Home › Posts tagged cultură › Page 8

cultură

Eveniment: Umbra Et Imago la Silver Church

Posted on by — 2 Comments ↓

Într-o astfel de zi superbă, stropită cu un soare ce inevitabil ne aminteşte primăvara, îmi vine oarecum peste mână să scriu despre… umbre. 🙂

În majoritatea oamenilor există o parte ascunsă, mai mult sau mai puţin întunecată. Unii nu admit nici faţă de ei înşişi „secretele murdare” pe care le dosesc în colţurile cele mai ascunse, alţii nu doar că le acceptă şi le explorează, dar chiar le expun.
Tot felul de termeni „dubioşi” ne-au invadat vocabularul în ultimele două decenii, tabuuri s-au transformat în subiecte senzaţionale numai bune să (mai) crească tirajele tabloidelor devenite surse de informare „corectă” pentru un număr tot mai mare de cetăţeni… „de bine”. Cine n-a auzit de swinging, de menaj a trois, fetish sau BDSM? Read more Eveniment: Umbra Et Imago la Silver Church ›

3 discuri pe rotisor – Yeasayer, BLK JKS şi Ov Hell

Posted on by — 16 Comments ↓

Ameţitor de multe discuri, o avalanşă de lansări cu care este imposibil să ţii pasul. Este la fel ca în blogosferă: toată lumea scrie şi nimeni nu citeşte. Dar despre asta mai târziu sau altădată!
Toată lumea cântă, nimeni nu mai ascultă muzică. Dar toţi se pricep mai ceva ca la fotbal, economie şi – inevitabil – politică. Cine pretinde că ascultă tot ce apare şi cum s-ar spune „este la curent”, este un mincinos. Am mai spus, am un teanc impresionant de materiale „leftovers” de anul trecut şi noile produse vin ca valul, împing în spate discurile mai vechi. Mai „vechi” înseamnă în unele cazuri nici 2-3 luni. Uneori acest fapt este absolut incorect, am şi azi un disc din 2009 pe care l-am ratat la momentul lansării, dar ascultând-ul acum, m-a făcut să-mi revizuiesc lista discurilor favorite pe anul trecut.
Pe taraba virtuală de azi am servit Yeasayer (un Pop Psihedelic amestecat cu faze de Rock Experimental), BLK JKS (revelaţia de care pomeneam!) şi Ov Hell (Black Metal excepţional), adică „marfă” pentru toate gusturile. Eu le-am îngurgitat şi digerat pe toate cu poftă, mă bucur de fiecare dată când găsesc în fluxul tot mai masiv de produse – majoritatea de serie şi de calitate îndoielnică – artişti şi albume care rup rândul, sparg tiparele, mai fac muzică cu… suflet. Sunt parcă prea multe produse…
…şi asta în ani şi condiţii de criză. Anomaliile fireşti al declinului civilizaţiei pe muchie de cuţit. Se termină calendarul în 2012, nu se termină, habar n-am, dar ceva-ceva trebuie să se întâmple că aşa nu mai merge clar! Însă teoria omoară practica şi practica infirmă teoria, aşa că mai bine să ne vedem de… muzică. 🙂 Read more 3 discuri pe rotisor – Yeasayer, BLK JKS şi Ov Hell ›

Indie la rotisor

Posted on by — 2 Comments ↓

Incredibil de multe discuri s-au adunat grămadă, nici n-am cum să le mai fac faţă, le iau la foc rapid, nu-i nici foarte corect, nici prea elegant, dar secolul vitezei, societatea de consum (pe bandă rulantă şi cu ochii închişi) nu este nici prea corectă, nici prea elegantă.

P.S. Chiar dacă le-am aruncat la rotisor şi le servesc cum s-ar spune la grămadă, nu înseamnă că sunt trupe şi discuri mai slabe ci doar reflectă faptul că este aşa o avalanşă de „marfă” încât cu greu îi fac faţă. Mai am o grămadă de restanţe din 2009 şi am constatat că s-a umplut sertarul (folderul) cu discuri proaspete. Spunea un prieten că nu face faţă la ritmul cu care diger eu discurile, păi cum se vede, nici eu nu fac nici faţă, nici spate la avalanşa cu care vin noile produse. E o nebunie completă, dar încerc să funcţionez ca o redacţie completă de unul singur.

…Şi în nebunia generală am optat să plec de la un disc care prin simplitate, minimalism şarmant şi incredibil de mult suflet, m-a cucerit pe loc. Read more Indie la rotisor ›

Marillion – Less Is More (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

Marillion fără Fish este ca balta fără peşte. 🙂 Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic împotriva lui Steve Hogarth însă rămân la părerea că după plecarea lui Fish, trupa ar fi trebuit să-şi schimbe titulatura. Marillion 1981 (anul venirii în trupa înfiinţată încă din 1979 al lui Fish şi schimbarea titulaturii din Silmarillion în Marillion) – 1988 nu prea are nicio legătură cu ce fac din ’88 încoace. De exemplu, albumul lor din 1995, „Afraid of Sunlight” chiar mi-a plăcut mult, dar nimic nu se compară cu primele 3, 4 discuri şi emoţiile pe care mi le-a stârnit „Misplaced Childhood”-ul din 1985 nu cred că se vor mai repeta vreodată…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=60XzL_lMgZU]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Q7sIzWKHGwQ]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XM3nozQ3i-s&feature=related]

Sau chiar şi… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kIPrJmzG7Ss&feature=related]

Poate din acest motiv mi-a scăpat şi acest „Less Is More” lansat anul trecut, dar şi precedentul album dublu din 2008 „Hapiness Is the Road” şi acum – lucru tare ciudat – mă tot gândesc dacă am ascultat sau nu „Somewhere Else”-ul scos în 2007…
N-am digerat foarte uşor plecarea lui Fish şi nu m-am împrietenit din prima cu Steve, dar nici nu i-am dat „reject” necondiţionat şi recunosc, Marillion au ceva şarm şi cu „noul” solist… Nou…Ce au zburat 22 de ani! F*ck!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=T_GzPCJWTmE&feature=related]

„Less Is More” nu este chiar un album nou, conţine 12 piese în interpretare acustică dintre care doar una („It’s Not Your Fault”) este „proaspătă”, celelalte 11 fiind alese şi acoperă toată perioada Hogarth. Nu este o culegere de hit-uri, avem câte o piesă de pe „Seasons End”, „Brave”, „This Strange Engine” şi  „Hapiness Is the Road”, câte două piese culese de pe albumele „Afraid of Sunlight” şi „marillion.com” şi trei de pe „Anaraknophobia”, nu neapărat single-urile, piesele de succes.

Parcursul anevoios poate se datorează şi faptului că materialul a fost lansat prin propria casă de discuri – Intact Records – şi nu beneficiază de o distribuţie sonoră – Edel Music. În ciuda apelului de pe site-ul oficial de a nu urca materialul pe net, discul circulă evident… Teama trupei – în mare măsură justificată – este că file-sharing-ul într-un viitor nu foarte îndepărtat va pune pe butuci artiştii, scăderea vânzărilor este dramatică şi va pune multe trupe în dificultate sau imposibilitatea de a mai funcţiona, supravieţuii din cântat… Este o problemă spinoasă, sunt multe argumente pro şi contra, în toată nebunia globală economică, socială şi cum tot repet, morală, până la urmă şi pentru această problemă cred că va trebuii găsită o soluţie măcar de compromis.
Lansat pe 2 octombrie 2009, cele 57 de minute sunt o audiţie plăcută de urmat şi străbătut.

