Home › Posts tagged cronică de disc › Page 28

cronică de disc

the spoileD Jerks – Free Download November 2009

Posted on by — 11 Comments ↓

N-am stat cu degetul în nas, nici cu ochii-n televizor, nu m-am damblagit complet în vâlva electorală.
Sau dacă da, nu sunt conştient, nu mai ştiu nici ce fac.

În fine! Am lucrat la editarea albumului „One Bullet Revolution”, proiectul meu muzical primordial fiind evident Mr. Pa[k]sament, dar mi-am rupt din timp şi energie şi am mai mixat, am mai aranjat şi materialul the spoileD Jerks, opening act-ul, proiectul de mix creativ şi DJ set care va deschide concertele mele.

Rezultatul este un material de aproape 18 minute, împărţit în două piese: un mix incisiv al clasicului „Warm Leatherette” ce are la bază versiunea lui Trent Reznor şi „Avioane” – ediţia extended şi îmbunătăţită a „manelei” mele de suflet.

Piesele şi coperta pot fi descărcate începând de astăzi pentru o perioadă limitată de 10 zile de aici:

DOWNLOAD

Pentru o viaţă sănătoasă faceţi mişcare cel puţin 30 de minute pe zi. Pentru 18 minute v-am furnizat fundal sonor. 😀

Nopţi liniştite de noiembrie

Posted on by — 8 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=it1NaXrIN9I]

Sau mai puţin liniştite.
Ne învârtim în aceleaşi cerculeţe previzibile şi ne mirăm că nu se întâmplă nimic cu viaţa noastră, că ne-am blazat, ne-am blocat, ne-am ratat la o întindere de mână, la un pas în afara cercului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nVzebCOuQnM&feature=related]

Dacă nu întinzi mâna n-ai să simţi niciodată, dacă nu faci pasul, nu afli cum este dincolo. Dacă n-ai curajul să plângi nici când eşti singur, nu vei simţii niciodată uşurarea de după.
La dracu, vreau o ţigară! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JUSZrY9R7l4]

Am scris despre o parte din evenimentele lunii noiembrie, dar nu de toate. Este o lună plină, buzunarul să te ţină! Pe mine nu prea, asta e, am trăit şi vremuri mai bune şi nu zic hop până nu sar gardul, dar pot venii vremuri şi mult mai proaste.

Până-n prezent din ce era interesant de văzut, doar luna asta, am ratat Jon Lord, Implant Pentru Refuz şi ieri W.A.S.P.
Joi, 19 noiembrie este rândul lui Paul Di’Anno la Silver Church după ce concertul de la Cluj a fost anulat din lipsă de interes… Vineri, 20 noiembrie vin Superbutt din Ungaria, un Metalcore incisiv, clasa superioară, sper totuşi ca măcar pe ei să-i văd în Suburbia.

Înaintea concertului Garbarek din 25 noiembrie de la Sala Palatului, pe 22 noiembrie, tot acolo, avem şi „Diva Jazz-ului Modern”, concertul lui Diana Krall, aflată în turneul de promovare al noului ei album „Quiet Nights”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=usH4nVyy9A4&feature=channel]

Diana Krall este poate una din cele mai apreciate şi premiate artiste Jazz din zilele noastre, pianistă şi o voce de excepţie.
A debutat în 1993 cu albumul „Stepping Out” şi „Quiet Nights” este al 9-lea ei album de studio. Vocea ei puternică, dar şi senzuală a cucerit lumea rapid. Noul album păstrează tradiţia, e un Jazz aerisit cu orchestraţii subtile, aranjamentele, temele, abordarea modernă are adânci rădăcini clasice. Este prima oară prezentă în România, o seară alături de muzica ei nu poate fi decât deosebită. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7sxK8ghb9PU&feature=channel]

Brazda lui Novac este primul cartier in care s-au construit blocuri în Craiova.

Proiectul solo al lui Victor Popescu, pornit în 1997 pe vremea când era student la Arhitectură în Bucureşti, abordează un IDM înrudit cu Autechre şi Aphex Twin (conform propriilor declaraţi ale lui Victor), dar are şi o amprentă personală şi se resimt (şi aud) note distincte abordării europene şi zonei de Est (şi Balcani).

Din 2003 Victor porneşte propriul său studio numit „Square sound studio” şi treptat descoperă avantajele sintetizatoarelor autentice faţă de softwear-urile tot mai răspândite şi utilizate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=L9g5aiLp6jI&feature=player_embedded]

La o zi după Garbarek, pe 26 noiembrie, de la ora 22 Brazda Lui Novac concertează în clubul Control. Biletul e 10 RON şi la ce am auzit din programul lui Victor la Cybermental face toţi banii!

Jan Garbarek – Dresden şi o haltă la Bucureşti

Posted on by — 15 Comments ↓

Nu Jean de la Craiova ci Jan de la Mysen.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Mjgr9UJuODM&feature=PlayList&p=EB4C4594BF854829&index=100]

Cu muzica lui Garbarek – ca de altfel cu Jazz-ul în general – m-am împrietenit relativ târziu. De prin ’87 am fost la festivalurile de Jazz de la Sibiu, mergeam la toate concertele care onorau Braşovul, dar în adevăratul sens, realmente, am început să percep, să simt, să rezonez cu Jazz-ul prin 1992 când am început să-i „gust” pe Steve Coleman, Jhon Coltrain, Rova, Stan Getz, Miles Davis, Jan Garbarek, Keith Jarrette, Victor Wooten, Hasidic New Wave şi mulţi-mulţi alţi artişti. Muzica – încă o dată – m-a luat ca un val… 🙂
Într-o perioadă am pictat exclusiv ascultând Miles Davis, Keith Jarrette şi… Jan Garbarek.
M-am îndrăgostit de muzica lui prin albumul „Twelve Moons” apoi unul câte unul am devorat toate discurile.

garbarek

Jan Garbarek s-a născut pe data de 4 martie 1947 în Norvegia, tatăl său fiind polonez, mama norvegiancă.
Abordează un Jazz modern şi colorat cu inflexiuni de World Music şi muzică clasică. Are un ton aparte al saxofonului, un sunet magic, multe din temele sale alungite amintesc de muzica orientală, de chemările credincioşilor la moschee. Construieşte de multe ori din linişte, din nimic, din sunete discrete „vrăjeşte” armonii senzuale, are un puls natural, un crescendo inteligent, mult bun simţ şi mult-mult feeling, sensibilitate, dar şi un apetit de joacă (play). Garbarek are un aer mistic, o strălucire ezoterică, ceva ce te farmecă şi te ţine legat, o vibraţie, o trăire specială, o călătorie dincolo de convenţional şi graniţele muzicii Jazz şi o experienţă sonoră unică şi multiculturală.

