Home › Posts tagged diverse › Page 15

diverse

Avem un nou premier! Ridică ţara până la cer!

Posted on by — 2 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QX9tXvvxmXk]

boc, treci la loc. „Mă văd nevoit” – spune băse pe ton grav – la 10 şi 12 minute şi-l desemnează pe fostul premier şi actualul interimar în funcţia de premier. PNL n-a vrut nici în ruptul capului să stea capră, să pună botu’ la vrăjeală şi-n final probabil să-şi asume responsabilitatea pentru dezastrul iminent.
Mă bucur că e boc premier: n-am să aud – sper – discul acela zgâriat cu „greaua moştenire”. era bine pentru portocalii să aibă PNL-ul alături să ducă greul şi să poartă vina incompetenţei. planul n-a mers.

vin sărbătorile, ca niciodată simt nevoia să-i mulţumesc cuiva că mi-a adus o rază de bucurie. lui Crin Antonescu care ieri, la Cotroceni i-a dat peste ochi lui băsescu cum nu i-a dat nimeni niciodată. unii spun că Antonescu e rigid, atitudinea aceasta nu-i serveşte nici lui, nici partidului, dar mie mi-a dat o satisfacţie fantastică. băse nu se aştepta la asta, replicile lui au fost palide eschive şi iar l-am văzut cu capul plecat. şi sper să-l mai văd aşa cu toate că sunt conştient că-n corzi şi cu capul plecat vom fi noi toţi.

băse e foarte trist. şi tristeţea lui mă bucură enorm. dar să nu ne lăsăm păcăliţi! războiul pentru dezintegrarea PNL-ului este abia la început. majoritatea fragilă obţinută pe moment nu este suficientă pentru transformarea României într-un stat prezidenţial, opoziţia solidă PSD-PNL nu-i pe placul lu’ Popey. lipsă de imaginaţie, lipsă de soluţii, de perspectivă. în vremuri de criză maximă, unica soluţie a lui băse este un căţeluş impotent re-pus în funcţiune şi… funcţie. soluţiile lu’ băse sunt alea care “nu este”. în schimb vom avea circ şi război politic. interesant este că băse a subliniat că vrea să fie consultat şi să avizeze personal miniştrii şi – cel mai important – 6 miniştrii vor fi membrii CSAT, adică băsescu subordonează direct prezidenţiei guvernul şi oarecum prin asta substrage guvernul de sub controlul parlamentului. dubioasă şi totodată interesantă mutare. securizarea guvernului sper că nu este ceea ce sună! ha ha ha! 😛
se depun eforturi pentru tulburări şi-n zona socialistă şi-n tabăra liberală. băse cu toate că a spus că nu mai are ambiţii politice, dincolo de discursul grav despre criză, cred că preocuparea majoră rămâne eliminarea adversarilor politici.
nu ştiu cât ne mai costă şi această obsesie, ce preţ are dorinţa de răzbunare prostească şi nici cât de potent şi potrivit este încă un guvern boc, cel mai slab şi cel mai neperformant premier din ultimii 20, dacă nu 100 de ani pe care i-am avut. da’ nici nu putea băsescu să pună un premier independent care eventual dădea de urma delapidărilor, găsea contractele dubioase, prindea urma scurgerilor de bani în anul electoral… şi, am tot spus asta, campania costisitoare trebuie achitată, cu siguranţă s-au acumulat datorii noi şi masive, trebuia să pună, să menţină conducerea portocalie.
Dar, vox populis, ne-am dus pe… Prut. să nu spun ceva mai… „organic”.

La Chişinău au vin bun, sunt fete frumoase şi au cam scăpat de comunişti. O fi greu să obţii cetăţenia Moldovenească? Promit, dacă ajung la loc sigur, votez şi eu cu băse… ha ha ha! 😛 nu mai candidează? ei nu! modifică constituţia, mare şmecherie! nu, nu din ambiţii politice ci în interes naţional! recordu’ de vreo 25 de ani a lu’ ceauşescu nu e chiar aşa de dificil de egalat! 😀

Back to boc?

Posted on by — 25 Comments ↓

S-a terminat campania, s-a consumat momentul electoral, contestarea şi validarea „noului” preşedinte.
Doi fulgi şi trei rafale de vânt au fost suficiente să paralizeze România. Ambele Românii: şi cea pro şi cea anti băsescu. „Repetiţia cu costume”, maşinile cu pluguri impresionante şi girofarele s-au dovedit absolut inutile în faţa unei ninsori normale, moderate, caracteristice lunii decembrie şi climei. Acum pe bune, ce să faci cu toate utilajele acelea monstruoase într-un oraş sufocat cum sunt Bucureştii? Poate la o ninsoare abundentă pe drumurile naţionale pot fi folositoare, dar nu reprezintă nicio soluţie practică în urbe.
În timp ce realitatea imediată a cetăţenilor este mereu cu totul alta şi – acum după consumarea alegerilor – neinteresantă, politicienii negociază noul guvern.

Pare cert numele „noului” premier: emil boc. PSD şi PNL rămân în opoziţie, au „pierdut” în favoarea grupului de „independenţi” câţiva parlamentari, dar noi să fim sănătoşi! UDMR intră la guvernare: este o mişcare previzibilă, ei depind în cea mai mare măsură de teritoriu, de banii alocaţi de guvern spre teritoriu, nu-şi pot permite opoziţia pe termen lung şi n-au doar de câştigat din guvernare, chiar şi în condiţii de criză. Trădătorii, traseiştii, nevertebratele politice care peste noapte se mută cu votul lor dintr-o barcă-n alta, invocă „interesul naţional”.
Mă întreb doar unde este reforma clasei politice?

Zvonurile mai vorbesc despre un guvern mai subţire, de 14-15 portofolii şi despre desfiinţarea unor ministere ca Turismul şi Tineretului. Asta ar fi un semn de austeritate, pe de altă parte parţial ar mai acoperii din urmele furturilor, licitaţiilor trucate, contractelor păguboase derulate şi în perioada de interimat de udrea şi gaşca PD-L.
Bugetul şi Programul de Guvernare ne este dictat de FMI, asta este certitudine. Nu cred că boc, berceanu, blaga, videanu şi cine o mai fi în tabăra băsesciană au căderea, calitatea, capacitatea, dar mai ales voinţa să aplice măsurile necesare. Sunt măsuri amânate de 20 de ani, nu le-a aplicat nimeni niciodată, s-au fluturat doar idei din când în când. Reforma nu se va face nici în economie, nici în 2010, nici în 2011 şi cu atât mai puţin în 2012.
Nu cred nici în boc, nici în alţii, eventual încă un independent scos din bască de băsescu.
Cum nu cred că-i poate trimite la plimbare acum băsescu pe cei cărora în mare măsură le datorează mandatul: blaga, berceanu, videanu, flutur… Şi nici celor care l-au susţinut din umbră. Campania a fost extrem de costisitoare, datoriile sunt mari… Am tot vorbit despre asta!

Ar trebuii să fim cu un ochi pe Grecia care este cu un pas – nefericit – înaintea noastră. Ar trebuii să ne gândim că Grecia are investiţii majore – vezi Romtelecom – în România şi undele prăbuşirii de acolo se pot resimţii până la Bucureşti. Ar trebuii să privim spre Europa unde şomajul este de aproape 10% şi se estimează creşterea numărului acestora. Noi deocamdată stăm la 6%, dar ştim bine că cifra este falsă, realitatea cred că a sărit de mult peste media Europeană.

Modernizarea statului Român? E ca şi cum am încerca să punem roţi la aspirator. Constat că băsescu se agaţă în continuare de sloganuri şi lozinci, aruncă teme-n aer, dar toate acestea sunt doar baloane de săpun. 10 ani cu băsescu pare o veşnicie… nu cred în surprizele lu’ băsescu, nu-mi plac surprizele lu’ băsescu. Vedem ce ne spune domn’ preşedinte – probabil – în seara asta!

Mă bucur dacă PNL rezistă în opoziţie alături de PSD şi mă bucur dacă PD-L în sfârşit îşi asumă odată o guvernare. Nu mai vreau să aud cum dau vina pe aliaţi şi pe parteneri pentru incapacitatea, impotenţa lor. Dacă mai aud o singură că PD-L este de dreapta, vomit pe tastaură cu siguranţă!
Nu cred că ieşim din criză, nu cred că 2010 o să fie un an uşor, nu cred şi am spus asta de multă vreme.
Mă bucur că băsescu este preşedinte şi mă bucur dacă PD-L o să guverneze după posibilităţi. Este fix ce merităm. Aţi votat bine, au furat bine, să trăiţi bine!