„Go!” – de pe „marillion.com” (1999) sună degajat, aerisit, îmbibat în melancolie, cu toate acestea Marillion degajă o oarecare linişte, un calm echilibrat, ceva fin şi plăcut, Steve Hogarth are un timbru blând, aş spune mângâietor care chiar şi unor teme mai triste le dă o conotaţie mai relaxată. Orchestraţia este la fel de discretă, de bun simţ şi bun gust. Reflectă cu precizie conceptul anunţat în titlu: puţin este mai mult.
Urmează „Interior Lulu” de pe acelaşi „marillion.com”, bocăneşte şi pocăneşte misterios cu o aromă uşor orientală, are aceeaşi căldură, se roteşte ca un vals apoi îşi mai trage sufletul ca să răbufnească din nou. Minimalismul le conferă claritate, au energie şi fără să fie zgomotoşi, piesa şerpuieşte de la agonie la extaz.
„Out of This World” – de pe albumul „Afraid of Sunlight” (1995) – se aşterne ca zăpada proaspătă şi curată, se lasă ca tăcerile reci şi apăsătoare, parcă interminabile, dar cu atât mai stridente şi stingheritoare. „Afraid of Sunlight” a fost un album mai întunecat, versiunea aceasta acustică nu a înseninat piesa, doar i-a dat o altă strălucire şi vibraţie. Sunt lucruri pe care le-am ratat, lucruri care nu se mai întorc. Unele nici nu trebuie, pe altele le regretăm.
„Wrapped Up in Time” – de pe „Happiness Is the Road” (2008) – este ca un cadou împachetat în celofan strălucitor, strecurat de sărbători sub bradul împodobit, este o doză de simplitate şi melancolie, puţin pian, puţină chitară, nici o fiţă.
„The Space…” – originalul pe „Seasons End” (1989) – are un balans, o cadenţă cuceritoare, spaţiile largi te/ne înfăşoară-n valuri, clăpăitul pianului este tensionat însă muzica cade uşor ca un voual.
„Hard As Love” – de pe „Brave” (1994) – strecoară din nou tonuri mai calde, o fi grea iubirea, dar ce ne-am face fără ea? Dacă nu cazi, n-ai cum – şi de unde – să te ridici, dacă nu te roade dorul, nu te poţi bucura de sărutul regăsirii. Viaţa – şi piesa – ne plimbă de sus în jos şi înapoi. 🙂
„Quartz” – albumul „Anoraknophobia” (2001) –  este uşor mai ritmată, condimentată cu mai multe sunete, mai multă gravitate, basul pulsează adânc, vocea zboară undeva deasupra, Marillion par mai relaxaţi, pe undeva este admirabil cum au rupt-o cu trecutul şi îşi văd de drum, nu privesc înapoi cu mânie ci zâmbesc în prezent. Piesa – şi tot albumul – sună foarte bine, are un sunet cald, profund, aranjamentele aerisite nu sună golaş, acoperă excelent spaţiile.
„If My Heart Were a Ball It Would Roll Uphill” – tot de pe „Anoraknophobia” – apasă uşor pe acceleraţie, are ceva Samba/Bossa Nova în puls, este uşor stropit cu soluţii şi sonorităţi Jazz, rămâne însă în aceeaşi zonă degajată al Rock-ului simplu, natural, al energiei şi al sentimentelor exprimate direct.

„We are alone in the world
We must do what we feel we should
We are told what is right
Need hurts within us
We can see sense
We can feel what feels right
And so often
All these things are not at all the same
They’re not at all the same”

„It’s Not Your Fault” – piesa nouă –  este o baladă simplă, minimalistă, pianul îl acompaniază discret pe Hogarth, vinovăţia apare când ne asumăm responsabilitate, o facem rar, este mai comod, mai simplu şi mai uşor să căutăm vina în exterior şi ne este greu să spunem celuilalt că „nu tu eşti de vină”…
„Memory of Water” –  „This Strange Engine” (1997) – vine aproape ca o continuare firească, pacea, liniştea se aşterne din nou moale peste ascultător, Marillion ştiu să mângâie şi cu toate acestea evită să devină siropoşi.
„This is the 21st Century” – încă o incursiune pe „Anoraknophobia” – trezesc noi miresme uşor orientale, apoi se scurge uşor ca nisipul dintr-o clepsidră, melancolia se strecoară pe nesimţite între acordurile moi, ne pierdem sau ne trezim visând cu ochii deschişi.
„Cannibal Surf Babe” –  „Afraid of Sunlight” – este cea mai ritmată, cea mai energică piesă de pe disc, intensitatea ei degajă optimism şi căldură, cade bine, vine ca o eliberare.

„I was born in nineteen sixty weird
And I’m your nightmare surfer babe
Mr. Wilson where’s your sandbox and your beard
‘You still looking for the perfect microwave?”

Un disc bun, cum spuneam, o audiţie plăcută, n-are deloc iz de ciorbă reîncălzită, pică mai de grabă ca un ceai fierbinte în miez de iarnă şi într-un apus de soare zgribulit.
Merg să sap după „Hapiness Is the Road” şi „Somewhere Else”… 🙂
Fain – consistent –  şi site-ul formaţiei, dacă sapi prin el, găseşti versurile de la toate piesele, coperţile discurilor şi multe-multe alte delicatesuri.
Şi uneori, puţin este absolut totul dacă este acel ceva de care avem nevoie. Cineva sigur ştie despre ce vorbesc! 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YdRAUVlm5N4&feature=related]

Peter Gabriel – Scratch My Back (2010)

Posted on by — 10 Comments ↓

Mereu l-am admirat pe Peter Gabriel, i-am admirat muzica/arta, l-am suspectat de un anume ezoterism subtil bine ascuns, ambalat sub forme diverse şi colorate de muzică şi abordări.
Gabriel s-a dovedit mereu inspirat, inovator şi creativ, chiar dacă nu s-a grăbit niciodată să scoată materiale pe bandă rulantă.
Am scris mult despre Gabriel la începutul anului trecut când am „disecat” albumul „Big Blue Ball”, un disc fascinant, un material Peter Gabriel şi prietenii, disc imprimat în perioada 1991-1992, respectiv 1995 şi lansat după multe tergiversări abia în iunie 2008.
Pentru 2009 Gabriel a promis un disc nou, ultimul său album de studio, „Up” a fost lansat acum 8 ani, însă n-a venit nici un disc, tăcerea s-a prelungit.
Apoi alaltăieri de la Alin am aflat despre acest „Scratch My Back” şi m-am electrizat instantaneu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gjZOof4BYig]

Se ştie că-mi plac cover-urile şi acest disc conţine 12 astfel de piese urmând ca artiştii care au fost vizaţi de Gabriel să-i returneze efortul şi să prelucreze în schimb o piesă de-a lui, material ce urmează să fie lansat ulterior sub titlul „I’ll Scratch Yours”. 🙂 Simpatic demers.
Ţintele lui Gabriel au fost: David Bowie, Paul Simon, Elbow, Bon Iver, Talking Heads, Lou Reed, Arcade Fire, The Magnetic Fields, Randy Newman, Regina Spektor, Neil Young şi Radiohead – adică un spectru larg şi diversificat de artişti şi piese.
Pe site-ul Peter Gabriel găsim informaţii de background despre noul material şi un prim podcast al discului.
Discul este realizat în colaborare cu compozitor-interpretul Stephin Merritt cunoscut prin intermediul formaţiei sale The Magnetic Fields şi cu aportul producătorului Bob Ezrin (primul album solo al lui Gabriel, Pink Floyd „The Wall”, Lou Reed „Berlin”, Deftones „Saturday Night Wrist”, Jane’s Addiction „Strays”, Nine Inch Nails „The Fragile”, 10 din albumele semnate de Alice Cooper şi multe-multe alte discuri se leagă de numele său), orchestraţiile au fost realizate cu sprijinul violonistului-compozitorul John Metcalfe (The Durutti Column) care a lucrat şi cu artişti ca Morrissey, Simple Minds, The Pretenders, Catatonia şi Blur iar mixajul şi producţia finală a fost realizată de Tchad Blake (Suzanne Vega, Sheryl Crow, Tom Waits) şi nu în ultimul rând un ansamblu simfonic. Acesta şi este în fapt „şurubul” noului material: fără tobe, fără chitară, doar voce şi orchestraţie simfonică.