Şi-a început cariera la sfârşitul anilor ’60, a colaborat pe rând cu George Russell, Terje Rypdal, Keith Jarrett, Ralph Towner, Bill Connors, Bill Frisell, David Torn, Gary Peacock, Fateh Ali Khan şi mulţi alţii.

http://www.garbarek.com/

Oarecum paradoxal, cel mai de succes album al său este „Officum” din 1994, o lucrare alături de corul Hilliard Ensemble din Anglia, ce amestecă abordarea aerisită şi subtilă care caracterizează muzica lui Garbarek cu muzică Renascentistă şi Gregoriană a corului. Un experiment extrem de rafinat şi inedit, o fuziune aparent imposibilă, dar miraculos realizată şi reuşită de Garbarek între sobru şi experimental, între tradiţional şi modern. Discul a devenit cel mai vândut titlu al casei de discuri ECM şi a pătruns în majoritatea clasamentelor muzicale europene, fapt inedit pentru un astfel de material.
Ultimul album de studio semnat de Jan Garbarek este „In Praise of Dreams” din 2003, un disc cu ton proaspăt, viu, putem spune deja clasic pentru Garbarek pe linia „Visible World” şi „Rites” – un material genial – şi după un alt album mai sobru din 1999 cu acelaşi cor, Hilliard Ensemble.

Anul acesta Garbarek ne-a dăruit primul său disc live, intitulat „Dresden”, un material ce conţine 16 piese care ne plimbă prin toate momentele evoluţiei artistului, reinterpretările însă sunt mult mai incisive, saxofonul lui Garbarek în unele locuri mi-a amintit de stilul şi abordarea lui Miles Davis de la sfârşitul carierei, momentele liniştite, caracteristice artistului au fost condimentate cu o interpretare foarte dinamică, elementele moderne, infuzia de Fusion şi Acid s-au integrat organic şi rezultatul este – din nou – fascinant.

Pe 25 noiembrie, sub egida Masters of Jazz ne aşteaptă un concert de clasă, un eveniment unic şi obligatoriu.

Biletele pentru spectacolul lui Garbarek s-au pus în vânzare la Sala Palatului, magazinul Muzica, în reţeaua magazinelor Diverta, Vodafone, Germanos, la Librăriile Cărtureşti şi on-line:
http://www.bilete.ro
http://www.blt.ro
http://www.ticketpoint.ro
http://www.eventim.ro
http://www.myticket.ro
cu preţuri cuprinse între 100 şi 350 RON.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FzSRemRHwZI&feature=player_embedded]

Geneviéve Pasquier – Le Cabaret Moi

Posted on by — No Comments ↓

GP_01Lumea este plină de muzică. Fără sunete, fără muzică am fi mult mai săraci. Nu toată lumea devine dependentă de muzică, dar nimeni nu trăieşte fără ea. Sau mă rog, aproape nimeni.
Ne-am obişnuit unii cu radioul, alţii, mai pretenţioşi sau fiţoşi, ne punem singuri muzica care ne place. Cu radioul nu-ţi baţi capul, însă – cu excepţia unora din posturi via internet – rişti să ratezi o grămadă de muzică interesantă, rişti să crezi că doar ce emit posturile de radio există. Şi nu este deloc aşa.
I-am văzut pe Spin într-o zi la televizor şi se plângeau că foarte rar şi doar baladele lor sunt difuzate… şi Spin sunt o trupă chiar comercială, adică sunt un Pop-Rock mai mult Pop. Apoi i-am văzut pe Kumm la Cârcotaşi şi spunea Huidu că la radio nu poate să-i dea, dar la emisiune ia invitat….What the fuck?!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=poMq0WTsbAo&feature=related]

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc ci despre Geneviéve Pasquier. Am „descoperit-o” pe MySpace şi în ciuda numelui – şi titlul noului album – este o bavareză, cum declară chiar ea: „A little pink girl almost lonely in the middle of Bavaria” (o fetiţă mică şi roz aproape singură în inima Bavariei).
Îşi identifică rădăcinile în Frank Sinatra, Pink Floyd, SPK, Minamata, Jean Michel Jarre, Edith Piaf şi Buddy Holly şi cântă un Industrial experimental şi minimalist. Are o voce senzuală, un parfum de anii ’50, burlesc, creează o atmosferă de cabaret parizian transplantată într-o lume sintetică, reaşezată în abordarea minimalistă şi sumbră tipic germană.
Noul ei album, „Le Cabaret Moi” a fost lansat de casa de discuri Ant-Zen (sau pagina de MySpace), un label independent tot din Bavaria, profilat pe zona Electro experimental şi Industrial, şi este al treilea album al artistei după debutul cu „Virgin Thoughts” (2003) şi „Soap Bubble Factory” (2006).

GP_02

„La Cabaret Moi” este un album foarte colorat, de la momente zgomotoase („Fusion”, „Trance”, „Warm Leatherette”), la piese ce combină experimentalul cu ambientalismul minimalist („Emotion I”, „Nobody’s Darling”, „Some days Ago”) până la abordări chiar Pop – „Rubberpop” ce mi-a amintit uşor de Madonna -, discul este o călătorie în diferite atmosfere şi stări de spirit. Vocea artistei leagă lucrurile, le aduce la un numitor comun şi ne călăuzeşte misterios.
Mi-a plăcut mult „Fusion” care are un groove antrenant şi este zgomotos în mod pozitiv, „Warm Leatherette” – o piesă emblematică pentru curentul Electro-Post Punk, scos de Daniel Miller (şeful casei de discuri Mute) în 1978 sub numele de The Normal – într-o interpretare zgomotos distorsionată, „Some Days Ago” pentru aerul mistic, invocator, „All the Other Girls” şi „Mon Cabaret” pentru amestecul de şansonetă-muzică de cabaret cu electronica minimalistă, „Emotion I” şi „Emotion II” pentru experimentalismul straniu.

În ciuda minimalismului dominant, nu este un disc uşor, dar este o experienţă cel puţin interesantă şi în spatele răcelii aparente,  Geneviéve Pasquier este plină de sentimente şi vibraţie.

GP_03

The Ropes – Free Download!

Posted on by — 1 Comment ↓

The Ropes sunt un duo Indie din New York format din solista şi basista Sharon Shy şi multi-instrumentistul Toppy care se ocupă şi de partea de producţie.
Au lansat 4 E.P.-uri şi albumul „What They Do For Fun” anul trecut.

Muzica lor este un amestec de elemente Rock şi Electro într-o manta Indie, uneori sunt energici şi proaspeţi, alteori zgomotoşi cu nuanţe de garaj sau Noise, alteori sunt aerisiţi şi trezesc amintiri Grunge şi Post-Grunge, amestecă interesant Euro-Disco cu Emo, adică cam tot ce se găseşte la ora actuală pe piaţa muzicală de peste ocean.

O muzică colorată, acum disponibilă (şi) gratuit în format MP3.