(şi s-a confirmat. update)

…şi un film cu băsescu

Posted on by — 8 Comments ↓

nu, nu cel cu „palma furioasă”, nu un nou film, ci unul în episoade, la televizor. ne-am cam obişnuit cu „revoluţiile” în direct, cu scamatoriile făcute zgomotos la vedere.

băsescu în seara turului 2, fură startul, iese cu 5 minute mai devreme şi se anunţă câştigător, este vizibil agitat şi destul de reţinut. practic se dă semnalul: e nasol, „totul pentru voturi, totul pentru partid” şi se dă startul la fraudarea masivă.

a doua zi, ministrul interimar-suspendat blaga, cu alţi băieţi din vârful piramidei portocalii, flutur, videanu şi berceanu, i-au o mică gustărică la sediul ministerului de interne. ce chestie! cică e instituţie publică. ok. mergem şi noi la o ciorbă?

psd depune contestaţia la CC, băsescu iese iar la rampă şi spune că este calm. mesajul nu este pentru cei care-l contestau ci pentru cei care au contribuit la fraudă: totul este sub control, nu vă panicaţi, nu se întâmplă nimic.
un senator psd este săltat de pe stradă. o fi corupt, este chiar probabil să fie aşa, însă asta nu schimbă faptul: se comite un abuz. nu senatorul este ţinta şi este încă un mesaj clar trimis către oponenţii actualului preşedinte: ciocul mic că vă ard. şeful serviciilor de comunicaţii ameninţă un jurnalist în direct. pare halucinant, ireal.
despre caseta cu Geoană am povestit suficient dimineaţa.

am tot vorbit despre presiunile din exterior şi interior asupra psd-ului şi pnl-ului. cu sau fără ei, cu oameni sau bucăţi rupte din cele două partide, vom avea un nou guvern pd-l, încă un guvern prezidenţial şi… nefiresc pentru o democraţie. spre ce regim ne îndreptăm?
băsescu – sau cei din spatele lui – cu siguranţă nu sunt proşti. premier trebuie să fie o marionetă. în 2012 avem alegeri parlamentare – dacă nu anticipate mult mai repede – maşinăria de stat, serviciile, nu pot fi scăpate din mână. sunt datorii de plătit, guvernul trebuie păstrat cu orice preţ.
din păcate acest orice preţ nu ţine cont nici de noi, nici de ţară.

ar fi în interesul nostru ca nici psd, nici pnl să nu cedeze la presiune şi să rămână în opoziţie. aş vrea să văd cum guvernează de capul lor portocalii şi pe cine mai aruncă vina pentru incompetenţă? Pe de altă parte, o opoziţie puternică ar fi o fragilă garanţie că nu deviem complet de la un curs aparent firesc spre democraţie.
din păcate toate jocurile se fac pe spinarea noastră şi într-un moment nu tocmai prielnic.

nu mă tem că traian băsescu ar fi un Putin. nu, nu este, dar sunt cei care-l manevrează din umbră.

casete cu Geoană: vicii, servicii, deservicii

Posted on by — 35 Comments ↓

unii regretă că au votat cu băsescu. este doar începutul. indiferent ce guvern se coace zilele acestea, vine un 2010 negru. am vorbit despre datele problemei, nu revin. alegerile: au fost sau nu fraude, parcă nici nu mai merită să discutăm. sunt tot mai mulţi – evit să spun „specialişti” şi să pomenesc sondaje – care afirmă că dacă s-ar relua alegerile azi, ar câştiga relaxat Geoană. nu ştiu.
mulţi admit că au votat emoţional, impulsiv sau „la plezneală” sau pur şi simplu în ideea – continui să afirm, falsă – împotriva „comunismului”. toate acestea denotă imaturitate, lipsă de responsabilitate.

despre „caseta cu Geoană” se tot vorbeşte de ceva vreme. în fapt, sunt cel puţin două. unul din ele a apărut astăzi pe internet, e de acum un an şi ceva şi filmarea – cu telefon mobil – ne prezintă o ofertă de „donaţie de campanie” în valoare de 5 mii de Euro contra unui loc eligibil pe listele partidului – probabil pentru Euro Parlamentare. din film nu avem reacţia lui Geoană, nu ştim cum s-a terminat „povestea”. ne “scandalizăm” pentru 5 mii de euro după o campanie care a costat milioane… se pare că punem botul cuminte la tot ce ni se serveşte.
celălalt film apărut – deocamdată – doar în discuţie, se pare că-l arată pe Geoană în timp ce beneficiază de un sex oral, o poveste a la Monica Lewinski, pomenită cu mult aplomb de patapievici, dar ne-confirmată – încă – „oficial”.

pe mine mă înspăimântă coloratura securistă din tot ce se întâmplă în ultima vreme.
mi-am amintit de şantajul cu bileţelul aplicat de băsescu contra-candidatului său de la aceea vreme, Năstase, din 2004, „bileţel” ce era o pagină din dosarul de supraveghere al Securităţii şi se referea la relaţiile homosexuale ale lui Năstase, filă de altfel publicată la aceea vreme şi de Vadim în revista România Mare. acum, în ultima săptămână de campanie, băsescu la OTV şi b1 a amintit de caseta cu Geoană – obscur, nu ştim despre care – dar n-au recurs la aruncarea în joc al materialelor deoarece s-a ivit şansa dărâmării lui Geoană prin vizita neinspirată la Vîntu. totuşi, tema casetei a tot fost fluturată şi iată, scoasă pe tapet. playback post-electoral.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CAd0tIXj2nE&feature=player_embedded]

mulţi au spus că nu l-au votat pe Geoană fiindcă este o marionetă uşor manevrabilă. mă întreb cât de marionetă este de fapt (şi) băsescu şi în mâna cui? a serviciilor evident, a unor oameni din servicii şi din spatele serviciilor. dacă mă supără ceva, este că suntem în continuare manipulaţi, suntem la mâna unor „fantome”.
mă îngrijorează că politicieni, oameni de afaceri, jurnalişti şi bloggeri sunt şantajaţi, ameninţaţi. nimeni nu este inocent.
toţi oamenii au un preţ şi au conştiinţă până la un punct, lingăi şi aplaudaci se găsesc tot timpul, cioturi umane lipsite de caracter de asemenea, însă mă intrigă faptul că unii sunt constrânşi – anihilaţi – cu metode securiste, alţii sunt victimele unor manipulări profesioniste.

este dificil – dacă nu imposibil – să stai departe, să nu vorbeşti despre ce se întâmplă în jurul tău. sau ce credem că se întâmplă, ce se întrezăreşte, ce bănuim, ce ni se sugerează.
„cine a tras în noi? 21-22!” – nu vom avea un răspuns cert niciodată. cred că sunt aceeaşi care au tras şi-n J.F.K. şi a fost acelaşi glonţ buclucaş de la Dallas. dar ca să rămân tot la Americani, citeam acum că doi americani din trei apreciază că Obama nu merita premiul Nobel pentru pace, cu toate acestea Obama a primit joi la Oslo premiul, la doar nouă zile după ce Casa Albă a decis intensificarea operaţiunilor militare în Afganistan, prin trimiterea a 30.000 de soldaţi suplimentari. tot joi, la Bonn la lucrările Congresul Statutar al Partidelor Populare Europene, cancelarul german Angela Merkel, premierul italian Silvio Berlusconi şi şefii guvernelor Olandei, Poloniei şi Luxemburgului l-au felicitat pe traian băsescu pentru obţinerea unui nou mandat. măcar – ieri – Berlusconi s-a ales cu un pumn în figură. poate nici băsescu nu o să scape. mai contează ce decizie o să ia Curtea Constituţională vis a vis de plângerea FSN-ului legat de frauda electorală? sau mai există vre-un dubiu legat de decizia Curţii? sau pe cine interesează că MAE al Rusiei, printr-un comunicat şi-a arătat nemulţumirea faţă de multe declaraţii din campania electorală a candidatului traian băsescu. cea mai ameninţătoare frază din declaraţie mi s-a părut: „Este foarte evident faptul că astfel de declaraţii absurde pot doar să vină în detrimentul dezvoltării relaţiilor noastre bilaterale”. parcă uităm momentele neplăcute din anii anteriori când în momentele friguroase ale iernii, gazul abia mai pâlpâia la aragaz… asta ca să nu reamintesc faptul că plătim cel mai mult pentru acest gaz şi să nu reiau povestea pieţei fabuloase şi partenerului comercial pe care l-am pierdut din prostie. asta, în contextul în care Ucraina vecină deja trage semnale către Europa legate de ameninţarea unei noi crize a gazelor. da, da, da, ştiu: Rusia e rea, comunismul este rău, PSD-ul este rău. am o întrebare şi legat de acest subiect: cine poate să-mi spună câte state mai au regim comunist la ora actuală pe glob? să zicem Cuba, China, Corea de Nord, Venezuela dacă regimul Hugo Chávez poate fi considerat comunist şi o mai fi şi prin Africa una sau două state cu regim dictatorial care şi-au asumat eticheta comunistă. România a fost stat comunist? regimul ceauşescu a fost un regim comunist?
se fac 20 de ani de la schimbarea de regim din decembrie ’89 şi mari schimbări nu sesizez. nici în societate, nici la nivelul individului, dar cele două lucruri cu greu pot fi separate. dacă eu îmi găsesc mie şi generaţiei mele o scuză: eram idealişti şi neinformaţi, cam din 1996 s-a răspândit la nivel global internetul, dacă pe o carte ne este jenă să punem mâna, măcar ăştia tineri nu pot să spună că nu se pricep la butonatul pe internet şi nu au de unde să se informeze.
nu vreau să discut, re-discut aspecte politice. însă îmi este pe zi ce trece tot mai evident că toate subiectele care ni se flutură sub nas şi încing spiritele sunt parte a unui război subtil al serviciilor secrete şi din interiorul acestora. împărţeala „turmei” în stânga – dreapta, buni – răi, noi – ei, este consacrata reţetă „dezbină şi stăpâneşte”. nimic nou.
se apropie momentul comemorării evenimentelor din decembrie ’89, mi-am amintit de cel mai uzat slogan al acelor momente: „fără violenţă”. cu toate acestea avem mii de morţi, protestatari, civili şi militari, nu prea am auzit de nicio victimă din vechile structuri de partid sau securişti. acel „fără violenţă” i-a protejat pe membrii de partid, i-a protejat de furia maselor pe securişti. a fost o manipulare? acum afirm că da.
despre „revoluţie” nici acum nu ştim cu exactitate cum s-a desfăşurat, cum s-a deturnat, cine a fost în spatele evenimentelor, ce servicii interne şi externe au fost implicate. este evident că a fost şi o conjunctură favorabilă şi inevitabilă la nivel internaţional şi ar fi un păcat să spunem că oamenii ieşiţi în stradă în acele zile nu au crezut în nevoia unei schimbări. însă trebuie să admitem că majoritatea manifestanţilor îşi doreau în primul rând înlăturarea lui ceauşescu. şi atunci, ca şi acum asocierea lui ceauşescu cu comunismul sau al lui iliescu cu comunismul este firească, la îndemână, dar nu neapărat şi justificată. comunismul este o utopie, o teorie care niciodată n-a fost implementată în practică cu succes şi în mod curent – de la Stalin la Castro – regimurile comuniste au fost toate dictaturi totalitariste. cred că aici avem şi una din cheile problemei – cel puţin la nivel ideologic: nu cred că avem de dat o bătălie cu o fantomă roşie tot mai palidă şi – în opinia mea – falsă, ci războiul real se dă pentru democraţie şi împotriva sistemelor totalitariste, regimurilor dictatoriale. dacă admitem că această abordare este corectă, desfăşurarea în timp al evenimentelor are o cu totul altă conotaţie.
şi partidul (PCR) şi securitatea au fost desfiinţate sub presiunea maselor în decembrie ’89. a fost nevoie de turbulenţele şi manipularea de la Târgu-Mureş ca securitatea să fie re-înfiinţată. mereu m-a sâcâit un gând legat de schimbarea de putere din ’89: pe de o parte aveam o nomenclatură tot mai bogată, dar sufocată, îngrădită, pe de altă parte o securitate puternică, influentă şi deţinătoare de informaţii şi conexiuni ce reprezentau în sine o enormă putere. unicul mare obstacol în calea dezvoltării, extinderii acestor două clase privilegiate era doar cuplul dictatorial extrem de capricios şi neîncrezător chiar şi cu cei din cercurile apropiate. practic, schimbarea de regim din ’89 a înlăturat această piedică şi a deschis calea liberă pentru cele două clase privilegiate să se desfăşoare în voie şi să prospere.
tranziţia de la regimul totalitar la „democraţia originală” a asigurat-o tot clasa nomenclaturistă comunistă prin ion iliescu. şi au făcut-o suficient de „curat” ca nimeni, niciodată să nu plătească „preţul”. preţul real – dezastrul economic şi social – îl plătim noi toţi. că numele figuranţilor împinşi în faţă este iliescu, geoană sau băsescu, nu are nicio relevanţă. în spatele lor se întrezăresc aceleaşi “feţe misterioase”…