Al 8-lea album Peter Gabriel începe cu „Heroes”-ul lui David Bowie, Gabriel/Bowie, o combinaţie irezistibilă. Re-interpretarea creată de Gabriel este mult mai lentă, mai melancolică decât faimosul imn original. Lipsa chitarei, a bubuielii tobelor nu este flagrantă din prima, dar parcă-parcă lipseşte ceva. Este reflexul obişnuinţei. Atmosfera este apăsate, orchestraţia aerisită şi discretă, vocea lui Gabriel sună proaspăt şi are acea seninătate, sensibilitate care farmecă imparabil. Interesant groove-ul, dezvoltarea piesei, Gabriel strecoară ingenios propriile sale viziuni în tema originală.
Paul Simon, celebru din duo-ul format cu Art Garfunkle – Simon And Garfunkel – şi piesa „The Boy In The Bubble” rămân în acelaşi ton melancolic, uşor apăsător. Contrastul vis a vis de original este şi mai accentuat, piesa lui Simon este transformată aproape într-un marş funebru, pianul şi vocea discretă al lui Gabriel sunt acompaniate doar pe alocuri de instrumentele cu corzi, toată piesa este redusă la tema de bază, orchestraţia minimalistă cu toate acestea apasă cu greutate.

Cred că în locul lui Peter Gabriel adăugam la acest disc şi un CD cu piesele originale – mai puţin piesa lui Lou Reed care este o compoziţie recentă şi n-a fost încă imprimată de acesta – ca ascultătorul (neavizat) să înţeleagă, să sesizeze diferenţele, să perceapă abordarea propusă de Gabriel, re-orchestraţiile sale conducând în final la re-interpretări radical diferite a acestor piese, la crearea unor alte forme ale aceloraşi idei. Interesant efortul lui Gabriel mai ales în contextul în care „simfonizarea” unor piese Rock până în prezent de obicei – în opinia mea – a condus doar la crearea unor kitschuri banale, este suficient să mă gândesc la „S&M”-ul celor de la Metallica, dar exemple – din păcate – sunt nenumărate.
„Mirrorball”-ul celor de la Elbow şi-n forma originală are tonuri ce amintesc de Peter Gabriel, reaşezarea piesei în contextul orchestral simfonic şi modificările aduse au transformat-o şi mai mult într-o călătorie „gabriliană”, i-au dat o altă dimensiune şi strălucire.
Ca să fiu sincer, m-am apropiat de acest experiment cu oarecare scepticism, dar treaba făcută de Peter Gabriel şi echipa sa s-a dovedit şi de această dată un lucru făcut impecabil.
„Flum”, piesa trupei Indie americane Bon Iver a fost şi ea încetinită, chitara „săltăreaţă” din original înlocuită cu un pian melancolic, orchestraţia îmbogăţită în aceleaşi note subtile iar vocea lui Gabriel adaugă un ton mai grav, mai abătut şi acestei piese.
„Listening Wind” de pe discul „Remain in Light” din 1980 al celor de la Talking Heads de la experimentalismul electronic a fost transplantat în misterioasa construcţie orchestrală cu viori şi violoncele al lui Gabriel, atmosfera astfel este mai caldă, însă apăsarea, sentimentul straniu pluteşte şi ţese la fel de eficent mister în jurul vocii.
Piesa lui Lou Reed „The Power Of The Heart” are amprenta compoziţională al acestuia, construcţia făcută de Gabriel însă o modelează după tiparele proprii, este o baladă intensă, condusă cu pianul şi vocea, celelalte instrumente doar aduc accente şi coloratură, este o piesă sensibilă, un amestec fericit al elementelor caracteristice celor doi artişti.

„My Body Is A Cage” al celor din Arcad Fire în forma originală are un puls grav, zgomotos. Gabrial cu vocea şi pianul a îmblânzit-o, tonalitatea sumbră a rămas intactă, sunetele se lasă apăsător peste ascultător, însă toată construcţia are marca aceia inconfundabilă de subtilitate care-l face magic pe Gabriel. Orchestra simfonică se mulează perfect cu vocea şi în funcţie de moment o susţine din umbră sau creează uragane sonore ce deschid noi dimensiuni, adaugă profunzimi nebănuite pieselor.
Stephin Merritt este clasat drept Pop, însă muzica lui sub egida The Magnetic Fields are rădăcini profunde de Folk, „The Book of Love” provine de pe cel mai de succes album, discul triplu „69 Love Songs” şi originalul este un cântăcel axat pe chitară/voce. Gabriel a descompus şi această melodie până la bazale ei, a păstrat construcţia vocală şi corul de susţinere iar chitara gen „foc de tabără” a fost înlocuită cu un covor senin de instrumente cu corzi ce învăluiesc şi se ondulează ca nişte valuri în fundal. Este un moment mai calm, mai relaxat, însă nota uşor apăsată al întregului material îşi are ecoul şi aici.
Randy Newman este un compozitor, aranjor, cântăreţ şi pianist american. „I Think It’s Going To Rain Today” în forma s-a originală pare sursa de inspiraţie pentru tot albumul lui Gabriel, vocea este acompaniată de pian şi viori, este melancolică, orchestraţia o diferenţiază, altfel aminteşte de Tom Waits. Varianta adusă de Gabriel a redus-o doar la voce şi pian, astfel parcă aminteşte şi mai mult de Tom Waits, evident timbrul lui Gabriel diferă radical şi conferă o altă deschidere.
Regina Spektor este una din artistele interesante ale noii generaţii, o rusoaică talentată, are energia şi genialitatea lui Tori Amos, are sensibilitatea lui Kate Bush, forţă caracteristică „sovietică”. „Apres Moi” păstrează monumentalismul acesta rusesc, dar încă o dată, Gabriel modelează tema, face lucrurile subtile şi conferă o notă discretă, eleganţă şi multă fineţe.

„Philadelphia” lui Neil Young este cam în aceeaşi notă cu piesa lui Randy Newman, poate fi la fel de mult sursa de inspiraţie pentru acest material pentru Peter Gabriel. Să re-orchestrezi piese Rock în ambalaj simfonic poate fi mai uşor decât re-interpretarea unor piese la original orchestrate în această manieră. Aici Gabriel s-a „jucat” cu viorile originale pe care le-a înlocuit eficient cu suflători şi astfel tonul piesei a devenit mai grav, mai melancolic, mai apăsat. Viorile sunt şi ele prezente, dar reaşezate-n spaţiu, au o partitură modificată, dau altă coloratură.
„Street Spirit (Fade Out)” al celor de la Radiohead are tonul sumbru, apăsat al discului pus cap la cap de Gabriel, tema se încadrează perfect în concept. Şi aici tempo-ul a fost redus, chitara schimbată cu pianul, vocea lui Gabriel este mult mai gravă decât tonul mai ridicat al lui Thom Yorke. Gabriel a tâiat şi elanul, groove-ul originalului, a eliminat crescendo-ul şi a păstrat toată melodia în zona melancolică, tensionată.

So… Gabriel is back.
M-a incitat ideea de cover-uri cum iniţial am fost şi uşor dezamăgit că după aproape un deceniu de tăcere, Gabriel nu vine cu ceva „nou”. Pe site-ul lui se spune că s-a dorit o abordare revoluţionară şi acum, după ce am parcurs şi re-parcurs materialul, cred că da, are ceva magic, dacă nu neapărat revoluţionar acest disc.
Cum spuneam, m-am temut de clişeele re-orchestrărilor simfonice mediocre de care am tot avut parte în astfel de tentative anterioare, dar nu este cazul lui Gabriel.
Pentru o mai bună aprofundare mi-am făcut un playlist în care am aşezat alternativ originalul şi cover-ul şi cred că este o variantă optimă pentru a sesiza efortul – şi rezultatul – muncii depuse de Gabriel, mai ales că bănuiesc că cel puţin unele din piese şi artişti sunt necunoscute multor ascultători.
Ideea de a fi alăturat CD-ul cu original-uri cred că merita cântărită şi de producători şi asta cred că ar funcţiona interesant şi cu următorul „I’ll Scratch Yours”.
Este un disc care trebuie digerat/savurat cu răbdare, dar merită „efortul”, merită fiecare clipă!

