trei în unu: magnetism, gheaţă şi democraţie

N-a fost un an rău, din punct de vedere muzical 2008-ul. Încet-încet am intrat şi noi în circuitul European al concertelor. Deh, cu mp3-urile şi download-urile, s-a schimbat şi faţa industriei muzicale, accentul nu mai cade pe milioanele de discuri vândute, ci pe concerte. Mai greu o duc cei din industria cinematografică, da’ asta este o altă poveste!
Am avut parte de distracţie, nu glumă. În acelaşi an, la distanţă de câteva zile să ai ocazia să vezi trupele adolescenţei: Iron Maiden, Judas Priest, Queensryche şi Metallica, e mare lucru! Dar lista cu artiştii care ne-au onorat este lungă: Paradise Lost, Massive Attack, Tricky, Manic Street Preachers, Kaiser Chiefs, Rosin Murphy, Apollo 440, Cypress Hill, Nelly Furtado, Unkle, The Dandy Warholes, dEUS, Ross the Boss (ex-Manowar), Primal Fear, Exploited, Madball, Morcheeba, ATB, Nouvelle Vague, Koop, Def Leppard, Whitesnake, Chick Corea, John McLaughlin, etc. Este adevărat, au fost şi nume care ne-au ocolit cu eleganţă: Ministry sau Slayer au preferat Sofia şi Budapesta…probabil din obişnuinţă.
Festivalurile adună şi publicul şi numele sonore, dar şi la concertele „obişnuite” mişcarea este tot mai mare. În ceea ce priveşte noul an, s-au anunţat deja multe nume, lista o deschide Sting, dar au fost deja veteranii de la Napalm Death şi urmează Kreator în februarie. Criza rămâne un vis urât ce umple golul din mass-media şi justifică timpul pierdut cu bazaconii al noului Guvern. Dar e duminică, să lăsăm politica să doarmă.

Era să zic „show biz da’ mulţi”. Biz în acest caz, probabil prescurtarea de la „bizoni”, nu, nu animalele pentru care am toată stima, ci „specimenele” care populează (şi) zona industriei de „entertainment”.
Citeam undeva despre plusurile şi minusurile anului 2008. La „mari dezamăgiri” figurau Metallica cu „Death Magnetic”. Autorul plângea după 1986 – „Master of Puppets” – şi desfiinţa sunetul discului, producţia lui Rick Rubin. Eu sincer m-am bucurat că băieţii l-au expediat pe Bob Rock, disc cu sunet mai prost ca „St. Anger” nu cred că am în colecţie, eventual doar dacă sap după nişte demouri de Thrash Metal de la sfârşitul anilor 80… Mie nu mi-au mai plăcut Metallica cu cele două „Load”-uri, dar reanalizând la rece perioada, din cele două discuri iese unul bun cu siguranţă. „Garage Inc.”-ul a fost o variantă extinsă la E.P.-ul din 1987 „The $5.98 E.P.: Garage Days Re-Revisited” şi conţine doar prelucrări iar „S&M”-ul din 1999 a fost un experiment ratat, o încercare de a ajunge la un public şi mai larg. „Death Magnetic” este un album care pune oarecum lucrurile la punct şi Metallica sunt din nou „băieţii în negru”, pe merit, cea mai populară formaţie din aria Metalului. Cu vânzări de peste 95 milioane de discuri, succesul formaţiei este probabil inegalabil.
metallica_death_magnetic_coverNu ştiu dacă doar din cauza numeleu, dar “Death Magnetic” mi-a amintit de formaţia Monster Magnet.
Revenirea la vechiul logo cred că este un mesaj direct pentru fanii primelor 4 albume: “băieţi, gata cu prosteala, ne-am întors!” Fac încă o confesiune, Radioul City FM ne-a tot bombardat cu primul extras single “The Day That Never Comes” , piesă care nu prea m-a dat pe spate, aşa că am fost neîncrezător.
Sunetul bătăilor de inimă şi o chitară de undeva din spate într-un crescendo Psihedelic marchează introducerea în album şi în piesa “That Was Just Your Life”. Atmosferă uşor Slayeriană aş îndrăzni să spun, dar după câteva măsuri intrăm în plină era “…And Justice for All” cu un riff ce ne salută ca o veche cunoştinţă de mult neîntâlnită. Schimbările de ritm, vocea lui Hetfield, sunetul, adică totul, se încadrează perfect în atmosfera trupei din 1988. Ce dracu am făcut cu viaţa mea în ăştia 20 ani?! “The End of the Line” te prinde repede cu ritmul său uşor săltăreţ şi cu riffurile tăioase. Linia vocală pe strofe ne aruncă înapoi la “Creeping Death” iar refrenul ne aduce undeva la “Fuel”. ” Need… More and more  Tainted misery. Bleed… Battle scars Chemical affinity. Reign… Legacy Innocence corrode. Stain… Rot away Catatonic overload. Choke… Asphyxia  Snuff reality. Scorch… Kill the light Incinerate celebrity. Reaper… Butchery Karma amputee. Bloodline… Redefine Death contagious deity.”  Piesa are şi un pasaj lent, de atmosferă, plăcut şi bine încadrat: “The slave becomes the master.”… Urmează o altă piesă “dansantă”, “Broken, Beat And Scarred”. Cam aici m-am liniştit, mi-am aprins o ţigară şi am zis, da domne, ăştia sunt iar Metallica, şi mi-am pus sau am pus întrebarea: “ce aţi mai făcut băieţi din 1991?” Am ajuns la amintitul ” The Day That Never Comes”. Început a la “Nothing Else Matters”, chiar şi armoniile sunt tot pe acolo, adică aşa şi aşa. Când se “supără” tot pasajul este un tribut Iron Maiden pe faţă: solouri cu chitări gemene şi tot tacâmul, doar tempoul rămâne inconfundabil Metallica. Până la urmă ascultată acasă pe boxe adevărate şi nu la serviciu pe un radio miniaturizat, nici piesa asta nu pot să zic că e rea. Ba, poate că după încă 10 ascultări o să-mi şi placă. “All Nightmare Long” este un titlu potrivit pentru încă o rockăială adevărată. Piesă tare este şi următoarea “Cyanide”, cu schimbări inspirate, sunetul şi mixajul este perfect, fără fiţe, dar bine echilibrat şi redă excelent dinamica formaţiei şi păstrează şi gustul de viu. Sper ca următorul single să fie făcut la “Cyanide”: “Suicide, I’ve already died, You’re just the funeral I’ve been waiting for, Cyanide, living dead inside, Break this empty shell forevermore!” şi nu la următoarea piesă de pe disc: “The Unforgiven III”. Doi-ul cred că l-am ratat…  A, a fost pe “Re-Loaded”…aha, hahaha! O baladă de aproape opt minute, mă puteam lipsii de ea, dar nu, nu e nasoală piesa şi are o orchestraţie interesantă pe alocuri. “The Judas Kiss” începe într-o manieră de Metal Simfonic dar din fericire e doar aşa o foarte scurtă introducere, vine iar ritmul galopant şi accentuat în modul caracteristic al trupei, ruperile sunt bine venite, chitara furnizează un riff sănătos, pe anumite pasaje mi-au amintit în mod plăcut de regretaţii Pantera. “Suicide And Redemption” cu cele aproape 10 minute ale sale este cea mai lungă piesă de pe discul care orcium nu are piese sub 6 minute şi majoritatea sar de 7. Dacă vă mai spun şi faptul că este o compoziţie instrumentală… M-a surprins, dar în mod plăcut. Finalul cu “My Apocalypse” este încă o dovadă că băieţii s-au întors la statutul de băieţi, că Metallica încă nu este o trupă pe care să o tăiem cu regret de pe lista imaginară a formaţiilor Metalice adevărate şi că în final, trupa s-a regăsit, şi-a regăsit rădăcinile într-un mod absolut demn şi că merită tot respectul.
Eu zic că producţia veteranului Rick Rubin este ireproşabilă şi băieţii au prestat impecabil. Titlul albumului este o trimitere/referire la magnetismul cu care Moartea a atras Rockerii celebrii… Dimebag (Pantera), Layne Staley (Alice In Chains), etc. R.I.P. Dau volumul la maxim şi-mi las vecinii să bată-n ţevile de la calorifere şi să se caţere pe pereţi. „Death Magnetic” este un album care ne scoate din monotonia gri a marilor oraşe manelizate, cu miros de mici şi gust de bere la plastic.