serviciile s-au infiltrat în toate partidele post decembriste şi interesele lor trec peste graniţele partidelor, a aparentei lupte politice. (de exemplu această casetă cu Geoană, evident a fost “servită” din interiorul psd-ului, din anturajul lui Geoană.)

asistăm la un război aproape de tip mafiot între oamenii din servicii pentru supremaţia teritorială, zona de influenţă.
într-un moment critic, când priorităţile reale ar trebuii să fie guvernul, bugetul şi un program viabil de ieşire din comă şi eventual evitarea unui deces naţional tot mai iminent, noi discutăm despre un filmuleţ de 18 secunde care probabil vine să-l elimine definitiv pe Geoană şi să pună punct aşa zisului „proiect Johannis”, forţarea unor mutări din sânul partidelor pentru o reaşezare şi impunerea unui nou guvern sub umbrela preşedintelui băsescu, dar nimic mai mult. totuşi, determinarea cu care se continuă războiul împotriva acelui proiect, mă pune pe gânduri. poate chiar a fost o şansă şi poate chiar a pus în pericol clica securistă. poate.

eu am memorat secvenţa cu Emil Constantinescu când a spus că l-au bătut serviciile. caseta s-a înţepenit în player şi merge pe repeat. ne-au bătut pe noi toţi.

P.S. şi un film cu băsescu.

twilight

Posted on by — No Comments ↓

„Twilight” este o poveste pentru fetiţe. Din toate punctele de vedere.
Este debutul autoarei Stephenie Meyer, o carte refuzată de 14 edituri până când în cele din urmă a fost publicată în 2005 şi a devenit un ultra-mega best seller, s-a vândut în peste 17 milioane de exemplare şi a fost cea mai de succes carte a anului 2008.
N-am citit cartea – şi nici nu cred că am să o citesc – dar merg pe mâna lui Stephen King care afirma că Meyer nu poate fi numită scriitoare şi succesul se datorează apetitului pentru poveşti fantastice al publicului.
„Twilight” are două filoane: pe de o parte este o incursiune în lumea labilă al emoţiilor adolescenţilor, pe de altă parte este o poveste modernă cu vampiri. Cam trasă de păr şi superficială, adaug eu.
Este un „Romeo şi Julieta” al zilelor noastre în care Julieta este o „ciudată” (emo kid) şi Romeo un vampir „bun”. Astfel intriga este clasică şi subţire, chimia tensionată a sexualităţii adolescentine nu este explorată suficient, povestea cu vampirii pleacă de la o idee bună, dar tot aşa, aruncată şi lăsată-n aer. Că tot am pomenit de King, el pe lângă faptul că este un scriitor fascinant, cu multă spumă şi stil, îşi abordează şi explorează temele cu seriozitate şi-n profunzime, de la caz la caz se documentează „la sânge”. În cazul Meyer am senzaţia unui puzzle, bucăţi luate din locuri diferite şi îmbinate atât cât povestea să stea în picioare.

Povestea este structurată în patru volume: Twilight (Amurgul), New Moon (Lună Nouă), Eclipse (Eclipsa) şi Breaking Dawn (Zorii). Fiecare din acestea având surse de inspiraţie diferite.
N-am să intru în detaliile poveştii, poate mai sunt persoane ca mine care până ieri n-au văzut nici măcar filmul şi nu vreau să stric intriga şi aşa subţire. Practic avem o singură dilemă: Bella, personajul central se va transforma-n vampir sau nu? Răspunsul – Google it! – este la îndemână.
În prima parte facem cunoştinţă cu povestea şi personajele: Bella, Edward (vampirul) şi Jacob. În a doua parte, New Moon, se mai adaugă o intrigă: Jacob, indianul este vârcolac iar Bella trebuie să aleagă între cei doi „ciudaţi”. În „Eclipse” se dă bătălia „finală” între vampirii care vor să o ucidă pe Bella şi forţele unite ale rivalilor Edward şi Jacob. În „Breaking Dawn” asistăm la încă o bătălie dintre vampiri şi – dacă n-am căutat deja pe Google – aflăm răspunsul la întrebarea de bază şi asistăm la desăvârşirea poveştii de dragoste.
Autoarea s-a apucat şi de scrierea unei noi cărţi, Midnight Sun  care prezintă povestea din perspectiva lui Edward, dar după ce primele 12 capitole ale manuscrisului au ajuns ilegal pe internet, autoarea le-a publicat pe propriul ei site şi pe moment proiectul pare abandonat. Mai e timp, şi dacă mă întrebaţi pe mine, vom asista şi la varianta poveştii din perspectiva primarului, poştaşului şi ospătăriţei din micul orăşel Forks. Cash in!

Nevoia pentru poveşti a devenit evidentă şi cu Harry Potter – o incursiune mult mai colorată, profundă şi reuşită – sau cu poveştile mai realistice, pentru un public mai adult ale lui Dan Brown. Undeva la mijloc existau adolescenţii, un public foarte larg şi adesea (auto)marginalizat, aşa că Meyer a satisfăcut cu succes şi acest segment impresionant de consumatori.
Însă nu pot să nu fiu răutăcios (realist): dincolo de bani nu este decât cultură McChicken (Shit). Marketing, ambalaj, efecte speciale şi conţinut zero. Mă înspăimântă superficialitatea încurajată la extremă şi generalizată. Mi-am amintit de băsescu care spunea cu nonşalanţă de ce să mai înveţe copii dacă având un computer şi internet la dispoziţie, în câteva secunde afli orice răspuns? Şi abordarea pare să fie globală, nu doar o prostie, un porumbel scăpat pe gură de un şef de stat care nu cu mult timp în urmă admitea că a fost un elev mediocru.

Evident, cartea de succes a fost rapid ecranizată. După scenariul adaptat pentru film al aceleaşi doamne Meyer, regizoarea Catherine Hardwicke a realizat prima parte a filmului, Twilight. Un succes de casă răsunător (382 milioane de Dolari încasări la cinematografele din lume şi 157 milioane de Dolari din vânzările de DVD doar în America). Filmul este o super producţie de Hollywood, totul este super, de la filmări, montaj, machiaj, efecte speciale, actori bine aleşi, sunet şi muzică. Este atât de super încât nu surprinde cu nimic, chiar dacă are câteva cadre de excepţie.
Datorită relaţiei tensionate dintre Hardwicke şi casa de producţie, a doua parte, New Moon a fost încredinţat regizorului Chris Weitz şi rezultatul este mult mai subţire, nu şi financiar…
Ambele filme sunt – din punctul meu de vedere – mult prea lungi, depăşesc durata de 2 ore. Nu aş sta într-un multiplex înşurubat în scaun atât, pentru nimic în lume! Dar – şi sunt convins de asta – altfel pune problema un puşti de 16 ani care după suferinţe-n tăcere şi o transpiraţie intensă, invită fata iubită la film.
În prima parte sunt câteva cadre (şi peisaje) spectaculoase, mi-a plăcut secvenţa când Edward cântă la pian, un joc spectaculos cu lumini şi umbre, de impact şi de atmosferă. Şi m-au amuzat secvenţele cu fugăritul prin copaci – simbolism elementar, în fine! – care inevitabil m-au dus cu gândul la filmele Kung Fu produse-n China. Cu siguranţă încercam altceva…
A doua parte este lipsită de spectaculozitate, este mult mai linear filmul şi evident, mai plicticos. Efectele speciale sunt ok, dar asta nu mai surprinde pe nimeni.

