
„Pretty Little Song” nu prea este nici drăguţă, la patru minute nici chiar micuţă. Ha ha ha! Basul este trecut prin efecte şi filtre, Les Claypool vorbeşte nestingherit, apoi şi vocea este perturbată de efecte, restul instrumentelor intervin paranoic, tema este tot cu amprentă sud-americană, abordarea (mai) Jazz.
„Of Fungi and Foe” are doar un minut şi cinzeci şi două de secunde, multe zgomote, puţine de care să te poţi agăţa.
„Ol’ Rosco” iar readuce paralela Tom Waits, pe refren avem şi (aproape) un riff, piesa prinde viaţă şi ceva nerv. Partea de solistică are elemente de Jazz în ambalaj psihedelic, piesa este o imagine de ansamblu pentru tot albumul, sună ca o concluzie sau rezumat.

12 piese cu o durată totală de 50 de minute, încă o călătorie (trip) în adevăratul sens, o aventură muzicală într-o lume uşor abstractă, puţin bizară, viu colorată (de ciuperci… ha ha ha!) a lui Les Claypool. Pentru cunoscători o revedere plăcută, pentru începători un material care trebuie abordat cu grijă… Mai bine încercaţi prima oară amintitele albume Primus. Un alt material genial este albumul Oysterhead, un disc cu multă vână, nuanţe Post Punk. Doar la recomandarea medicului sau a farmacistului! 😛 😛 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S_7Ec0lxSNg&feature=related]

Motörhead şi Moby

Posted on July 2, 2009 by brushvox — 4 Comments ↓

Ziua de 2 iulie, a 2-a zi a festivalului Bestfest 2009 ne rezervă două nume importante: Motörhead şi Moby. Lemmy este programat să ia în primire scena “Ciuc” la ora 20.30 iar Moby scena “Romtelecom” la ora 21.30.

Ian Fraser Kilmister împlineşte 63 de ani pe data de 24 decembrie şi de 34 de ani viaţa lui este legată de Motörhead, o lume întreagă îl cunoaşte ca Lemmy. S-a apucat de muzică la 17 ani la Stockport, urmând modelul lui John Lennon. A cântat prin cluburi cu formaţiile The Rainmakers şi The Motown Sect. Mutat la Manchester, s-a alăturat trupei The Rockin’ Vickers care avea contract de disc cu CBS-ul şi au fost prima formaţie britanică care a concertat în fosta Iugoslavie.
În 1967 se mută la Londra şi prinde o slujbă ca rodie la The Jimi Hendrix Experience. În 1968 se alătură formaţiei de Rock Psyhedelic Sam Gopal (cunoscută şi sub numele de Sam Gopal’s Dream) şi scot împreună albumul „Escalator” şi single-ul „Horse”. Urmează în 1969 o trecere prin trupa Opal Butterfly ca în 1971 să se alăture ca basist formaţiei de Space Rock Hawkwind. Stilul specific de a cânta la bas al lui Lemmy, stopajele, folosirea acordurilor ca la chitara ritmică în locul notelor pe o singură coardă, a contribuit substanţial la sunetul formaţiei. Lemmy primeşte şi partitura vocală a mai multor piese, „Silver Machine” de exemplu ajungând pe poziţia a 3-a în topurile britanice şi astfel este cel mai mare succes al formaţiei. Contribuţia lui Lemmy la hawkwind poate fi ascultată pe albumele „Hall of the Mountain Grill” 1974 şi „Warrior on the Edge of Time” 1975 şi pe discurile înregistrate live „Greasy Truckers Party” şi „Space Ritual”, probabil cel mai important disc al formaţiei Hawkwind.
În 1975 Lemmy este arestat şi întemniţat pentru 5 zile la graniţa Canadei pentru posesie de droguri şi ca să nu aducă necazuri şi formaţiei, se auto-exclude din trupă. Acest incident nefericit practic conduce la înfiinţarea formaţiei Motörhead.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=b6ah5OKrDNw&feature=PlayList&p=EC794C454A514BD0&index=4]