black_ice_coverPomul lăudat la care de la mic la mare s-a strâns toată lumea a fost Back in… „Black Ice”. Rulând la relantiu noul album AC/DC mi-am amintit de tovarăşul Moculescu care într-o splendidă sâmbătă, în emisiunea “Atenţie! Se cântă” a scăpat porumbelul fript pe gură: “Bine, bine, dacă insistaţi, am să vă cânt un nou şlagăr în primă audiţie!”  Cam aşa stă treaba şi cu Angus şi compania: au lansat o nouă colecţie de… standarde. Ca-n Jazz.
Băieţii nu inventează şi nu reinventează nimic: livrează. Dacă îţi plac, o să dai volumul la maxim, dacă nu, niciodată nu vei gonii prin casă cu mătura pe post de chitară şi cu mersul de gâscă a la Angus prin sufragerie. Sincer, mie îmi plac lucrurile simple, fără fiţe şi dacă un nou produs AC/DC este mai interesant ca “Flick of the switch” sau “Fly on the Wall”, eu mă declar perfect satisfăcut.
Trupa a rămas neschimbată: Brian Johnson –voce (61 de ani!), Angus Young – chitară, Malcolm Young – chitară şi voce, Cliff Williams – bas şi  Phil Rudd – tobe. Producătorul Brendan O’Brien şi inginerul de sunet Mike Fraser au păstrat intact sunetul simplu al trupei, totul este exact aşa ca produsele vechi de la sfârşitul anilor 70, totul este balansat şi aşezat, dar deloc steril. Albumul a fost imprimat în perioada martie-aprilie 2008 într-un studio din Vancouver şi lansarea oficială a discului se face în trei paşi: 17 octombrie – Germania, Italia, Elveţia, 18 octombrie – Australia şi pe 20 octombrie în tot restul lumii.
“Black Ice” porneşte agale cu personalul “Rock’N’Roll Train” . “Surpriza” plăcută este că deşii au trecut opt ani (!) de la “Stiff Upper Lip”, totul a rămas aşa cum au stabilit încă din 1975. Este un disc ceva mai lent şi ajuns la “Rock’N’Roll Dream” mi-am amintit că parcă tot AC/DC-ul este o reinterpretare a unui Zeppelin genial , cele 55 de minute care fac acest album şi cel mai lung produs de până acum al băieţilor Australieni, trec totuşi repede şi dacă uiţi discul pe repeat, nu-i bai, curge “liniştit” şi toată ziua. Aşa am păţit eu.
Sunt 15 piese, din care mie cel mai mult mi-au plăcut “Stormy May Day” , “War Machine”, “Money Made”  şi amintitul “Rock’N’Roll Dream”.  Avem 3 titluri care includ Rock’N’Roll-ul, un Rockin’ dar şi un Jack şi un Money. Poate că unii vor cataloga şi acest album ca pe o colecţie de clişee, dar eu mă repet şi spun că sunt standarde. Iar pentru condus nu cred că s-a inventat ceva mai adecvat! Nu este nuro-chirurgie, nici nu e mare lucru de spus (nici) despre acest disc, este pur şi simplu Rock’N’Roll şi este perfect aşa!