Descărcaţi şi ascultaţi!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FSTs6g0ls1I&feature=PlayList&p=1AC4586374221E7A&playnext=1&playnext_from=PL&index=3]

Devin Townsend (Project, The) – Ki şi Addicted

Posted on by — 6 Comments ↓

Pe Devin l-am remarcat în ’93 pentru aptitudinile sale vocale extraordinare dovedite pe albumul „Sex & Religion” al lui (Steve) Vai. O voce atât de colorată şi puternică este rară în lumea muzicii şi Devin la doar 21 de ani a dat dovadă de mult talent şi maturitate.
Dar Devin nu este „doar” un solist extraordinar, este compozitor, chitarist şi producător extrem de activ. După albumul şi turneul „Sex & Religion”, Devin a mai „tras” o tură alături de The Wildhearts pe post de chitarist, apoi a colaborat în proiectul IR8 al lui Jeson Newsted ca-n 1994 să pornească propriul său proiect: Strapping Young Lad şi a lansat albumul de debut „Heavy as a Really Heavy Thing”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LeG-6bpeUkA&feature=related]

S.Y.L. este un proiect experimental şi zgomotos, un Metal extrem, dar cu rădăcini Heavy Metal cochetând cu elemente de Industrial şi Noise. Au urmat încă 4 albume: „City” (1997), „Strapping Young Lad” (2003), „Alien” (2005) şi „The New Black” (2006).
Dar în paralel are suficient timp şi energie să colaboreze cu o serie lungă de artişti de la Steve Vai, Front Line Assembly, James Murthy, The Wildhearts, Stuck Mojo, Skinny Puppy, Paradise Lost, Soilwork, Lamb of God, Gwar la Zimmer’s Hole, Darkest Hour, Frygirl, Sir Millard Mulch, Unit:187, Just Cause, Evenlight, December, Ten Ways from Sunday, Removal, etc.
În 1996 lansează şi un proiect (Pseudo) Punk Rock, Punky Brüster şi albumul „Cooked on Phonics”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BcfDxq8Zw5A]

Seria albumelor solo începe cu „Ocean Machine: Biomech” în 1997. Cu aceste materiale se îndepărtează treptat de zona Heavy Metal-ului, sunt discuri mai experimentale, un amalgam de Hard Rock, Rock Progresiv şi muzică ambientală în procentaj foarte diferit în funcţie de material. De exemplu „Devlab” (2004) şi „The Hummer” (2006) sunt strict ambientale, faţă de celelalte discuri unde apar şi elemente de Rock: „Infinity” (1998), „Physicist” (2000), „Terria” (2001), „Accelerated Evolution” (2003), „Synchestra” (2004) şi „Ziltoid the Omniscient” (2007).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nrxmrS9FIzc]

În toamna anului 2006 soţia lui Devin naşte un băieţel şi Devin decide să-şi suspende activitatea muzicală şi să-şi petreacă timpul alături de familie. Se tunde şi se lasă de băut şi de fumat. Nu mai compune, dar lucrează în continuare ca producător şi este o perioadă de redefinire artistică.

Cam de la sfârşitul anului 2007, începutul anului 2008, începe din nou să compună şi până la finele anului are aproape 60 de piese noi. Astfel ia naştere un nou proiect: The Devin Townsend Project şi ideea unui „pachet” de 4 albume: „Ki”, „Addicted”, „Deconstruction” şi „Ghost”.

„Ki” este lansat în mai 2009, este un material predominant acustic cu infuzii de Jazz, Rock Progresiv şi elemente de Heavy Metal interpretate tot într-o manieră „unplugged”, la „rece”. Este un amestec tonic de rafinament şi subtilitate, de simplitate, pasaje aerisite cu momente mai „zgomotoase”, un oarecare monumentalism paradoxal minimal, presărat cu secvenţe Jazz, construcţii de Rock Progresiv şi Psihedelic sau meditaţii ambientale. „Heaven Send” – o piesă de peste 8 minute – aliniază inventiv toate aceste elemente, „Disruptr” combină riff-uri cu tentă Metalică cu nuanţe de Jazz, „Terminal” este o plutire de aproape 7 minute într-un ambientalism cu note acustice, „Ain’t Never Gonna Win” este un Jazz modern şi experimental, „Coast” este o „pastilă” Psihedelică, dar cu o dinamică tensionată, „Trainfire” are note de Blues şi Musical într-o combinaţie uneori uşor haotică, alteori minimalistă, „Gato” are „răutate” în riff-uri, vocea lui Devin este agresivă şi asta într-o interpretare acustică sună al dracului de incitant! „Quiet Riot” aminteşte de Pink Floyd-ul de la începuturi, „Ki” este un moment relaxant de ambiental acustic cu accente Jazz şi Psihedelic a la King Crimson, „Lady Helen” este o baladă reconfortantă, „Winter” o escapadă acustic-ambientală şi „Demon League” un experiment minimalist, aerisit.
„Ki” este un material straniu, dar genial. Nu-mi place să dau note, dar acest disc merită un 10 plus şi cu siguranţă este printre cele mai bune albume lansate anul acesta, dar nu numai. Muzica de calitate nu are vârstă, nu este legată de timp.
Nu este un disc uşor de catalogat, dar este cu certitudine muzică de calitate, o fereastră larg deschisă spre experimente progresive şi un posibil viitor, în mod surprinzător, un viitor impregnat profund cu aroma trecutului şi al momentelor de geniu din anii ’70-’80 al Rock-ului Psihedelic şi Progresiv. Trecutul este istorie şi poate că a venit timpul să (şi) învăţăm ceva din istorie… 🙂

Urmează şi un turneu unde cântă alături de Between the Buried and Me, Cynic şi Scale the Summit.

Pe 17 noiembrie urmează să fie lansat „Addicted”, al doilea disc al proiectului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3DNViR1ZeVU]

„Addicted” este o oglindă a muzicii contemporane (Americane). Este ca şi cum Devin ar fi introdus toată muzica ultimilor ani într-un blender şi ar fi scos de acolo această mixtură groasă şi ameţitoare. Sau cum s-a exprimat Devin: unele pasaje sună ca Meshuggah, altele ca Boney M… 😆 😆 😆 Este încă un experiment atipic, un disc care nu se putea naşte doar într-un laborator atât de complex cum este lumea lui Devin. Nu întâmplător critica la comparat adesea cu Frank Zappa  sau Phil Spector.
„Addicted” are note Emo/Screamo, dar cu o întorsătură umoristică, elementele Heavy se transformă-n note… Happy. Muzica este dinamică, dansantă, orientată spre sound-ul modern de club, trei sferturi de oră colorată şi zgomotos ameţitoare. Riff-urile zgomotoase se amestecă cu clape Electro, ritmurile dansante cu tonalităţi Industrial, vocea de multe ori agresivă a lui Devin contrastează perfect cu fineţea timbrului fermecător al olandezei Anneke van Giersbergen (ex-The Gathering). Din trupă mai fac parte bateristul Ryan Van Poederooyen, basistul Brian Waddell şi chitaristul Mark Cimino.

Dacă „Bend It Like Bender!” este un imn numai bun de discotecă, „Univers In A Ball!” are o abordare zgomotoasă, cu riff-uri sfâşietoare şi o atmosferă Cyber-haotică cu note Industrial şi Electro. „Hyperdrive!” este o reorchestrale a piesei de pe „Ziltoid the Omniscient” într-o manieră Electro/Rock, „In-Ah!” este o baladă aproape cuminte, în manieră Emo/Post ce o fi, „The Way Home!” este un Heavy Metal orchestrat straniu, aşezat într-un „pat” Electro/Ambiental cu răsturnări şi momente monumentale, „Numbered!” combină riffurile agresive cu vocile ample şi elementele Electro de la faze aproape Dark la deschideri Trance, adică Devin a experimentat din nou intens, nu a ţinut cont de bariere şi limite.

