Green Day: 21 Century Breakdown

Sunt formaţii care reuşesc să se reinventeze miraculos. După succesul major al albumului „Dookie” şi al piesei „Basket Case” din 1994, vândut în peste 15 milioane de exemplare, băieţii din California însorită, încet-încet au intrat într-un corn de umbră şi multă lume a fost tentată să-i arunce în cutia formaţiilor cu un succes de o vară. La 10 ani distanţă, albumul „American Idiot” s-a instalat confortabil în fruntea tuturor clasamentelor muzicale, s-a vândut până-n prezent în peste 12 milioane de exemplare şi a câştigat numeroase premii printre care şi Grammy şi Brit Awardsul pentru cel mai bun album Rock în 2006.
Mulţi contestă „bărbăţia” muzicală a formaţiei, apartenenţa lor la curentul Punk Rock, s-au ales cu eticheta de Pop Punk, dar asta este o altă poveste! Paternitatea genului este revendicată şi atribuită unui şir lung de artişti, de la MC5, Stooges, The Dictators, New York Dolls până la The Who, Patti Smith, Captain Beefheart, The Velvet Underground sau Plastic Ono Band-ul lui… John Lennon. O poveste colorată ce merită o analiză separată.
Dar să revenim la Green Day! După succesul neaşteptat al albumului „American Idiot” a urmat un turneu mondial cu 150 de spectacole şi DVD-ul „Bullet in a Bible” scos pe 15 noiembrie 2005. Atât albumul, cât şi acest DVD au fost aspru criticate pentru presupusa atitudine anti-americană.
În urma uraganului Katrina, în scop caritabil pentru ajutorarea sinistraţilor, Green Day şi U2 scot pe piaţă în 2006 single-ul „The Saints Are Coming”, o prelucrare a piesei din 1978 al celor de la The Skids. În 2007 imprimă piesa lui John Lennon, „Working Class Hero” pentru discul „Instant Karma: The Amnesty International Campaign to Save Darfur”, un alt proiect umanitar.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bDWndjwEamQ]

2008 aduce albumul „Stop Drop And Roll!!!” lansat sub titulatura Foxboro Hot Tubs, un proiect despre care cu mult umor a comentat solistul Billie Joe Armstrong: „singura similaritate între Green Day şi Foxboro Hot Tubs este că sunt una şi aceeaşi formaţie.” Ha ha ha! 😛 Discul de doar 32 de minute este un material perfect Green Day cu multă lejeritate, melodios, dinamic şi cu mult gust de anii 70 cu o mare pregnanţă The Beatles.

21st_Century_Breakdown

Lansarea oficială a albumului „21 Century Breakdown” va avea loc pe data de 15 mai, dar din 7 mai a scăpat pe torrente versiunea completă a discului şi a fost cel mai descărcat material al zilei.
Noul album este produs de celebrul Butch Vig (Garbage), cel care a lucrat şi pe materiale ca „Nevermind”-ul celor de la Nirvana şi „Siamese Dream”-ul celor din Smashing Pumpkins. Discul este tot o poveste narativă ca şi anteriorul material şi prezintă viaţa unui cuplu, Christian şi Gloria, prin turbulenţele cotidiene ale timpurilor noastre. Structurat în trei acte, are o durată de 70 de minute.
După un scurt intro („Song of the Century”) urmează „calupul” de 6 piese al actului întâi: „Heroes and Cons”.
Din primele acorduri ale piesei „21 Century Breakdown” paralela The Who şi The Beatles pare inevitabilă. Structura aminteşte de „American Idiot” şi are toate componentele caracteristice formaţiei: melodicitate şi dinamism. Reţeta se aplică la tot materialul, dacă ţi-a plăcut „American Idiot”, o să-ţi placă şi acest disc.
Primul single, „Know Your Enemy” păstrează linia ca „¡Viva la Gloria!” după un intro melancolic-sentimental să revină în ritmul săltăreţ şi la melodicitatea Pop. „Before the Lobotomy” începe tot în surdină ca după circa un minut să explodeze într-un riff ce iar mi-a amintit de The Who. „Christian’s Inferno” porneşte filtrat foarte modern, ca să se transforme într-o piesă galopantă de Punk Rock. Finalul actului, „Last Night on Earth” este o baladă foarte John Lennon şi extrem de The Beatles.
Actul doi, „Charlatans and Saints”, conţine tot şase melodii, „East Jesus Nowhere” ne trezeşte din visare cu un riff sănătos, este un potenţial nou imn Green Day. „Peacemaker” mi-a amintit uşor de perioada „Nimrod/Warning” (1997-2000) şi de… Franz Liszt. „Last of the American Girls” revine în zona (Pop) Punk, ca „Murder City” să echilibreze uşor balanţa spre Punk Rock. „¿Viva la Gloria? (Little Girl)” este încă o perlă de cum combină Green Day ritmurile dansante cu melodia şi sunetul uşor retro totuşi are un suflu proaspăt.
Finalul de act, „Restless Heart Syndrome” iar aminteşte de The Beatles, de această dată linia George Harrison cu un final exploziv reaşezând tema într-o interpretare modernă.
Actul final, „Horseshoes and Handgrenades” conţine 5 piese şi începe energic cu „Horseshoes and Handgrenades” un Punk’N’Roll sănătos, ca la carte. „The Static Age” păstrează ritmul, ca „21 Guns” să reînvie spiritul The Beatles pentru încă 5 minute. „American Eulogy” poate fi considerat partea a doua la „American Idiot”, un imn aproape clasic Green Day: „I don’t wanna live in a modern world!” Finalul „See the Light” încheie discul în notă The Who cu amprenta dată de Billie Joe Amstrong, de altfel, compozitorul întregului material.
Am ascultat şi B-Side-ul „Lights Out” care este o piesă mult mai Punk Rock, mai directă şi mai brută decât piesele de pe album şi poate că momente din acestea şi cu sunetul acesta mai puţin cizelat încăpeau şi pe disc, dar una peste alta, „21 Century Breakdown” este un material OK, te scote dintr-o eventuală amorţeală şi chiar dacă Johnny Rotten şi mulţi fani Punk nu privesc cu ochi buni evoluţia celor de la Green Day, sincer, prefer astfel de produse în mainstreem, decât deşeurile produse pe bandă rulantă de tot felu’ de fufe ambalate drept dive şi toată grămada de băieţi cu dantură perfectă şi pieptănaţi cu cărare impecabilă de pe alea din spate sau de pe bloc… ha ha ha! 😛

Green Day site oficial
Green Day site (mai puţin) oficial
Green Day fan-club oficial
Green Day MySpace

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sNCFcDy94xc]

Discografie Green Day:

39/Smoothh (1990)
Kerplunk (1992)
Dookiee (1994)
Insomniac (1995)
Nimrod (1997)
Warning (2000)
American Idiot (2004)
21st Century Breakdown (2009)

Naturally 7 şi zidul de sunete

De câte ori n-aţi auzit expresia „Rhythm and Blues” sau cum se spune „R&B”? Termenul, cutiuţa, a fost creată pentru a definii muzica Afro-americanilor de la sfârşitul anilor 40, începutul anilor 50, muzică ritmată, având la bază Jazz şi amestecată cu Rock.. Are rădăcini în Soul şi Gospel ca şi în Blues. R&B-ul a contribuit substanţial la dezvoltarea Rock And Roll-ului, dar a influenţat şi apariţia Funk-ului.
Naşul termenului este Jerry Wexler de la revista Billboard şi a folosit expresia prima oară în 1948.
Începând cu anii 90 termenul a fost redirecţionat în cultura populară spre zona muzicii Pop cu influenţe de Funk, Soul şi Disco.
Gata cu lecţia de muzică, e duminică, ce draq! Ha ha ha! 😛
Uneori mai uit televizorul rulând pe VH1 şi de câteva săptămâni am tot auzit o piesă „Wall of Sound” al formaţiei Naturally 7. Iniţial am crezut că este ceva din anii 80, apoi ieri am văzut că piesa e în topul celor mai fierbinţi melodii lansate în 2009. Shit!
Sunt şapte negrii (deloc mititei, ha ha ha) şi cântă exclusiv cu vocea, adică Acappella, un gen pe care ei l-au definit Vocal Play. Actualii membrii ai formaţiei sunt: Roger Thomas – director muzical, bariton, Rap, Warren Thomas – percuţie, chitară, clarinet, temor, Rod Eldridge – prim tenor, scratching, trompetă, Jamal Reed – tenor, chitară electrică, Dwight Stewart – bariton, Garfield Buckley – tenor, muzicuţă şi Armand “Hops” Hutton – bas. Cu siguranţă ştiţi (măcar) piesa „Don’t Worry Be Happy” a lui Bobby McFerrin unde imită cu vocea instrumentele, cam asta este şi schema celor din Naturally 7 şi nu sună deloc rău ceea ce fac.
„Wall of Sound” este al cincilea lor material, să fac o ignoranţă (ha ha ha!), precedentele patru discuri le-am ratat. Au debutat cu „Non-Fiction” în 2000, urmat de „What Is It?” în 2003, „Christmas…It’s A Love Story” în 2004 şi de „Ready II Fly” în 2006.
S-au remarcat prin prelucrarea piesei „In the Air Tonight” al lui Phil Collins şi „Music Is the Key”, o colaborare cu artista Sarah Connor, ambele piese ajungând în topuri mai ales în Europa.
În 2007 au participat la celebrul Montreux Jazz Festival alături de artişti ca Al Jarreau  şi George Benson. În 2008 au cântat tot la Montreux la aniversarea de 75 de ani a lui Quincy Jones. Apropo de performaţele live, dacă-i prindeţi în metrou pe ruta Laromet – 1 Mai, să-mi daţi vă rog şi mie un beep! Ha ha ha! 😛 Până una-alta, piesa din metroul parizian a avut peste două milioane şi jumătate de vizionări pe YouTube.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AF-KagTq7qY]

Trupa s-a lipit de sufletul lui Jay Leno, anul acesta i-a tot invitat, pe 18 martie au „prestat” la „The Tonight Show With Jay Leno” amintita „Wall of Sound”. Piesa îmi aminteşte de momentele bune ale lui Michael Jackson din anii 80,  compoziţii ale lui sau cu amprenta amintitului Quincy Jones. Din cele 15 piese de pe album am recunoscut prelucrările: amintitul Phil Collins, o suavă interpretare la „As Tears Go By”  al celor de la The Rolling Stones, „More Than Words” – balada celor din Extreme şi o plăcută „gospelizare” a piesei lui Simon And Garfunkle „Bridge Over Trouble Water”.
Discul conţine piese şi de pe anterioarele produse, mai sunt şi titluri care-mi sună cunoscute, dar…nu le-am recunoscut. Acum, nici eu nu le ştiu pe toate! Ha ha ha! 😛
Pot Rockerii şi Punkerii să dea drumul la înjurături, da’ „Wall of Sound” este un disc plăcut, confortabil şi relaxant. Acum că l-am ascultat de 3 ori în dimineaţa asta, parcă merge un The Prodigy! Ha ha ha! 😛