Muzica. Soundtrack-ul primei părţi a debutat pe prima poziţie a Billboard 200 şi doar în prima săptămână s-a vândut în 165.000 de exemplare. Punctul forte fiind Muse cu „Supermassive Black Hole”, dar de atracţie pentru publicul tânăr – avizat – sunt Paramore sau Linkin Park şi probabil mai puţin… Perry Farrell (Jane’s Addiction). Din film, evident mie mi-a plăcut… Debussy. Da, eu sunt mai ciudat decât puştii emo… ha ha ha! 😛
Din sountrack-ul celei de a doua părţi mi-a plăcut mult Thom Yorke (Radiohead) cu „Hearing Damage” – dacă nu aţi „prins”, vă recomand albumul său solo „The Eraser”, un electro minimalist şi experimental, lansat şi într-o variantă remixată mai zgomotoasă – şi avem tot aşa un şir de artişti mai mult sau mai puţin la modă ca: The Killers, Death Cab For Cutie, Muse, Editors, etc.
Până la urmă muzica este poate cea mai bună din toată povestea… ha ha ha! 😛 M-aţi întrebat despre “Twilight”, v-am povestit “Twilight”. 🙂 Pentru cei din Bucureşti, dacă tot aveţi vre-un gând de film în seara aceasta, mai bine vă recomand MARTYRS la The Light de la ora 20. Îl citez pe Alin: “Martyrs este viitorul horrorului pe lîngă care Saw, Hostel-urile şi toate torture porn-urile sunt desene animate Disney!” 😀 Sună promiţător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NXwyE0IrA2M]

Arctic Monkeys – Humbug (2009)

Posted on by — No Comments ↓

Sunt trupe care nici în ruptul capului n-am să înţeleg cum au ajuns celebre. De exemplu The Ting Tings. Şi mai sunt sute, poate mii de formaţii care nu că „n-au pornit nimic” („We Started Nothing”), dar ce au produs, nici măcar ton de sonerie pentru mobile nu este. Sunt chestii care devin obsedante, cel puţin pe mine mă obsedează tot mai insistent. Mult marketing, muzică zero. Este sfârşit de an, mă uitam ce am ascultat anul acesta, despre ce am apucat – avut chef – să scriu şi despre ce nu. Dar la asta am să revin separat.
Săpând în mormanul considerabil de „lăsate pe dinafară” m-am împiedicat şi de acest „Humbug” al celor din Arctic Monkeys.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GF978AgLyaY&feature=fvw]

Trebuie să recunosc că scena britanică îmi este străină. Au fost vremuri când toată lumea vroia să fie Led Zeppelin, au fost vremuri când toată lumea vroia să fie mai rebelă ca Sex Pistols, a urmat era obscură a celor din Joy Division care şi-au lăsat amprenta pe generaţii întregi de la The Cure la Depeche Mode, a fost explozia Oasis şi valul inevitabil de „I hate Oasis”, toată lumea ştie cine sunt Pink Floyd, toţi rockerii îi cunosc pe Iron Maiden, Judas Priest sau Motorhead, Ozzy nu e din Seattle, mulţi îi copiază pe The Beatles şi acum şi mulţi vor o carieră lungă şi strălucită ca The Rolling Stones… Şi n-am vorbit de cluburi, n-am aruncat o privire în underground, n-am pomenit o vorbă despre muzica electronică şi o grămadă de alte lucruri. Chiar dacă Londra este la o aruncare de băţ, cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama că este un alt univers.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5H1sqXNZkbE&feature=related]

După „decăderea” fenomenului Oasis cred că toţi angajaţii de la managementuri, de la casele de discuri, dar şi din presă au încercat să umple golul, să pună ceva în loc şi – nu în ultimul rând – să scoată banul. Succesul fulgerător al celor din Arctic Monkeys le-a adus şi nenumărate critici şi acuze: generaţia, gaşca NME (New Musical Express), încă o trupă contrafăcută, împinsă nemeritat. Vâlva cu care au apărut şi laudele care li s-au adus, m-au ţinut departe de ei. Ca şi în cazul Oasis aveam acel sentiment neplăcut că toată lumea încearcă să mi-i îndese pe gât şi instinctiv îmi astupam urechile.
„Whatever People Say I Am, That’s What I’m Not” – albumul de debut din 2006, este un Post Punk energic, un material cu multă vână, nu, nu este nici genial şi nici revoluţionar, dar este mult mai autentic şi incisiv ca multe produse care se vând sub etichete mult mai pretenţioase, se pretind mult mai Punk, mai Indie, mai alternative. Din influenţele lor cea mai evidentă – şi la îndemână – este The Clash, dar puteam amintii şi de The Jam şi treptat au ieşit la suprafaţă şi alte rădăcini clasic britanice din anii ’60, ’70 şi ’80. Albumul a produs vânzări impresionante, a spart clasamentele, dacă a fost un plan, a funcţionat.
2007 şi următorul material, „Favourite Worst Nightmare” a confirmat aşteptările criticii şi al fanilor, n-a adus nici modificări radicale faţă de precedentul material şi atât succesul cât şi premiile au continuat să curgă. Totuşi materialul este mai puţin „colţos” decât precedentul, este mai şlefuit, şi-au pierdut din elanul Punk şi influenţele Pop (The Smiths) s-au făcut mai simţite, pe alocuri chiar şi construcţii ce amintesc de eternul The Beatles, se pare o obsesie de ne-evitat pe insulă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=30w8DyEJ__0&feature=related]

Cu toate că din ianuarie 2008 s-au apucat de lucrul la noul material şi aveau deja piese gata rodate-n turneu, „Humbug” s-a născut mai greu, au fost scrise şi imprimate peste 20 de piese din care-n final 12 au prins „discul” şi materialul a fost lansat abia pe 24 august 2009.
Discul este la fel de aclamat de critică, şi-a făcut loc în clasamente cu aceeaşi uşurinţă ca precedentele, eu totuşi am probleme mai mari cu acest material decât cu precedentele.
Pe de o parte acel sunet simplu, murdar în mod natural şi atât de convingător, caracteristic primul disc, a dispărut aproape în totalitate. Atitudinea Punk, energia, explozia a fost şi ea înlăturată şi înlocuită cu „fiţe” psihedelice, să mă exprim plastic – sau ca un ţăran – proletarul s-a transformat „peste noapte” în intelectual şi parcă a şi uitat de unde a plecat. Poate că greşesc, poate că judec prea aspru, poate lipesc etichete prea uşor, poate sunt prea conservator şi nu accept că lumea, lucrurile, oamenii se schimbă. Evoluează. „Humbug” nu este un disc rău, să nu mă înţelegeţi greşit. Am ascultat mai bine de 100 de discuri numai anul acesta mult-mult mai jalnice şi – trebui să admit – Arctic Monkeys fac bine ceea ce fac şi acum. N-au inventat apa caldă, dar nici nu-şi bagă periuţa de dinţi să-şi cureţe urechea.
Da, „Secret Door” este atât de post-Beatles încât nici McCartey nu cred că ar mai reuşii să scrie astfel de armonii, sunt momente în care în mod straniu mi-am amintit de The Doors şi de un milion de alte chestii psihedelico-intelectuale de factură mai veche sau mai nouă, undeva mai persistă şi o umbră ştearsă de The Clash, dar parcă este mai evidentă o abordare a la The Damned, un strop de The Stranglers, transpare experimentalismul unor Cocteau Twins, dar într-o formă mai şlefuită, mai comestibilă… şi aş putea să mă mai aberez două, trei sau patru rânduri, dar m-am edificat, Arctic Monkeys sună a o grămadă de „chestii”, dar nu (prea) sună a Arctic Monkeys. Şi am ajuns de unde am plecat: prea multe lucruri nu sună a nimic. Arctic Monkeys măcar sună a ceva şi sună bine. Apoi mi-am amintit cât de nesuferiţi îmi erau Oasis şi anul trecut cât de mult m-au surprins şi cât de mult mi-a plăcut „Dig Out Your Soul”.
Dacă mă gândesc la experimentele din anii ’70-’80, la Morphine, XTC, Tuxidomoon, Julian Cope, Element Of Crime, Spiro Gyra, Fall, Japan şi şirul ar putea continua, Arctic Monkeys în cel mai fericit caz îmi stârnesc un zâmbet îngăduitor, pe de altă parte dacă toate numele acestea nu-ţi spun nimic, dacă fac abstracţie de „intoxicaţia” sonoră premergătoare, Arctic Monkeys fac un experiment suficient de diferit faţă de mainstreem, de trend-urile actuale – şi-l fac corect – ca să se evidenţieze. Dar oare chiar s-a făcut cam tot în anii ’70-’80 şi acum ne învârtim doar în aceleaşi cerculeţe, re-(a)mestecăm aceleaşi idei şi inevitabil totul sună tot mai a clişeu? Oare chiar a murit creativitatea sau… pur şi simplu nu mai ajunge la suprafaţă, este sufocată sub stratul tot mai gros de „artă artificială”, de producţiile în serie, de „marfa” care ne este servită la tot pasul?
Când astă vară într-o după-masă am auzit la VH1 (televizorul meu funcţionează pe post de radio, predominant stau cu spatele la el şi doar îl ascult)  „Crying Lightning” am crezut că este o trupă din anii ’70, mi-a plăcut piesa şi am fost surprins să văd la final că este noul Arctic Monkeys. Nu-i deloc rău nici acest „Humbug”, cu cât îl ascult de mai multe ori, cu atât pare mai convingător, dar… 🙂

Măcar mi-a “ieşit” o altă abordare de cronică de disc…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fLsBJPlGIDU]

Doişpe a doişpe-a

Posted on by — 17 Comments ↓

Mă trezesc cu un ciot dintr-un vis pe colţul buzei. În obscuritatea somnoroasă plutesc secvenţe răsfirate dintr-un viitor intuit, dar incert, dimineaţa mă priveşte zgribulită de dincolo de perdea şi o nouă zi goneşte afară în vântul neprietenos alături de primii fulgi de zăpadă. Am îmbătrânit: urăsc iarna. ’neaţa.

Traseu prestabilit: baie, traversarea sufrageriei, slalom scurt prin hol şi finish-ul în bucătărie. Gesturi mecanice: ibric, apă. Puţin zahăr, aragazul, caut bricheta, găsesc chibrituri. Fulgii parcă mă urmăresc, se izbesc de geamul impasibil, e frig, aprind şi cuptorul de la aragaz şi strict din spirit de economie, cu acelaşi chibrit îmi aprind şi prima ţigară. Pregătesc cutia cu cafea şi aştept cu nerăbdare să clocotească apa. Cum e să aştepţi cu răbdare?