Iniţial Lemmy intenţiona să dea numele de „Bastard” noului său grup, dar impresarul Doug Smith l-a sfătuit să găsească un alt nume fiindcă este greu de crezut că având un astfel de nume vreodată va ajunge în „Top of the Pops”… ha ha ha!
Prima formulă i-a avut alături de Lemmy pe chitaristul Larry Wallis (ex-Pink Fairies) şi bateristul Lucas Fox. Au cântat în deschiderea concertelor Blue Öyster Cult şi alături de Pink Fairies, The Damned şi The Adverts. În 1977 apare şi o primă schimbare importantă: înlocuirea bateristului cu Phil “Philthy Animal” Taylor urmată şi de înlocuirea chitaristului cu “Fast” Eddie Clarke. Aceasta este şi formula de aur a formaţiei şi este imprimat şi lansat primul album auto-intitulat „Motörhead”.
Urmează „Overkill” 1979, „Bomber” 1979 şi probabil cel mai important album al formaţiei, genialul „Ace of Spades” 1980 şi albumul live „No Sleep ’til Hammersmith” din 1981, două discuri care mi-au pecetluit şi mie preferinţele muzicale.
Motörhead lansează 19 albume de studio şi 5 discuri în concert.

Ace_of_Spades

Discografie:

1977    Motörhead
1979    Overkill
1979    Bomber
1980    Ace of Spades
1981     No Sleep ’til Hammersmith (live)
1982    Iron Fist
1983    Another Perfect Day
1986    Orgasmatron
1987    Rock ‘n’ Roll
1988     Nö Sleep at All (live)
1991    1916
1992    March ör Die
1993    Bastards
1995    Sacrifice
1996    Overnight Sensation
1998    Snake Bite Love
1999     Everything Louder than Everyone Else (live)
2000    We Are Motörhead
2002    Hammered
2003     Live at Brixton Academy (live)
2004    Inferno
2006    Kiss of Death
2007     Better Motörhead than Dead: Live at Hammersmith (live)
2008    Motörizer

motorizer_Front

„Motörizer” lansat anul trecut conţine 11 piese în aceeaşi manieră deja clasică a formaţiei, un Rock’N’Roll zgomotos şi zemos, cu riff-uri Heavy, o muzică directă şi fără compromisuri, marcată de vocea răguşită a lui Lemmy.
Formula de trio funcţionează ireproşabil: “Lemmy” Kilmister – bas, voce, Phil Campbell (membru din 1984) – chitară şi Mikkey Dee (membru din 1992) – tobe.
Am avut plăcerea să-i văd live de câteva ori, so…we are the Road Crew!

„Playing for the high one, dancing with the devil,
Going with the flow, it’s all a game to me,
Seven or Eleven, snake eyes watching you,
Double up or quit, double stakes or split,
The Ace Of Spades
The Ace Of Spades

You know I’m born to lose, and gambling’s for fools,
But that’s the way I like it baby,
I don’t wanna live forever,
And don’t forget the joker!” (Ace of Spades)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iyPRjf9Drh4&feature=related]

Richard Melville Hall s-a născut pe 11 septembrie 1965 în Harlem, New York şi de la vârsta de 9 ani s-a apucat de muzică, devenind cunoscut sub numele de Moby, poreclă care provine dintr-o presupusă rudenie cu autorul celebrei cărţi „Moby Dick”, Herman Melville.
Şi-a început activitatea în diferite formaţii de Hardcore şi Punk: Voodoo Child, Schaumgummi, Caeli Seoul şi Gin Train. În perioada 1982 – 1985 a cântat în formaţia Vatican Commandos cu care au lansat EP-ul „Hit Squad for God” în 1983. Tot în 1983 înregistrează cu trupa AWOL un album Post Punk în maniera Joy Division.
În 1990 optează pentru o carieră solo şi după single-ul „Mobility”,al doilea single, „Go” în octombrie 1991 intră în Top Ten-ul britanic şi îi facitilează apariţia la… „Top of the Pops”.
Albumul „Moby” este lansat în 1992, urmate de „Ambient” 1993, „Everything Is Wrong” 1995 şi de genialul „Animal Rights” din 1996.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ITO2zFpB__o]

Discul conţine piese grele: „Come On Baby”, „Someone To Love”, „Heavy Flow”, „You” sau „That’s When I Reach For My Revolver”, este practic ultimul material Moby cu amprentă Post Punk şi Hardcore, cu chitară multă şi distorsionată, cu o abordare vocală în forţă.