Pagina oficială MySpace

Situl oficial

Pagina I Like

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=O4rvLQq6Xb0&feature=related]

Gulaş de criză

Trăim vremuri tulburi ori unde privim sau din ori ce unghi am privii. Nimic şi nimeni nu mai este sigur sau în siguranţă. Nici măcar ce bagi în gură sau ce tragi… în piept. Na! Că era să zic (alt)ceva. Dragostea, cică, trece prin stomac cu un mic ocol prin cămară, frigider. Asta dacă în prealabil am făcut piaţa sau a mai rămas ceva cât de cât din ultimele cumpărături.
După o săptămână de ros „pe uscat” brânză dimineaţa, brânză la prânz şi brânză seara, am spus: bun! înţeleg „io” că dragoste nu mai e, da’ cu stomacu’ ce ai avut?! Sau acesta este încă un caz de împuşcare a doi iepuri deodată? Stop joc, zic eu, şi mai am o vorbă de duh: mâncarea este un lucru prea important să-l laşi pe mâna femeii. Şi nu, nu sunt misogin. Spăl vase din plăcere. Eliberaţi-l pe Willy! Pardon, Gigi… Ha ha ha! 😛
Buuuuun! Când ai resturi faci un… gulaş. E simplu ca reţeta de varză a la Cluj a unui prieten de-al meu născut la… Cluj: bagi varza la cuptor, scoţi buletinu’ şi aştepţi. Ha ha ha! 😛
Dacă dreptate nu pot să-mi fac singur, mâncare, de bine, de rău, tot îmi fac. Gulaşul nu are reţetă. Câte case, atâtea obiceiuri. Întrebarea de 3 puncte de pensie sau de cât valorează toate sporurile tăiate bugetarilor este: gulaşul este o supă sau o mâncare? Răspunsul – evaziv – este: e groasă fraţilor, ca – să comit şi o cacofonie gravă – criza. Ha ha ha! 😛 Îmi spunea cineva că trec toate. Perfect! Fiind un bătrân libidinos, sper să treacă bătrâneţea şi să rămân doar libidinos! Ha ha ha! 😛 Mi-a zis o fată, râd cam mult…. 🙂
„Resturile” de care m-am împiedicat „io” în incursiunea din cămară, frigider şi congelator au fost: cartofi, carne de vită, bulion, ceapă, usturoi, morcovi, pătrunjel şi ardei congelaţi toamna trecută. Pe raft am mereu rezerve de condimente şi cu foamea în ciuda aparenţelor, stau bine. Adică tot timpu’ mor. Ha ha ha! 😛

Gulaşul se face după posibilităţi, inspiraţie de moment şi…gust. Eu am pus cartofi, da’ se poate folosii şi fasole, sau lângă cartofi să mai adaugi şi puţină fasole. Am mâncat şi o combinaţie de cartofi cu paste (melci). A fost bun şi acela. 🙂 Am avut pulpă de vită, da’ este şi mai bun dacă pui şi carne de porc, puţină afumătură, un os de gust… adică tot ce ai la îndemână. Cel mai bun gulaş e cel pregătit la ceaun şi în cantitate cât mai mare… n-a fost cazul.
Am avut cam 700 gr de carne şi 1 kg de cartofi. Carnea am tăiat-o cubuleţe şi am pus-o la fiert la foc mic cu puţină sare. Cu o linguriţă am tot curăţat spuma şi când n-a mai făcut spumă, am adăugat şi o ceapă şi ceva usturoi. Am pus şi cartofii bine spălaţi la fiert în coajă într-o oală separată. Focul dat încet, am plecat să mă plimb pe blog. Să nu faceţi ca mine!
gulas_001gulas_002
Andruska m-a dat gata din prima: „Rătăcind într-o noapte pe străzile Budapestei…” N-am mai hoinărit pe malul Dunării de imediat nouă ani… La Praga n-am fost – şi mă oftic! – dar cei 3 ani petrecuţi în capitala Ungariei nu se pot uita… Şi ce potriveală! Gulaşul fierbe la foc mocnit pe aragaz şi prima pagină pe care o deschid e cu Budapesta. Hm…nimic nu este întâmplător.
Pe BlueAngel am găsit-o la ţigară, apoi încremenită-n bancă, cum spune ea: „până şi musca se lipise de tavan…”. „Rezolvarea” o găsiţi la ea.
La Tudor am primit palma de trezire din visat: spinosul subiect al ajutorului umanitar. „(…) primesc tot mai multe mesaje prin care mi se cere ajutorul în legătură cu diverse cazuri umanitare. Momentan, tot ce pot face este să public aceste mesaje pe blog. Dar trebuie să înţelegeţi că nu pot monopoliza blogul cu astfel de subiecte.” De la eşecul meu personal în cazul Erika, m-am cam „acrit” de subiect. Atunci, la prima licitaţie organizată nu s-a prezentat nici un cumpărător… Mi-am mai revenit când la concertul Paraziţii/Viţa de Vie am văzut casa plină la Fabrika, da’ gustul amar din carii, a rămas. Şi atunci, şi acum spun acelaşi lucru: e frumos ca omul să fie bun,  e sănătos să fim sufletişti şi să ne pese de alţii, nu, nu la modul dizgraţios de bulevard şi sticlă, ci pur şi simplu uman, e bine când societatea civilă şi/sau organizaţiile non-guvernamentale se implică în astfel de cazuri, dar nu pot să nu mă revolt când constat constant că statul numai ne bagă mâna-n buzunar şi zi de zi mor oameni, copii, tineri şi bătrâni, de nepăsarea statului, stat fantomă, stat fără faţă şi fără… obraz.
Criză morală, criză economică, criză de idei, criză de inspirţie, criză de… ultima urmă de umanitate.
Şi eu am mess-ul, mail-boxul, modemul plin cu astfel de strigăte disperate… sunt aşa de multe că mai-mai nu le mai aud. Asta e o altă problemă: sunt multe falsuri şi uneori se pierd printre ele cele adevărate. Lumea s-a săturat. Şi staul… stă.
Merg să văd de gulaş…
gulas_003gulas_004
(Mâncarea) e bine. 🙂
Nimic nou la blondina. Blogul cu mozolitu’ unei tipe de o altă tipă e fain, da’ a rămas povestea din noiembrie-n aer şi n-a venit… orgasmul.
„Cati era blondă cu picioare lungi, frumoase şi cu un zâmbet exact ca al Cristinei Cioran.” Nu ştiu cine e Cristina, da’ îmi curg deja balele şi aş pupa-o şi eu! Ha ha ha! 😛 Condimentele din gulaş o fi de vină…
Curvette sărbătoreşte cu Gina şi cu vin roşu. Nu m-am dumirit ce: „Este vino procede de una seleccion de los mejores tempranillos de la Rioja alta y Alavesa.Los largos tiempios de maceration lo han dotado de un contenido tanico poderoso y estable. La crianza prolongada en barricas de roble, le confiere la estructura que precisa para una larga estancia en botella y una evolucion sostenida. Entre 18 y 20 C, se aprecian su robustez y complejidad” – ha ha ha! – da’ vinul roşu se brodeşte perfect cu gulaşul meu. Ne combinăm? 🙂 Bine… La Mulţi Ani, ai milionul? 🙂
La Flavius am dat de Nichita Stănescu – de care sincer am uitat. „Nichita Stănescu ar fi împlinit 76 de ani… O vârstă deplină de creaţie şi lauri pentru un poet viu. Un alt prag al nemuririi…” Merci Flavius!
S-a brodit şi trecerea la Andreea. Mi-a intrat o melodie melancolică numai bună de o seară liniştită şi am citit (din nou) cu plăcere printre bobi: „Ştiu ce ne face mai corecţi. Egalitatea salvatoare. Care ne tot promite că nu se comportă ca o indulgenţă. Dar ce te faci când ea nu se luptă cu diferenţele, ci cu comparaţiile. Care pălesc înfăţişările  ca verdeaţa sub o mătură din paie, desconsiderată, primenită, îngrămădită. Dar chiar ştiu ce ne face mai corecţi.” Hm… decât să zic o prostie, mai bine învârt lingura de lemn prin fiertura mea.
gulas_005gulas_006
Răbdare şi tutun. Fotografii şi amintiri. „atunci când fotograful are atâta grijă de tine şi te face să râzi şi îţi curăţă locul de gunoaie, pentru ca tu să stai cât mai comod, şi ştii că în mod sigur nu o să cazi în cap de pe gard, pentru că stă pe poziţie, gata să te prindă, tot ce e urât dispare şi rămâne doar plăcerea unei experienţe frumoase.” Aşa povesteşte Iren şi aşa am ajuns şi eu pe pagina lui Alex Galmaeanu. Mi-a plăcut.
Dacă vreţi să vă dezmorţiţi niţel, la Moretta vă aşteaptă Tangou-ul. În patru.
Anna schimbă ritmul, dă cu capu’ (sau dă din cap, sper!) şi ne îmbie cu Deep Purple. Acum două-trei zile am descărcat The Doors remixat şi re-editat stereo. Uneori ne agăţăm de parfumuri uitate-n raft şi prăfuite. Anna! Te ciufulesc! „Dacă m-ar întreba acum cineva de-oi mai vrea să scriu ceva vreodată, şi in general, dacă mai vreau ceva pe lumea asta, aş răspunde că NU. Norocul meu că nu mă-ntreabă nimeni.”
Anestesia adulmecă sărbătorile ce bat la uşă. Şi ridică probleme „grave”: „Io din cate stiu, fiecare are o zi de nastere si una cand da coltu’, nu? Eh, de Paste ce se sarbatoreste? Invierea, nu? Invierea dupa cele trei zile de cand a murit Iisus, da? Bunnn…si-atunci, de ce in fiecare an trebuie sa fie in alta zi? De ce neaparat sa fie Duminica?” He he he… ce ne-am face dacă n-am fi cârcotaşi?
Probabil voi fi urecheat pentru gulaşul meu în plin post, da’ nu sunt „celebru” pentru ortodoxismul meu şi cred în alimentaţia echilibrată. Mănânc ce şi când am poftă!
gulas_007gulas_008
Nu sunt de acord cu Roxana: „Ceea ce s-a petrecut azi la Strasbourg în timpul summitului NATO demonstrează, din nou, vulnerabilitatea democraţiei faţă de ea însăşi. Democraţia devine sinucigaşă atunci când se uită că fundamentul care o face posibilă este statul de drept şi când, deci, guvernul democratic permite, neprevenind, atentate anarhiste sau extremiste la adresa statului de drept.” Am mai pomenit de asta, da’ la 20 de ani de la „revoluţie” regret că n-am fost mai radical (şi mai violent) atunci. Nu zic că violenţa este soluţia, dar constat că democraţia e doar o iluzie, nu funcţionează şi totul merge până în punctul în care nu deranjezi (foarte tare) puterea. Ori cum suntem monitorizaţi 100% şi ca să revin la „oile noastre” (nu neapărat şi la ciobanii noştri), la noi dacă eşti incomod, statul „democratic” îţi fabrică rapid un dosar în două mişcări şi… un sfert. În ceea ce priveşte titlul articolului scris de Roxana: „ROMÂNIA A AVUT DREPTATE OPRIND BORFAŞII ANTI-NATO” chiar m-a enervat! „Borfaşii” despre care vorbeşte, erau nişte tineri într-un hambar şi făceau un exerciţiu (democratic) de creaţie. Au venit jandarmii şi i-au căsăpit. Ca să păstrăm proporţiile, azi la Strasburg autorităţile ar fi trebuit să dea măcar cu Napalm în demonstranţii violenţi… Puţin spirit liberal n-ar strica. Părerea mea. Chit că – tot părerea mea – ne întoarcem tiptil-tiptil la… fascism.
La „blondele gânditoare” am aflat că atunci când nu gândesc, citesc Tangou-ul… Ha ha ha! 😛 Serios vorbind, subiectul este „despărţirea cu iubire”. Dau copy/paste: „Există oameni care se despart iubindu-se. Şi există oameni care se despart crezând că nu se mai iubesc. Însă după o săptămână de coafor şi bere cu băieţii, luciditatea îşi face loc printre obişnuinţa confundată cu nepăsare. Dar de săptămâna asta de triumf şi destrăbălare n-are noroc orice nefericit. Că nu e pentru toţi norocul.” Este simplu: ne despărţim de iubit/iubită, nu de iubire. Ha ha ha! Sunt blonduţ şi prostuţ, da’ acum ceva vreme am realizat că nu iubim omu’ ci ceea credem că este el, imaginea pe care ne-am creat-o despre el, iubim o „fantomă”, o închipuire, o fată Morgana. Când ne trezim din acest vis sau dăm cu capu’ sau…cu piciorul. Uneori şi la noroc.
La fix s-a potrivit cu text găsit la Thanata. Poate prea fain, poate prea tulburător. „Prizonieri ai aceluiaşi trecut trăiau încă din dobânda primei promisiuni, cu iluzia unui viitor împreună. Declarativ îşi erau indiferenţi unul altuia, trupurile şi le amanetaseră altora pentru o stea fară noroc.” Norocu’ acesta domne! Cică ţi-l mai faci şi singur. Schimb mâna… 😛
gulas_009gulas_010
Unicornu’ are probleme „administrative”… sau cu administraţia. Problema asta e pe toate site-urile cu administraţie autohtonă: pică serverul, se blochează nu ştiu ce, etc. E mai palpitant aşa, mi-am amintit de vremurile „dial-up” când dura 10 minute să deschizi un jpg amărât şi astfel…fumam mult mai mult.
Mă iubesc şi mă urăsc. Simultan. Vorbesc verzi şi uscate. După Tango şi Rock a venit momentul unui Hip Hop de bâţâială relaxantă.