Albumul urmează să fie lansat pe 15 februarie, dar imparabil deja a “scăpat” materialul complet pe internet. Urmează un turneu european numit “New Blood” cu datele deja anunţate apoi un turneu american.

Thanks Gab!

Prince – LOtUSFLOW3R (2009)

Posted on by — 16 Comments ↓

Spui Prince, inevitabil lumea îl asociază cu „Purple Rain”, cu câteva hit-uri – doar a compus sute de piese, a avut 10 albume notate Platină şi 30 de single-uri Top 40 -, ne vin în minte „Nothing Compares 2 U”, „Kiss”, „Cream”, „Diamonds And Pearls”…

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=pDTfbADJAEc&feature=related]

Prince, acum în vârstă de 52 de ani, este un artist complex: compozitor, multi-instrumentist, actor. Are-n vitrină 7 Grammy-uri, un Glob de Aur, în 2004 a fost introdus în „Rock and Roll Hall of Fame” şi revista Rolling Stone îl situează pe poziţia 28 din cei mai importanţi 100 de artişti al tuturor timpurilor.
Dincolo de cifre şi date, pe cele 26 de albume de studio lansate începând din 1978, Prince ne-a oferit în toţi aceşti ani o muzică extrem de colorată, un adevărat hibrid multicultural şi dimensional, a mixat cu extrem de mare eficienţă elemente Rock, Jazz, Soul, Blues, Funk, Psihedelic, New Wave, Folk, Rap şi Hip Hop şi îşi desemnează rădăcinile în muzica unor artişti ca: Jimi Hendrix, James Brown, Miles Davis, Sly & the Family Stone, Curtis Mayfield, Parliament-Funkadelic, Stevie Wonder, Carlos Santana, Joni Mitchell, The Beatles, Duke Ellington şi Led Zeppelin.
Prince a pus umărul la lansarea unor artişti ca Sheila E, Carmen Electra, The Time, Beyonce şi Vanity 6. Mereu l-am iubit pe Prince. Cred că Michael Jackson n-ar fi existat fără Prince, în fapt mereu am văzut în Jaco o copie palidă a lui Prince, o copie unde accentul s-a pus pe dans şi mega-show şi mai puţin pe muzică. Prince cântă excepţional cu vocea, chitara, pianul şi instrumente de percuţii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3m0teOZICZY&feature=related]

Ar fi foarte multe de spus despre cariera şi muzica lui Prince, are albume geniale şi perioade mai puţin reuşite. De exemplu în perioada 1994-2000 cariera lui a fost marcată de conflictul cu casa de discuri Warner, Prince a scos discuri pe bandă rulantă numai să scape cumva de contract… Atunci este lansat şi albumul „The Black Album” imprimat în 1987 şi amânat până-n 1994 de casa de discuri… Afilierea sa la secta Martorii lui Iehova în 2001 a marcat oarecum şi stilul şi muzica artistului, din fericire pentru noi, după o perioadă-n care Isus a fost introdus chiar şi-n „Purple Rain”, Prince a lăsat-o mai moale cu convertirea audienţei, ultimele lui discuri au revenit la temele, abordările care-l caracterizau în epoca Prince And the Revolution (1984-1987).
Aş amintii totuşi câteva din albumele lui de excepţie, o minimă discografie obligatorie care arată faţetele colorate ale artistului:

1984: Purple Rain
1986: Parade
1987: Sign o’ the Times
1990: Graffiti Bridge
1991: Diamonds and Pearls
1994: Come
1995: The Gold Experience
1996: Chaos and Disorder
1996: Emancipation
1998: The Truth
2002: One Nite Alone…

„Parade” conţine una din piesele mele preferate: „Sometimes It Snows in April”, „The Truth” din 1998 este un album Blues axat predominant pe chitară-voce sau „One Nite Alone…” din 2002 este un album genial, aproape exclusiv pian-voce ce aminteşte de Keith Jarrette şi genialul „The Köln Concert” din 1975.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HekCMP_2-4E]

Citeam nominalizările Grammy pentru 2010 şi am dat şi de numele lui Prince la categoria „Best Rock Solo Vocal Performance” cu piesa „Dreamer” şi aşa am aflat de albumul „LOtUSFLOW3R” lansat în martie 2009.

Materialul a fost lansat ca CD dublu şi în cutie ca 3 CD-uri, celor două discuri noi Prince s-a alăturat şi CD-ul noii protejate al lui Prince, Bria Valente şi albumul ei de debut „Elixer” la care a contribuit Prince şi clăpar-compozitorul Morris Hayes.
Albumul poartă amprenta lui Prince, Valente are o voce plăcută, însă este un disc destul de convenţional pe segmentul R&B, nimic deosebit, nimic ieşit din comun, Prince mai scapă degetele pe chitară şi colorează discul puţin, dar cam atât.

Mult mai plăcută a fost surpriza rezervată de Prince cu „LOtUSFLOW3R” şi „MPLSoUND”.
Cele 21 de piese ne aruncă înapoi undeva în anii ’80, la atmosfera şi abordarea epocii „Purple Rain”, dar totul sună extrem de proaspăt, viu, Prince ne plimbă de la Blues şi Soul la Funk şi Rock, de la momente Psihedelice ne trimite în ringul de dans, dar o face extrem de abil, cu multă energie, sensibilitate şi nu în ultimul rând cu mult-mult talent şi abilitate.
„Pachetul” „LOtUSFLOW3R” conţine 12 piese din segmentul mai Rock şi Blues, piesele mai experimentale iar al doilea disc, „MPLSoUND” are 9 piese şi sunt din latura mai comercială, mai apropiată de zona R&B şi Funk, ceva Hip Hop. Ce leagă discurile este talentul lui Prince, notele Soul, lejeritatea şi naturaleţea cu care Prince „se joacă” cu diferitele sunete şi abordări.
Imediat intro-ul piesă  „From the Lotus…” are un ton Blues/Jazz şarmant, are nerv, vibraţie. „Boom” vine cu tonuri Psihedelice, incizii Rock/Funk, are un groove captivant, chitara şi vocea lui Prince domină şi conduc compoziţia. „Crimson & Clover” este o baladă marca Prince, are şarmul anilor ’80, insertul din „Wild Thing” (piesa lui Chip Taylor înregistrată de The Wild Ones în 1965 şi făcută celebră de The Troggs în 1966) este de-a dreptul genială! „4Ever” este tot o piesă mai lentă, uşurică aş spune, dar Prince reuşeşte să strecoară feeling, trăire chiar şi în astfel de piese mai simple, vis a vis de pseudo R&B-ul absolut jenant din topuri, chiar şi piesa aceasta este o oază de seninătate. „Colonized Mind” este încă o incursiune în Blues, colorată cu ceva Psihedelism, cu chitara criminală al lui Prince şi un refren stropit cu ceva inflexiuni Soul. „Feel Good, Feel Better, Feel Wonderful” aruncă-n luptă arsenalul Funky, un segment în care Prince a învăţat toate lecţiile de la James Brown şi le-a perfecţionat. În „Love Like Jazz” tema cu rădăcini Jazz este aşezată într-o abordare lejeră, are notele sud-americane şi condimentele Blues se asortează perfect. „77 Beverly Park” readuc Psihedelismul şi Rock-ul anilor ’70 pentru câteva secunde ca apoi Prince să ne surprindă cu un cântăcel latin, proaspăt ca un răsărit de soare. Tonurile apăsate din „Wall of Berlin” însă aduc în faţă din nou amestecul Rock şi Funk, piesa are ritm, puls, Prince încă o dată dă dovadă de stil când vine vorba de chitară şi compoziţie. „$” se înrudeşte cu lumea lui Quincy Jones, premisa este Funk, avem Soul şi Blues, ritm şi relaxare. Amintitul „Dreamer” sună ca Jimi Hendrix într-o interpretare Led Zeppelin, sau ca… Them Crooked Vultures ha ha ha! 😛 😛 😛 Prince dă dovadă de nerv, are forţă, ţipă şi el, şi chitara lui, are feeling, are şi coaie. „…Back to the Lotus” închide discul cu încă o perlă Rock/Blues în care are loc şi Jazz-ul şi nuanţe de Psihedelic, este o desfăşurare plină de energie.
De foarte multă vreme n-am ascultat un disc atât de bun, fără momente moarte, fără fisuri şi fără cusur!