chinese_democracyCe au reuşit AC/DC, n-a ţinut şi în cazul Guns’N’Roses. Axl Rose are 47 de ani şi vrea să ne convingă că încă este rebelul care a fost la 25. Apetitul său pentru distrugere l-a adus în ipostaza aceasta şi sincer, nu cred că a rămas multă lume care să mai aştepte un disc Guns’N’Roses 15 ani: pistoalele s-au dus unul câte unul şi a rămas un singur trandafir iar cu o floare nici în acest caz nu este uşor să faci primăvară. Geffen a decis lansarea unui album pe care nimeni nu-l aşteaptă şi este greu de crezut că Axl cu noua gaşcă mai are public sau priză la vre-un public, scena s-a schimbat, lumea muzicii arată cu totul diferit ca în epoca de glorie a „Use Your Illusion”-ului.
Povestea „noului” Guns’N’Roses începe în 1994. Basistul Duff McKegan a fost înlocuit cu Tommy Stinson (ex-Replacements), chitaristul Slash cu Robin Flick (colaborator Nine Inch Nails) şi bateristul Matt Sorum cu Josh Freese (trecut prin The Vandals, A perfect Circle, Devo şi Nine Inch Nails). Unicul supravieţuitor al line-up-ului clasic este clăparul Dizzy Reed. Componenţa formaţiei s-a tot schimbat şi ulterior şi pe disc apar de la piesă la piesă diferiţi instrumentişti. Trebuie pomeniţi Paul Tobias, Chris Pitman şi Buckethead.
Producţia a înghiţit sume fabuloase, Axl a încasat un cec de un milion de dolar în 1998 de la Geffen cu promisiunea că mai primeşte un milion dacă termină albumul până în mai 1999. N-a fost să fie şi se vehiculează că în total discul a înghiţit peste 13 milioane…
Ce a ieşit? Să fiu semi-plastic aş spune că este ca şi cum am fi pus ciorba, felul doi şi desertul în aceeaşi farfurie. Sunt piese care amintesc de era „Use Your Illusion”, cea mai bună este cea lansată şi ca single „Better” , „There Was A Time” şi „Street Of Dreams”, sunt piese semi-industrializate ca „Shackler’s Revenge” sau „Raid n’ The Bedouins”. Sunt piese lente cum este „Sorry”, „Madagascar” şi „This I Love”, cum sunt şi piese Rock, cel mai bun exemplu fiind piesa de titlu „Chinese Democracy” . Din păcate compoziţiile lente predomină şi cu excepţia piesei „Street Of Dreams” sunt şi destul de inodore. Ar mai fi de amintit „If The World”, o piesă pulsantă, interesantă ca orchestraţie şi experimente sonore, construită pe un bas fuzzat şi o chitară cu iz de sample (loop) şi colorată cu tot felul de instrumente şi sunete. Dar discul are şi momente plictisitoare, nu doar amintitele semi-balade, dar şi tentative gen „Catcher In The Rye” care încearcă să pună cap la cap toate reţetele funcţionale ale trupei.
Cred că Guns’N’Roses putea fi o mare dezamăgire dacă cineva s-ar fi aşteptat la ceva din partea lor. Cu excepţia Geffen-ului evident… Mai guraliv momentan decât prietenul său Axl, Sebastian Bach (ex-Skid Row) spune că planul lui Axl ar fi ca acest disc să fie prima parte dintr-o trilogie care să apară integral până-n 2012. Probabil s-au cam adunat facturile şi pe frigiderul lui Axl… Criza, ce să-i faci?! Hahahaha!