Experimentul este mai bizar ca precedentele, fuziunea forţată între stiluri poate nemulţumii ambele tabere de asculători, dar pentru urechile deschise la nou, la inedit, sunt o călătorie cel puţin fascinantă. Încă nu ştiu sigur dacă îmi place sau nu „Addicted”, n-am devenit dependent, nu m-a cucerit (încă) la modul la care m-a cucerit precedentul „Ki”. Dar îi mai acord timp. Câteva piese, multe pasaje sunt mai mult decât interesante.

Următorul „Descontruction” este anunţat ca mult mai incisiv, o conexiune spre Strapping Young Lad ca finalul „Ghost” să ne rezerve un trip New Age/Ambiental. Colorat experiment, viu şi inedit, dar extrem de bine venit într-un orizont (muzical) relativ gri şi repetativ.

De urmărit:

MySpace

HevyDevy

W.A.S.P.

Posted on by — 5 Comments ↓

WASP înseamnă viespe, W.A.S.P. este prescurtarea de la „White Anglo-Saxon Protestants” – adică Anglo-saxonii albi protestanţi (puritani) sau – cum s-a vehiculat – We Are the Sexual Perverts – noi suntem perverşii (sexuali), We Are the Sexual Prophets (profeţii sexuali), dar şi „We Are Satan’s People” – un fel de oamenii dracului… 😆
Trupa provine de pe scenă din Los Angeles urmând tradiţia unor nume ca Ratt, Quiet Riot sau Motley Crue. Cu toate acestea – în opinia mea – paralela cea mai evidentă este cu formaţia KISS, Blackie Lawless aminteşte şi ca abordare şi stil, dar şi ca voce cu maestrul Gene Simons.
S-au lansat zgomotos/scandalos cu single-ul „Animal (Fuck Like A Beast)” în 1982 şi au devenit ţinta favorită al PMRC-ului (Parents Music Resource Center – un fel de CNA al industriei muzicale Americane), organizaţie condusă de doamna Tipper Gore, soţia senatorului (şi fostului vice-adjunct) Al Gore. Dragi mei, nu Marlyn Manson a speriat primul America! 😆

Trupa ne vizitează pe 16 noiembrie în cadrul turneului de promovare al noului album „Babylon”, ocazie bună să ne reîmprospătăm amintirile legate de ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pZb3Xya7jQ8]

În 1984 Capitol lansează albumul de debut de pe care exclude amintitul single controversat, dar discul conţine un şir de alte piese cu potenţial devenite clasice: „I Wanna Be Somebody”, „L.O.V.E. Machine” şi „Sleeping (In the Fire)”. Succesul se datorează însă în mare parte ca urmare a show-urilor incendiar/scandaloase, un amestec de Alice Cooper/KISS dus la extremă din care nu lipseşte nici ghilotina, dar nici femeile dezbrăcate, scenele maso, flăcările şi craniile umplute cu „sânge”. Look-ul Glam/Sleazy se combină cu un Heavy Metal american, melodic, sănătos, pe linia KISS, Quiet Riot, Alice Cooper şi Motley Crue, dar mai incisiv, cu o abordare mai în forţă, mai apropiaţi de linia Twisted Sisters.

În 1985 apare „The Last Comand” un alt material compact şi de calitate, piesele de referinţă fiind „Wild Child” şi „Blind in Texas”, dar albumul în ansamblu este unul echilibrat, coerent şi cursiv.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OMJ-A1n951Y&feature=related]

„Inside the Electric Circus” vine imediat anul următor şi păstrează trupa în aceeaşi zonă, lipsesc totuşi piesele de vârf, cel mai de succes fiind cover-ul Ray Charls „I Don’t Need No Doctor” metalizat serios şi integrat perfect în lumea W.A.S.P. Este şi primul disc unde Blackie lasă bas-ul pentru chitară.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4Y1GJa8f798&feature=related]

„The Headless Children” lansat în 1989 practic închide „epoca de aur” a trupei. Este ultimul disc cu chitaristul Chris Holmes (până la revenirea lui în 1997) şi ultimul material în maniera tradiţională. Sfârşitul anilor ’80 a marcat şi sfârşitul unei era, anii ’90 au scos la suprafaţă o nouă generaţie, noi tendinţe muzicale, piaţa şi industria muzicală s-a schimbat radical. „The Headless Children” este un disc energic, cu nimic mai prejos ca anterioarele, dar probabil şi datorită schimbărilor survenite în lumea muzicii – şi nu numai, interesul pentru trupă a scăzut.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TsoLb-E7oy8&feature=related]

„The Crimson Idol” lansat în 1992 trebuia să fie album solo al lui Blackie Lawless, este tot un material Heavy, dar mai sobru, mai întunecat, mai serios şi Blackie şi-a permis ceva experimente, o uşoară modernizare. Materialul concept spune povestea unui inventat idol Rock, Jonathan Steel, ceva ce lui Marilyn Manson i-a ieşit mult mai bine cu „Antichrist Superstar” (şi celelalte două piese din trilogie, „Mechanical Animals” şi „Holy Wood”) patru ani mai târziu, dar asta este deja o altă poveste.
Jonathan este copilul defavorizat, ratatul familiei şi doreşte să devină un Rock star şi astfel să câştige respectul şi dragostea familiei. Povestea ne introduce în spatele lumii vizibile a show-biz-ului, în mare parte reflectă dezamăgirile lui Blackie şi conflictele inevitabile dintre artişti şi marile companii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nc3QyD1jWIE&feature=related]

„Still Not Black Enough” scos în 1995 a fost gândit tot ca album solo, dar iarăşi presiunea fanilor şi a casei de discuri l-a făcut pe Blackie să-l scoată sub sigla W.A.S.P.
Materialul continuă oarecum povestea lui Jonathan însă personajul se contopeşte şi mai simţitor cu Blackie şi reflectă mai intens realitatea din viaţa acestuia, tragediile, frământările lui Blackie.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9r8gp0wNAmg]

Pentru „Kill Fuck Die”-ul lansat în 1997 revine şi vechiul camarad, chitaristul Chris Holmes. Discul reaşează abordarea tradiţională, sonorităţile Heavy melodioase într-un context mai modern, mai zgomotos, apare o uşoară paralelă Marilyn Manson, dar W.A.S.P. – spre cinstea lor – nu se transformă într-un monstru industrializat, îşi păstrează linia, rămân în zona tradiţională. Materialul sună proaspăt, energic, are incisivitatea ce ia caracterizat la debut, practic consemnează o renaştere a formaţiei.
Materialul este unul din cele mai agresive produse lansate de trupă, au existat speculaţii că ar fi tot un material concept, dar acest fapt nu a fost niciodată confirmat de vre-un membru al formaţiei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ua9MLe9k1IY]