Nu-i rău nici „MPLSoUND”, dar aminteşte mai mult de perioada The New Power Generation (începutul anilor ’90), are puls, domină Funk-ul, mi-a plăcut „U’re Gonna C Me”, piesă reorchestrată de pe albumul „One Nite Alone…”, dar şi celelalte piese dansante sunt ok.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zLs14blKM00]

Eels – End Times (2010)

Posted on by — No Comments ↓

Reiterând înţelepciunea „nicio masă fără peşte”, dacă sâmbăta am avut Eels, duminică am avut Eels, mi se pare „de-a dreptul drept” ca luni să avem tot Eels.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CVZA-tr4X-I]

Am rămas cu povestea la „Hombre Lobo – 12 Songs of Desire” şi la nerecunoscuta dezamăgire. Everett s-a cuminţit, lipseşte de pe acel disc tonul acela dulce-amar care îl făcea special, lipsesc experimentele Lo-Fi care-i confereau o aură specială.
Viaţa inevitabil şi-a pus amprenta din nou pe creaţia artistului: „End Times” reflectă divorţul lui Everett, dezamăgirile acumulate şi îmbătrânirea, teama de aceasta.
Am încercat să nu am nicio aşteptare de la noul disc, să evit o eventuală nouă dezamăgire…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PBsMuwjZGjM]

Hm… „End Times” nu este nici „Beautiful Freaks”, nici „Souljacker” sau „Daisies Of The Galaxy”, este apropiată de lumea şi sunetul albumului „Blinking Lights…” însă abordarea, maniera este cea de pe „Hombre Lobo” în piesele lente.
Aceleaşi nume îmi vin în minte: Mark Knopfler, Jim Croce, Bob Dylan şi mult mai puţin Tom Waits.
Nu vreau să îmbătrânesc.
Vreau să trăiesc.
Să evit pe cât posibil situaţiile despre care cântă Everett: „She locked herself in the bathroom again, So I am pissing in the yard” (s-a încuiat din nou în baie aşa că mă piş în grădină…).
Însă viaţa, piedicile, contorsiunile, disfuncţionalităţile, înfundăturile şi-n final moartea, nu pot fi evitate. Ce putea să evite Everett era să nu-şi dezamăgească – din nou – fanii, dezamăgirile sale care înainte prindeau culoare să nu se înece în conformism şi banalitate.
Din păcate aparenta cristalizare, maturizarea artistică a lui Everett a adus o cuminţenie, o curăţenie oarecum sterilă, temele, ideile bune care mai ajung la suprafaţă, încremenesc într-o oarecare lehamite de a mai experimenta, de a explora sonorităţile bizare. Everett parcă şi-a pierdut vlaga.
„End Times” la doar 6 luni după „Hombre Lobo” sună ca un set de teme, idei şi piese lăsate la macerat şi scoase de „proaspete” acum. Nu lipsesc momentele bune, Everett nu şi-a pierdut comple şarmul, însă ambalajul, garnitura cu care ne serveşte este departe de vibraţia pe care o avea, „felia” aceasta de Folk-Country-Blues este destul de inodoră, impersonală şi această impersonalitate nu-i vine deloc bine lui Everett şi cu certitudine nu va fi digerată nici de fanii primelor albume.
Însă având în vedere schimbările de ton şi toane, permanenta mişcare de artişti din jurul lui Everett, nu-l putem ignora, nu se ştie niciodată când apare de sub pat un nou „monstru drăgălaş” sau următorul „Electro-Shock Blues” …

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Oca-0wH9SyU&feature=related]

Discul sună ca nişte poveşti de viaţă spuse de un bătrânel simpatic la un pahar, două într-un bar obscur. Majoritatea sunt triste, unele au şarm, altele au fost estompate de perspectiva timpului şi cu înţelepciune au prins nuanţe ironice, sunt şi câteva momente mai vesele, dar uneori par bancuri uşor răsuflate… „Bătrânelul” – Everett – este totuşi simpatic, îl ascult politicos, poate chiar îi mai cumpăr un rând de băutură şi poate-poate povestea următoare este mai reuşită.
Au trecut anii, a trecut şi divorţul, cred că e timpul să lase trecutul în urmă, nu ştiu de ce au intervenit tensiuni între el şi Tommy Walter, dar eu zic că-i timpul să pună mâna pe telefon şi măcar de dragul vremurilor bune, să stea la un pahar de vorbe şi cu el… nu se ştie niciodată ce iese dintr-o discuţie. 🙂
„End Times” este un disc calm, plăcut. Prea calm şi prea plăcut. Dar nu şi un disc rău… Vreau “io” electro-şocuri cu orice preţ!

Eels – Hombre Lobo – 12 Songs of Desire (2009)

Posted on by — 6 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wtmgX2D_ooE&feature=related]

După lansarea albumului „Blinking Lights…”, Eels într-o formulă extinsă pleacă din nou în turneu. Pe lângă Everett se grupează: Allen ‘Big Al’ Hunter pian, contrabas; Jeffrey Lyster (aka Chet Atkins III sau ‘The Chet’) chitară, mandolină, tobe şi un cvartet de corzi format din violoniştii Paloma Udovic şi Julie Carpenter, Heather Lockie la violă şi violoncelista Ana Lenchantin.
În această formulă este imprimat în 2006, la New York un DVD şi CD dublu, „Eels with Strings: Live at Town Hall”, material ce conţine piese de pe toate albumele anterioare.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=Zyqj4xT97HM]

Aparent Eels dispar, le-am pierdut urma şi sincer, credeam că proiectul a fost tras pe dreapta datorită vânzărilor relativ modeste. Tom Waits sau Everett nu sunt mainstream…
Piese mai vechi sau mai noi apar în coloana sonoră a unor filme şi episoade din seriale şi-n 2008 pentru filmul „Yes Man” al lui Jim Carrey, Everett furnizează nu mai puţin de 8 piese, între care una nouă: „Man Up”.

Pe 2 iunie 2009 este lansat „Hombre Lobo (Omul Lup) – 12 Songs of Disere”. Albumul primeşte recenzii amestecate, Pitchfork Media îl notează doar cu 4.6 puncte din 10, recenzii mai favorabile primeşte – şi de data aceasta – în Anglia unde Eels sunt mult mai populari ca-n America natală.
Albumul readuce şi sonorităţile mai Rock, introduce şi elemente mai moderne, dar nu lipsesc nici momentele melancolice, Everett renunţă la sunetele Lo-Fi, discul sună mai curat, rămân aceleaşi orchestraţii aerisite, abordarea minimalistă şi temele inconfundabile scrise de Everett.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=qoqZOR9DTi4&feature=related]