Cât costă fericirea? În secunda asta m-ar face fericit un borcan cu piure de castane. Mecanica simplă şi magia discretă a existenţei. 🙂 Gata cafeaua, mai fumez o ţigară apoi direcţia sufragerie, computer, conectare, internet. Aproape patetic.

Este mai bine să umpli golul cu vise, decât să  îl laşi gol. Nu mai e nici o frontieră iar colţul proaspăt tencuit îşi pierde palida culoare, se unge-n mir, pipernicit de şoaptele fără culoare. O fotografie frumoasa.
Stau ascuns. Sunt invisible pe mess. Ne-am luat cu voturile, cu frauda, ne-am rupt în două, fiecare după cum vede… binele comun şi propriul bine. Şi când zgomotul lumii zgârie timpanele de sticlă, ne rămân doar urmele. Până şi sărbătorile de iarnă au fost uitate. Iluzii prăfuite de vreme… Nu e sfârşitul lumii, nici măcar al României. Dap, e sâmbătă.

Discul de week-end: Skunk Anansie „Smashes And Trashes” (2009)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pRH807Zg8MQ&feature=fvw]

Skunk Anasie au explodat în conştiinţa iubitorilor de muzică (Rock) la mijlocul anilor ’90 şi au cucerit publicul în primul rând prin forţa, atitudinea, incisivitatea solistei Skin (Deborah Anne Dyer). Din cele trei albume lansate până la destrămarea formaţiei din 2001 („Paranoid and Sunburnt” 1995, „Stoosh” 1996 şi „Post Orgasmic Chill” 1999) au vândut milioane de copii şi au dominat clasamentele, astfel în 2004 au fost nominalizaţi ca una din cele mai de succes formaţii britanice din perioada 1953-2003 în Guinness Book of British Hit Singles & Albums.
De la piese în forţă la balade, Skunk Anansie reprezintă un Rock militarist, protestatar, o combinaţie fericită şi reuşită de muzică acceptabilă pentru un public larg, dar fără a face compromisuri deranjante.

Vestea că anul acesta trupa se reuneşte şi lucrează la piese noi m-a bucurat. Rezultatul – sper intermediar – este acest „Smashes And Trashes”, un disc ce conţine 15 piese, 12 succese anterioare şi 3 piese noi.
Avem clasicele „Hedonism”, „Charity”, „All I Want”. „Twisted”, „Weak”, „Brazen”, „Charlie Big Poatato”, „I Can Dream” „Lately”, „You’ll Follow Me Down” şi „Selling Jesus” (nu în această ordine).
Cele trei piese noi, „Because of You”, „Squander” şi „Tear the Place Up” nu aduc nimic nou la stilul deja consacrat al formaţiei, dar reconfirmă energia şi calitatea pieselor ieşite din atelierul de creaţie al britanicilor.
„Tear the Place Up” este foarte energică şi zgomotoasă, „Because of You” este o baladă în forţă cu caracteristicele accente paranoice iar „Squander” este o piesă lirică, aşezată.
Sper să vină albumul nou, acest material vine doar să ne deschidă apetitul.

Filmul de week-end: The Terminal (2004)

Nu sunt expert în filme, nu pretind şi n-am să pretind asta niciodată. Am avut o perioadă-n viaţă când „haleam” filmele pe bandă rulantă, îmi amintesc  cu plăcere de nopţile cu video organizate de Alin înainte de ’89, din când în când mă mai ia un val de lene, nostalgie sau ştiu eu ce alt impuls şi mă uit la câteva filme noi sau vechi, dar – revin – nu-s critic cineast, abia de memorez 5-6 nume de actori sau regizori, nu sunt la curent cu tendinţele din lumea filmului. E drept, vizualul m-a atras de mic copil, prima oară prin desen, apoi întâmplător am urmat un curs de film la Palatul Pionierilor, apoi un curs foto şi am ajuns să lucrez o vreme într-o televiziune, de câţiva ani fac editare foto/video, nu-s total paralel cu fenomenul, doar că nu-s atât de implicat cum sunt cu muzica. Mai fac o paranteză-n paranteză, anul acesta mi-au răsărit din senin nişte idei de scenarii de film, mă tentează ideile, habar n-am cum se scrie un scenariu, dar nu exclud posibilitatea să mă aventurez şi-n aceste proiecte în 2010.

„The Terminal” este un film „uşurel”, un amestec romantic de dramă şi tragedie cu o reţetă de succes impecabilă: regizor Steven Spielberg, protagonişti Tom Hanks şi Catherine Zeta-Jones.
Nu o fi o capodoperă cinematografică (încă o paranteză, săptămâna aceasta m-am mai relaxat cu câteva filme de geniu al lui Michelangelo Antonioni), nici n-a obţinut nicio distincţie semnificativă (din ce ştiu eu) şi habar n-am ce încasări a produs (sau nu), dar este un film excelent pentru relaxare, pentru deconectarea de la tumultoasa nebunie care ne înconjoară.
Naraţiunea filmului este simplă: Viktor Navorski, un cetăţean din statul fictiv Krakozhia, ajunge în aeroportul internaţional J.F.K. din New York însă în timpul zborului are loc o lovitură de stat acasă şi Viktor rămâne blocat în terminalul aeroportului pentru următoarele nouă luni, rămas fără stat şi cetăţenie, nu poate nici să se întoarcă, dar nici să intre în Ţara Făgăduinţei. Situaţia, precara cunoştinţă a limbii engleze naşte tot felul de situaţii comice sau tragice.
Un film asemănător a mai fost făcut în 1994 de regizorul francez Philippe Lioret: Tombés du ciel (Lost in Tranzit), însă pe acesta nu l-am văzut.

Viaţa bate filmul? La ora actuală este un cetăţean chinez, Feng Zhenghu, într-o situaţie oarecum asemănătoare în terminalul aeroportului din Narita, Japonia deoarece autorităţile din China îl consideră un agitator şi nu vor să-l mai primească pe teritoriul Chinei.
Puteţi urmării evoluţia situaţiei lui pe Twitter.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W2vvOPsiVdU]

Freak Kitchen – Land of the Freaks

Posted on by — 4 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fRGtY_gvvYE]

Gaşca s-a înfiinţat încă-n 1992 la Gothenburg în Suedia şi actualul material este al 7-lea lor album.
Din trio iniţial au făcut parte Mattias “Ia” Eklundh – voce şi chitară, Christian Grönlund – Bas şi voce şi Joakim Sjöberg – tobe şi voce. În anul 2000 ultimii doi au fost schimbaţi de Christer Örtefors – bas şi voce şi bateristul Björn Fryklund.
Muzica lor pendulează între Heavy Metal şi Hard Rock condimentat cu multe elemente Progresive şi o abordare extrem de tehnică. Chitaristul Mattias Eklundh are viteza şi abordarea în forţă a lui Yngwie Malmsteen şi tehnica, abordarea mai subtilă a lui Satriani şi este celebru pentru folosirea unor obiecte inadecvate – cum ar fi vibratorul – la interpretare, vezi Paul Gilbert (Mr. Big) şi bormaşina.  Fiind un trio, nu vă aşteptaţi la monumentalismul unor Dream Theater, pe de altă parte experimentează cu o gamă mult mai colorată de stiluri muzicale, se aventurează în zona Blues, Jazz, Country, Pop şi World Music cu multă dezinvoltură. Poate şi această abordare colorată, amestecul de abordări clasice a la Led Zeppelin sau Deep Purple cu momente mult mai incisive, mai Heavy Metal şi aventurarea mult şi în afara zonei Rock, îi face mai puţin comestibili pentru un public mai larg. Dacă ar fi să-i compar cu alte formaţii, cel mai mult mi-au amintit de americanii din King’s X.
Probabil cel mai colorat material al lor de până acum este „Freak Kithchen” din 1998.
Pe noul disc au invitat şi doi muzicieni indieni, V. Selvaganesh şi Neyveli S Radhakrishna, astfel muzica lor a prins o aromă orientală, interesantă şi – zic eu – bine venită.

Materialul lansat pe 21 octombrie 2009 conţine un nou set de 12 piese colorate. Avem Hard Rock, avem Heavy Metal, un strop de Jazz, avem teme orientale şi multă chitară de la riff-uri simple şi tăioase la solo-uri complexe a la Satriani şi Vai. Au momente geniale şi au piese sau pasaje mai puţin reuşite, nu ştiu dacă cineva îi poate iubii în totalitate şi probabil fiecare îi va aprecia – sau dimpotrivă – pentru o altă latură a lor.
Mie mereu mi-au plăcut trio-urile, pentru un Rock sănătos teoretic nici n-ai nevoie de mai mult decât de tobe, bas şi o chitară coioasă. Însă când vrei să extinzi aria explorărilor muzicale, uneori pentru un trio devine mai dificil să acopere toată plaja de sunete. Poate la asta s-au gândit de această dată şi suedezii şi astfel au mai adus doi muzicieni indieni să le coloreze albumul. O mişcare fericită şi eficientă, inedită oarecum pentru o trupă progresivă, dar suficient de Metalică şi definitiv mai proaspătă şi mai vie decât recurgerea la (tot mai „tradiţionalele”) samplere şi sintetizatoare.
Textele abordează teme diferite, majoritatea de actualitate, cu multă critică socială.