Reţeta. Când carnea a fiert suficient, s-a înmuiat, am pus ceapă, puţin usturoi, rădăcină de pătrunjel şi morcovi tăiaţi mărunt la călit. Când ceapa a prins o uşoară nuanţă aurie, am turnat carnea şi zeama peste şi am adăugat două-trei foi de dafini şi câteva boabe colorate de piper. Am verde, roşu, alb şi negru. Am pus peste şi ardeii de la congelator, tăiaţi tot cubuleţe mărunte. Merge şi un strop de vin roşu. Focul l-am lăsat tot mic, graba strică gulaşul. Am luat cartofii de la fiert, nu trebuie să fie fierţi complet, mai urmează să fiarbă şi cu carnea, i-am decojit şi tăiat cubuleţe. După încă aproximativ jumătate de ceas am adăugat cartofii şi cam două linguri de bulion. Am mai pus puţină pastă de ardei iute şi tot felu’ de condimente, ce mi-a picat la mână. De exemplu am presărat şi puţin busuioc. Mie-mi place aroma pe care o dă. La foc foarte mic m mai lăsat toată combinaţia să mai fiarbă şi să se omogenizeze. La final am mai decorat oala cu puţin usturoi şi ceapă verde, am omis să iau o legătură de pătrunjel verde, dar… asta e! Criză frate! Ha ha ha!  😛
gulas_011gulas_012

Visul de 4 şi 13

Nu eram foarte popular printre Punkerii mei când spuneam că-mi plac The Cure. Nici printre Rockeri nu mă făceau popular şi dacă stau bine să mă gândesc, nu eram la modul general foarte popular, dar asta nu mai are nici o legătură cu gaşca britanică din Crawley, Vest Sussex. Ha ha ha!
Trupa s-a înfiinţat în 1976 şi singurul membru care a supravieţuit tuturor schimbărilor până-n ziua de astăzi, este carismaticul frontman, principalul compozitor şi textierul formaţiei, vocalul Robert  Smith.
La început etichetaţi Punk, ulterior Post-Punk, New Wave, Gothic Rock şi-n final (Rock) Alternativ, The Cure de la debutul din 1979 cu „Three Imaginary Boys” şi până la noul produs „4:13 Dream” lansat pe 27 octombrie 2008, au la activ 13 albume din care au vândut peste 27 milioane de copii.
Interesant de menţionat, probabil cea mai celebră piesă a formaţiei, „Boys Don’t Cry” n-a fost inclusă pe varianta originală a albumului de debut ci doar pe varianta rearanjată pentru piaţa americană şi ulterior la re-editarea discului în forma „Deluxe” ca album dublu din 2004. Piesa a dat titlul controversatului film din 1999 în regia lui Kimberly Peirce şi-n rolul principal cu Hilary Swank care a şi primit Academy Awards-ul pentru cea mai bună actriţă în acel an. Filmul redă un fapt real, tragedia lui Brandon Teena, un băiat care se dădea drept fată şi sfârşeşte violat şi ucis. Da’ nu despre film vreau să vă povestesc, acesta e domeniul lui Alin, se pricepe mult mai bine!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=l8CDERzun4k&feature=related]

Revin la disc, tot exclusiv pe varianta americană a albumului apare şi o altă piesă de succes, „Jumping Someone Else’s Train” şi una din favoritele mele, „Killing An Arab”, piesă controversată care le-a adus nenumărate probleme şi acuze de rasism. Piesa, de altfel face referire la „Străinul” lui Albert Camus: „Standing on the beach/ With a gun in my hand/ Staring at the sky/ Staring at the sand/ Staring down the barrel/ At the arab on the ground/ I can see his open mouth / But I hear no sound / I’m alive/ I’m dead/ I’m the stranger/ Killing an arab”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BD1uGPkxQfA&feature=related]

Marele succes a venit cu albumul „Pornography” din 1982 şi single-ul „Let’s Go to Bed”. Infuzia de Pop şi orientarea spre ritmuri dansate a îndepărtat o parte din fanii Punk şi Goth, dar le-a adus o popularitate lărgită mai ales peste ocean. La sfârşitul anilor 90, piese ca „Just Like Haven” sau „Friday I’m In Love” au pătruns în top 100 Hot Billboard şi astfel formaţia a devenit de notorietate în toată lumea.
Pe lângă cele 13 albume de studio amintite, trupa a lansat mai multe colecţii de single-uri, remixuri şi best of-uri: „Staring At The Sea – The Singles” (1986), „Mixed Up” (1990), „Galore” (1997), „Greatest Hits” (2001) – disc ce conţine un bonus CD cu variante acustice ale pieselor şi „Join the Dots” (2004) – o colecţie de 4 cd-uri cu piese rare şi mixuri inedite. Merită amintit şi live-ul „Paris” din 1993 care a fost lansat şi în format DVD.
Cu toate acestea, patru ani de „pauză” între albumul „The Cure” din 2004 şi până la actualul „4:13 Dream” este o adevărată înfometare pentru fani.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ozh1y7zI0r8]

Dezlipind toate etichetele şi scoţând formaţia din toate cutiile mereu prea strâmte pentru artiştii care fac muzică dincolo de categorii, genuri şi stil, The Cure propun o muzică aparte, au o „faţă” şi o personalitate proprie şi în mare măsură au influenţat evoluţia sound-ului Post-Punk, Dark şi New Wave al anilor 80 şi 90. Chiar dacă s-au evidenţiat într-o bună măsură şi datorită aspectului lui Robert Smith, fără conţinutul muzical deosebit, cu siguranţă n-ar fi ajuns atât de departe şi nu ar fi rezistat atâta timp.
Muzica lor acoperă o plajă largă de stiluri şi sunete de la teme aerisite, sumbre sau tensionate, până la compoziţii ritmate, lejere şi „jucăuşe”. Uneori aparenta veselie este contrastată de textele destul de întunecate ale lui Smith. Excepţiile sunt rare. The Cure combină cu naturaleţe sintetizatoarele, clapele şi pianul sau ritmurile mecanice cu chitare acustice, instrumente suflătoare sau erupţii de chitară electrică. Un element important din sunetul lor este basul şi vocea specială, inconfundabilă a lui Robert Smith. Mereu reuşesc să creeze atmosferă şi farmecul lor constă exact în atmosfera creată.
Unul din albumele lor cele mai complexe este „Kiss Me Kiss Me Kiss Me” din 1987 şi re-editat şi el în 2006. Discul conţine piese Rock cum este introducerea cu „The Kiss”, piese destinse ca „The Catch” sau „The Perfect Girl”, scufundări abstracte ca „If Only Tonight We Could Sleep” sau „A Thousand Hours”, melodii lente sau piese de bubuială-n discoteci cum este „Hot Hot Hot”. Hit-urile discului au fost amintita „Hot Hot Hot”, „Why Can’t I Be You?” şi o altă piesă foarte cunoscută „Just Like Haven”. Dar nu este drept să afirmi despre nici un disc că este mai bun sau mai prost ca celălalt. Fiecare album reflectă pe de o parte momentul în care a fost creat , pe de altă parte starea şi sentimentele celor implicaţi în crearea lui. Nu tot timpul „merge” să-i asculţi şi poate că nu te „prind” din prima, dar dacă-i asortezi cu starea şi momentul potrivit, The Cure se pot dovedii de-a dreptul magici.