V-am scos sau v-am băgat Rock-ul în cap şi astăzi! M-am uitat printre discuri, am mari restanţe de anul trecut şi deja vin materialele noi… Măresc doza,  abordez tratamentul de şoc…

sex, suflet, foc şi…lopată

Amăgiri, dezamăgiri, nopţi traversate pe beat-uri adecvate stărilor şi trăirilor, singuri în căutarea sufletului sau scufundaţi în braţele cuiva…Felii dintr-o lume uneori ameţită în care rătăcim şi încercăm să ne identificăm.
În loc să citesc pentru examenul de astăzi despre Radio, mă sustrag şi…ascult muzică, sap după un suflet pierdut în flăcări…Am greşit frecvenţa? Voi fi DJ-ul de serviciu pentru această sâmbătă şi voi să-mi ţineţi pumnii să mai iau un cinci la examen! Hahaha!
Am ales două discuri: „Only by the Night”-ul Americanilor de la Kings Of Leon, album care pentru mine este clar discul anului 2008 şi „Dig Out Your Soul”, ultimul produs semnat de Britanici de la Oasis.
Etichetate cu acelaşi inodor „Indie”, cele două discuri reflectă corect orientările majore din mainstreem-ul zonei Rock-ului popular…sau populist? Din punctul meu de vedere etichetele n-au nicio importanţă. Faptul că Green Day nu sunt Dead Kennedys este evident, dar asta nu mă împiedică să ascult cu plăcere „American Idiot”-ul. Asta aşa, ca exemplu. Pentru mine cutiuţele, sertăraşele şi etichetele n-au funcţionat niciodată. Ascult „ceva” şi îmi place sau nu-mi place.

Încep cu Kings of Leon.  Pentru cei care nu-i cunos încă, ascultaţi trupa pe MySpace

Kings of Leon au ajuns la al patrulea album, „Only by the Night” şi single-ul

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t5UWvvelwjU]

este deja un hit blocat în topuri.
Afacere de familie, trupa Americană din Tennessee, este compusă din trei fraţi: Caleb Followill – voce şi chitară, Nathan Followill – tobe şi Jared Followill – bas, sintetizatoare, voce şi un văr primar, chitaristul Matthew Followill.
Au plecat de la un amestec elegant de Blues, Southern Rock cu sunetul Indie de garaj şi au ajuns la un Rock aerisit, modern în care elementele de Progresiv se împacă cu aproape ori ce de la Country la Electro într-un amestec rafinat şi subtil, astfel reuşind prin muzica lor să se adresează unui public larg şi diferit.
După EP-ul „Holly Roller Novocain” lansat în 2003 apare imediat şi albumul de debut „Youth and Young Manhood”. Piesa „Holly Roller Novocain” a fost inclusă în coloana sonoră a mai multor filme iar trupa a plecat în turneu cântând în deschiderea celor de la The Strokes şi U2.
„Aha Shake Heartbreak” este scos pe piaţă în octombrie 2004 în Anglia şi în februarie 2005 în America. Fără a schimba radical ceva în muzică, orchestrată doar ceva mai aerisit şi cu un sunet mai şlefuit, albumul se bucură de succes mai ales în Europa. Piesele „King of the Rodeo” , „The Bucket” şi „Four Kicks” sunt lansate şi în variante de single.
„Because of the Times” lansat în 2006/2007 este momentul de turnură. De la prima piesă, „Knocked Up” se aude „altceva”, este o nouă abordare, iar New Musical Express-ul s-au grăbit să numească formaţia ca fiind cea mai importantă trupă Americană modernă. Dispar în umbră elementele de Southern şi Blues, accentul cade pe un bas pulsant şi atmosfera creată discret de sintetizatoare. Alternanţa spaţiilor aerisite cu intervenţiile tăioase ale chitărilor creează o senzaţie de muzică de film. „Charmer” este o piesă care cred că redă exact spiritul albumului.
Nu ştiu dacă este într-adevăr o piatră de hotar acest album, dar cu siguranţă este un produs interesant şi important.

onlybythenight
Şi am ajuns la „Only by the Night”. Discul porneşte cu “Closer” , foarte electro, aerisit, dar în acelaşi timp pregnant. Bas-ul fuzzat care lansează următoarea piesă, „Crawl” readuce trupa spre zona Rock, dar elementele electronice rămân pulsând în fundal şi mie mi-a amintit de U2 din perioada „Achtung Baby”. „Sex on Fire” te prinde imediat cu ritmul său şi tonalitatea caldă, e dansantă şi fredonabilă în egală măsură. Cred că magia sunetului celor din Kings of Leon constă exact în această polivalenţă sonoră: muzica lor se pretează la ori ce. Poţi lăsa discul să curgă în fundal când lucrezi la ceva acasă sau la serviciu, poţi să te laşi pe spate pe canapea, să dai muzica tare şi să visezi cu ochii deschişi, poţi să-l rulezi în maşină la condus, poţi să bei sau să faci dragoste pe „Only by the Night” şi nu numai noaptea.
„Use Somebody” este un „love song” tensionat, febril iar următoarele „Manhattan”„Revelry” şi „17” reaşează discul pe un făgaş mai lent şi ambiental, readuc acel gust de muzică de film, poţi să închizi ochii şi să visezi întins pe canapeau din sufragerie sau poţi să speli vasele în chiuveta de la bucătărie…
„Notion” şi „I Want You” chiar dacă nu sunt mult mai rapide, aduc puţină dinamică în plus. „I Want You” are o „bâţâială” ameţitoare şi plăcută, te prinde şi se agaţă prin simplitate ei de urechile noastre şi cu greu mai scăpăm de ea.  „Be Sombody” este construită pe ritmul tobelor galopante, dar în mod interesant, exact tobele rămân ascunse în fundal şi crescendoul piesei parcă nu are finalitate, nu ajung la un apogeu, te lasă cu piciorul în aer. Finalul cu „Cold Desert” este încă o peliculă de introspecţie marca Kings of Leon.
Ascultând albumul inevitabil îţi aminteşti de anumite nume, U2, Coldplay sau Muse, dar paralelele sunt inevitabile şi important este că în final Kings of Leon reuşesc să-şi desfacă sunetele într-un mod elegant şi personal. Şi dacă tot comparăm, pe undeva Kings of  Leon cred că au reuşit să combine Rush-ul cu Dire Straits şi rezultatul este o muzică de calitate pe care o consum cu plăcere. Şi asta contează cel mai mult!