„Play” din 1999 prezintă un Moby axat pe Electro, dispar elementele Hardcore şi Punk, sunt introduse abordări Blues, Soul, Funk şi Rock, un amestec colorat, dinamic, de calitate. Piesele „Find My Baby”, „Porcelain”, „Why Does My Heart Feel So Bad”, „Bodyrock” sau „Natural Blues” cuceresc pe rând topurile.
Moby se menţine în această zonă şi cu următoarele discuri: „18” 2002, „Hotel” 2005 şi rămâne prezenţă constantă în fruntea clasamentelor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Dw17-BEFb3Y]

2008 aduce albumul „Last Night”, un material cu uşor parfum Retro, apar mai multe elemente Funky şi Hip Hop. Este un material diversificat, Moby combină, amestecă stilurile şi ritmurile cu o uşurinţă, naturaleţe şi flexibilitate de invidiat, orchestraţiile sale fine sunt remarcabile.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Kd9VEcrtUG0]

Noul album, „Wait For Me” a fost lansat pe 30 iunie şi promovat cu single-ul „Shot in the Back of the Head” regizat de David Lynch. Cele 52 de minute împărţite pe 16 piese ale noului disc sunt impregnate cu o atmosferă mai melancolică, mai apăsată, este un material mai lent, mai întunecat, mai interiorizat.

Sunt curios cu ce o să ne distreze Mister Moby în această seară, ştiu că epoca Punk/Hardcore a apus (pentru Moby evident!) şi nu cred că o să se mai întoarcă vreodată, dar sper să avem parte de un show dinamic.

Conform sitului Metalhead dacă după concert nu vă cheamă căldura plăpumii şi confortul pernei (şi nu o să fim uzi leoarcă), clubul Suburbia ne aşteaptă să ne tragem „suflul pe nişte muzică de voie bună! Intrarea e liberă, barmanii de treabă, bodyguarzii invizibili (şi ninja), aerul condiţionat (ca de obicei) pus pe modul Polul Nord (South of Heaven), sunetul indubitabil şi toate cele!”

afterparty

Silverstein – A Shipwreck in the Sand (2009)

Posted on July 1, 2009 by brushvox — No Comments ↓

Trupa a fost înfiinţată în 2000 la Burlington, Ontario şi actualul material este albumul cu numărul patru din cariera formaţiei. Catalogaţi Post Hardcore şi Screamo, gaşca canadiană combină ingenios o paletă largă din trendurile Metal-ului modern. Unii aplică eticheta Emo, eu în general am reţineri faţă de cutiuţe şi etichetări. Cu toate acestea, etichetele uneori te ajută să „localizezi” cam pe unde se situează o anumită formaţie ca stil şi abordare. În ceea ce priveşte acest „Emo” am însă reţinerile mele, pare doar o găselniţă stric comercială şi nu un stil propriu-zis. Spun asta să nu vă speriaţi: Silverstein furnizează un Metal sănătos, noul material este foarte bun.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7JcdX17si9k&feature=fvst]

„A Shipwreck in the Sand” este primul album concept al formaţiei, cele 14 piese fiind împărţit pe patru capitole.

Chapter One: It Burns Within Us All (Capitolul Unu: Arde în Noi Toţi)
„A Great Fire” ne introduce în lumea Silverstein: alternanţa pasajelor urlate şi al celor melodice, riff-uri tăioase şi pasaje armonice într-o constantă goană susţinută impecabil de o secţie ritmică excepţională. Piesa începe ameninţător, chitarele creează tensiune, vocea puternică a lui Shane Told trece cu uşurinţă de la pasajele răguşite la cele pline de armonii. Schimbările sunt bine legate, fluide şi dau dinamică şi culoare.
„Vices” (feat. Liam Cormier) apasă şi mai mult pe acceleraţie, contribuţia vocalului din formaţia Cancer Bats colorează şi mai mult partitura vocală, chitarele lui Neil Boshart şi Josh Bradford furnizează riff-uri groase şi pasaje armonice bine puse la punct, trecerea de la faze Thrash la Heavy se face natural, lucrurile se leagă perfect.
„Broken Stars” păstrează ritmul, Shane Told pune accentul pe abordarea melodică, foarte bună prestaţia bateristului Paul Koehler, trecerile, schimbările sunt „şurubul” câştigător din mecanismul Silverstein.