„Prizefighter” aminteşte de Status Quo, este un Rock’N’Roll simplu, fără fiţe, sună surprinzător din partea lui Everett, dar e absolut ok.
„That look you give that guy” vine cu o temă minimalistă pe chitară, putea fi o piesă pe un album Tom Waits sau Bob Dylan, este îmbibată cu o melancolie lucidă, calmă.
„Lilac Breeze” răstoarnă din nou atmosfere, revine Rock-ul zgomotos, este încă un Rock’N’Roll, de data aceasta ambalajul este mai modern, vocea şi basul sună distorsionat, toba are sonorităţi mai moderne, piesa are groove, pulsează, nu se complică cu nimic, totul este simplu şi firesc.
„In My Dreams” reduce din nou tempo-ul, piesa aminteşte de temele de pe „Daisies Of The Galaxy”, are o seninătate şarmantă, toba se ascunde discret în fundal, chitara şi vocea conduc piesa, la acestea se adaugă doar frânturi de sunet plutitoare.
„Tremendous Dynamite” intră zgomotos, reţeta pare să fie: una caldă, una rece. „Hombre Lobo” face referinţă la barba a la ZZ Top pe care şi-a cultivat-o Everett de la video-clipul „Dog Faced Boy”, în zgomotul piesei apar şi aceste versuri. Basul bârâie, toată înregistrarea este uşor distorsionată, Lo-Fi, este o piesă extrem de minimalistă, cam ciudată.
„The Longing” este încă un moment liric cu chitară-voce, tema aminteşte puţin de Mark Knopfler… Lipsesc elementele Lo-Fi, pianele disonante care confereau un şarm aparte acestor teme de altfel bune ale lui Everett.
„Fresh Blood” are un tempo mediu, sonorităţi mai moderne se strecoară în pulsul piesei, puţină electronică şi ceva zgomote însufleţesc piesa incredibil, este unul din momentele cele mai bune de pe disc. Tema este suspect de minimalistă, însă are nerv, prinde viaţă.
„What’s A Fella Gotta Do” calcă acceleraţia, este o temă Rock ce reînvie abordarea concisă de pe „Shootenanny!”, totuşi parcă n-are viaţă, sună puţin steril.
„My Timing Is Off” aminteşte din nou de Bob Dylan, o compoziţie uşoară, o piesă semi-lirică, un Folk mutat într-o zonă de Rock acustic, e plăcută însă îi lipseşte farmecul pe care-l aşteptam de la Everett, amprenta inconfundabilă a primelor albume.
„All The Beautiful Things” readuce ceva din acel farmec, orchestraţia curată, cuminte, lipsa disonanţelor, a sunetelor obscure, reduce din magie, însă piesa aminteşte de temele de pe primul disc.
„Beginner’s Luck” este încă un cântec Rock, tema aminteşte de The Beatles, de anii ’70, simplu şi plăcut, totuşi parcă prea puţin pentru 2009…
„Ordinary Man” închide discul acustic, tot de Dylan mi-am amintit sau de Jim Croce, are acel amestec Folk-Blues, sună plăcut, aşezat… Asta şi este problema.

„Hombre Lobo” nu este un album rău, însă sună steril, nu ştiu din ce motive, Everett a eliminat aproape complet sonorităţile Lo-Fi ce constituiau marca sa, a renunţat la experimente, totul este redus la minim, cuminte şi curăţat şi astfel parcă lipsit de viaţă.
Îi iubesc prea mult pe Eels ca să recunosc că sunt dezamăgit, „Fresh Blood” chiar îmi place, dar este mult prea puţin…

Şi pe 19 ianuarie urmează să fie lansat „End Times”, al 8-lea album Eels. 🙂

Eels – de la „Beautiful Freaks” la „Blinking Lights…”

Posted on by — 7 Comments ↓

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=V2yy141q8HQ&feature=fvsr]

Dacă m-ar întreba cineva dacă cred în dragoste la prima vedere, probabil aş răspunde sceptic că nu. Viaţa bate cinismul, „Novocaine for the Soul” a fost dragoste la prima vedere.

„Life is hard and so am I
you better give me something
so I don’t die
Novocaine for the soul
before I sputter out
before I sputter out

Life is white and I am black
Jesus and his lawyer
are coming back
Oh my darling will you be here
before I sputter out
before I sputter out
before I sputter out

Guess who’s living here
with the great undead
this paint by numbers life is fucking with my head
once again

Life is good and I feel great
’cause mother says I was
a great mistake

Novocaine for the soul
you better give me something
to fill the hole
before I sputter out…”

Sunt „chestii” care realmente „fill the hole” (umple golul), se lipesc de suflet şi rămân acolo, ca la o acadea dosită ne întoarcem la ele, ne ungem pe suflet sau… ne lingem rănile. Muzica este hrană, drog, sânge, oxigen, medicament… este energie şi este puls. Pentru stări şi momente diferite, ascult muzică diferită. De asta şi este incorect şi imposibil să desemnez un gen favorit sau un artist favorit. Sunt situaţii în care vreau Slayer sau Pantera, sunt momente pentru Miles Davis sau Tom Waits, uneori vreau The Prodigy, alteori Nine Inch Nails sau Ministry, în altă conjunctură am nevoie de Marillion sau Pink Floyd, de The Cure sau de… Sex Pistols, David Bowie, The The, Life Of Agony, Faith No More, The Clash, Eels şi… tot aşa.

Eram în sufrageria extrem de generoasă a unui prieten de la Braşov unde obişnuiam să-mi beau cafeaua de dimineaţă/prânz şi să ascultăm muzică. În aceea zi nu pusesem nici un CD, mergea televizorul pe MTV 2 şi am văzut clipul şi m-a lăsat cu gura căscată. Am notat repede pe un colţ de hârtie numele trupei şi titlul piesei şi am început săpăturile. Nimeni nu avea CD-ul, nimeni nu auzise de ei, n-avei de unde să-i iei.
A durat ceva până am pus mâna pe albumele lor, dar a meritat efortul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lC3MH-U6yDk&feature=channel]

Eels este în fapt Mark Oliver Everett aka E. Other sau simplu E, cântăreţ şi compozitor, ceilalţi participaţi la proiectul Eels se schimbă destul de des, atât la lucrul în studio cât şi în apariţiile live.
E. Other şi-a început activitatea muzicală la începutul anilor ’80 într-un şir de formaţii, cea mai cunoscută fiind The Toasters.
Sub numele Mark Everett scoate-n 1985 albumul „Bad Dude in Love” la o mică casă de discuri independentă apoi sub numele E lansează la Polydor în 1992 al 2-lea său album, „A Man Called E”, urmat de „Broken Toy Shop” anul următor. Succesul moderat îi face pe cei de la Polydor să-l concedieze, asta însă nu-l descurajează pe Everett şi este unul din primii artişti care semnează pentru nou înfiinţata DreamWorks Records.
Oficial trupa Eels ia fiinţă prin implicarea basistului şi compozitorului Tommy Walter alături de Everett în lucrul pentru noul album, „Beautiful Freaks” fiind lansat sub titulatura Eels pe 13 august 1996.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Omn4S7RfmhM&feature=related]

Beautiful Freaks – 1996

Stilul şi sunetul Eels are la rădăcini un Blues murdar abordat într-o manieră Rock cu nuanţe Alternative, însă Everett amestecă eficient tot felul de influenţe de la Country şi Hip-Hop trecând prin Grunge şi înapoi la Punk, dar rezultatul este compact, închegat perfect. Sunt foarte aerisiţi, cântă curat, nu aglomerează ci dimpotrivă, reduc totul cu eficienţă maximă. Everett are o fascinaţie pentru instrumentele jucărie şi aceste sonorităţi Lo-Fi au fost şi ele strecurate în sunetul grupului. Un atu în plus este şi vocea expresivă al lui Everett care leagă temele, dar şi piesele distincte, le conferă o faţă aparte. Textele sunt destul de macabre, temele favorite ale lui Everett sunt legate de moarte, boli mintale şi iubiri chinuitoare.
„Beautiful Freaks” are ca temă centrală schizofrenia…
12 piese pe durata a 44 de minute ne plimbă ca într-un carusel de la momente explozive sau teme mai calde la piese introvertite cu aer misterios.
„Novocaine for the Soul” are un groove ingenios, o construcţie fracturată, dar de impact, sunetul murdar este de impact, vocea lui Everett şi textul se înşurubează instantaneu. În „Susan’s House” se amestecă un ritm ce aminteşte de Hip Hop cu sunetele bizare şi pianul cu vocea ne plimbă într-o lume stranie. „Rags to Rag” se aproprie de lumea dEUS, pasajele calme, dar contorsionate sunt urmate de momente explozive. „Beautiful Freaks” invocă Blues-ul a la Tom Waits, piesa este construită în jurul vocii din sunete mai mult sau mai puţin bizare într-un vals obscur. „Not Ready Yet” pulsează obsedant, chitara sună murdar şi chinuit. „My Beloved Monster” în ciuda titlului este un moment aproape senin, senin cum nebunia poate fi senină… uneori. „Flowers” este construit pe un cor de presupuşi îngeri, o trezire „dincolo de nori”… „Guest List” aminteşte de Dire Straits, este undeva la limita dintre Country şi Rock. „Mental” are un puls Pop de anii ’80 condimentat cu un refren mai zgomotos şi murdar. „Spunky” readuce sunetele tulburi ale pianului de jucărie însoţit de violoncelul sobru, vocea lui Everett şi textul fac toţi banii. „You’re Lucky Day in Hell” are tonuri grave şi un puls tensionat, basul bârâie, chitara sună chinuit, tema sumbră din strofe este contrabalansat de un refren suspect de blând şi contrastant cu versurile. Genial. „Manchild” închide discul în armonii ceva mai deschise, e un cântec de leagăn, la fel de nebunesc ca tot restul materialului… „I’m not happy…”
Fără să compar, dar nebunia niciodată n-a mai avut astfel de culoare şi n-a fost atât de perfect reflectată cam de la „Final Cut”-ul celor din Pink Floyd.
Discul s-a bucurat – încă o dată – doar de un succes moderat, totuşi în 1998 câştigă un BRIT Awards pentru „Best International Breakthrough Act” şi piesele “Novocaine for the Soul”, “Susan’s House”şi “Your Lucky Day in Hell” au parte de oarecare difuzări. Asta mai ales datorită faptului că tot anul 1997 trupa s-a aflat în turnee şi a cântat şi la câteva festivaluri importante ca Reading şi Shepherds Bush.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1ED9ky-ojQ]