Discul începe în forţă cu „God Save the Spleen” ( 😛 ) şi tema este evident transplantul, experimentele genetice şi traficul de organe. Abordarea uşor cinică, cu note umoristice a unor subiecte grave mi-a plăcut. Piesa în sine este un Heavy clasic fără deviaţii, interpretat cursiv, din punctul meu de vedere chitara putea să aibă un ton mai vânjos, parcă nu muşcă suficient.
„Hip Hip Hoorah” este un coctail mai ameţitor, elemente Jazz şi Pop sunt abordate într-o manieră Rock, dar destul de lejer şi apar şi condimentele orientale, se schimbă mai multe teme şi ritmuri, este interesant, dar nu şi foarte convingător.
„Teargas Jazz” este una din piesele foarte reuşite, o construcţie care la bază are armonii orientale la care au adăugat ingenios elemente Rock şi Jazz, fuziunea a reuşit, rezultatul este foarte organic şi viu.
„Sick ? (Death by Hypochondria)” revine în zona mai tradiţională, este un Hard Rock abordat incisiv, împrospătat cu intervenţii mai Heavy şi cu pasaje mai moi, mai melodioase.
„OK” este un alt moment plăcut, o piesă lirică, într-o abordare a la Faith No More, vocea puternică a lui Mattias Eklundh aminteşte uşor chiar de maestrul Patton, este un trip construit pe o temă simplistă, un Pop de anii ’70-’80 re-ambalat cu mult gust şi revigorat de un strop de Jazz, o nuanţă fină orientală şi abordarea Rock.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VzjtwfX5Fdg&feature=PlayList&p=9C1FD077B98E5E76&playnext=1&playnext_from=PL&index=3]

„Honey, You’re a Nazi” este un Heavy Metal convenţional, abordat tehnic în modul caracteristic formaţiei, are dinamică, incisivitate, am totuşi aceeaşi rezervă: chitara are un ton prea rotund, mai aproape de sonorităţile hard Rock decât de grosimea riff-urilor Heavy Metal şi asta estompează mult din impactul lor.
„The Only Way” este unul din momentele mai neinspirate, este o baladă Hard’N’Heavy aproape neglijabilă, anii ’80 au abundat în astfel de piese şi sunt suficiente mult mai reuşite.
„Murder Grupie” are un ton mult mai modern, mai grav, ritmurile sunt mai complexe, mai incisive, schimbările explozive, fazele Heavy se împletesc dinamic cu momentele degajate, cu iz oriental şi coloratură de Jazz. Pasajul de solo aminteşte izbitor cu momentele strălucitoare a lui Steve Vai, chiar şi elementele orientale şi aranjamentul uşor Jazz şi alăturarea elementelor în forţă faţe din această piesă una din cele mai reuşite de pe disc.
„The Smell of Time” combină pasajele lirice şi cele în forţă, se menţine în zona Heavy, este o compoziţie complexă şi bazată pe tehnicitate, dar cam atât sau doar atât. Faptul că chitaristul Mattias Eklundh dispune şi de o voce puternică şi expresivă oricum este un mare plus pentru trupă.
„One Last Dance” suprapune ingenios armoniile de sorginte orientală cu temele Heavy, pasajele calme sunt alăturate intervenţiilor energice, piesa curge-n valuri oscilante, are dinamică, are atmosferă, abordările foarte tehnice au şi rezonanţă, feeling, este încă una din piesele bine nimerite.
„Do Not Disturb” aminteşte de un alt trio faimos, canadienii Rush, sound-ul şi abordarea lor de la mijlocul anilor ’70. Este o piesă aerisită, degajată, proaspătă prin simplitate.
„Clean it Up” închide materialul în tonuri Heavy, atât piesa cât şi vocea mi-a amintit de Dio de la mijlocul anilor ’80. O piesă energică, aşezată, într-un tempo mediu, aş spune că este aproape un clasic, unul uşor întârziat, dar plăcut ca amintire ruptă din anii ’80.

E un disc care merită o şansă, mai multe ascultări, mie mi-a plăcut pofta lor de experimentare şi faptul că au ieşit din tiparele conservatoare, caută şi aduc elemente proaspete, nu repetă neinspirat doar clişeele la modă. Poate că şi mai mult curaj şi o rupere mai reliefată de ce înseamnă tradiţionalism le-ar cristaliza şi sunetul şi le-ar putea aduce un public mai bine definit. Sau nu.

Fraudarea – anularea – reluarea alegerilor şi un scurt curs de economie

Posted on by — 21 Comments ↓

Dacă duminică noaptea în loc să savurăm un vin fiert, un măr copt, o acadea, o bomboană, o atenţie, căutam buimaci pe internet răspunsul la cine-i preşedinte,  şi dacă teoretic în final lucrurile au rămas cum am stabilit, acum ne-am procopsit cu o nouă dilemă: PSD astăzi depune o contestaţie prin care cere anularea şi reluarea alegerilor.

Vorbind ieri cu un prieten am avut o revelaţie cinică: 1. din 1946 toate alegerile din România au fost manipulate şi fraudate, 2. mereu în spatele manipulării şi fraudării au stat serviciile secrete.
Mai vreţi ceva? Ţaca-paca!

Dar să revenim la turul (tunul) doi al alegerilor prezidenţiale.
Sigur că au fost fraudate. Au fraudat şi unii şi alţii. Însă cei din PSD din postura de partid de opoziţie şi oarecum relaxaţi de certitudinea (inexplicabilă) că alegerile sunt ca şi câştigate au furat mai puţin şi s-au relaxat prea devreme. PDL-ul a fraudat având la îndemână toate butoanele aparatului de stat, dar şi bugetul şi toate resursele financiare şi pârghiile administrative  şi cu determinarea să-l menţină pe băse cu orice preţ în fruntea Statului.
Acum eu am o problemă. Am căutat ore în şir pe internet, dar n-am găsit nici un caz în care un partid de opoziţie să fraudeze alegerile. Nici logică n-are, nici practic nu prea este posibil.
Acum PSD-ul este prins în cuşca legislativă pe care şi-a construit-o singur în anii ’90 fix ca să-şi acopere fraudele şi să facă imposibilă contestarea alegerilor.
Ca o glumă cinică aş spune că există o cale să dovedească frauda: prin auto-denunţ. Dar e doar o glumă răutăcioasă, în practică nu ţine. Legea prevede şi o precizare: anularea alegerilor este posibilă doar dacă cei care fac sesizarea nu au fost implicaţi în fraudare. So!
Însă revin la ce spuneam înainte, conform legislaţiei nu este suficient să dovedeşti fraudarea – fie ea şi masivă – conform legislaţiei trebuie să dovedeşti că ele au fost fraudate într-un anume sens, au schimbat rezultatul final al votului.
Practic este imposibil. Chiar dacă PSD reuşeşte să aducă dovezile unor fraude cum ar fi votul multiplu, votul în ţară a unor cetăţeni dovediţi a fi plecaţi din ţară sau votul persoanelor decedate, este imposibil de dovedit în favoarea cui au votat aceştia fiindcă votul este secret.
Pe de altă parte, toate acestea sunt infracţiuni penale şi se pedepsesc individual, dar nu conduc implicit la anularea scrutinului.
Şi revin la cinismul de la început şi spun că PSD culege roadele „democraţiei originale” plantate şi cultivate cu sârg de iliescu şi compania.
Celălalt aspect iese din sfera legislativă: CC-ul niciodată n-a luat o hotărâre importantă în defavoarea puterii. Asta spune mult despre trâmbiţata, dar ne-efectuata reformă instituţională, despre cât de independente sunt puterile în Stat.

băsescu rămâne indubitabil preşedinte şi nu doar al celor 5 milioane de prostiţi şi pupincurişti care l-au votat, ci al tuturor românilor.
Aici apar şi primele probleme: scorul strâns, ideea implementată că băse a ieşit preşedintele diasporei, dar practic a pierdut alegerile în ţară, fac noul mandat cel puţin şubred. Dacă România era o ţară normală în condiţii social-economic normale, nu era nicio problemă. Dar când ai doar 5 milioane de voturi din circa 12-13 milioane de cetăţeni cu drept de vot şi la o populaţie de 22 de milioane şi câştigi cu un avans de circa 70.000 de voturi, greu poţi să ceri “poporului” să mai strângă cureaua… dacă mai există şi suspiciunea unei fraude masive, treaba devine nasoală. dacă la asta adăugăm şi ideea că preşedintele a câştigat cu votul celor aflaţi în afara ţării… cine să strângă cureaua?