digoutyoursoul
Poţi să ai toate motivele din lume să-i urăşti pe Oasis. O făceam doar pentru că le vedeam faţa. O făceam că-mi aminteau de The Beatles în cel mai grosolan mod. Îi uram pentru că erau Britanici şi că aveau succes. Cum să nu urăşti o formaţie care a vândut peste 60 de milioane de discuri, au avut 8 single-uri numărul unu în Marea Britanie, au câştigat 15 premii New Musical Express, 5 Brit Awards-uri, vreo 9 premii „Q” şi 4 premii MTV Europe?  Era o perioadă de pe la mijlocul anilor 90 când şi din robinet curgea în loc de apă tot Oasis. Mă enerva că-mi plăcea „Wonderwall” şi ştiam că nu este piesa lor.  Dar o cântau superb.

Au trecut anii, s-a dus şi valul maniac al trupei fraţilor Gallagher din Manchester, nu mai privesc cu furie înapoi

Am ascultat toate cele opt albume ale lor, cu detaşare şi cu maxima obiectivitate de care am fost capabil. Paralela inevitabilă cu The Beatles rămâne ca o amprentă pregnantă pe obrazul lor. Este de fapt un parfum: invizibil dar foarte prezent. Dar Oasis sunt totuşi mult mai mult ca o simplă copie a unei formaţii geniale. Au obrăznicia tipic englezească şi au vitalitate. Bine, o zic şi pe asta, au şi talent. Poţi să-i urăşti sau poţi să-i iubeşti, dar au acel ceva ce te face să nu rămâi pasiv sau insensibil la muzica lor.

Nu vă mai plictisesc cu poveşti şi date biografice, trec la disecţia ultimului lor produs, „Dig Out Your Soul”, lansat pe 6, respectiv 7 octombrie 2008. Primul lucru care mi-a trecut prin cap când am pornit albumul a fost că ascult Rock. Asta simt când din boxe bârâie şi pulsează „Bag It Up”. Chitară, tobe, bas şi vocea. Simplu, aparent mecanic prin faptul că pare linear, cu un sunet colţos ce dă senzaţia de garaj, dar totul este bine filtrat şi aşezat la locul lui, Oasis se arată ca o maşinărie perfect unsă şi de neoprit. Vocea lui Liam şi-a păstrat sictirul şi prospeţimea, mesajul este direct şi totul se transformă într-un imn: „Someone tell me I’m dreaming,/ The freaks are rising up through the floor./ Everything I believe in/ Is telling me that I want more, more, more!” Aceste elemente, simplitatea, sunetul uşor murdar, dar extrem de bine echilibrat, abordarea tipic englezească cu superioritatea nevoalată cred că sunt în fapt ingredientele succesului formaţiei. Totul pare foarte simplu, dar în final puţine trupe au reuşit să-i copieze eficient. „The Turning” introduce şi clapa/pianul. Începe mai aerisit, pasajele calde emană calm, dar nu lipsesc răbufnirile eclectice punctate de chitările stridente care ne dovedesc că băieţii mai au suficientă energie.  „Waiting For The Rapture” este construită în jurul bas-ul fuzzat şi împins înainte. Începe ca „Five to One”-ul celor de la The Doors. Liam spune că e obosit, dar pare mai mult „conectat”: „I said I’m tired/ Come get me off the merry-go-round/ I’m wired/ Come feed me and then bring-a-me down”. Am ajuns şi la primul single lansat oficial pe 29 septembrie, „The Shock Of The Lightning” , o piesă pulsantă, dinamică, ameţitoare şi foarte Rock, foarte… Oasis. „Love is a time machine,/ Up on the silver screen,/ It’s all in my mind,/ Love is a litany,/ A magical mystery,/ And all in good time…”  „I’m Outta Time” vine să tempereze albumul, este o amintire cu gust The Beatles şi ca structură şi ca orchestraţie. „[Get Off Your] High Horse Lady” mi-a amintit de o piesă… Moby „Find my baby”. Are un feeling şi un groove asemănător. „Falling Down” are un ritm interesant şi o orchestraţie rafinată, nu este o piesă lentă, dar este de atmosferă: „a summer sun that blows my mind/ is falling down on all that i’ve ever known/ time will kiss the world goodbye/ we’re falling down on all that i’ve ever known”. „To Be Where There’s Life” readuce aroma The Beatles undeva în perioada „Magical Mystery Tour”. „Ain’t Got Nothin’” este o piesă din două teme uşurele, cum spune şi titlul, nu are nimic. Discul parcă se stinge uşor, nici „The Nature Of Reality” nu se evidenţiază prin ceva deosebit, îmi place toba bombastică, chitara zgârietoare şi câteva nuanţe mai colorate pe ici-colo, dar parcă lipseşte sclipirea. „Soldier On” care închide şi albumul rămâne în aceeaşi zonă clar-obscură, cu elemente uşor experimentale şi construcţie lineară şi simplistă, dar per ansamblu cele 46 de minute a celor 11 melodii ne oferă o conectare şi o delectare plăcută, o călătorie pe care la final îţi doreşti să o parcurgi din nou, să o retrăieşti.