Chapter Two: Liars, Cheaters and Thieves (Capitolul Doi: Mincinoşi, Trişori şi Hoţi)
„American Dream” începe mai lent, creşte treptat şi se transformă într-un imn. Basistul Bill Hamilton este liantul dintre tobe şi chitare, uneori accentuează punctajele, alteori susţine rifful, rotunjeşte sunetul trupei, iese în evidenţă când este necesar, conferă „grosime” din umbră când accentul cade pe altceva.
„Their Lips Sink Ships” este un scurt intermezzo acustic şi filtrat, un mic moment de relaxare.
„I Knew I Couldn’t Trust You” readuce abordarea melodică, chitarele rămân Heavy, ritmul susţinut, dar tonul este mai la zi, coloratura piesei este mai apropiată de zona Post Punk, decât de Hardcore/Thrash Metal.
„Born Dead” (feat. Scott Wade ex vocal în trupa Comeback Kid) combină ingenios momentele Heavy/Thrash cu fazele mai apropiate de Punk, multe formaţii încearcă această reţetă, puţine reuşesc să o facă cu atâta naturaleţe şi cursivitate cum le iese celor din Silverstein.

Chapter Three: Fight Fire with Fire (Capitolul Trei: Luptă cu Foc împotriva Focului)
„A Shipwreck in the Sand” cu toate că este ceva mai lentă decât majoritatea pieselor de pe album şi accentul cade pe refrenul repetat, are puls, este o construcţie simplă, dar eficientă în conformitate cu trendurile actuale.
„I Am the Arsonist” readuce riff-urile zgomotoase în centrul atenţiei, trecerile zemoase, are greutate, energie şi forţă. Uşurinţa schimbărilor de abordare ale lui Shane Told sunt impresionante, sunt curios dacă se descurcă la fel de bine şi live.
„You’re All I Have” este o baladă fără să fie plângăcioasă, prinde ritm treptat, chitariştii apasă distorsul, au nerv şi linie melodică concomitent, leagă lucrurile frumos, rezultatul este rotund.

Chapter Four: Death and Taxes (Capitolul Patru: Moarte şi Taxe)
„We Are Not the World” este introdusă cu tobele, piesa rămâne în zona ritmului mediu, accentele cad pe construcţiile armonice şi mai puţin pe riff-urile Heavy.
„A Hero Loses Everyday” continuă linia piesei anterioare, chitara punctează doar, în centru se află vocea susţinută şi de dublaje de cor, albumul „se stinge” treptat, furia este încet înlocuită cu resemnarea.
„The Tides Raises Every Ship” este o scurtă trecere acustică, un intro piesei finale.
„The End” (feat. Lights) închide discul în notă acustică, riffurile sunt furnizate „la rece” pe chitare acustice, piesa beneficiază şi de aportul vocal al lui Valerie Poxleitner, o artistă canadiană în plină ascensiune, cunoscută sub numele de Lights.

Silverstein nu sunt cu nimic mai puţin Metal ca majoritatea formaţiilor din noul val Heavy european, refuză eticheta „Emo”, dar în definitiv Emo înseamnă emoţie ([Post] Punk/Metal cu emoţie – sentiment – vibraţie) şi pe lângă riff-urile tăioase, au şi feeling, au vibraţie sănătoasă care reflectă trăire, muzica lor este în forţă, dar conţine şi multe armonii iar albumul „A Shipwreck in the Sand” este dinamic, pulsant şi foarte viu, un disc ce merită ascultat fără prejudecăţi.
Am mai spus-o: nu mă interesează nici bârfele despre viaţa particulară a artiştilor, nici tunsoarea sau ce piercing sau tatuaj are ori ba cineva ci ceea ce contează este muzica, ceea ce reuşesc (sau nu) să transmită. Şi Silverstein au tot ce le trebuie, au ce să transmită şi o fac cu prisosinţă.