curedreamcover

Nici „4:13 Dreams” nu face excepţie de la această reţetă de cocktail servită cu rafinament de The Cure. Discul începe lent, plutitor, într-un fin vâjâit de sintetizatoare, chitare halucinogene şi un ritm pufos cu „Underneath the Stars”. “The Only One” este mult mai relaxată ca şi următoarea „The reasons Why”. „Freakshow” jonglează între un riff Rock combinat cu basul uşor fuzzat şi un ritm săltăreţ de dans ca apoi „Sirensong” să ne liniştească cu armoniile sale de cântec de leagăn. „The Real Snow White” este melodic, cald şi fredonabil ca şi următoarea „The Hungry Gost” construită pe chitara care bâzâie plăcut.
„Switch” este o incursiune electrică şi eclectică, schimbă atmosfera albumului la momentul potrivit ca chitara acustică ce introduce plăcut „The perfect Boy”-ul să aibă efect maxim. „This. Here and Now. With You”  este o joacă de efecte pe chitare şi bas, un experiment sonor pe care degajarea din vocea lui Smith o face plăcută şi poate aduce şi un zâmbet în colţul gurii. „Sleep When I’m Dead” începe sumbru, dar se transformă rapid într-o piesă Rock sănătoasă cu ritm şi greutate fără a fi stridentă. „The Scream” este un alt experiment, destul de apăsător, perfect The Cure ca-n final să revină sunetul Rock în „It’s Over”.
Am făcut doar o scurtă trecere-n revistă a celor aproape 53 de minute ce alcătuiesc albumul, dar sper să aveţi plăcerea şi răbdarea de a-l savura în întregime.
Înregistrările discului au început în 2006 şi s-au întins pe o perioadă de doi ani, lansarea lui fiind de mai multe ori amânată. La un moment dat se zvonea că o să fie un disc dublu, Robert Smith a confirmat că s-au imprimat 33 de melodii, dar multe din înregistrări au fost excluse la o selecţie finală. Sunt şi două piese vechi, rămase din sesiuni anteriore: „Sleep When I’m Dead” este o piesă scrisă pentru albumul „The Head On The Door” din 1985 iar „The Perfect Boy” este construită pe scheletul piesei „A Boy I Never Knew” care n-a mai încăput pe anteriorul album “The Cure”.
De ce „4:13 Drems”? Albumul ar fi trebuit să fie lansat oficial pe 13 septembrie. În cele patru luni premergătoare lansării, în data de 13 a fiecărei luni a fost scos câte un single. Astfel în mai a apărut „The Only One”, în iunie „Freakshow”, în iulie „Sleep When I’m Dead” şi în august „The Perfect Boy”. Amânarea lansării a „născut” editarea E.P.-ului „Hypnagogic States” ce conţine 5 remixuri la cele patru single-uri lansate şi inedita „Exploding Head Syndrome”.

O fi sâmbăta seara, dar când vine vorba de a fi îndrăgostit, tot vineri este!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BFnIP2NT5Yc&feature=related]

să moară duşmanii!

Pe 23 februarie o să fie lansat noul album The Prodigy, “Invaders Must Die” al cincilea LP al trupei Britanice. Aveam un promo din decembrie, am găsit şi tot albumul. Deh, fisurile internetului!
Discul precedent, „Always Outnumbered, Never Outgunned” din 2004 mi-a plăcut foarte-foarte mult, chiar dacă n-a avut acelaşi succes comercial ca precedentele. Trupa lui Liam Howlett de la bun început a reuşit să sune foarte viu în ciuda faptului că vorbim despre muzică electronică, de samplere, sintetizatoare şi tot arsenalul de artificii digitale. Mă uitam pe tot felul de situri, citeam părerile criticilor, zâmbeam la etichete: Prodigy sunt Big Beat, Rock Alternativ, Electropunk, Rave şi Breakbeat, sunt Hardcore Tehno şi Industrial în funcţie de cine-i ascultă. Mare lucru şi puţine formaţii au reuşit să adune aşa un public „pestriţ”. Cine nu s-a zbenguit pe „Breathe” sau „Firestarter”?

PRODIGY_invaders

The Prodigy – MySpace

01. “Invaders Must Die” – 4:55
02. “Omen” – 3:36
03. “Thunder” – 4:08
04. “Colours” – 3:27
05. “Take Me to the Hospital” – 3:39
06. “Warrior’s Dance” – 5:12
07. “Run with the Wolves” – 4:24
08. “Omen Reprise” – 2:14
09. “World’s on Fire” – 4:50
10. “Piranha” – 4:05
11. “Stand Up” – 5:35

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EiqFcc_l_Kk]

Prima piesă,  „Invaders Must Die” a fost pusă la dispoziţia publicului pentru descărcare gratuită pe situl oficial al formaţiei pe 26 noiembrie 2008. Este o piesă cu puţină voce, orientată mai spre zona dansantă, recunoşti că-i Prodigy instantaneu după sunetul şi ritmul impus de tobe şi clapa pregnantă, the Moog Prodigy, acel sunet analogic inconfundabil.
Pe 16 februarie va fi lansat oficial al doilea single „Omen”. Aceeaşi clapă schizofrenică domină şi această piesă, ritmul rămâne alert, nu prea poţi sta locului. „Thunder” ne aruncă înapoi undeva la „Out of Space” în 2001 şi la rădăcinile trupei, după două-trei măsuri cânţi şi fără să vrei: „I hear thunder but there’s no rain/  this kind of thunder break walls and window pane/ I hear thunder but there’s no rain/ this kind of thunder”. Vocea lui Keith Flint a rămas neschimbată şi şi-a păstrat şi acel accent exotic care-l face special. „Colours” revine la tonurile mai experimentale ale precedentului album, rămâne însă intensă şi plină de energie. „Take Me to the Hospital” are basul acela pulsant de Hardcore din „Breathe”, are clapele şi vocea nebună din deja amintita „Out of Space” şi un tempo agresiv. Apropo de spital, „Take Met o the Hospital” este şi numele noii case de discuri al formaţiei, acest album fiind primul lor produs independent. „Warrior’s Dance” este o versiune revizuită la „No Good (Start the Dance)”, este mai experimentală, dar te ţine pe ringul de dans. „Run with the Wolves” îl are la tobe pe Dave Grohl (Foo Fighters, ex-Nirvana), poate şi din acest motiv are un gust mai „Rock”, dar rămâne o piesă profund Prodigy, clapele sună violent şi schizofrenic în acelaşi timp, ritmul este ameţitor şi vocea lui Keith obsesivă. După încă o scurtă repriză de „Omen” scoatem chibriturile pentru „Firestarter”, pardon! „World’s on Fire”. Vă e clar, nu? „Piranha” revine iar în zona mai experimentală trasată de „Always Outnumbered…” ca-n final să mai sărim odată-n sus pe „Stand Up”, o piesă instrumentală şi cu un sunet de old-school sănătos şi o linie melodică atipică pentru The Prodigy, ceva ce mi-a amintit de alte vremuri şi de altceva, altcineva, dar nu pot să vă spun (sau spoon?) de ce.
M-am liniştit, „Invaders Must Die” n-are nicio legătură cu „să moară duşmanii de ciudă”, aşa că-l dau la maxim să moară de bucurie şi vecinii…Să le stea salamu’, puştiu şi guţă-n gât!

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=olHnyslc-OM]

metalmorfoza

M-am apucat să scriu despre Adrian Năstase şi discursul său teribil şi teribilist, dar mi-am dat seama că nu are rost să scriu al 6548-lea blog despre asta, chiar dacă şi eu îmi doresc ca instituţiile statului să funcţioneze, bugetul să răspundă nevoilor oamenilor, justiţia să apere cetăţenii, penitenciarele să nu lase criminali pe drumuri, pensionarii să aibă pensii mai bune, profesorii să aibă salarii mai mari, de asemenea şi medicii şi funcţionarii publici şi, nu în ultimul rând, naţionala României să se califice în Africa de Sud iar turismul (ecumenic?) să triumfe în România.

Poate cu un mic amendament: justiţia nu trebuie să apere cetăţenii – asta ar fi datoria Poliţiei, Jandarmeriei, al S.R.I.-ului şi-n caz de un nedorit război al Armatei – justiţia ar fi momentul să-şi facă treaba şi borfaşii, infractorii, criminalii, hoţii şi corupţii să ajungă după gratii. Indiferent că-i cheamă Iliescu, Năstase, Verestoy, Gorbunov, Becali sau cum i-o chema.

Atât.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=92miS5edOao]

Nici n-a început bine anul şi au dat năvală Metaliştii de ligă grea-n Bucureşti. Şirul l-au deschis britanicii din Napalm Death în promovarea proaspătului lor album „Time Waits For No Slave” într-un concert pe 11 ianuarie la Becker Brau în faţa a 400 de fani. N-am fost la concert, dar mi-am băgat nasul (urechile) în album. Recunosc, nu-s fan Napalm Death, din cele 14 albume începând cu debutul „Scum” din 1987, cred că am început să-i urmăresc abia de la „Fear, Emptieness, Dispair” din 1994. Atunci trupa a renunţat la Grind-Core şi a început să experimenteze, să devină şi muzicali, nu doar extremi şi vitezomani. Fanii evident au considerat asta ca trădare şi semn de comercializare, dar asta e o altă mâncare de peşte! „Diatribes” din 1996 este probabil cel mai experimental produs al lor şi favoritul meu. Cu următoarele albume, „Inside the Torn Apart” (1997) , „Words from the Exit Wound” (1998 ) şi terminând cu „Enemy of the Music Business” (2000), treptat Napalm Death au revenit spre stilul care i-a consacrat. „Order of the Leach” (2002), „Leaders Not Followers part 2” (2004), „The Code Is Red…Long Live the Code” (2005) şi „Smear Campaign” (2006) sunt discuri corecte, redefinesc elementele tradiţionale de Grind-Core într-un Metal tăios, energic şi momentele mai „lente”, riff-urile de respiro fac muzica lor mai accesibilă şi pentru un public puţin mai larg.

napalmdeathtimewaitsfornoslave

Cele 14 piese de pe „Time Waits For No Slave” păstrează reţeta ultimelor produse, predomină temele brutale, ritmurile alerte, secvenţele experimentale au dispărut aproape în totalitate, dar au mai rămas mici ruperi, pete de culoare şi câteva riff-uri ce taie sănătos câte o piesă şi lasă omul să tragă aer în piept. Dacă supravieţuieşti primele patru piese, ai mintea odihnită şi nervii suficienţi de tari, de la „On the Brink of Extinction” discul devine tot mai interesant. Urmează ceva mai experimentalul „Time Waits For No Slave” care combină strofele Grind cu un refren mai lent, colorat interesant şi sprijinit şi de un cor vocal atipic pentru trupă, „Life And Limb” este o piesă aproape tradiţională ce aminteşte de momentele bune ale regretaţilor Pantera şi nici „Downbeat Clique” nu este departe de acel sound. „Fallacy Dominion” combină armonii interesante şi aduce şi ceva pasaje mai lente. Nu este un disc revoluţionar, dar este un album corect. „Politically corect”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OJS76JZbP1s]

Într-un interviu acordat de Max Cavalera revistei „Revolver Magazine” în 2007 a lansat ideea unei posibile reuniuni al formaţiei Sepultura în cadrul Ozz Fest-ului. Lucrurile au evoluat într-u totul altă direcţie: Igor s-a alăturat proiectului proaspăt al lui Max, botezat sugestiv Cavalera Conspiracy şi a părăsit şi el Sepultura. În aceste circumstanţe nu ştiu câtă lume mai spera într-un nou album al Brazilienilor, cu toate acestea, al 11 disc Sepultura nu doar că a fost lansat pe 16 ianuarie 2009 şi băieţii pe 7 februarie au şi sosit la Bucureşti in cadrul primei ediţii al „My Metal Festival”-ului să-şi promoveze proaspătul produs în Sala Polivalentă. Sesiunea nu-i o scuză, da’ alta n-am, am mai ratat un eveniment!