Electro-Shock Blues – 1998

Lucrurile din viaţa personală a lui Everett au amprenta profund muzica şi cariera acestuia.
Sora lui, Elizabeth, care suferea de schizofrenie, se sinucide; mama lui este diagnosticată de cancer pulmonar; o serie de alţi prieteni mor astfel completând şirul nefast început de decesul tatălui său în urma unui atac de cord…
„Electro-Shock Blues” este un disc ceva mai „cuminte”, orientat spre Blues şi marcat de influenţa lui Tom Waits, dar la fel de zbuciumat iar textele sunt (şi) mai morbide, dar evidente: sinucidere, cancer, moarte…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nW7C9lnTyWo]

Discul pleacă de la ultima înscriere de jurnal al surorii sale „Elizabeth On the Bathroom Floor” şi se închide cu „P.S. You Rock My World”, un adio mai degajat, cu note aproape umoristice, conclus prin versurile: „everybody is dying, but maybe it’s time to live.” Între cele două este un şir tumultuos de piese, de la „Going to Your Funeral” la zgomotoasa „Hospital Food” sau resemnări ca „The medication Is Wearing Off”. Fiecare piesă este o bucăţică dintr-un puzzle întunecat, momente tulburi şi răbufniri se succed într-o spirală bizară, dincolo de lumea uşor halucinantă, vibraţia este profundă şi Everett uneori găseşte resurse pentru seninătate şi umor sarcastic. „Electro-Shock Blues” are acea marcă Tom Waits, „Last Stop This Town” este un moment mai degajat plecând de la versurile „you’re dead but the world still spinning”, pasajele liniştite sunt rupte cu intervenţii zgomotoase ale chitarei şi abordare Hip Hop.
Un disc colorat, ce-i drept, predominant în tonuri închise, dar cu multă-multă sensibilitate: „Life is funny, but not ha ha funny…” Am să fiu jalnic, da’ discul acesta m-a făcut să plâng…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IDLpUxBr13I&feature=related]

„Feeling scared today
Write down ‘I am ok’
A hundred times the doctors say
I am ok
I am ok
I’m not okay
Skin is crawling off
Mopping the sweaty drops
Sticking around for this shit
Another day
Another day
Not another day
Pink pill feels good
Finally understood
Take me in your warm ambrace
I am trying
I am trying”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0TfqbuTBqX8&feature=channel]

Daisies Of The Galaxy – 2000

Everett spune că dacă „Electro-Shock Blues” a fost ca un apel telefonic dat la miezul nopţii la care nimeni nu răspunde la capătul celălalt al firului, „Daises Of the Galaxy” este ca telefonul care te trezeşte dimineaţa în camera de hotel şi eşti anunţat că micul dejun este gata. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iwMTZFBd5eQ&feature=channel]

Albumul este mai ritmat, mai senin şi mai puţin experimental, amestecul de Blues, Folk, Country şi Rock este mai degajat, mai lejer şi mai luminos. Piese ca „Sound of Fear” degajă energie, au o oarecare abordare mai Pop, însă sunt colorate interesant, experimentele Lo-Fi, sunetul murdar, dar deloc aglomerat rămâne unul din atuurile trupei.
Un album abordat cu seninătate, mult mai luminos:

„Wake up the dying
Don’t wake up the dead
Change what you’re saying
Don’t change what you said”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=09aN6Tvf6oo]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jKi4DZtUg-0]

Souljacker – 2001

Următoarea oprire, „Souljacker” aduce o abordare mai sârmoasă, mai incisivă, mai Rock, influenţele Post-Grunge sunt mai accentuate. Această schimbare se datorează oarecum şi aducerii în echipă al lui John Parish, compozitor şi producător care este cunoscut mai cu seamă pentru lucrul cu PJ Harvey.
Însă nu lipsesc nici momentele mai „ciudate” care amintesc de acelaşi Tom Waits – „That’s Not Really Funny” (genială!) sau piesele mai liniştite – „Woman Driving, Man Sleeping”.
Este un disc echilibrat, cu un puls sănătos, viu, are farmec, Everett se dovedeşte un compozitor de calitate, ştie să facă piese simple, dar lipicioase, de fiecare dată reuşeşte să transmită ceva.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VieVlEgP3Bk&feature=related]

Shootenanny! -2003

Discul a fost imprimat complet live în studio în doar 10 zile, combină incisiv latura Rock cu Blues-ul neconvenţional, evident, sună foarte viu, are puls, ritm, nuanţe de Southern Rock se „pupă” impecabil cu sonorităţile Indie, Blues şi Country.
Sunt piese cu note heavy ca „All In A Day’s Work” şi momente mai degajate ce amintesc de clipele mai senine de pe primele albume cum este şi „Love of the Loveless”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HsmzDZKtCjQ]

Blinking Lights & Other Revelations – 2005

A fost mai mult decât un vis împlinit pentru Everett: i-au fost alături Tom Waits, Peter Buck şi John Sebastian. Albumul dublu este impregnat cu acea atmosferă de Blues neconvenţional, avangardist, revin tonurile mai grave, este o întoarcere la sonorităţile primelor albume, abordarea însă nu este la fel de macabră şi sumbră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VtjmQ6Dwojs&feature=related]

Discul conţine atât piese instrumentale, cât şi cântece mai scurte, cu note Pop, este un amalgam colorat, adună la olaltă cam toată experienţa acumulată pe anterioarele produse însă s-au estompat sonorităţile mai dure, momentele de Rock gălăgios.
Este un disc frumos, într-o notă personală, unele momente sună ca muzica de film, altele sunt reflexii interiorizate, influenţa lui Tom Waits este şi mai pregnantă şi evidentă.