Discografie:
„When Broken Is Easily Fixed” 2003
„Discovering the Waterfront” 2005
„Arrivals & Departures” 2007
„A Shipwreck in the Sand” 2009
Şi compilaţia:
„18 Candles: The Early Yars” 2006

Site Oficial

Pagină MySpace
Pagină Facebook
Pagină Twitter
Pagină YouTube

Chickenfoot 2009

Posted on June 30, 2009 by brushvox — 4 Comments ↓

O nouă reţetă de super-grup: Sammy Hagar – vocal, chitarist, clăpar cu o bogată carieră solo, trecut prin formaţii ca Montrose şi Van Halen, Joe Satriani – chitarist care nu mai are nevoie de nicio prezentare, Michael Anthony – basistul din Van Halen şi Chad Smith – bateristul din Red Hot Chili Peppers. Rezultatul: Chickenfoot.
Ultimul SuperGroup care m-a impresionat a fost „adunătura” VH1 sub bagheta managerului Doc McGhee, avându-i la o laltă pe Sebastian Bach (ex-Skid Row), Jason Bonham, Ian Scott (Anthrax), Ted Nugent şi Evan Seinfeld (Biohazard). Mă oftic că nu au scos şi un album, suna bine ce au făcut împreună.
În principiu însă astfel de proiecte cu adunătură de vedete rar funcţionează…

Albumul Chickenfoot a fost lansat pe data de 5 iunie şi a intrat direct pe locul 1 în topul albumelor Billbord Indie, locul 3 în topul albumelor Rock Billboard şi pe locul 4 în topul general al albumelor. Cu aşa o „artilerie grea”, nici nu este de mirare. Săptămâna aceasta discul este pe locul 1 la „Top Hard Rock Albums” Billboard, urmaţi de Nickleback „Dark Horse”, Shinedown „The Sound of Madness”, Theory of A Deadman „Scars And Souvenires”, Hollywood Undead „Swan Songs”, Kid Rock „Rock’N’Roll Jesus”, Led Zeppelin „Mothership”, Seether „Finding Beauty In Negative Spaces”, Marilyn Manson „The High End of Low” şi Daughtry „Daughtry”.

chickenfoot_cover

„Avenida Revolution” sună surprinzător de Heavy, are boaşe, chitare riffează sănătos, nici urmă de sofisme, Hagar este proaspăt, energic, basul bârâie, mârâie, la finalul piesei are şi un scurt solo, tobele lovesc apăsat, au dimensiune. Ca mai toate producţiile americane, totul sună impecabil şi este Rock cu R mare indiscutabil.
„Soap On A Rope” are amprentă Van Halen, Satriani este lăsat să-şi facă de cap cu un solo, dar piesa rămâne în aceeaşi zonă de Rock pur american, are lejeritate, dar sună „gros”, curge firesc, creşte, aminteşte la final cu cele mai zemoase străluciri Hard Rock din anii de glorie.
„Sexy Little Thing” este un nou amestec de lejeritate cu iz de Blues/Country şi sunetul musculos de Rock într-un tempo mediu, dar accentuat cu iscusinţă de bas şi tobă. Cine ştie, ştie, Chad dovedeşte că şi-a însuşit şi tehnica şi stilul lui Alex Van Halen, plăcutele jocuri pe cinele ale acestuia.
„Oh Yeah” este piesa care promovează albumul, este o altă piesă Rock ca la carte, acum 15-20 de ani cu siguranţă spărgea toate topurile. Acum când totul este „Indie” şi „Post”, lucrurile stau altfel, dar cred că Rock-ul adevărat nu şi-a pierdut niciodată publicul şi nu ţine cont de modă…
„Runnin’ Out” reînvie amintiri Van Halen, are toate ingrediente caracteristice: lejeritate, balans, refren ce-ţi rămâne cu uşurinţă-n cap, text haios, tipic pentru Hagar, un solo cursiv şi bine integrat.
„Get It Up” coboară uşor tonalitatea, este o piesă puţin mai întunecată, abordarea este mai la zi, dar rămâne în zona Hard/Heavy, nu iese din tiparul albumului, doar aduce o altă nuanţă. Chad Smith este – încă o dată – genial.
„Down The Drain” păstrează tensiune, este o compoziţie apăsată, Satriani trece de la riff-ul discret la solo-uri complexe, dar zemoase, în final schimbă tempoul şi susţinut de basul mârâit Satriani are spaţiu de desfăşurare. E important de spus că în ciuda aglomeraţiei de vedete, nu este un disc de „who’s who” ci accentul cade pe compoziţii şi pe imaginea, sunetul de ansamblu.
„My Kinda Girl” revine la Hardul american, la refrenul gros, tot materialul este un Hard Rock surprinzător de Heavy, pulsant, fluid, nu simţi nimic artificial, lucrurile curg natural, totul se rezumă la chitară, bas, tobe şi voce, la esenţa muzicii.
„Learning To Fall” este balada obligatorie. Vocea lui Hagar face toţi banii, cu tot respectu’ pentru Lee Roth, un entertainer desăvârşit şi un Rocker pur sânge, şi la Halen cele mai bune albume sunt cele cu Hagar. Piesa asta este cam fadă, o uşoară înşiruire de clişee consacrate, dar având în vedere restul materialului, trec cu vederea momentul.
„Turnin’ Left” revine-n forţă, chitara zgârie, Satriani e meseriaş, ce-i al lui e al lui, totuşi este o trupă de vulpoi bătrâni, profesionişti desăvârşiţi şi cu lecţiile făcute, abordarea Heavy le vine ca o mănuşă şi ştiu exact ce înseamnă Rock şi ce-l face…coios!
„Future In The Past” începe acustic, are groove sănătos, creşte frumos, mi-a amintit puţin de cel mai genial moment Pearl Jam, albumul „Ten”, de energia aceea hipnotizantă pe care puţini reuşesc să o transpună în sterilitatea studioului. Un final de disc plăcut, un album cu 10 piese din 11 de nota 10. Punct ochit, punct lovit, cum se spune.