Numele Alex vă spune ceva? Anthony Burgess? Sau poate Kubrick? 1971? Portocale Mecanică? Exact! „A-Lex” – titlul noului album Sepultura – se referă la acel Alex şi băieţii şi-au propus un nou album concept după „Dante XXI” care  s-a bazat pe „Divina Comedie” a lui Dante Aligheri.

sepulturaalex

Discul porneşte cu un scurt intro „A-Lex I” care surprinde cu prezenţa sintetizatorului, clapele fiind mânuite de invitatul Eduardo Queiroz pe tot parcursul albumului. „Moloko Mestro” revine cu un riff puternic în zona sunetului tradiţional al formaţiei, Thrash Metal curat, simplu şi energic. Calităţile noului baterist, Jean Dolabella (ex-Udora şi Rock Fellas) se fac simţite în „Filthy Rot” care include şi pasaje de percuţie Braziliană tradiţională, nuanţe Electro-Industriale şi un cor ce dă culoare interesantă. „We’ve Lost You” a fost prima piesă disponibilă pe pagina MySpace a formaţiei, este o piesă ce porneşte uşor cu chitară acustică, apoi vine şi riff-ul cu toba, piesa devine apăsătoare şi este grea (Heavy) fără să fie rapidă. „What I Do!” mai încinge puţin atmosfera pentru două minute. Surprinzător, majoritatea pieselor sunt foarte scurte, 2-3 minute. „A-Lex II” este încă o piesă instrumentală ce combină sonorităţile Braziliene cu Metalul Nord American, sunt pete muzicale interesante. „The Treatment” este încă un Thrash galopant ca apoi în „Metamorphosis” să slăbească uşor ritmul şi în doar 3 minute să ne treacă prin stări şi abordări diametral opuse. „Sadistic Values” cu cele aproape 7 minute este şi una din cele mai interesante compoziţii de pe album. Derrick dovedeşte că are veleităţi vocale adevărate şi sincer nu înţeleg de ce nu le etalează/foloseşte mai des. După un început tulbure construit predominant pe tobe, voce şi ceva electronică, piesa intră în tempoul tradiţional şi devine încă o desfăşurare tipic Sepulturistă şi trece neobservat în „Forceful Behavior” o piesă cu un ritm ceva mai alert. „Conform” închide şi ciclul doi al discului şi ajungem la „A-Lex III” încă o instrumentală scurtă. Apropo de „A-Lex”, ingenioasă găselniţa din latinul Ab (departe) şi Lex (lege) în combinaţie cu numele personajul şi caracterul lui Alex. „The Experiment” nu putea fi decât încă o piesă mai Thrash urmată de un moment bun al discului: „Strike” cu un bas sănătos şi chitara uşor Industrializată. „Enough Said” ne scoate rapid din sonorităţile Metalice şi ne aruncă într-o interesantă incursiune în lumea lui „Ludwig Van” (Beethoven of course! Cei care au văzut filmul lui Kubrick, ştiu de ce!). Urmează „A-Lex IV” şi finalul cu „Paradox”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NbROQxe4aV4&feature=channel_page]

„A-Lex” nu este nici „Chaos A.D.”, nici „Roots” şi poate nici măcar „Roorback”, dar este un disc dinamic şi colorat şi dovada că Sepultura merită să rămână pe scenă.

Şi apropo de scenă, pe 16 martie ne onorează cu vizita sa şi Max cu trupa Soulfly pentru un concert la Sala Polivalentă în promovarea genialului album de anul trecut „Conquer”. Cu siguranţă merită fiecare bănuţ din cei 75 Ron cât costă biletul!

kreatorhordesofchaosl

Nici nu apucăm să ne dezmeticim, pe 9 februarie la Becker Brau năvălesc peste noi „hoardele haosului”! Când vine vorba despre germanii de la Kreator îmi amintesc două lucruri: 1. albumul genial din 1992 „Renewal” – un disc mai experimental şi uşor Industrializat, deloc apreciat de public şi 2. un interviu din Metal Hammer al lui Nick Holmes (Paradise Lost) în care povestea despre un turneu dezastruos în America împreună cu Kreator, turneu de prin 1993-1994 dacă ţin bine minte, vremuri când erau deja Regi în Europa, dar în America abia de se adunau 4-5 oameni la concertele lor, turneu deprimant în urma căruia au ajuns în pragul destrămării, şi în care cel mai distractiv lucru era să-l întrebe în autobusul de turneu pe Mille Petrotzza despre conţinutul textului piesei „Bonebreaker”…Hahaha! Bine, dacă mai sap puţin, nu departe, doar prin 1988, îmi amintesc că prietenul meu Goro primise de la „sursa” din capitalismul corupt şi desfrânat o casetă care pe o parte avea „Endless Pain”-ul, pe partea cealaltă „Pleasure to Kill”-ul. Nu auzisem nimic aşa turbat până atunci, brusc Slayer sau The Exploited păreau copii inocenţi şi rapid mi-am şi “tras” un logo mare cu Kreator pe spatele hainei de camuflaj cu care defilam în acele vremuri… Eram singurul Punker din Braşov şi prieten cu toţi Rockerii, de bătut ne băteam doar cu cocalarii…Alte vremuri!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=a4CB-qTBIvI&feature=PlayList&p=745F4EFCEAB7F3E8&playnext=1&index=2]

„Hordes of Chaos” a fost lansat oficial pe 13 ianuarie 2009, este al 12-lea album al formaţiei şi conform spuselor lui Mille, este un disc imprimat aproape-n totalitate live, fără prea multe artificii de studio. Actuala formulă a trupei este alcătuită din Mille Petrozza – chitară, voce, Sami Yli-Sirniö – chitară (membru din 2001 şi component activ al formaţiei Waltari), Christian Giesler – bas (membru din 1994) şi bateristul veteran, co-fondatorul formaţiei, Jürgen ‘Ventor’ Reil (absent doar în perioada 1994-1996). Albumul debutează cu chitarările armonice ce amintesc uşor de Iron Maiden ca imediat Mille să se desfăşoare şi se trece la Thrash-uiala tradiţională: „Everyone hates everyone…Chaos!” „Hordes of Chao (A Necrologue for the Elite)” este o piesă care aliniază toate elementele de marcă Kreator şi este un început promiţător. Trecere directă prin tobe şi ajungem în „Warcurse”. Reţeta este neschimbată, combinaţii de riff-uri armonice cu pasaje de măcinare (grinding) Thrash. Vocea lui Mille este neschimbată şi textele rămân în aceeaşi zonă, de la „Violence is conquering the world” la „Violence, total violence unlike anything You have ever seen before”. Clişee? Probabil, dar fac parte din arsenalul Kreator, fără acestea ar fi ca AC/DC fără riff-urile lui Angus şi textele cu „money”, „Rockin’”, whiskey şi femei. În „Amok Run” Mille cântă surprinzător pe o temă de chitară acustică, dar piesa intră-n normal cu un riff care iar m-a dus cu gândul la Maiden, la fel ca şi riff-ul de bază din „To The Afterborn” unde şi refrenul aminteşte de Britanici.

„Hordes of Chaos” este un disc „regular”, obişnuit pentru gaşca lui Mille, nu aduce nimic nou şi rămâne în categoria discurilor corecte ca şi ultimul Napalm Death.

Alături de Kreator luni seara-i mai putem vedea pe: Caliban (Germania), Eluveitie, Emergency Gate, Taine şi Snapjaw.

Setlistul concertului conform site-ului Metalhead : 01. Intro 02. Hordes Of Chaos 03. Warcurse 04. Extreme Agression 05. Phobia 06. Voices Of The Dead 07. Enemy Of God 08. Destroy What Destroys You 09. Pleasure To Kill 10. To The Afterborn 11. Corpses Of Liberty 12. Demon Prince 13. The Patriarch 14. Violent Revolution 15. Terrible Certainty 16. Betrayer 17. Amok Run 18. Riot Of Violence  PLUS 19. Flag Of Hate 20. Tormentor

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hcDhw90VTQg&feature=related]

dezamăgiţi de soare

Era parcă în vara anului 1994, la nici doi paşi de casa mea, în vitrina vechiei consignaţii, am văzut nişte coperţi de CD-uri. Am intrat din curiozitate şi am găsit un teanc de CD-uri originale, aduse de o femeie mai în vârstă care le primise de la fiul său plecat pe nu ştiu unde. Sincer, nu cunoşteam nici un nume, erau CD-uri promoţionale, trimise la radiouri şi reviste de casele de discuri, dar preţul era tentant şi dacă cei din magazin nu aveau CD player, am cumpărat vreo zece discuri la „plezneală”. M-am dus acasă, am pus repede câte puţin din fiecare, apoi am fugit înapoi la magazin şi le-am cumpărat pe toate.
Aşa m-am ales cu nişte noi prieteni ca BiGod 20, Black 47, Ugly Mus-Tard, H.P. Zinker, Candy Machine şi nu în ultimul rând cu albumul de debut al Belgienilor de la dEUS „Worst Case Scenario”, lansat anul acela.

După un scurt intro, discul începe cu o vioară tăioasă şi obsedantă: aceasta este „Suds & Soda”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=h3r7Oo0Fs-8&feature=related]

o piesă care te prinde şi nu îţi mai iese din cap niciodată. Strofa haotică, febrilă este urmată de un refren cald şi melodios iar soloul zgomotos, cu iz de The Doors şi psihedelic de anii 70 dar în veşminte noi, experimentale fac imaginea completă a trupei. În extrema cealaltă se situează „Hotellounge (be the death of me)” o piesă mai aerisită, mai aşezată, dar tot purtând amprenta vibrantă şi tensiunea care caracterizează tot albumul. dEUS nu sunt doar muzică şi versuri într-o orchestraţie şi interpretare genială, sunt Artă. Este o construcţie sofisticată, dar vie şi naturală, fiecare moment îşi are farmecul său de la piesa de titlu „W.C.S (First Draft)”, trecând prin zgomotoasa „Morticiachair” şi terminând cu vesela „Shake Your Hip” şi „Divebomb Djingle”. Worst Case Scenario este un album atât de bun încât chiar şi lor le este greu să-l egaleze.

Al doilea album, „In a Bar, Under the Sea” a apărut în 1997 şi am avut şansa să-i văd live la Budapesta. O experienţă unică şi fascinantă. Sunt extrem de electrizanţi live, reuşesc să redea frumos „nebunia” din studio condimentând-o cu noi experimente sonore. Piese pulsante ca „Fell Off The Floor, Man”, infuzii de (Acid) Jazz ca-n „Theme From Turnpike” , sentimentalism relaxat şi deloc siropos ca-n „Little Arithmetics” şi tensiunea pulsantă din „For The Roses” completează perfect cartea de vizită a celor din dEUS.