„Helldorado” este scos în 1999, relansează spiritul de scandal cu piese ca „Don’t Cry (Just Suck)”, „Saturday Night Cockfight”, „Dirty Balls” sau „Cocaine Cowboys”, dar fanii conservatori – ce paradox! – n-au apreciat abordarea mai incisivă, stilul mai brutal de abordare a lui Blackie, cu toate că albumul este unul destul de tradiţional, Heavy, dar melodios, modern, dar mai conformist ca precedentul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Te07lF49KS4]

2001 aduce al 9-lea album, „Unholy Terror”, un disc în forţă, asemănător sound-ului şi stilului trupei de la începuturi, o întoarcere la rădăcini plină de energie, clasic şi totodată proaspăt.
Chiar dacă-n 2002 Chris Holmes părăseşte formaţia şi pe disc este trecut ca chitarist, Holmes afirmă că nu a participat cu nimic la realizarea acestui disc. Oficial, Holmes s-a retras din trupă fiindcă dorea să cânte ceva mai tradiţional, ceva Blues, cu toate acestea înfiinţează trupa Animals, dar după succesul moderat formaţia se dizolvă şi Holmes se retrage din activitate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S5Q4DrmMois]

2002 aduce şi un nou material W.A.S.P., „Dying for the World” un disc inspirat din atentatul de la 11 septembrie şi dedicat victimelor. în acest context, materialul este ceva mai sumbru, mai întunecat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CWeys928g_Y&feature=related]

„The Neon God” lansat în 2004 în două etape, discul unu – „The Rise” – în aprilie şi discul doi – „The Demise” – în septembrie, este o revenire la materialele concept şi la sonorităţi ceva mai moi, la sunetul mai tradiţional, un Heavy american combinat cu Hard Rock. Sonorităţile mai întunecate de pe precedentul material se amestecă organic cu o abordare mai monumentală, clasică. Este încă un material clasic şi de calitate marca W.A.S.P.
Tema materialului este legat de paranormal, un orfan abuzat, pe nume Jesse îşi descoperă abilităţile de a citii mintea oamenilor şi ai manipula.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wiargrp1XJI&feature=related]

2007 aduce discul „Dominator”, W.A.S.P. îşi dovedesc consecvenţa şi cu acest material, este un Heavy Metal tradiţional, melodios şi tăios simultan, un disc cu amprenta anilor ’80, dar cu un sunet mai amplu, mai gros, aşezat în standardele moderne.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zm5VFeAwSRY&feature=related]

Pe 12 octombrie a fost lansat cel mai proaspăt material: „Babylon” şi turneul „Beast Of Babylon World Tour” atinge şi Bucureştii pe 16 noiembrie.
„Babylon” este construit în jurul temei Biblice al celor 4 călăreţi ai Apocalipsei, nu este strict un album concept, dar are o temă centrală ca şi „Kill Fuck Die”-ul din 1997. Muzical discul se menţine în zona tradiţională, continuă linia precedentului disc, dar readuce şi modelul cover-urilor inserate din era „Inside…”. Astfel avem un remake dinamic la clasicul Deep Purple „Burn” şi un şi mai clasic Chuck Berry: „Promise Land”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JoG1YZR-R5w]

W.A.S.P. sunt nişte supravieţuitori, reprezentanţii Heavy Metal-ului tradiţional american şi al show-urilor teatrale. Întâlnirea cu ei este o întâlnire cu o bucată de istorie a muzicii Rock, o călătorie-n timp înapoi la era glorioasă a Heavy Metal-ului. W.A.S.P. exprimă destul de clar cam ce înseamnă “Sex, Drugs And Rock’N’Roll”!

Between the Buried and Me

Posted on by — 6 Comments ↓

Mereu mi-au plăcut oamenii care au curaj să experimenteze, nu ţin cont de bariere, reguli, au creativitate şi nu se limitează la a urma căile bătute, la a se încadra în cutiuţele bine definitivate, aranjate şi puse-n sertăraşe cu eticheta lipită-n frunte.
Probabil unul din cele mai relevante – şi greu de digerat – exemple este Mr. Bungle-ul lui Mike Patton şi – zilele acestea – am descoperit o altă gaşcă americană, aceşti Between the Buried and Me care abordează de la Metal la Jazz cam orice gen şi reuşesc să le combine organic, fluent, au nerv şi culoare, dincolo de tehnica indiscutabilă au idei şi strălucire.

Nu sunt nici Between the Buried and Me o „gustare” lejeră, cum nici noul album, „The Great Misdirect” nu este uşor de mestecat, digerat. Pentru necunoscători recomand împrietenirea cu trupa prin albumul „The Anatomy of” scos în 2006, un material ce aliniază 14 prelucrări. Lista este colorată, de la „Blackened” (Metallica) sau „Territory” (Sepultura) la „Little 15” (Depeche Mode), piese clasice ca „Bicycle Race” (Queen), „Us And Them” (Pink Floyd) sau „Three of a Perfect Pair” (King Crimson) la piese şi trupe mai puţin cunoscute marelui public ca „Forced March” (Earth Crises), de la „Change” (Blind Melon) şi „Colorblind” (Counting Crows) la „The Day I Tried to Live” (Soundgarden) şi geniala piesă a lui Mike Patton „Malpractice” (Faith No More) sau la „Kickstart My Heart” (Motley Crue), „Cemetery Gates” (Pantera) şi „Geek U.S.A.” (Smashing Pumpkins). Cum se vede, influenţele trupei sunt la fel de multicolore ca muzica pe care o produc, dar prin intermediul pieselor cunoscute parcă şi întâlnirea cu Between the Buried and Me este mai comodă, mai puţin „colţoasă”.
Pare aproape imposibil ca o formaţie să alinieze credibil o listă atât de diversificată de tonalităţi, abordări şi stiluri, dar americanilor le-a ieşit de minune. Aici aş face şi o mică paranteză: America – patria universală a emigranţilor – este cel mai multicultural loc de pe pământ şi asta – măcar artist – le-a adus mari avantaje, infuzia de proaspăt, amestecul de elemente culturale uneori diametral opuse, mereu a adus progres, a favorizat experimentele şi a adus abordările, naşterea genurilor noi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w_zSpv4g9SU&feature=related]

Trupa s-a format în 2001 în Raleigh, Carolina de Nord, nucleul dur fiind alcătuit din vocalul Tommy Rogers şi chitaristul Paul Waggoner, cei doi cântând împreună anterior şi în formaţiile Prayer for Cleansing, Undying şi From Here On. Au debutat cu un an mai târziu cu albumul auto-intitulat, un material zgomotos de Deathcore/Metalcore presărat cu elemente de Progresiv, un disc ce mi-a trezit amintiri plăcute legate de o altă formaţie americană şi albumul lor de debut din 1993, Cynic şi genialul „Focus” (urmat abia anul trecut de un nou material „Traced In Air” – un material genial!!!). Paralela nu este întâmplătoare, ambele formaţii au rădăcinile în Death, dar şi-au lărgit orizonturile spre Jazz şi Progresiv.
„Between the Buried and Me” conţine 8 piese de-a lungul a 48 de minute, elementele de Metal sunt cele pregnante, dar pasajele de Progresiv aduc şi o coloratură în plus, deschid orizonturi şi creează spaţii aerisite. Trupa dă dovadă de multă tehnicitate, fapt reproşat de unii critici, dar în cazul lor parcă tehnicitatea şi complexitatea nu par simple înşiruiri de virtuozitate, au substanţă, au conţinut.