„You think you’ll get under
old monsieur’s lid
and try to imagine
all the things that he did

You don’t know where
I’m gonna go
you don’t know where
I’ll go

I’ll go none too bravely
into the night
I’m so tired of living
this suicide life
that ain’t no reason to live

Wake up in the night
and think of all the years
falling from the ceiling
and covering your ears

you don’t know how
you’re gonna get out
you don’t know how
you’ll get out

call up your best friend
and tell him a lie
you’ve got to be kidding
I’m not really high

I don’t know where
I’m gonna go
I don’t know where
I’ll go

I’ll go none too bravely
into the night
I’m so tired of living
this suicide life
that ain’t no reason to live…”

Între pauzele dintre albume, Everett mai scoate coloana sonoră a filmului „Levity” în 2003 şi în 2005 albumul „I Am the Messiah” creditat ca fiind al lui MC Honky însă există multe suspiciuni şi supoziţii conform cărora misteriosul DJ Honky şi Everett ar fi una şi aceeaşi persoană. Albumul este mult mai ritmat, un Blues-Rock amestecat cu Funk, foarte diferit de celelalte materiale semnate de Everett, dar extrem de reconfortant… dansant. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PNEVbhqkKhY&feature=channel]

Povestea nu se termină însă aici. 🙂

Spoon – Transference (2010)

Posted on by — 6 Comments ↓

Nu-i ştiam pe băieţii din Spoon, deşii „Transference” este al 7-lea lor album şi trupa funcţionează din 1993, i-am abordat complet virgin.
Surpriză plăcută, din primele acorduri mi-au amintit de o altă gaşcă americană Indie, Eels – despre care musai să vă povestesc ceva mai târziu! – dar dincolo de paralele inevitabile – nu doar cu Eels, dEUS , The Beatles – mama, tata şi naşu’ a cam tot ce e Indie astăzi – şi încă o serie de trupe, Spoon au acel ceva – nici eu nu ştiu exact ce – care mă prinde, mă fascinează, îmi place pur şi simplu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ro95Ns58qSE]

Trupa din Austin, Texas, îi are-n componenţă pe: Britt Daniel – voce, chitară;  Jim Eno – tobe; Rob Pope – bas şi Eric Harvey – clape, chitară, percuţii, voce. Numele şi l-au luat de la piesa „Spoon” al formaţiei germane avangardiste Can.
După albumul de debut „Telephono” din ’96 şi alte EP-uri lansate de case de discuri independente, în ’98 semnează pentru Electra şi scot albumul „A Series of Sneaks”. Însă cel responsabil de contractul lor, Ron Laffitte, este concediat şi imediat după şi Spoon sunt puşi pe făraş de Electra… No business like show business… 🙂 Ca răspuns, Spoon scot pe cont propriu un single-concept „The Agony of Laffitte” pe care sunt 2 piese: „The Agony of Laffitte” şi „Laffitte Don’t Fail Me Now” în care-şi povestesc în abordare umoristică experienţa cu un „major lable”.
În 2000 semnează contractul cu Merge Records, o casă independentă, axată pe Indie şi de aici lucrurile se aşează pentru trupă. „Girls Can Tell” este lansat în 2001 şi este un succes comercial, se vinde mai bine ca ambele albume anterioare la olaltă. „Kill the Moonlight” apare în 2002, urmat de „Gimme Fiction” în 2005 şi de colaborarea cu Brian Reitzell pentru coloana sonoră a filmului „Stranger Then Fiction” din 2006, fapt ce le sporeşte considerabil notorietatea.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nkA-L3mK7q8&feature=related]

De aici lucrurile curg şi mai lin, cum se poartă acum, trupa apare pe rând la tradiţionalele „late night show”-uri: David Letterman, Conan O’Brien, Craig Ferguson şi Last Call with Carson Daly.
Apelează şi la celălalt mijloc popular şi eficient de promovare, introducerea pieselor în diferite soundtrack-uri şi muzica din episoade ale unor seriale TV de succes: Veronica Mars, Bones, The Simpsons, MeeBOX, Scrubs, Cloverfield, Numb3rs, How I Met Your Mother, 17 Again, I Love You, Man, (500) Days of Summer, dar şi în coloana sonoră a unui joc: MLB 09: The Show.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6a_EJsdo88c&feature=related]

„Transference” urmează să fie lansat pe 18, respectiv 19 ianuarie şi conţine colecţia proaspătă (iarnă/primăvară 🙂 ) de 11 piese noi al formaţiei.
Anii trec, m-am transformat încet-încet într-un bătrânel sentimental, dar genul acesta de muzică mă prinde. Spoon sunt aerisiţi, nu aglomerează orchestraţiile, de multe ori reuşesc să sugereze doar prin diferite sunete şi îmbinările acestora, sună murdar-natural ca imprimările de calitate din sala de repetiţii, au amprenta experimentalismului The Beatles, dar şi construcţiile vocale care amintesc de gaşca din Liverpool, au lejeritate şi totodată vână.
“Before Destruction” deschide albumul într-un ton grav ce cum şi spuneam, mi-a amintit de Eels şi aşteptam explozia, dar ea nu vine, Spoon rămân într-un ton relativ sumbru, piesa curge pe construcţia chitară-voce accentuată subtil de violoncele, bas, coruri şi toba care intervine episodic. Este un preludiu pentru o poveste frumoasă. 🙂
“Is Love Forever?” pulsează sănătos, Indie-ul cu accente Post-Punk, simplitatea Rock’N’Roll este nici mai mult, nici mai puţin decât exact cât trebuie. Sunetul neşlefuit degajă energie, cântăcelul e de 2 minute, adică totul e la fix.
“The Mystery Zone” inevitabil învie spiritul The Beatles – începe direct cu versul “picture yourself” -, însă cu atâta simplitate, atât de firesc încât inevitabil este şarmant. Basul pulsează, toba susţine balansul în mod minimalist, chitara, clapele doar colorează subtil, adaugă nuanţe şi vocea calmă ne călăuzeşte cu căldură prin lumea de vis.
“Who Makes Your Money” zăboveşte în aceeaşi zonă uşor psihedelică, este fascinant cum curge piesa, din mai nimic reuşesc să construiască melodii, reuşesc să schimbe, să răstoarnă şi să introducă şuruburi la momentele potrivite. Dacă ţi-a plăcut ultimul Kings of Leon – „Only by the Night” cam poţi intuii despre ce vorbesc şi o să-ţi placă şi Spoon: au acea simplitate firească, umană.
“Written in Reverse” introduce note Blues şi Rock’N’Roll, pianul cu basul conferă o bază solidă, toba şi chitara accentuează corect, vocea are forţă, sună din nou a The Beatles, dar nu ştiu cum, americanii – şi nu doar Spoon – reuşesc faza asta mult mai credibil şi mai natural decât majoritatea britanicilor care transpiră să reînvie acel spirit.
“I Saw the Light” sună mai tensionat, chitara este mai tăioasă şi prezentă apoi rup piesa ingenios, rolul principal îl preia pianul, remodelează aceeaşi temă, dar îi dau o altă coloratură ca-n final să lege un dialog chitară-pian şi să creeze o atmosferă psihedelică, dar fără să o încarce excesiv.
“Trouble Comes Running” destinde atmosfera, foarte nimerită şi construcţia discului, aşezarea pieselor, evită ingenios monotonia, alterează stările şi abordările cursiv.
“Goodnight Laura” are aer de bar, sună ca o piesă Tom Waits preluată de dEUS, este un cântec de leagăn senin şi mângâietor.
“Out Go the Lights” rămâne în tonurile dEUS/Eels, pulsul este foarte plăcut, sunetele sunt pete de lumină, se rotesc şi dansează cu o seninătate dezarmantă.
“Got Nuffin” are pulsul Rock-ului din anii ’70, ambalajul este mai de azi, însă simplitatea, minimalismul celor din Spoon are o coerenţă şarmantă, au un echilibru fermecător între energia degajată şi sentimentul transmis, un echilibru greu de atins, dificil de transpus, dar pe care ei îl controlează impecabil.
“Nobody Gets Me But You” închide albumul aruncând în joc tonurile mai „dubioase” şi minimalismul pulsant al pieselor anterioare, dincolo de nuanţele psihedelice şi tonurile mai închise, se întrevede totuşi lumina.
Ajungi la capăt şi inevitabil simţi nevoia să mai parcurgi călătoria încă o dată. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S4Q9zngV52U&feature=PlayList&p=948E5C22274843C8&index=0]

Spoon transportă moştenirea The Beatles, au arome de Eels şi dEUS, se înrudesc oarecum (şi) cu Kings of Leon şi cu încă o grămadă de „chestii” Indie, n-au inventat apa caldă, dar acest „Transference” este atât de plăcut, pulsant şi firesc, încât nu-i pot rezista.
Mi-au dat de lucru: trebuie să sap după albumele anterioare. 🙂