Iarna pe uliţă…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sCsTN0KLg6k]

Mă gândeam cum o fi iarna în Canada, Alaska sau Groenlanda. Am auzit la ştiri că a nins masiv în America, dar şi în Japonia, în unele locuri zăpada ajungând şi la 3 metri. La Washington lumea a tras o bulgăreală pe cinste, adică s-au bucurat de iarnă, au tratat situaţia cu normalitate. La polul opus, în Rusia, alţii s-au distrat altfel: nişte tineri inconştienţi au experimentat un nou sport extrem inedit, săreau de pe un bloc de 5 etaje într-o movilă de zăpadă…
Zăpada şi viscolul a închis şcolile din capitală şi 13 judeţe, a închis nu ştiu câte drumuri naţionale, dârele de autostradă din sudul ţării, CFR a anulat peste 60 de trenuri şi tot traficul feroviar a fost complet bulversat, trenurile având întârzieri de la 40 la 400 de minute.

Read more Iarna pe uliţă…

Blog de criză sau blogger… crizat

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1zxTD0p2qe0]

Aveam alte planuri – sau mai corect spus: şi alte planuri – aproape-n paralel cu blogul despre escapada mea de 7 zile-n Egipt – versiune mea de… criză la 7 ani în Tibet – am scris şi primul blog de întoarcere şi „disc la rotisor” însă viaţa ne mai prinde şi-n offside, cu mâţa-n sac, raţa-n gură sau…pantalonii în vine. 😀
La plecare Flavius mi-a promis o „prăjiturică” şi cum dimineaţa mereu am glicemia scăzută şi am nevoie acută de infuzie de dulce necondiţionat, am dat târcoale la el să-mi încasez cireaşa de pe tort.
Nu mică mi-a fost surpriza când am citit un clasament al blogerilor în care mi-a revenit şi mie un locuşor şi fiindcă mereu am o minte suspicioasă (Elvis, The King 😀 ) şi nu cred în coincidenţe, lucrurile se leagă – cel puţin pentru mine -, au sens, fiindcă mă obsedează (obsesiv 😀 ) şi vroiam să scriu despre „midlife crises” (criza vârstei de mijloc) şi cifra 15 – locul din clasament – mă obsedează de când cu „The High End of the Low”-ul lui Manson şi-n Tarot, cartea cu nr. XV este… Diavolul, probabil cea mai dificilă carte de „tradus”, o carte alunecoasă cu semnificaţii incerte sau negative cum ar fi tentaţii, ispite, încăpăţânare, nemulţumire, risc, dar şi trezirea sinelui, echivalentul astrologic al planetei Pluto care pune în calea noastră probele cele mai dificile şi mai profunde de destin şi are o intensă conotaţie karmică..

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ic13Nqcj3Nw&feature=related]

Spun ceea ce i-am scris şi lui Flavius drept mulţumire: “Blog de criză sau blogger… crizat” nu ştiu ce înseamnă şi nici la ce foloseşte (nu definiţia ci blogul meu! 😛 ), dar cu siguranţă ceva-ceva înseamnă şi tot ce pot să promit este că am să o ţin tot aşa. Ruşine să-mi fie că nu-mi e ruşine.”
Nu înţelegeam de unde până unde 493 de vizitatori ieri… ha ha ha! 😆

(asta să vedeţi că nu mă obsedează traficul...ha ha ha!)
(asta să vedeţi că nu mă obsedează traficul...ha ha ha)

Mai vroiam să spun că blogul nu este nici concurs de frumuseţe – catwalk -, nu este nici „cine ştie câştigă”, nici măcar oglindă nu cred că este, sincer, nu cred că reprezintă cu nimic mai mult decât semnificaţia pe care i-o acordăm noi propriului nostru blog – la fel ca şi cu toate celelalte lucruri din viaţa noastră.
Nu mă preocupă nici câţi oameni mă citesc ori ba, nici poziţia mea din Zelist (2440), BlogRank-ul (722) sau W.T.A.-ul (189/2053). Nu cred că numărul cititorilor reflectă calitatea postărilor – şi asta nu fiindcă nu aş fi (foarte) citit ci pur şi simplu, nu cred. Să iau exemplul Top 10-ului de la Zelist, se învârt pe primele poziţii cam aceleaşi nume (sonore), Cabral, Mircea Badea, Ciutacu, etc, bloguri din punctul meu de vedere accentuat „corporatiste” care mie nu-mi transmit absolut nimic. Cum nici mulţi din celebrii blogeri populari (gen Zoso, Visurat, etc) nu-mi spun niciodată absolut nimic. Ştiu, sunt sever în afirmaţii, dar sunt – încă o dată – diabolic de sincer.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bcZ9CSAzo7w]

Pomenea Manson de „guts”, eu nu aş avea curajul – nu acum – să fac un clasament fiindcă cu siguranţă aş provoca supărări, aş zgâria cu nonşalanţă orgolii, aş stârnii furia multora. Dar nu de asta mă tem ci de nedreptăţile pe care cu siguranţă le-aş comite. 🙂
OK.