„The Silent Circus” apare în 2003, fără modificări semnificative, fără mutaţii spectaculoase, este un album la fel de incisiv şi cu sonorităţi pregnante de Death şi Metalcore, poate cu ceva mai multe pasaje experimentale, progresive. Cele 10 piese (plus un track ascuns) se întind pe circa 48 de minute şi oferă încă un set de piese complexe cu o inflaţie de teme şi multe ruperi, schimbări, multă tehnicitate, dar şi suficientă ingeniozitate şi creativitate. Un disc brutal, poate uşor încâlcit, dar interesant, dinamic.

„Alaska” este lansat în 2005 şi aduce şi primele schimbări în componenţa grupului. În locul bateristului Will Goodyear, chitaristului Nick Fletcher şi basistului Jason King vin Dustie Waring – chitară, Dan Briggs – bas şi bateristul Blake Richardson. Materialul aduce şi o oarecare cristalizare muzicală, este un disc mai bine structurat, conţine şi piese scurte şi brutale („Croakies and Boatshoes” 2.22), dar şi construcţii complexe cum este „Selkies: The Endless Obsession”, „Roboturner”, una din cele mai interesante compoziţii „Backwards Marathon” cu inflexiuni King Crimson alăturate unor pasaje brutale şi „Medicine Wheel”– o piesă experimentală şi aerisită. Pe acest disc apar şi momente Doom, dar şi primii muguri timizi de Jazz.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fH72VUa-Fso&feature=related]

În 2006 scot amintitul „The Anatomy of” – un disc surprinzător mai ales din perspectiva unei formaţii atât de incisive, având coloana de bază clar aşezată în zona Death şi Metalcore.

Acesta este şi punctul de cotitură în evoluţia formaţiei, urmează albumul „Colors” în 2007, un disc care aduce în prim plan elementele progresive, infuzia de Jazz, notele de Death şi Metalcore rămân la fel de incisive şi brutale, lipsite de compromis, dar combinaţiile între genuri şi abordări devine mult mai coerentă, mai cursivă, balanţa între elemente se echilibrează, materialul devine mai omogen.
Mike Portnoy (Dream Theater) numeşte „Colors” ca albumul său favorit al anului şi primesc această distincţie şi din partea Ultimate-Guitar.com.
Mulţi i-au comparat cu Dream Theater, totuşi există diferenţe majore. Pasajele de Metal al celor din Between the Buried and Me sunt mult-mult mai brutale şi de asemenea pasajele de progresiv sunt mult mai tradiţionale, mai aşezate, sunt o întoarcere la elementele şi notele anilor ’70. Există asemănări mai ales în ceea ce priveşte tehnicitatea, complexitatea – uneori puţin exagerată în cazul ambelor formaţii – dar tinerii din Between the Buried and Me împing experimentele în ambele direcţii la extreme.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=eZwIjnlfA3g&feature=related]

Noul album, „The Great Misdirect”, lansat anul acesta pe 27 octombrie în primul rând beneficiază de un sunet mult mai curat, un mixaj mai chirurgical şi mai echilibrat ce face ca materialul complex să fie mult mai ascultabil. Muzical formaţia continuă linia materialului precedent – amintita paralelă de la început cu Cynic pare şi mai evidentă – , pasajele progresive, experimentale primesc spaţiu mai larg, apar multe pasaje colorate cu infuzie de Jazz şi coloratură de Psihedelic/Progresiv din anii ’70-’80 ambalate însă într-un sunet şi o abordare modernă. Intervenţiile brutale s-au limitat, în anumite pasaje ele au fost combinate cu temele progresive, melodice, omogenizarea este evidentă şi de bun augur. Cu toate acestea formaţia nu şi-a pierdut din incisivitate, din nerv, dovada cea mai elocventă fiind momentele ucigaşe din deschiderea piesei „Disease, Injury, Madness” urmat de o construcţie progresivă ce ne trimite (iar) înapoi la eternul King Crimson ca momentul calm să fie perturbat din nou de o răsturnare violentă urmată de o incursiune în zona Space Rock a la Hawkwind colorată cu parfumul King Krimson şi un strop de progresie Jazz. Probabil această înşiruire de teme, multiplele răsturnări, schimbările de atmosferă şi abordare, fac formaţia dificil de urmărită pentru mulţi ascultători. Pentru metaliştii conservatori temele progresive şi experimentale sunt prea lungi şi prea numeroase, pentru iubitorii progresivului intervenţiile din zona Death şi Metalcore sunt prea brutale…
„The Great Misdirect” nu este un material simplu, dar dacă-i acorzi atenţia şi timpul cuvenit, se aşează şi îşi dezvăluie coloratura şi profunzimea.
Between the Buried and Me au dat dovadă de consecvenţă, şi-au construit cariera cu sudoare, pas cu pas şi evoluţia, progresia este evidentă, incontestabilă. Cu siguranţă o să mai auzim de ei, „The Great Misdirect” o să le aducă un public mult mai numeros şi asta fără să fi făcut compromisuri, chiar dacă s-au îndepărtat de zona Death/Metalcore.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lXYM82J9pMQ&feature=PlayList&p=3BD7624F86CEE440&index=0]

Slayer – World Painted Blood

Posted on by — 10 Comments ↓

Încerc să-mi răspund la o simplă întrebare: lumea s-a schimbat mult în ultimii ani sau – în fapt – nici lumea, nici omul nu prea s-a schimbat cu nimic de mii de ani? Lumea a fost îmbibată-n sânge şi-n evul mediu, aşa este şi acum. Ura, lăcomia, falsitatea poate că şi-au schimbat forma, unele expresii s-au cizelat, au luat altă formă, dar nu cred că greşesc radical dacă afirm că de schimbat, mare lucru în esenţă nu s-a schimbat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=e8uWT1jMBUE]

Trei ani au trecut de la „Christ Illusion” şi Slayer ne furnizează al 10-lea album de studio „World Painted Blood”. Trupa este în formula clasică/tradiţională: Tom Araya – voce şi bas, Jeff Hanneman – chitară, Kerry King – chitară şi Dave Lombardo – tobe, veteranul întors în trupă din 2001.
Din cei patru titani: Metallica, Megadeth, Anthrax şi Slayer, cei din urmă au fost pe departe mereu cei mai brutali reprezentanţi ai Thrah-ului american.
Lucrurile nu diferă cu nimic nici de data aceasta, „World Painted Blood” are toate condimentele familiare cu care ne-am obişnuit de la „South of Heaven” încoace. 11 piese în 40 de minute impecabile de Thrash clasic cu elemente moderne, un Metal pur şi incisiv, pasaje rapide şi solo-uri schizofrenice, armoniile uneori bolnave, dar atât de colorate şi marcante combinate cu agresivitatea energică pentru care milioane de fani îi iubesc pe cei patru apocaliptici Californieni.
Slayer au furnizat încă un material corect, lipsit de compromisuri, dar şi de experimente extravagante, un disc agresiv şi dinamic care îşi merită locul în colecţie. Este un disc compact, echilibrat între clasic şi cu experimentele dozate cu mare precizie ca tot ansamblul să sune proaspăt, nou, efectul să fie maxim. Slayer uneori par zgârciţi, nu vin cu materiale lungi, nu-şi risipesc toată muniţia – şi pentru acest material au scris circa 16 piese, dar le-au selectat la sânge – dar ce scot pe piaţă este mereu de calitate.
Şi apropo colecţie, cu doar 29.9 RON albumul, 5 din cele 10 discuri ale trupei („Reign In Blood”, „South of Heaven”, „Seasons In The Abyss”, „Undisputed Attitude” şi „Diabolous In Musica”)  acum pot fi cumpărate din Metalhead Shop iar „Christ Illusion” la preţul de 39.9 RON.