Însă economic şi social avem mari-mari probleme.
Din trimestrul IV al anului 2008, economia a intrat în picaj şi de la creştere economică de +8% finele anului 2009 ne arată o scădere la -8%. Ar trebuii să vorbim şi despre acel +8% mincinos. Creşterea a provenit pe de o parte din banii veniţi de la „căpşunari” (unii susţin că circa 2%), pe de altă parte din credite. Creditele sunt bani virtuali, ne-produşi, inexistenţi, bani care – teoretic – urmează să fie produşi – acoperiţi – prin muncă şi produse din viitor. Aici noi avem o mare-mare problemă: n-am produs şi nu prea producem nimic. De aici au apărut şi problemele populaţiei la restituirea creditelor, prima oară la nivelul mic, al electro-casnicelor, apoi încet-încet urcând la creditele de nevoi personale, la leasing-urile la maşini, creditele pentru case.
Ce s-a întâmplat în 2009? Nu ştiu dacă aţi sesizat, dacă vă amintiţi, dar la primele discuţii cu FMI-ul aceştia au pus condiţia ca împrumutul să fie investit în economie şi infrastructură, în dezvoltare ci să nu fie folosit la acoperirea deficitului bugetar. Nu ştiu ce a promis la aceea vreme guvernul boc (ei! la suprafaţă ştim, dar nu ştim dedesubturile), însă până la urmă, într-o primă fază şi FMI-ul a spus ok şi s-a semnat acordul, au început să curgă banii. Problema este că guvernul nu şi-a respectat nici promisiunile cunoscute, nici cele din spatele uşilor închise şi toţi banii s-au risipit pe de o parte în salariile bugetarilor, în plata asigurărilor sociale şi al pensiilor, pe de altă parte în neant. La capitolul „neant” avem două aspecte distinse: pe de o parte foarte mulţi bani s-au scurs spre clientela politică prin contracte păguboase, pe de altă parte există suspiciunea că mare parte din împrumut s-a întors de unde a venit, adică-n Vest, prin intermediul băncilor şi corporaţiilor rămase decapitalizate. Acest fapt a fost oarecum confirmat la un moment dat de câteva declaraţii a lui Isărescu, dar şi premierul boc a pomenit despre fenomen.
Proasta gestiune a banilor – proastă pentru noi – s-a datorat în primul rând anului electoral. Cum spuneam şi ieri şi altă dată, a fost o campanie excesiv de costisitoare, cea mai scumpă de până acum în condiţiile unui an de criză. Este absurd şi economic inexplicabil.
Datorită nevoii imperative de a controla Internele şi Administraţia, PD-L a provocat cu bună ştiinţă acum două luni criza guvernamentală – ce de altfel a venit la ţanc şi PSD-ului, de ce să nu spunem şi acest lucru? – însă reversul inevitabil a fost îngheţarea (suspendarea) acordului cu FMI şi amânarea (sau pierderea) ultimei tranşe din împrumut. Astfel Statul s-a împrumutat de la băncile particulare cu dobândă mult mai mare pentru acoperirea cheltuielilor bugetare pentru luna decembrie. Nu deschid din nou subiectul că în condiţiile în care nu sunt bani nici de pensii şi salariile bugetarilor, udrea a continuat nestingherită semnarea contractelor extrem de păguboase pentru stat şi cam asta a făcut şi berceanu, fluture şi videanu, mai rău, blaga care nu este doar demis şi interimar, dar şi suspendat, a continuat să-şi vadă liniştit de „treabă” la minister.
Dar să revenim la aspectele strict economice! Dacă totuşi obţinem în 2010 şi ultima tranşă de 3 miliarde de la FMI, banii ajung cel mult pentru încă două luni. Să zicem trec lunile ianuarie-februarie. Staul se mai poate împrumuta câteva luni din zona băncilor private din România, apoi fiind atins limita maximă admisă, şi mai scump de la băncile din Vest, însă aceste împrumuturi au cel puţin două aspecte păguboase. Pe de o parte dobânda este foarte mare, pe de altă parte astfel Statul face concurenţă neloială firmelor din zona privată şi practic le lasă pe acestea fără finanţare. De aici rezultă două consecinţe directe: 1. o serie de firme vor falimenta şi astfel scad contribuţiile la bugetul de Stat, 2. creşte numărul de şomeri care împovărează acelaşi buget de Stat.
Şi să terminăm cu subiectul împrumutului de la FMI, din 2010 Statul trebuie să înceapă rambursarea acestui împrumut, ce conform calculelor economiştilor, reprezintă undeva între 2 şi 3 % din PIB, Produs Intern Brut sublim, dar inexistent. Din ce ţin eu minte, prin 1996-1997 CDR-ul a avut mari-probleme cu rambursarea unor credite ce reprezentau la aceea vreme doar 1% din PIB şi atunci situaţia economică era ceva mai bună. Cum spuneam, urmează căderea RON-ului, inflaţie şi şomaj estimat la 10%, dar care ştim cu toţii, în termeni reali înseamnă mult mai mult.

Ştiu, pentru unii provoacă dureri de cap astfel de discursuri economice, nu înţeleg o iotă din ce am spus, dar asta este o abordare necesară şi extrem de simplistă, pot spune elementară a situaţiei reale în care ne aflăm. Nici eu nu sunt economist, nici măcar semidoct nu pot pretinde că aş fi, faptul că în anii ’90 citeam cu stricteţe ziarul Capital şi de ani de zile citesc cu interes presa economică, nu mă face cunoscător al acestei zone şi al acestui fenomen.

Ce vreau să spun este că mă îndoiesc că politicul o să soluţioneze problemele economice şi implicit sociale. Indiferent de ce super-guvern cu ce mega susţinere politică ar veni la conducerea ţării, are o sarcină chiar şi teoretic imposibilă.

Mi-e cumva milă de Geoană şi Antonescu. Geoană ieri se agăţa cu disperare de alianţa deja constituită cu PNL, UDMP şi minorităţile ca fiind singura viabilă.
Situaţia ambilor lideri şi ambelor partide este destul de asemănătoare. Există presiuni din vârful partidului care doresc o alianţă cu PD-L-ul şi există presiuni din teritoriu unde mulţi primari suferă din lipsa alocărilor de fonduri de la centru şi cer intrarea la guvernare. Nu trebuie uitat nici faptul că-n partide sunt şi mulţi oameni de afaceri sau cu interese economice, campania a costat mulţi bani, toţi vor să-şi recupereze într-un fel sau altul investiţiile şi asta este posibil doar fiind la… ciolan. Astfel – politic – orice este posibil.

Poziţia fermă a lui Geoană şi Antonescu a fost rapid etichetată ca fiind “rigidă”. Eu cred că este verticală şi aproape unică în peisajul politic românesc. Dacă stăm şi gândim la rece, voturile pentru Geoană au reprezentat în mod clar o poziţie clară împotriva lui băsescu. Eventuala intrare la guvernare al oricărui partid alături de PD-L este cea mai mare greşeală posibilă.

Eu – dar evident nu depinde de mine, nici măcar nu mă ascultă nimeni – zic că acum ar trebuii sprijinit un guvern minoritar PD-L, ăsta Negoiţă care aşteaptă la rând sau care o fi. Să guverneze PD-L-ul şi băse singuri şi să-şi asume însfârşit responsabilitatea. Să arate poporului de ce sunt în stare.

Am tot auzit şi că suntem în Europa, cum s-au exprimat unii: suntem înăuntru. Nu, nu suntem, n-am fost şi – dacă mă întrebaţi pe mine – nici nu o să fim. Am uitat că majoritate vocilor din UE nu au fost de acord cu aderarea României şi au susţinut şi înainte de aderare, dar şi după, că nu suntem pregătiţi. Aderarea noastră s-a datorat în primul – şi ultimul – rând conjuncturii geo-politice, suntem un tampon la graniţa cu Rusia. Atât. Nu suntem nici măcar ruda săracă. Nu suntem în Europa nici ca grad de civilizaţie, nici cultural, nici social, nici economic şi nici politic. Nu suntem nicicum. Pe lângă rolul nostru de tampon suntem doar un fel de groapă de gunoi unde Vestul a aruncat tot ce nu folosea şi suntem o piaţă de desfacere pentru produsele lor. Şi cam atât. Probabil nu vom fi lăsaţi să murim de foame, dar nici nu vom fi ajutaţi să scoatem capul la suprafaţă. Iar noi – încă o dată – nu cred că suntem dispuşi nici să punem osul (şi capul) la treabă, nici să ne murdărim mâinile.

Am susţinut proiectul Antonescu-Geoană fiindcă a fost singurul proiect prezentat înainte şi în timpul campaniei. Nu sunt deloc convins că ar fi funcţionat şi că avea soluţiile de ieşire din actualul impas. Dar cum am spus, a fost singurul proiect prezentat. băsescu a vorbit despre moguli, comunişti, numai bazaconii fără nicio noimă şi fără nicio legătură cu realitatea. bine că măcar după agitaţia din noaptea de duminică, acum se dă “zen”! 😛 😛 😛

Văd că euforia victoriei împotriva comunismului n-a trecut nici acum. Dacă înainte mă mai gândeam că electoratul a fost manipulat, mituit, prostit, pe zi ce trece realizez că din păcate într-adevăr avem de a face cu o masă de proşti. Cel mai trist este că foarte mulţi tineri marşează în continuare pe ideea anti-comunismului. Puşti în tricouri Che Guevara (i-au văzut profilu’ pă Hi5 şi cică e revoluţionar)  care luptă împotriva comunismului. Cool. Dacă încerci să porţi o discuţie despre comunism cu ei, epuizezi subiectul în circa 60 de secunde, unicul lor „argument” este că „PSD-ul este rău”  şi tot ce afli de la ei îţi este folositor ca datele despre intensitatea vântului şi direcţia sa când eşti rătăcit fără busolă la Polul Nord. Dacă în 1989 eram suficent de tânăr (şi prost) să ies în stradă şi să-mi risc pielea, promit solemn că dacă o fi să mai prind în viaţă vre-o bubuială, fug repede la chioşcul de la colţi (că-i deschis de Paşti, Crăciun, Revelion şi… revoluţie) , îmi cumpăr 5-6 bacsuri de bere şi 2 cartuşe de ţigări şi mă instalez comod la televizor. Să mai fie ciuruiţi şi alţii! 😛 😛 😛 Mai promit că pe cei care o să moară n-am să-i mai numesc proşti, ci eroi. (Sunt curios câţi din ăştia cu gura mare au şi coaie să iasă-n stradă când şuieră gloanţele pe lângă ureche – şi viaţa nu-i ca Counter Strike-ul, da’ asta-i o altă poveste! 😛 )

O soluţie totuşi există. E tot de la băsescu. Pardon, singura de la băsescu. Nu de legalizarea drogurilor uşoare este nevoie ci direct de prescrierea lor obligatorie la toată populaţia de la noi născuţi până la pensionarii octogenari. Poate aşa ieşim şi din căcatul acesta sau măcar o să trăim cu iluzia că putem ieşii. Că tot suntem la vânătoare de fantome.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6EefPcht54c]

Peisaj post-electoral: bananiera de morcovi

Posted on by — 19 Comments ↓

Mă gândeam să scriu despre cum mă scobesc în nas, apoi cum fac biluţe şi pe unde le lipesc. Pe bune! Ar fi un fel de tras linia şi de luat de la capăt. M-am săturat de starea de fapt. O stare cam… stătută. Nu s-a schimbat mai nimic după schimbarea de regim din ’89, tranziţia interminabilă nici măcar în reluare nu rulează şi ne-am împotmolit în propriile noastre minciuni. Suntem creştini dinaintea lui Isus, suntem harnici, primitori şi buni. Eu nu sunt bun. Şi m-am plictisit să mint şi să mă mint, să-mi induc ideea că aş fi bun şi să joc rolul că sunt bun şi poate de la un punct în colo să şi cred că sunt bun. E o nebunie, ştiu. Dar e viaţa mea, e viaţa ta, viaţa noastră, ne-am obişnuit cu demenţa asta şi am acceptat-o, am confirmat-o ca normalitate.