La…săpat! Dig Out Your Soul

“I got my feet on the street but I can’t stop flyin’,
My head is in the clouds but at least I’m tryin’,
I’m out of control but I’m tied up tight,
Come in, come out tonight….”

salutări de pe planeta albastă

Sunt artişti care nu ne lasă indiferenţi. Mai uităm de ei, ne ia valul sau rămânem blocaţi în trafic, ne părăseşte iubita sau ne face dobitoc şeful, mă rog, se întâmplă tot felul de lucruri cu noi şi cu viaţa noastră, uităm şi să mai schimbăm muzica pe mp3 player sau pur şi simplu nu mai avem timp, apoi într-o dimineaţă rece, într-o discuţie banală la o bere sau într-o seară înecată-n fum, brusc ne amintim de o melodie sau un artist, aşa aiurea, tot atât de aiurea cum pentru o vreme am uitat de el.
Cam aşa mi-am amintit de Peter Gabriel şi am descoperit albumul „Big Blue Ball”, un disc realizat cu aportul unui şir lung de invitaţi şi prieteni al artistului.
Gabriel şi Tony Banks au format grupul Genesis în 1976 şi cele 6 albume, „From genesis to Revelation” (1969), „Trespass” (1970), „Nursery Cryme” (1971), „Foxtrot” (1972), „Selling England by the Pound” (1973) şi „The Lamb Lies Down on Brodway” (1974) le-au adus faima şi recunoaşterea publicului şi a criticii. Ultimul disc, un concept 100% Gabriel a produs şi ruptura între artist şi restul grupului. Gabriel le-a cam luat faţa colegilor şi asta a creat tensiuni şi a scos la iveală rivalităţi. Plecarea solistului vocal în opinia multora a prevestit finalul formaţiei, dar din fericire şi formaţia a reuşit să se remanieze prin mutarea bateristului Phil Collins la microfon şi Peter Gabriel şi-a construit o carieră individuală de succes.
Primele patru albume solo, „Car” (1977), „Scratch” (1978), „Melt” (1980) şi „Security” (1982) sunt materiale experimentale, sofisticate şi prin natura lor, destul de dificil de digerat. Discul de debut, produs de celebrul Bob Erzin, supranumit şi „producătorul producătorilor” conţine o piesa de succes ca „Solsbury Hill” (despre despărţirea de formaţia Genesis) şi este un disc ce chiar dacă se menţine în aria albumelor Genesis, arată multitudinea de idei care-l caracterizează pe Gabriel. Colaborarea cu chitaristul din King Crimson, Robert Fripp se face simţită mult mai pregnant pe al doilea disc, pe „Scratch”, un disc considerat de critică mai întunecat, mie însă mi se pare mai dinamic şi mult mai închegat ca debutul. Maturizarea ca artist al lui Gabriel este evidentă cu al treilea disc, „Melt”. Se evidenţiază şi atracţia artistului pentru aşa numita muzică „World”, adică Etno, Gabriel introducând multe percuţii şi sonorităţi „exotice”. Discul conţine piese devenite faimoase ca: „I Don’t Remember”, „Games Without Frontiers” sau „Biko” . Un alt mare câştig este cooptarea solistei Kate Bush. „Security” este unul din primele albume imprimate complet digital. Gabriel experimentează din plin noua tehnologie, tot discul transpiră sunete sintetice şi samplate. Eticheta de „Rock Progresiv” atribuită artistului se risipeşte definitiv şi se foloseşte termenul de „New Wave” şi „Rock Experimental”. Este un disc destul de întunecat, multe teme meditative, expresii ale căutărilor interioare. Piesa care se evidenţiază şi în formă de single este „Shock the Monkey” . Aceste prime 4 albume au apărut iniţial fără titluri, respectiv toate fiind auto-intitulate „Peter Gabriel”, ele fiind numerotate apoi în funcţie de grafica coperţilor au primit respectivele titluri neoficiale. În 1980 apare şi „Ein Deutsches Album”, variantă în limba Germană la discul 3 şi în 1982 „Deutsches Album”, variantă în limba Germană al discului 4 cu anumite piese remixate.