SLAYER_WORLD_PAINTED_BLOOD

„World Painted Blood” începe cu un scurt intro misterios ce mi-a amintit de „Hell Awaits”, apoi piesa se aşează pe un  tempo tipic trupei, Araya scuipă textul, mesajul se înşurubează instantaneu: „World Painted Blood, No Sanctuary!” Dacă la început abordarea este minimalistă, chitara sună uşor sârmos, tobele puţin înfundate, piesa creşte în intensitate, sunetul se deschide treptat şi devine brutal. Pasajul schizofrenic de solo este mai lent, într-o notă mai modernă, aşezată între riff-uri tăioase, „povestea” spusă de Araya pe o voce umană colorează interesant piesa, dar nu taie deloc din agresivitate: cel mai mare duşman al omului este omul şi lumea o distrugem fără să clipim chiar şi pentru preamărirea egoului nostru.
„Unit 731” trece ca un glonţ, chiar dacă Slayer nu o să se mai întoarcă la masacrele ce marcau era „Hell Awaits”/”Reing in Blood”, este o piesă rapidă şi în forţă, Lombardo rupe tobele, solourile sunt schizofrenice şi sfâşie, tema – războiul – este aproape un laitmotiv al trupei, dar face parte din cotidian şi realitatea imediată, nu trece zi fără conflicte armate pe această planetă, sângele stropit pretutindeni nu mai este o imagine şocantă ci culoarea obişnuită a lumii în care trăim.
Cu un solo dezlănţuit trec direct în „Snuff”, o piesă perfectă, dezlănţuită şi într-un ritm şi mai alert cu solo-uri strălucite şi riff-uri pregnante, Slayer dau dovadă de multă prospeţime şi energie debordantă. „Killing is my future, murder is my future” – încă o secvenţă din mintea întunecată, ascunsă a… omului.
„Beauty Through Order” este o piesă balansată, apăsată, brutalitatea poate fi exprimată nu doar prin viteză şi Slayer au mai dovedit nu o dată că reuşesc să creeze atmosferă şi la „foc redus”, piesa are răsturnări şi schimbări de teme, este o perlă ce aminteşte de perioada „Seasons In the Abyss”, un amestec terifiant de brutalitate şi demenţă cum numai Slayer reuşesc să zugrăvească.
„Hate Worldwide” vine ca o torpilă pe ritmul tradiţional, presărat cu aceleaşi solo-uri ucigaşe şi riff-uri simple, dar incisive, răsturnări şi dezlănţuiri, un manifest scuipat de Araya împotriva instituţionalizării uri sub mantaua religiei, omul se dovedeşte mereu inventiv când vine vorba de distrugere şi răstălmăceşte orice şi totul…
„Public Display of Dismemberment” menţine dezlănţuirea în forţă, ritmul alert, riff-ul are o coloratură interesantă, macină neiertător, ruperile, pasajele mai lente sunt tăioase, grave, solo-urile au acea notă de delir caracteristică, Lombardo face risipă de energie, sfâşie tobele.
„Human Strain” este o compoziţie lentă, în nota modernă, aduce elemente ce au intrat în repertoriu cam de la „Diabolus In Musica”, tema este uşor stranie, bolnăvicioasă, dar pregnantă şi expresivă, o pată colorată pe disc, bine aşezată în ansamblu.
„Americon” are o abordare „anthem” în manieră Metal – evident – riff-ul te prinde, culoarea adusă şi de pedala wah pe alocuri împrospătează tonul şi riff-urile, trece natural în solo-uri, ritmul nu este alert, dar are balans şi apăsare, strigi involuntar cu Araya: „Ameriiiicoon!” America nu mai este tărâmul făgăduinţei, extrapolând ideile: dacă se spune că omul sfinţeşte locul, pare mai valabil şi mai adevărat să afirmi că omul împuţeşte locul…
„Psychopathy Red” readuce parfumul de demult al brutalităţii dezlănţuite, tobele mitraliază neiertător, chitare sfâşie-n carne vie, Araya este dezlănţuit. Micile ruperi, răsturnări doar fac tema de bază să fie şi mai brutală.
Piesele de 3 minute ce caracterizează materialul sunt doze perfecte de agresiune desăvârşite.
„Playing with Dolls” surprinde şi ca titlu şi ca abordare. E o joacă de copil din perspectiva psihopatului, tema se agravează, trupa se dezlănţuie, viitorul sună sumbru. Nu este o piesă rapidă, dar cu atât mai gravă. Mereu mi-a plăcut Slayer în această tonalitate, m-au fermecat cu îmbinările de agresivitate şi armoniile uneori disonante, deşirate, nefireşti dar – paradoxal – cursive şi pe care numai iei reuşesc să le aşeze cu atâta naturaleţe în portativ. Wish you were in Hell…
„Not of This God” pune punct brutal la coada materialului într-o măcinare tradiţională cu un pasaj brutal şi modern la jumătatea piesei, condimentate cu chitarele schizofrenice şi riff-uri groase.

Slayer îşi păstrează tronul, nu există pretendenţi cu şanse, doar urmaşi şi copiatori.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nrf1SCvnM5g&feature=related]

KISS – Sonic Boom

Posted on by — 2 Comments ↓

Între popasul „bătrâneilor” ZZ Top şi descinderea lui Blackie Lawless cu W.A.S.P. la Bucureşti, nu putea să pice nimic mai potrivit ca noul material al veteranilor de la KISS, apariţie asupra căreia mi-a atras atenţia Victor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TgsoJrzplUI]