Să nu rataţi splendida „Disappointed In The Sun” !

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YQkuJcP1diY&NR=1]

Pentru o zi ploioasă, pentru un moment amar, nu ştiu dacă s-a scris vreo piesă mai potrivită!

„Who could tell the story better
About the things that I went through
Some were great but most were terrifying and so spooky too
Had to get out of there, to hide away
Had to get out of there, to find my way
I troubled everything too soon
Now where I want to be is
Where I want to be is
Need I say my only wish was
To escape my earthly life
High skies were no option whereas
Diving deep in oceans wide
Was the way for me, to hide away
A possibility, to leave today
I troubled everything too soon
Now where I want to be is
Where I want to be is
Under the sea is where I’ll be
No talking ’bout the rain no more
I wonder what thunder will mean, when only in my dream
The lightning comes before the roar
Circumstantial situations, now I know what people meant
Beware of the implications, God I’ve had enough of them
Dedicated to be brave and find a way
Just picking out a wave and slide away
I troubled everything too soon
Now where I want to be is
Where I want to be is
Maybe taking it another hour then taking away the pain
Maybe taking it another hour then taking away the pain
Maybe taking it another hour then taking away the pain
Then taking away the pain
Then taking away the pain
Then taking away the pain
I troubled everything too soon
Now where I want to be is
Where I want to be is
Under the sea, is where I’ll be
No talking ’bout the rain no more
I wonder what thunder will mean, when only in my dream
The lightning comes before the roar
Under the sea, down here with me I find I’m not the only one
Who ponders what life would mean if we hadn’t been
So disappointed in the sun
And that’s why we’re thinking
That’s why we’re drinking in a bar under the sea
And that’s why we’re thinking
That’s why we’re drinking in a bar under the sea”

“The Ideal Crash” lansat în 1999 începe mai zgomotos, mai Rock cu „Put The Freaks Up Front”, o piesă cu elemente moderne, are puls şi un ritm obsedant, chitara scârţâie, vocea este neschimbată, caldă, dar incisivă când tema o cere, băieţii şi-au păstrat nervul şi acea tensiune specifică care i-a consacrat, au vitalitate, totuşi parcă lipseşte ceva… Nu aş putea spune ce. Probabil aşteptările mele erau prea mari, re-re ascultând discul, încet-încet se strecoară prin urechi spre sufletul meu, dar dacă-mi vine să ascult dEUS, tot după primele două discuri îmi întind tentaculele… „Sister Dew” este o piesă lentă, acompaniată discret de violoncel, creşte în intensitate treptat, dar rămâne în zona de plutire: „Please forgive me if I keep on smiling/ but every sad story has a funny side in/ from that moment on I felt like crying… every day.” Tot discul rămâne în zona mai melancolică, cu nota uşor realist-cinică care m-a prins din prima la ei. „One Advice, Space” este uşor mai electro, chiar dacă rămâne undeva în fundal – cred – un quartet de corzi şi un cor eteric, aproape ireal.
„The Magic Hour” este tot o piesă lentă, mai acustică, mai interiorizată, cu aceeaşi orchestraţie soft, cu nelipsita vioară şi cu o rupere de ritm şi ton splendidă pe finalul compoziţiei. Piesa de titlu readuce puţin ritm şi tensiune, dar rămâne totuşi într-o zonă destul de abstractă. Single-ul „Instant Street” este mai lejeră în contextul albumului şi aduce puţină eliberare, chiar dacă numai veselă nu este! „Magdalena” este încă o piesă lentă, „Everybody’s Weird” este cel mai zgomotos moment al albumului, urmat de experimentul de şase minute jumătate „Let’s See Who Goes Down First”. Discul se termină cu o altă piesă la fel de lungă, „Dream Sequence #1”, mai puţin experimentală, dar o perfectă reflexie a întregului disc.
Ascultând dEUS este aproape imposibil să nu ţi-se deruleze filme în faţa ochilor. Au acest efect hipnotic. Vezi filmul şi vrei să fi parte din el. Te scufunzi. dEUS cer răbdare, uneori sunt abstracţi şi dificili, greu de digerat. Membrii formaţiei sunt implicaţi în zeci de alte proiecte şi toate aceste escapade şi experimente se întorc şi pe albumele lor, îşi fac loc în noile călătorii sonore.

La vremea lui am ratat albumul „Pocket Revolution”, scos în 2005. Discul începe lent, parcă anevoios, piesa de peste şapte minute, „Bad timing” abia după jumătatea ei prinde viaţă. „7 days, 7 weeks” este undeva între lejeritate şi căutare interioară, exprimată fin acustic, dar pulsant. „Stop-start nature” explodează energic, este mai Rock ca tot ce a oferit dEUS pe ultimele două albume, are nerv. Din fericire dEUS păstrează linia şi pe următoarea „If you don’t get what you want”: este o piesă zgomotoasă şi tensionată. Chiar dacă următoarea „What we talk about (when we talk about love)” are elemente de Electro-Industrial, este o rupere de ritm inteligentă, are o sacadare care te prinde şi te ia cu ea. La  „Include me out” realizezi că trupa îşi caută rădăcinile în direcţia primelor două albume, parcă îşi regăseşte trăirile originale, le reformulează ingenios, găseşte acea aromă dulce-amăruie pentru care te îndrăgosteşti de ei. Puţin Jazz, puţin Rock Indie/Alternativ, multe game experimentale, o reţetă magică care-i face deosebiţi. Piesa de titlu menţine magia, este colorată, fină şi abstractă. Pulsează şi reflectă dorinţa revoluţiei…Evoluţiei.
Zgomotele sănătoase, bas-ul fuzzat revin în „Nightshopping”, dinamitând discul în sens pozitiv. „Cold sun of circumstance” combină ingenios momentele de „furie” cu escapade sensibile care ne introduc în piesa următoare: „The real sugar”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3LaRC9CJFCw]

o adevărată perlă naturală, neşlefuită, dar splendidă. „Only love is the real sugar/ Only love is the real…” Următoarea piesă, „Sun ra” este o nouă călătorie dEUS, alte aproape şapte minute de căutare şi răvăşeală tensionată, frumos pastelată, aşezată în diferite ritmuri şi acorduri. Finalul, „Nothing really ends” este o revenire la teme Jazzy, vine ca o concluzie rece, ca o floare oferită pe înserate. „Mă mai iubeşti?”  🙂

deus

Anul trecut am ratat concertul de la a şasea ediţie a Stufstock-ului din Vama Veche, dar n-am mai ratat noul album, „Vantage Point” lansat pe 18 aprilie. Adevărul este că la o audiţie superficială, nu m-a convins discul, dar după 2-3 ascultări parcă nu-mi vine să-l mai scot din CD player şi în final „Vantage Point” intră clar în topul meu personal cu albumele cele mai reuşite pe anul 2008.  „When She Comes Down” parcă începe de unde s-a terminat albumul anterior, creşte în valuri consecutive şi introduce ingenios următoarea piesă „Oh Your God” , un imn Rock furios, aproape atipic pentru dEUS. Cred că acesta este ingredientul secret al formaţiei: mereu experimentează şi mereu surprind prin ceva nou. Albumul alternează ingenios momentele calme, sensebile, cum este „Eternal Woman” sau „Smokers Reflect” cu piesele energice, uneori umplute cu sunete noi, electronice, cum sunt „Favourite Game” (Leonard Cohen?) , „Slow” sau „The Arhitect”. Ultima din cele zece piese, magicul „Popular Culture”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GGzcqzO78H0]

te face să cânţi, să dansezi şi să-ţi doreşti să re-asculţi tot discul:
„Let me tell you a thing
On popular culture
American swing
The British add sulphur
I’ll buy you a beer
If you can compete from here

They throw you a line
Let me see it you catch it
And they’ll give you some time, sure
If you got something to match it
Just as long as you know
Who is running that show, oooohhhh

And I was thinking, well hey
I’m gonna throw it away
Throwing out my popular culture
Cause now you know it’s not great
If you don’t come from the states
You will always be late to be in popular culture

From western slang
To showbiz spells
You’d almost think
There’s nothing else

Can you give me the news
On the romantic actor
No, I don’t really care but his blues
Is for me a distractor
Through his eyes I can see
What is wrong with me… oooooh…

And I was thinking, well hey
I’m gonna throw it away
Throwing out my popular culture
Cause now you know it’s not great
If you don’t come from the states
You will always be late to be in popular culture

From western slang
To showbiz spells
You’d almost think
There’s nothing else

And I was thinking, well hey
Well what the hell is my place
If someone else will dictate
My singular culture
Cause everybody’s a star
And if you don’t think too far
You can define who you are
Through popular culture

It’s like you’re not really seen
Without a fashionable spleen
That is so much alike the one
Your heroes suffered

And so you gotta be strong
You’ve got to just speak in tongues
About how you belong
In popular culture”

Fiecare piesă, fiecare album dEUS îşi are farmecul său dacă reuşeşti să-l asortezi cu starea potrivită. Poate că nu sunt foarte accesibili la o primă audiţie, dar au calitatea să se facă indispensabili dacă le acorzi suficient timp şi atenţie.

Dacă v-au plăcut dEUS, puteţi săpa şi după Americanii de la EELS

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V2yy141q8HQ&feature=fvsr]

merită şi ei gustaţi. Asta ca să nu vă trimit direct în braţele celor de la Radiohead.

Plec şi eu să beau ceva….Nu, nu sub mare ci la munte, într-un bar undeva-n Braşov. 🙂

trei în unu: magnetism, gheaţă şi democraţie

N-a fost un an rău, din punct de vedere muzical 2008-ul. Încet-încet am intrat şi noi în circuitul European al concertelor. Deh, cu mp3-urile şi download-urile, s-a schimbat şi faţa industriei muzicale, accentul nu mai cade pe milioanele de discuri vândute, ci pe concerte. Mai greu o duc cei din industria cinematografică, da’ asta este o altă poveste!
Am avut parte de distracţie, nu glumă. În acelaşi an, la distanţă de câteva zile să ai ocazia să vezi trupele adolescenţei: Iron Maiden, Judas Priest, Queensryche şi Metallica, e mare lucru! Dar lista cu artiştii care ne-au onorat este lungă: Paradise Lost, Massive Attack, Tricky, Manic Street Preachers, Kaiser Chiefs, Rosin Murphy, Apollo 440, Cypress Hill, Nelly Furtado, Unkle, The Dandy Warholes, dEUS, Ross the Boss (ex-Manowar), Primal Fear, Exploited, Madball, Morcheeba, ATB, Nouvelle Vague, Koop, Def Leppard, Whitesnake, Chick Corea, John McLaughlin, etc. Este adevărat, au fost şi nume care ne-au ocolit cu eleganţă: Ministry sau Slayer au preferat Sofia şi Budapesta…probabil din obişnuinţă.
Festivalurile adună şi publicul şi numele sonore, dar şi la concertele „obişnuite” mişcarea este tot mai mare. În ceea ce priveşte noul an, s-au anunţat deja multe nume, lista o deschide Sting, dar au fost deja veteranii de la Napalm Death şi urmează Kreator în februarie. Criza rămâne un vis urât ce umple golul din mass-media şi justifică timpul pierdut cu bazaconii al noului Guvern. Dar e duminică, să lăsăm politica să doarmă.