Ar merita probabil o discuţie separată şi coloana sonoră a filmelor „Birdy” ( 1985) şi „Passion: Music for The Last Temptation of Christ” (1989).
Urmează seria albumelor „So” (1986), „Us” (1992) şi „Up” (2002) întrerupte oarecum doar de proiectul „OVO” din 2000. „So” este probabil cel mai de succes album datorită şi abordării mai „Pop”, mai accesibile şi al aportului MTV-ului. Cu toate acestea, Gabriel nu renunţă la experimente, discul este complex şi nu face rabat de la calitate. „Red Rain” este rezultatul unui vis avut de Gabriel în care înota într-o mare roşie. Videoclipul piesei „Sledgehammer” a câştigat premiul MTV al anului 1987. Este o piesă ce combină ingenios elemente de Funky şi Motown cu abordarea şi stilul World Music. În „Don’t Give Up” fascinează Kate Bush, o piese pline de vibraţie şi emoţie. „That Voice Again” are amprenta percuţiilor şi sunetelor ambientale şi de World Music. „In Your Eyes” este încă o piesă sentimentlă cu o uşoară nuanţă de Gospel. „Mercy Street” o readuce pe Kate Bush, muzica este discretă, ambientală şi misterioasă. Aranjamentul rafinat şi aerisit, simplitatea construcţiei o face deosebită. „Big Time” readuce feelingul de Pop şi  Dance al anilor 80 şi este o parodie extrem de reuşită. „We Do What We’re Told (milgram’s 37)” evocă pentru moment partea mai întunecată şi experimentală a artistului ca „This Is the Picture (excellent birds)”, o colaborare cu Laurie Anderson, să încheie în ton mai optimist albumul.
„Us” este fratele geamăn, dar nu copia la indigo a precedentului material. Discul conţine explozivul „Steam”
şi „Kiss That Frog” cu aceea combinaţie de Motown sănătos cu elemente moderne, „Digging In The Dirt” care este un imn Rock mulat pe construcţia ambientală şi instrumentaţia caracteristică World Music-ului, dar şi sensibila, senzuala  „Blood Of Eden” , o frumoasă diagramă a vieţii şi a relaţiei femeii cu bărbatul. Albumul a fost realizat cu un lung şir de colaboratori cu renume: Sinéad O’Connor, Shankar, William Orbit, Brian Eno, Peter Hammill, etc. Turneul care a urmat „Secret World Live” a fost lansat pe CD şi DVD şi reflectă perfect spiritul creativ al punerilor în scenă a muzicii în regia şi coregrafia lui Gabriel.
„Up” este cel mai întunecat produs semnat Peter Gabriel, nu întâmplător subiectul central al discului fiind moartea, dincolo de asta, în profunzime este vorba despre călătoria omului şi al spiritului prin şi dincolo de viaţă. Muzica oscilează între răbufnirile electronice furioase şi disonante ce împing sunetul spre Rock-ul Industrial păstrând tradiţionalele orchestraţii ambientale, progresive. 5 piese sar de 7 minute, 4 de 6 şi doar finalul, „The Drop”, pică sub 3 minute. Este un album tensionat şi dificil, cu toate acestea Gabriel dirijează perfect emoţiile şi dozează suficiente momente de respiro ca ascultătorul să rămână conectat tot parcursul albumului indiferent de experimentul în care se aventurează artistul. Sunt piese zgomotoase şi întunecate ca „Darkness” care deschide albumul sau următorul track „Growing Up”. „Sky Blue” este o piesă la care Gabriel afirmă că a lucrat peste 20 de ani şi cu frumoase partituri corale. „No Way Out” rămâne în zona de plutire: „Swimming around in a plastic bag…” „I Grieve” e tot o piesă la care s-a lucrat din 1998 şi Gabriel neagă ori ce legătură cu evenimentele de pe 11 septembrie. Şi în această piesă corul primeşte un rol important iar piesa se desface încet ca petalele unei flori la răsăritul Soarelui. Primul extras single al albumului, „The Barry Williams Show” este o piesă apăsată, cu uşor spirit Jazzy şi Down-beat, iar textul face referinţă la reality talk-show-uri gen Jerry Springer.  „My Head Sounds Like That” este o călătorie abstractă pe o temă minimalistă şi în notă ambientală, cu un refren zgomotos şi mecanic ca „More Than This”, al doilea extras single să fie cea mai „veselă”, cea mai ritmată piesă a albumului. „Signal to Noise” este încă o călătorie printre sunete şi zgomote abstracte, piesa a creat anumite probleme, solistul vocal Nusrat Fateh Ali Khan, a decedat în cursul înregistrărilor şi Gabriel a fost nevoit să asambleze partitura finală din imprimări anterioare. Finalul albumului, „The Drop” este doar pian şi vocea lui Gabriel:

„moving down the fuselage
toward the open door
catch you looking down outside
to see what lies ahead
one by one
you watch them fall
fall through cloud
one by one
you watch them fall
no idea where they’re going
but down

where they’ve gone
where they’ve gone

watching as the sun goes down
i sit inside this plane
notice how the city lights
are like the nerves inside the brain

one by one
they’re going out
you watch them dim

one by one

you watch them fall
and wonder where they’re falling to”