M-am apropiat puţin temător de acest material, ba, chiar l-am evitat cu suspiciune câteva zile, dar nu-s motive de îngrijorare: dacă duceaţi dorul unui disc Van Halen cu nerv, dar şi cu armonii, cu riff-uri şi cu solo-uri meseriaşe, cu toate fazele care fac din Rock ceea ce este, nu mai căutaţi, acesta este discul! Asta şi în contextul în care „Van Halen III” din 1998 cu fostul solist Extreme, Gary Cherone a fost o dezamăgire şi ultimul album – cu care actualul Chickenfoot se şi înrudeşte într-o oarecare măsură – a fost „Balance” din 1995. Problemele grave pe care le înfruntă Eddie Van Halen cu alcoolul, au pus pe tuşă şi ultimul turneu Van Halen de anul trecut cu toate că revenirea lui David Lee Roth în formaţie a fost pe placul fanilor şi trupa părea să revină la forma şi faima veche… Dacă Guns’N’Roses a dezamăgiţi mulţi fani, Chikenfood dovedeşte că se poate face Hard Rock de calitate şi în 2009.
Nu este o muzică trendy, din potrivă, nu are nicio legătură cu mai nimic de pe piaţa şi scena actuală, dar este reconfortant să asculţi ceva făcut din suflet, cu lejeritate şi 100% profesionist. Rock-ul sănătos nu moare niciodată.

Site oficial
Pagină MySpace

Limp Bizkit, Queensryche and Saga live – Bucureşti 28.06.09.

Posted on June 29, 2009 by brushvox — 4 Comments ↓

„Ladies and Gentlemen, introducing, the chocolate starfish, and the hot-dog flavored water, Bring it on!”

diverse

Călăreţul Ninja fără Cap

Blogroll de joi

download shit. pay for art.

Discuri de B’estfest

Les Claypool – Of Fungi and Foe (2009)

Motörhead şi Moby

Silverstein – A Shipwreck in the Sand (2009)

Chickenfoot 2009

Limp Bizkit, Queensryche and Saga live – Bucureşti 28.06.09.

Categories

Archives

YOUR ADD HERE

Identity and logo design

Introducing the UET System and Tarot

Esoteric Tarot – The Fool, Journal and Workbook

Original Tarot decks

Threadless t-shirts and accessories

Design by Humans t-shirts and accessories

Links

Meta

Spam Blocked