Era să zic „show biz da’ mulţi”. Biz în acest caz, probabil prescurtarea de la „bizoni”, nu, nu animalele pentru care am toată stima, ci „specimenele” care populează (şi) zona industriei de „entertainment”.
Citeam undeva despre plusurile şi minusurile anului 2008. La „mari dezamăgiri” figurau Metallica cu „Death Magnetic”. Autorul plângea după 1986 – „Master of Puppets” – şi desfiinţa sunetul discului, producţia lui Rick Rubin. Eu sincer m-am bucurat că băieţii l-au expediat pe Bob Rock, disc cu sunet mai prost ca „St. Anger” nu cred că am în colecţie, eventual doar dacă sap după nişte demouri de Thrash Metal de la sfârşitul anilor 80… Mie nu mi-au mai plăcut Metallica cu cele două „Load”-uri, dar reanalizând la rece perioada, din cele două discuri iese unul bun cu siguranţă. „Garage Inc.”-ul a fost o variantă extinsă la E.P.-ul din 1987 „The $5.98 E.P.: Garage Days Re-Revisited” şi conţine doar prelucrări iar „S&M”-ul din 1999 a fost un experiment ratat, o încercare de a ajunge la un public şi mai larg. „Death Magnetic” este un album care pune oarecum lucrurile la punct şi Metallica sunt din nou „băieţii în negru”, pe merit, cea mai populară formaţie din aria Metalului. Cu vânzări de peste 95 milioane de discuri, succesul formaţiei este probabil inegalabil.
metallica_death_magnetic_coverNu ştiu dacă doar din cauza numeleu, dar “Death Magnetic” mi-a amintit de formaţia Monster Magnet.
Revenirea la vechiul logo cred că este un mesaj direct pentru fanii primelor 4 albume: “băieţi, gata cu prosteala, ne-am întors!” Fac încă o confesiune, Radioul City FM ne-a tot bombardat cu primul extras single “The Day That Never Comes” , piesă care nu prea m-a dat pe spate, aşa că am fost neîncrezător.
Sunetul bătăilor de inimă şi o chitară de undeva din spate într-un crescendo Psihedelic marchează introducerea în album şi în piesa “That Was Just Your Life”. Atmosferă uşor Slayeriană aş îndrăzni să spun, dar după câteva măsuri intrăm în plină era “…And Justice for All” cu un riff ce ne salută ca o veche cunoştinţă de mult neîntâlnită. Schimbările de ritm, vocea lui Hetfield, sunetul, adică totul, se încadrează perfect în atmosfera trupei din 1988. Ce dracu am făcut cu viaţa mea în ăştia 20 ani?! “The End of the Line” te prinde repede cu ritmul său uşor săltăreţ şi cu riffurile tăioase. Linia vocală pe strofe ne aruncă înapoi la “Creeping Death” iar refrenul ne aduce undeva la “Fuel”. ” Need… More and more  Tainted misery. Bleed… Battle scars Chemical affinity. Reign… Legacy Innocence corrode. Stain… Rot away Catatonic overload. Choke… Asphyxia  Snuff reality. Scorch… Kill the light Incinerate celebrity. Reaper… Butchery Karma amputee. Bloodline… Redefine Death contagious deity.”  Piesa are şi un pasaj lent, de atmosferă, plăcut şi bine încadrat: “The slave becomes the master.”… Urmează o altă piesă “dansantă”, “Broken, Beat And Scarred”. Cam aici m-am liniştit, mi-am aprins o ţigară şi am zis, da domne, ăştia sunt iar Metallica, şi mi-am pus sau am pus întrebarea: “ce aţi mai făcut băieţi din 1991?” Am ajuns la amintitul ” The Day That Never Comes”. Început a la “Nothing Else Matters”, chiar şi armoniile sunt tot pe acolo, adică aşa şi aşa. Când se “supără” tot pasajul este un tribut Iron Maiden pe faţă: solouri cu chitări gemene şi tot tacâmul, doar tempoul rămâne inconfundabil Metallica. Până la urmă ascultată acasă pe boxe adevărate şi nu la serviciu pe un radio miniaturizat, nici piesa asta nu pot să zic că e rea. Ba, poate că după încă 10 ascultări o să-mi şi placă. “All Nightmare Long” este un titlu potrivit pentru încă o rockăială adevărată. Piesă tare este şi următoarea “Cyanide”, cu schimbări inspirate, sunetul şi mixajul este perfect, fără fiţe, dar bine echilibrat şi redă excelent dinamica formaţiei şi păstrează şi gustul de viu. Sper ca următorul single să fie făcut la “Cyanide”: “Suicide, I’ve already died, You’re just the funeral I’ve been waiting for, Cyanide, living dead inside, Break this empty shell forevermore!” şi nu la următoarea piesă de pe disc: “The Unforgiven III”. Doi-ul cred că l-am ratat…  A, a fost pe “Re-Loaded”…aha, hahaha! O baladă de aproape opt minute, mă puteam lipsii de ea, dar nu, nu e nasoală piesa şi are o orchestraţie interesantă pe alocuri. “The Judas Kiss” începe într-o manieră de Metal Simfonic dar din fericire e doar aşa o foarte scurtă introducere, vine iar ritmul galopant şi accentuat în modul caracteristic al trupei, ruperile sunt bine venite, chitara furnizează un riff sănătos, pe anumite pasaje mi-au amintit în mod plăcut de regretaţii Pantera. “Suicide And Redemption” cu cele aproape 10 minute ale sale este cea mai lungă piesă de pe discul care orcium nu are piese sub 6 minute şi majoritatea sar de 7. Dacă vă mai spun şi faptul că este o compoziţie instrumentală… M-a surprins, dar în mod plăcut. Finalul cu “My Apocalypse” este încă o dovadă că băieţii s-au întors la statutul de băieţi, că Metallica încă nu este o trupă pe care să o tăiem cu regret de pe lista imaginară a formaţiilor Metalice adevărate şi că în final, trupa s-a regăsit, şi-a regăsit rădăcinile într-un mod absolut demn şi că merită tot respectul.
Eu zic că producţia veteranului Rick Rubin este ireproşabilă şi băieţii au prestat impecabil. Titlul albumului este o trimitere/referire la magnetismul cu care Moartea a atras Rockerii celebrii… Dimebag (Pantera), Layne Staley (Alice In Chains), etc. R.I.P. Dau volumul la maxim şi-mi las vecinii să bată-n ţevile de la calorifere şi să se caţere pe pereţi. „Death Magnetic” este un album care ne scoate din monotonia gri a marilor oraşe manelizate, cu miros de mici şi gust de bere la plastic.

black_ice_coverPomul lăudat la care de la mic la mare s-a strâns toată lumea a fost Back in… „Black Ice”. Rulând la relantiu noul album AC/DC mi-am amintit de tovarăşul Moculescu care într-o splendidă sâmbătă, în emisiunea “Atenţie! Se cântă” a scăpat porumbelul fript pe gură: “Bine, bine, dacă insistaţi, am să vă cânt un nou şlagăr în primă audiţie!”  Cam aşa stă treaba şi cu Angus şi compania: au lansat o nouă colecţie de… standarde. Ca-n Jazz.
Băieţii nu inventează şi nu reinventează nimic: livrează. Dacă îţi plac, o să dai volumul la maxim, dacă nu, niciodată nu vei gonii prin casă cu mătura pe post de chitară şi cu mersul de gâscă a la Angus prin sufragerie. Sincer, mie îmi plac lucrurile simple, fără fiţe şi dacă un nou produs AC/DC este mai interesant ca “Flick of the switch” sau “Fly on the Wall”, eu mă declar perfect satisfăcut.
Trupa a rămas neschimbată: Brian Johnson –voce (61 de ani!), Angus Young – chitară, Malcolm Young – chitară şi voce, Cliff Williams – bas şi  Phil Rudd – tobe. Producătorul Brendan O’Brien şi inginerul de sunet Mike Fraser au păstrat intact sunetul simplu al trupei, totul este exact aşa ca produsele vechi de la sfârşitul anilor 70, totul este balansat şi aşezat, dar deloc steril. Albumul a fost imprimat în perioada martie-aprilie 2008 într-un studio din Vancouver şi lansarea oficială a discului se face în trei paşi: 17 octombrie – Germania, Italia, Elveţia, 18 octombrie – Australia şi pe 20 octombrie în tot restul lumii.
“Black Ice” porneşte agale cu personalul “Rock’N’Roll Train” . “Surpriza” plăcută este că deşii au trecut opt ani (!) de la “Stiff Upper Lip”, totul a rămas aşa cum au stabilit încă din 1975. Este un disc ceva mai lent şi ajuns la “Rock’N’Roll Dream” mi-am amintit că parcă tot AC/DC-ul este o reinterpretare a unui Zeppelin genial , cele 55 de minute care fac acest album şi cel mai lung produs de până acum al băieţilor Australieni, trec totuşi repede şi dacă uiţi discul pe repeat, nu-i bai, curge “liniştit” şi toată ziua. Aşa am păţit eu.
Sunt 15 piese, din care mie cel mai mult mi-au plăcut “Stormy May Day” , “War Machine”, “Money Made”  şi amintitul “Rock’N’Roll Dream”.  Avem 3 titluri care includ Rock’N’Roll-ul, un Rockin’ dar şi un Jack şi un Money. Poate că unii vor cataloga şi acest album ca pe o colecţie de clişee, dar eu mă repet şi spun că sunt standarde. Iar pentru condus nu cred că s-a inventat ceva mai adecvat! Nu este nuro-chirurgie, nici nu e mare lucru de spus (nici) despre acest disc, este pur şi simplu Rock’N’Roll şi este perfect aşa!