Lista colaboratorilor lui Gabriel la acest album este din nou impresionantă: Shankar, Peter Green, Tony Levin, David Rhodes, Manu Katché, etc plus Blind Boys of Alabama, Dhol Foundation şi London Session Orchestra. Prin intermediul lui Bob Erzin, ulterior multe piese au fost remixate de Trent Reznor şi Elbow, materiale care au apărut ca B-side-uri sau pe coloane sonore.
Albumul acesta nu merită desfăcut pe bucăţi, este un întreg ascultat de la cap la coadă şi chiar dacă nu există nicio referire în acest sens, eu zic că cele trei albume au o strânsă legătură şi împreună compun o călătorie filozofică şi spirituală, exact cum cele 22 de cărţi din Arcana Mare a Tarotului punctează naşterea viaţa şi moartea (transformarea sau împlinirea, desăvârşirea) unui om. Este doar o idee. Dar nu-mi dă pace şi am să mai studiez „problema”.

bigblueball_01

„Big Blue Ball” este un disc de echipă. O călătorie în lumea muzicii tradiţionale de pe glob, dar şi în lumea muzicii contemporane. Dacă există o punere „pe tapet” a ceea ce este în fapt „World Music”, cred că acest album poate fi considerat un etalon.
„Whole Thing” îi aduce împreună pe Francis Bebey, Alex Faku, Tim Finn, Peter Gabriel, Karl Walllinger şi Andy White. Este o piesă Pop îmbrăcată în instrumentaţie colorată.
Natacha Atlas, cântăreaţa de origine belgiană şi cunoscută pentru combinaţiile hibride dintre muzica arăbească şi africană cu muzica electronică, împreună cu Hossam Ramzy şi Neil Sparkes aduc piesa „Habibe” (my beloved – iubitul meu).
„Shadow” este o incursiune în muzica africană într-o manta latină prin intermediul lui  Juan Canizares şi a lui Papa Wemba.
„Altus Silva” este numele latin pentru Deep Forest şi aliniază pe lângă membrii acestei formaţii nume ca Joseph Arthur, Ronan Browne, James McNally, Larla O Lionáird şi Vernon Reid.
„Exit Through You” îi aduce lângă Gabriel pe Joseph Arthur şi Karl Wallinger, este o piesă în tradiţia Gabriel, instrumentaţie rafinată, sonorităţi amestecate, dar deloc disonante.
„Everything Comes From You” este o piesă lentă, cu iz Celtic interpretată de Sinead O Connor, Richard Evans, Joji Hirota, Sevara Nazarkhan şi Guo Yue.
O variantă la „Burn You Up, Burn You Down” a apărut deja în 2003 pe discul compilaţie „Hit” a lui Gabriel, aici este redefinită de către Billy Cobham, Peter Gabriel, The Holmes Brothers, Wendy Melvoin, Arona N diaye şi Jah Wobble. Este un Rock sănătos cu refren Motown, amprentă deja tradiţională a artistului.
„Forest” îi aduce împreună pe Levon Minassian, Arona N Diaye, Vernon Reid şi Hukwe Zawose şi este un amestec reuşit de ritmuri şi sunete Orientale cu beat-urile Electro şi Samplere iar „Rivers” îi are ca protagonişti pe Vernon Reid, Marta Sebestyen şi Karl Wallinger, este o incursiune în muzica Indiană pe o construcţie ambientală.
„Jijy” combină ingenios muzica neagră tradiţională cu infuzia muzicii afro-americane, Blues şi Rock prin intermediul lui Arona N Diaye, Rossy şi Jah Wobble.
Piesa de titlu, „Big Blue Ball” interpretă de Peter Gabriel, Manu Katché şi Karl Wallinger este un „cântăcel” Pop cu parfum Irlandez, un final plăcut pentru un disc foarte colorat şi reflecţia fidelă a unei lumi la fel de colorate în care trăim.

Discul a fost lansat cu două coperte diferite, dar conţinut audio identic. Pentru variantele de download în Anglia s-a adăugat un remix al piesei „Whole Thing” iar în America al piesei „Habine”. La acestea se mai adaugă şi un filmuleţ „Story of the Big Blue Ball, Pt. 1”.
Pentru 2009 artistul promite un album proaspăt…Aştept.

bigblueball_02

Să aveţi o noapte aromată!

“Saw a group of people forming
Round a figure lying down
And someone runs to make a phone call
And the man kneels on the ground
The man kneels on the ground
There’s a tightening in my chest
I know that I’m drawn in
Oh God let it not be you

Don’t leave us
Don’t leave like this
Don’t leave me here again
I’m not quitting on you
No one else
You’re not quitting on us
No running out

The colour in your shirt is darkening,
Against the paleness of your skin
I remember how you held the goldfish
Swimming around in a plastic bag
Swimming around in a plastic bag

You held it up so high
In the bright lights of the fair
It slipped and fell
We looked everywhere

Don’t leave us (your eyes are bright, your blood is warm)
Don’t leave like this (your heart is strong, you’re holding on)
Don’t leave me here again (I feel your pulse, I hold your hand)
I’m not quitting on you
There’s no one else
You’re not quitting on us
There’s no way out
No way out

Don’t leave us
Don’t leave like this
Don’t leave me here again (I feel your pulse, I hold your hand)
I’m not quitting on you
There’s no one else
You’re not quitting on us
No running away no way out”