După 11 ani într-o oarecare penumbră, KISS se întorc cu un nou album. „Sonic Boom” despre care încă de pe acum putem să spunem că este (încă) un clasic. Varianta Deluxe conţine un bonus CD cu 15 cele mai cunoscute piese ale formaţiei, reinterpretate şi până acum disponibile doar pentru piaţa japoneză sub denumirea „Jigoku-Retsuden” şi un bonus DVD cu 6 piese înregistrate live anul acesta într-un concert din Buenos Aires (Argentina).
Pe lângă cei doi veterani ai trupei, basistul Gene Simons şi chitaristul Paul Stanley, la tobe-l avem pe tot atât de veteranul Eric Singer (membru şi-n trupa lui Alice Cooper) alăturat trupei din 1991 şi chitaristul Tommy Thyer venit în 2002 să-l înlocuiască pe Ace Frehley.
Discul, cum spuneam deja, este un clasic, ca şi best of-ul alăturat materialului, trece prin toate abordările, sonorităţile marca KISS, are toate ingredientele ce au făcut din gaşca formată în 1972 la New York pe ruinele trupei Wicked Lester una din cele mai mari branduri Rock americane. KISS nu sunt doar o formaţie de succes, sunt un standard, un prototip şi nu în ultimul rând o industrie. Despre Gene Simons s-a spus – şi cu o oarecare răutate şi aluzie la faptul că este evreu – că reuşeşte să scoată bani din orice şi în cazul KISS, de la tradiţionalele tricouri, afişe, şepci sau insigne, găseşti chiar şi hârtie igienică cu logoul formaţie… 😆
KISS au îmbinat ingenios abordarea Rock al lui Alice Cooper şi elementele de horror show ale acestuia cu sunetul şi imaginea Glam al celor de la New York Dolls, imaginea lor mascată a devenit emblematică, show-urile lor grandioase au impus un nou standard şi aproape că nu există muzician american de Rock sau Metal care să nu-i amintească pe ei ca influenţă majoră. De la Van Halen la Skid Row şi de la Anthrax la Pantera, toată lumea se referă la KISS cu respect, W.A.S.P. n-ar fi existat cu siguranţă fără KISS şi peste ocean să prinzi un loc pe scenă în deschiderea turneelor KISS este echivalentul cu a-l prinde pe Dumnezeu de picioare.
Actualul material este al 19-lea album de studio şi au 8 discuri live, din care merită amintite faimoasa serie „Alive” I şi II din 1975, respectiv 1977, un unplugged foarte reuşit din 1996, materialul simfonic din 2003 „Kiss Symphony: Alive IV” şi ultimul produs, „KISS Alive 35” din 2008.

Kiss_sonic_boom

„Modern Day Delilah” are un parfum tradiţional, strofele ne trimit înapoi undeva în anii ’70, dar refrenul este mai Heavy, sună mai modern, aminteşte de abordarea mai întunecată de pe „Carnival of Souls”. Trupa sună energic şi proaspăt, vocile au forţă, corurile grosime, linia melodică este lipicioasă, chitarele au caracter.
„Russian Roulette” vine-n tonul Hard’N’Heavy al anilor ’80, ne transportă undeva-n ’87 la „Crazy Nights”, strofele sunt energice, refrenul mai melodic şi uşor mai lent, dar este o piesă cu vână, sună familiar şi proaspăt în acelaşi timp.
„Never Enough” este un Rock’N’Roll vesel, paralela cu „Rock And Roll All Nite” este inevitabilă, cucereşte prin simplitate şi energie, cu certitudine în interpretarea altcuiva toate temele acestea ar sună extrem de kitch şi clişeu, dar de la KISS vin natural, este patentul şi lumea lor,
La „Yes I Know (Nobody’s Perfect)” mi-am amintit de AC/DC-ul dinainte de ’80, de feelingul acela relaxat de Boogie, un Rock’N’Roll uşor murdar, în cazul KISS cu un iz Southern, nimeni nu este perfect, dar aşa este firesc, Rock-ul nu este musai să fie încrâncenare, este relaxant să auzi ceva vesel, să simţi nepăsarea, acel „I don’t care” perfect, sentimentul că da, totul este OK şi… it’s only Rock’N’Roll and I like it!
„Stand” este un moment mai colorat, are puţin din tonalităţile uşor Funky, uşor Psihedelice  din anii ’70 („Dynasty – 1979) în amestec cu un refren puternic, extrem de lipicios şi cu amprentă Hard’N’Heavy de anii ’80 („Lick It Up – 1983), o combinaţie cursivă de liric şi Rock, aminteşte puţin şi de excelentul re-make al piesei „God gave Rock And Roll to You” (Argent 1973) de pe coloana sonoră a filmului „Bill and Ted’s Bogus Journey” (cine-şi mai aminteşte de film?), piesă şi inclusă şi pe albumul „Revenge” din 1992. Un moment foarte bun şi un (alt) potenţial hit.
„Hot And Cold” menţine viu spiritul Rock’N’Roll, basul bârâie cu nepăsare, ritmul este perfect pentru a te arunca-n maşină şi să fugi pe şosea unde vezi cu ochii. KISS sunt convingători prin lejeritate, naturaleţea cu care şi cele mai simple teme ale lor au prospeţime şi puls, degajează poftă de viaţă şi incită la petrecere.
„All for the Glory” este un imn de muşchetari: „all for one and all for the glory”. Un nou amestec de clasicism din anii ’70 re-ambalat în sonoritatea anilor ’80, tot un simplu Rock’N’Roll, dar zemos, dinamic şi autentic în interpretarea lor.
„Danger US” are un ton mai grav, sunetul este mai tensionat, tema tradiţională este ambalată mai modern, ceva mai incisiv. Vocea uşor răguşită a lui Gene Simons are aceeaşi prospeţime ca acum 30 de ani, corul gros de la refren este puternic, chitarele au nerv. Reţeta nu este nouă, dar rămâne la fel de eficientă.
„I’am An Animal” este şi mai întunecată, ne aduce mai aproape de „Carnival of Souls” şi precedentul „Psycho Circus”, este o piesă într-un tempo aşezat, mediu, dar are apăsare şi greutate, riff-urile sunt mai moderne, atmosfera Heavy.
„When Lightning Strikes” re-destinde atmosfera cu o temă Rock’N’Roll în maniera americană a anilor ’80, putea fi şi pe „Creatures of the Night” sau pe oricare alt album KISS din aceea eră, nu încearcă să reinventeze Rock’N’Roll-ul, dar îl interpretează cu nerv şi naturaleţe.
„Say Yeah” închide discul într-o abordare mai modernă, dar cu aceleaşi amprente tradiţionale, este un Rock pulsant, apăsat, din partea lor chiar şi un refren cu „Yeah, yeah” sună autentic, nu te face să zâmbeşti ci să cânţi cu ei. Momentul acustic, scurta rupere este plăcută şi inevitabil termini audiţia în picioare, dând din cap şi strigând „yeah, yeah”.

CD-ul bonus conţine piesele: „Deuce”, „Detroit Rock City”, „Shout it Out Loud”, „Hotter Than Hell”, „Calling Dr. Love”, „Love Gun”, „I Was Made For Lovin’ You”, „Heaven’s on Fire”, „Lick It Up”, „I Love It Loud”, „Forever”, „Christine Sixteen”, „Do You Love Me”, „Black Diamond” şi „Rock and Roll All Nite”, iar DVD-ul: „Deuce”, „Hotter Than Hell”, „C’mon and Love Me”, „Watchin’ You”, „100,000 Years” şi „Rock and Roll All Nite”.

Un deliciu pentru fani şi un prilej bun pentru cei care eventual încă nu-i cunosc să se împrietenească cu tăticii Rock-ului american.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2w4opXi2yzo]