chinese_democracyCe au reuşit AC/DC, n-a ţinut şi în cazul Guns’N’Roses. Axl Rose are 47 de ani şi vrea să ne convingă că încă este rebelul care a fost la 25. Apetitul său pentru distrugere l-a adus în ipostaza aceasta şi sincer, nu cred că a rămas multă lume care să mai aştepte un disc Guns’N’Roses 15 ani: pistoalele s-au dus unul câte unul şi a rămas un singur trandafir iar cu o floare nici în acest caz nu este uşor să faci primăvară. Geffen a decis lansarea unui album pe care nimeni nu-l aşteaptă şi este greu de crezut că Axl cu noua gaşcă mai are public sau priză la vre-un public, scena s-a schimbat, lumea muzicii arată cu totul diferit ca în epoca de glorie a „Use Your Illusion”-ului.
Povestea „noului” Guns’N’Roses începe în 1994. Basistul Duff McKegan a fost înlocuit cu Tommy Stinson (ex-Replacements), chitaristul Slash cu Robin Flick (colaborator Nine Inch Nails) şi bateristul Matt Sorum cu Josh Freese (trecut prin The Vandals, A perfect Circle, Devo şi Nine Inch Nails). Unicul supravieţuitor al line-up-ului clasic este clăparul Dizzy Reed. Componenţa formaţiei s-a tot schimbat şi ulterior şi pe disc apar de la piesă la piesă diferiţi instrumentişti. Trebuie pomeniţi Paul Tobias, Chris Pitman şi Buckethead.
Producţia a înghiţit sume fabuloase, Axl a încasat un cec de un milion de dolar în 1998 de la Geffen cu promisiunea că mai primeşte un milion dacă termină albumul până în mai 1999. N-a fost să fie şi se vehiculează că în total discul a înghiţit peste 13 milioane…
Ce a ieşit? Să fiu semi-plastic aş spune că este ca şi cum am fi pus ciorba, felul doi şi desertul în aceeaşi farfurie. Sunt piese care amintesc de era „Use Your Illusion”, cea mai bună este cea lansată şi ca single „Better” , „There Was A Time” şi „Street Of Dreams”, sunt piese semi-industrializate ca „Shackler’s Revenge” sau „Raid n’ The Bedouins”. Sunt piese lente cum este „Sorry”, „Madagascar” şi „This I Love”, cum sunt şi piese Rock, cel mai bun exemplu fiind piesa de titlu „Chinese Democracy” . Din păcate compoziţiile lente predomină şi cu excepţia piesei „Street Of Dreams” sunt şi destul de inodore. Ar mai fi de amintit „If The World”, o piesă pulsantă, interesantă ca orchestraţie şi experimente sonore, construită pe un bas fuzzat şi o chitară cu iz de sample (loop) şi colorată cu tot felul de instrumente şi sunete. Dar discul are şi momente plictisitoare, nu doar amintitele semi-balade, dar şi tentative gen „Catcher In The Rye” care încearcă să pună cap la cap toate reţetele funcţionale ale trupei.
Cred că Guns’N’Roses putea fi o mare dezamăgire dacă cineva s-ar fi aşteptat la ceva din partea lor. Cu excepţia Geffen-ului evident… Mai guraliv momentan decât prietenul său Axl, Sebastian Bach (ex-Skid Row) spune că planul lui Axl ar fi ca acest disc să fie prima parte dintr-o trilogie care să apară integral până-n 2012. Probabil s-au cam adunat facturile şi pe frigiderul lui Axl… Criza, ce să-i faci?! Hahahaha!

V-am scos sau v-am băgat Rock-ul în cap şi astăzi! M-am uitat printre discuri, am mari restanţe de anul trecut şi deja vin materialele noi… Măresc doza,  abordez tratamentul de şoc…

joc pierdut la rece

Zac pe canapea cu telecomanda ofilită-n mână. Televizorul luminează camera acoperită de incertitudinea neliniştită a zorilor. Astăzi m-am trezit mai confuz, mă simt mai ciudat, mai distant de mine şi mai rupt de lume. Percep totul mai ascuţit, mai distorsionat, amarul cafelei este mult mai amar, fumul pare mai înecăcios, laptele mai alb şi întunericul mai de nepătruns. Aud ameţitor acelaşi vers repetându-se în capul meu: „Just because I’m losing/ Doesn’t mean I’m lost …” Bine, eu cânt alte versuri: „Just because I love you, it dosn’t mean I’m lost”, dar asta nu schimbă cu nimic „problema”.

În aşteptarea noului album Depeche Mode, al noului U2 şi Peter Gabriel, mai zăbovesc o vreme în discurile de anul trecut. Îmi vine mereu greu să trag linii şi să afirm că X sau Y este un câştigător şi chiar nu vreau să percep lumea muzicii, a show business-ului, ca pe un concurs al artiştilor, în final, cred că noi, consumatorii avem mereu de câştigat, iar artiştii – sper şi cred că aşa şi este normal – au avut plăcerea de a compune, de a scrie şi de a interpreta muzica şi se vor simţii toţi premianţi pe scenă când vor trăii vibraţia alături de public. Of! Dar totuşi dacă e să desemnez din subiectivul meu punct de vedere un album al lui 2008, votez fără să clipesc pentru Kings of Leon şi al lor „Only by the Night” cu toate că precedentul lor produs „Because of the Times” din 2007 a fost un material şi mai reuşit. Dacă eu merg pe mâna Americanilor de la Kings of Leon, majoritatea criticilor, detest să le spun „specialişti”! votează pentru Coldplay şi al lor „Viva La Vida Or Death And All His Friends”. N-am apucat să scriu despre el, am să o fac acum.

Coldplay sunt o formaţie din Londra, înfiinţată în 1998 şi cu toate că au doar patru albume, au vândut deja peste 40 de milioane de discuri. Începuturile au fost anevoioase ca al ori cărei formaţii de garaj. Pe cheltuială propriei în 1998 au scos într-un tiraj de 500 de exemplare un EP intitulat „Safety” din care doar 50 au ajuns la vânzare, celelalte au fost împrăştiate la casele de discuri şi prieteni. Promoţia le-a adus un contract cu label-ul Fierce Panda şi un nou EP ce includea trei piese „Brothers and Sisters” lansat în 1999. De aici la contractul pentru cinici albume cu Parlaphone şi încă un EP, „The Blue Room” a fost un singur pas.
Albumul de debut, „Parachutes” a fost lansat în 2000 şi după intrarea în top 40 a single-ului „Shiver” a venit rapid şi succesul cu următorul single, „Yellow” .
„A Rush of Blood to the Head” apare în 2002 şi continuă linia formaţiei, un Rock Alternativ în manieră Britanică cu reflecţii de U2 şi R.E.M. dar şi cu infuziile unor nuanţe de actualitate, efecte secundare ale succesului unor nume ca Oasis. Un element care dă o notă aparte şi-i diferenţiază de ceilalţi artişti este este un strop de Folk strecurat din loc în loc în compoziţiile lor. De notat de pe acest al doilea disc sunt piesele: „In My Place” , „Clocks” şi „The Scientist” . Chiar dacă nu sunt „Balade Rock” plângăcioase, majoritatea pieselor sunt relativ lente, au un filon romantic, sunt umplute cu sensibilitate şi sentimente de multe ori neliniştitoare. Este ceva în ploile britanice cred. Hahaha!
2003 le-a adus două premii Grammy: „A Rush of Blood…” a câştigat premiul pentru cel mai bun Album Alternativ iar single-ul „Clocks” pentru cel mai bun disc al anului.
Al treilea album, „X & Y” a fost scos în primăvara lui 2005. Reţeta de succes nu se schimbă şi Coldplay par să fi învăţat această lecţie. Discul este introdus cu single-ul „The Speed of Sound” o piesă ce are un ecou U2, dar păstrează nota şi expresia formaţiei: „How long before I get in?/ Before it starts, before I begin?/ How long before you decide?/
Before I know what it feels like?/ Where To, where do I go?/ If you never try, then you’ll never know./ How long do I have to climb,/ Up on the side of this mountain of mine?” În sptembrie apare single-ul „Fix You” urmat în decembrie de „Talk” . Succesul comercial al albumului nu a adus şi acelaşi entuziasm din partea criticilor. Jon Pareles, criticul muzical de la New York Times a scris despre ei că „sunt cea mai influenţabilă formaţie a deceniului” făcând referire la asemănările sesizabile cu U2. Cu toate acestea, trupa a câştigat BRIT Awards-urile pentru cel mai bun album şi cel mai bun single.

Am ajuns la „Viva La Vida Or Death And All His Friends”. Dacă nu aveţi albumul, trageţi o tură pe pagina formaţiei pe MySpace . Zic asta fiindcă în era download-ului nu prea mai cunosc indivizi care să cheltuiască bani pe CD-uri (originale) şi mai pluteşte deasupra noastră şi umbra mult rumegatei crize…Ei, scuze găsim mereu, nu-i bai!
Pentru acest disc a fost adus la pupitrul de producţie un nume greu: Brian Eno. De la bun început băieţii şi-au propus să o rupă cu trecutul şi să păşească pe un drum nou. Trecutul în acest caz înseamnă U2, evident, hahaha. Sincer, nu aud să fi reuşit acest lucru într-o măsură substanţială, dar pe de o parte mie îmi plac U2 şi nu mă deranjează faptul că influenţa lor se simte la multe alte formaţii, inclusiv la Coldplay, pe de altă parte, pe acest disc, băieţii totuşi au adus câteva schimbări interesante, şi-au permis experimente sonore care au adus culori noi în muzica lor. Un astfel de experiment este piesa „Yes” de exemplu, care prin orchestraţie şi sonorităţile orientale introduse rupe în mod pozitiv albumul. „Violet Hill” – primul single –  mi-a amintit puţin de Queen şi apare şi un riff de chitară mult mai distorsionat decât sunetul mereu moale, melodic şi plăcut cu care ne răsfăţau până acum băieţii. Piesa de titlu, „Viva la Vida” a devenit rapid un imens succes şi a adus formaţiei primul hit numărul unu în top Hot 100 Billboard şi prima piesă numărul unu în topul de vânzări prin download al Marii Britani. Este o piesă care se strecoară cu uşurinţă în urecheile ascultătorului şi nu o mai scoţi de acolo. „Lovers in Japan” readuce spiritul U2 combinat elegant cu rădăcinile The Beatles ale celor de la Oasis. Ştiu, este uşor să fi cârcotaş.
Pentru o dimineaţă ceţoasă de duminică, pentru un tip pierdut din toate punctele de vedere aşa cum sunt eu, „Viva la Vida…” este coloana sonoră perfectă. Dacă băieţii iar câştigă nişte premii MTV, Grammy şi BRIT Awards-uri, nu o să fie nicio surpriză.  Şi o merită.

Mai ascult odată „Lost” … poate mă regăsesc. Duminică plăcută!

„Just because I’m losing
Doesn’t mean I’m lost
Doesn’t mean I’ll stop
Doesn’t mean I’m in a cross

Just because I’m hurting
Doesn’t mean I’m hurt
Doesn’t mean I didn’t get what I deserve
No better and no worse

I just got lost
Every river that I’ve tried to cross
And every door I ever tried was locked
Ooh-Oh, And I’m just waiting till the shine wears off…

You might be a big fish
In a little pond
Doesn’t mean you’ve won
‘Cause along may come
A bigger one

And you’ll be lost
Every river that you try to cross
Every gun you ever held went off
Ooh-Oh, And I’m just waiting till the firing stops

Ooh-Oh, And I’m just waiting till the shine wears off…”