„Un fleac! M-au ciuruit!” – spunea prin vocea lu’ Sergiu Nicolaescu, comisarul Moldovan în film. băsescu – n-am să-i mai scriu numele cu literă mare nici lui, nici multor altor politicieni – a întors-o şi cu zâmbetu’ alungit pe faţa strâmbă s-a uitat la juma’ de popor şi aşa s-a născut: „Un fleac! I-am ciuruit!”. Până ieri dimineaţă n-am crezut că şi visele pot fi ciuruite. M-am înşelat încă o dată. Dar la noi mereu se găseşte un precedent care să se transforme în regulă şi devine obişnuinţă.
Agonie şi extaz. Cum o fi să fi preşedinte pentru 11 ore? Să te culci cu visul unui mandat de 5 ani şi să te trezeşti iar un „nimeni”? M-am culcat şi eu cu un nou preşedinte-n minte şi m-am trezit tot cu cel vechi. Şi a fost nasol. Mai bine-mi fura cineva perna, plapuma. De exemplu blaga, ministrul de interne demis-interimar-suspendat care în atare condiţii nu prea ştiu ce mai caută prin sediul ministerului şi cu atât mai puţin cum de a condus în ziua alegerilor o şedinţă ad-hoc? Dar mai contează?! “Am învins ca-n 2004” înseamnă că şi atunci s-au furat alegerile?
Mă întreb dacă toţi cei care au picat în capcana demagogică pusă la cale de servicii cu „mişcarea anti-psd” şi ameninţarea fantomei roşii, vreodată o să-şi recunoască vina, vreodată o să-şi ceară iertare? Nu că ar conta, dar nu vreau ca proştii să repete greşelile şi să dea din umeri spunând că istoria se repetă.
băsescu preşedinte înseamnă continuarea stării conflictuale şi fragmentarea societăţii. Faza zilei probabil este telefonul dat de realesul preşedinte fostului premier tăriceanu: „Băi căline, te bagi la o guvernare iar cu mine?” Şi surpriză, călin onorat, cu glas tremurând, a răspuns prompt: „da şefu’, cum să nu!”. Într-un moment în care liberalii păreau fortificaţi, din câteva mişcări vine băse şi-i face praf. Intră la guvernare sau mai smulge băsescu o bucată din PNL, îşi desăvârşeşte opera în ceea ce priveşte nu doar distrugerea dreptei, dar în general a ce înseamnă pluripartitism, îşi bătătoreşte calea spre realizarea mult visatului partid unic, prezidenţial.  Trăim într-un stat banaieri cu morcovul în cur zi de zi. Culmea, juma’ din popor spune cu mândrie: bagă şefu’ că ne place! 😛

Lucrurile nu arată bine nici în curtea psd. Sunt mulţi care doresc revenirea la putere. Nu cred că Geoană – încă nu pot să mă hotărăsc cum să-i scriu numele – rămâne la conducerea partidului, şansele reformării partidului sunt practic nule şi ca şi în cazul PNL, există posibilitatea unei rupturi.

Am tot vorbit despre moartea capitalismului şi despre lipsa unui sistem viabil, adus la zi care să-l înlocuiască şi spuneam că aici cred că se află şi cheia actualei crize globale. Multă vreme am considerat şi eu nefirească aproprierea Geoană-Antonescu, însă acum încep să văd lucrurile uşor diferit. Cred că am ratat cea mai mare şansă de reformare în profunzime a întregului sistem. Am mai spus şi faptul că nu cred că abordările politice mai au vreo semnificaţie reală şi asta, dacă admitem că sistemul capitalist este mort, are sens, putem înţelege că nici valorile tradiţionale de stânga sau de dreapta nu mai au nici relevanţă, nici eficienţă şi este nevoie de o abordare nouă, reaşezată pe realitatea nouă, ajustată la necesităţile actuale. Cred că acest cuplu Geoană-Antonescu ar fi putut pune bazele acestei noi ideologii pe care eu nu o văd neapărat politică.

Însă revin şi spun ce am afirmat şi ieri: cred că am ucis din faşă şansa şi dacă planurile băsesciene vor da rezultate, s-ar putea să fi eliminat şi cei doi lideri care puteau aduce schimbarea.

Adevărul este că ne temem de schimbare, de nou, de necunoscut şi oricât ar părea de absurd, preferăm răul pe care pretindem că-l cunoaştem. Însă nu reuşim să vedem dincolo de minutul următor, nu desluşim ce este în spatele pereţilor de fum.

2010 va fi probabil cel mai dificil an şi poate şi unul decisiv pentru viitorul nostru şi al ţării. Ne-am îndatorat mult peste posibilităţile reale de a rambursa aceste împrumuturi, datorită anului electoral aceşti bani au fost irosiţi totalmente prosteşte, venim după o cădere economică în termeni reali de 16%, căderea RON-ului pare inevitabilă şi asta aduce inflaţie, ridicarea fiscalităţii o să conducă la noi falimente, adică şi mai puţini bani la buget şi creşterea cu numărul şomerilor şi la cheltuielile statului, pe scurt, suntem pe o pantă descendentă şi indiferent cine ar venii la guvernare, are o misiune aproape imposibilă de a frâna măcar acest trend foarte previzibil.
Menţinerea lui băsescu în fruntea ţării agravează situaţia. A fost evident vizibil, campania lui băsescu şi al pd-l-ului a fost pe departe cea mai costisitoare. Să nu ne facem iluzii că au făcut-o pe banii lor, doar nu-s proşti ca noi!  Nu, noi vom plătii cu vârf şi îndesat tot, noi, contribuabilii. O să asistăm iar la zeci şi sute de contracte păguboase oferite clientelei politice, tot familia şi apropiaţii familiei băsescu, udrea, ridzi, videanu, blaga, boc, berceanu şi sulfina… şi cum banii sunt puţini, o să tragem la jug şi mai tare.

Mai mulţi prieteni m-au întrebat zilele acestea de ce m-am implicat atât de mult în politică. Nu, n-am reale preferinţe politice, cu toate că admit că simpatizez liberalismul şi abordarea de dreapta şi nu, nu-mi place politica. Însă vrem-nu vrem, politicul îşi pune amprenta inevitabil pe viaţa noastră, ignorând-o, ignorăm viaţa, ne eschivăm prosteşte de a fi responsabili. Şi eu am o singură responsabilitate: cea faţă de copilul meu.

Ieri toată lumea calcula cum a câştigat băse alegerile cu voturile românilor plecaţi şi iar s-a declanşat un fel de val de ură, am auzit din multe direcţii „să vină ei şi să trăiască cu el”. E o idee – he he – dar de ce ar cântării votul lor mai mult ca voturile celor 5 milioane care l-au votat în ţară? Şi dacă tot se vorbeşte de fraudare, cred că măsluirea acestor voturi ar fi mult mai simplu de realizat şi avem acel procent fascinant de 94% obţinut de băse în Republica Moldova care spune tot. Să nu aruncăm pisica moartă dincolo de gard! Ani de zile cei din diasporă nu reuşeau să voteze fiindcă lipseau secţiile de votare. Poate că muţi români plecaţi l-au perceput pe băsescu de dreapta, poate a persistat imaginea lui din 2004 şi revin, poate mulţi nici nu ştiu că au votat. Dacă cei din diasporă s-au uitat pe internet şi au văzut isteria anti-psd probabil chiar au crezut că mâine ne înghite iar balaurul roşu şi evident, l-au votat pe băsescu. Să nu dăm vina pe ei pentru prostia noastră! Nu îmi e simpatic Ponta, dar a spus un lucru corect: dacă câştiga geoană cu un avans de 10 procente, lucrurile erau clare şi nu se puteau fura alegerile, nu existau suspiciuni. Nu cred că este corect să stigmatizăm acum „căpşunarii” care ani de zile au crescut PIB-ul ţării cu procente sănătoase şi indirect, ne-au făcut viaţa ceva mai uşoară.
Toată campania m-a deranjat faptul că s-a depus efort propagandistic şi manipulativ pentru a fi dezbinaţi: nu băsescu, nu geoană. Am ţinut minte acum ceva ani o teză: dacă vrei să exprimi o idee, să transmiţi un mesaj, să nu-ţi începi fraza, propoziţia, sloganul, cu o negaţie. Uite că teoria iar nu s-a pupat cu practica şi aceste „nu”-uri scrise cu litere mari, culori stridente au creat o prăpastie adâncă în societate, au împărţit oamenii în tabere radicale, au stârnit emoţii şi reacţii aproape inexplicabile. După spălarea pe creier să vedem cât de fericiţi o să fie şi unii şi alţii cu ce urmează să adunăm. Împreună, că nu avem încotro.

Primul blog de după ultimul. Am vrut să povestesc despre mine, biluţele mele şi… am bătut iar câmpii. Nu sunt bun aşa că pot să mă laud. Puţin. Lumea spune că s-a săturat de politică, însă ieri datorită confuziei cine este preşedinte mi-a sărit traficul inimaginabil. Dacă în mod curent am 100-200 de vizitatori, cu rare vârfuri de 300-380, ieri am avut 842. De azi, cred că măcar din acest punct de vedere lucrurile revin la normal şi încerc să redevin şi eu normal. Zarurile au fost aruncate, mă întorc la ale mele, dacă totul este haos, măcar până unde ajung cu gândul, încerc să (îmi) fac ordine. Sub mormanul de deşeuri creşte iarba, cresc flori, dincolo de cenuşiul orbitor sunt mii şi mii de culori şi nuanţe. Nu vreau să apuc ziua în care să mă uit în oglindă şi de acolo să mă studieze cu ochi neîncrezători un străin. Şi până una-alta, mai am o grămadă de lucruri de făcut. Fleacuri. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1Gn0e7kvTA]