Am nu una ci zeci (sute sau mii) de probleme mai mult sau mai puţin reale şi/sau imaginare. Cine n-are? Una din problemele mele este de exemplu că nu-mi recunosc, nu-mi simt vârsta. M-am blocat în subconştient la 28 de ani şi chiar dacă bat în 40 îmi este aproape imposibil să admit că mă pot confrunta cu amintita criză a vârstei de mijloc fiindcă aceea vârstă pare extrem de îndepărtată de mine. Şi…nu este.
Parcă sunt într-un glob de sticlă, fragil şi iluzoriu, mă privesc cu detaşare de undeva de departe şi cu toate acestea îmi tot scapă ceva sau câte ceva.
Viaţa mea pare perfectă sau patetică în funcţie de cum se sparge lumina pe suprafaţa alunecoasă a acestui glob imaginar şi adevărul încă o dată se dovedeşte termen depăşit şi abstract condiţionat. Păstrez secrete dosite-n dulap, în buzunare cusute cu vise albe, în fundul unor sertare ticsite cu nimicuri de care nu mă pot despărţii.

Acum 2 săptămâni m-a vizitat un prieten şi după ce a onorat baia mi-a spus un lucru care mie nu-mi sărise-n ochi: baia este plină de tot felul de tuburi, creme, şampoane, sticluţe şi cutiuţe, asta a păţit şi el, avea doar 2-3 „chestii” în baie până când s-a instalat în viaţa lui o „ea”. M-am uitat cu acel suspect „alt ochi” în baia mea şi da, am în toată înghesuiala de pe rafturi, dulăpioare plus marginea băii ticsite doar un aparat de ras, o spumă de ras, un aftershave şi o periuţă de dinţi cu pasta aderentă. În rest sunt complet şi dezarmant de înghesuit, sufocat de tot felul de produse care habar n-am la ce folosesc. Şi din acel moment acest lucru a început să mă enerveze teribil.

Aşa începe fiecare avalanşă. De la un fulg aparent rătăcit.
Ieri mi-a mai făcut o vizită, mi-a cerut o consultanţă-n Tarot şi viaţa lui, dilemele lui, problemele cu care se confruntă m-au aruncat înapoi la dilemele mele, deciziile mele, greşelile pe care le-am comis, capcanele în care am intrat (conştient) acum ceva ani.
Şi iar trebuie să spun: nu cred în coincidenţe.
Şuturile-n fund, palmele peste ochi au forme multiple, vin toate din senin, pot fi subtile sau stridente, dar toate sunt semnale de trezire.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_dygzfUVCk0]

„Podeaua frige ca un bec”.
Nu de decizii mă tem ci de unele consecinţe. Cu toate acestea este timpul să mă încalţ şi să-mi urmez drumul. Mă pot fofila de toată lumea, dar nu şi de mine. (Şi nici de Tine. 🙂 )

Nu ştiu dacă vin vremuri (şi) mai căcăcioase, noi suntem (şi) mai căcioşi sau s-au aliniat astrele în cine ştie ce conjunctură (ne)favorabilă şi se duce inevitabil dracului totul în jur… Habar n-am ce o să fac peste 15 minute, dar să-mi mai dau cu părerea şi despre „alte alea”..?!
Încerc să-mi remixez viaţa. M-am crizat nene!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DuLPhsrt4dg]

Flacăra Mov

„Dacă nu vorbeşti despre flacăra violetă, nu exişti. Şi eu vreau să exist, deci să vorbim despre flacăra violetă!” spunea ieri cu mult umor la o emisiune tv Crin Antonescu.
Asta după ce întrebat şi ceva mai devreme dacă crede în treaba aceasta, tot cu umor a răspuns că dacă ar spune nu, ar fi considerat nesimţit, dacă ar spune da, nebun… ha ha ha! 😛
Şi eu zic că a înnebunit toată lumea.
Acum n-am să o dau în Codul lu’ Oreste şi nici nu mă caut în dulap după costumul lu’ Batman sau… Pantera Roz. Nu-mi pun nici chiloţii pe dos, nu fug nici în Unirii să-mi cumpăr pulover ca premierul boc.
Nu ştiam ce se petrece, de ce mi-a scăzut… traficu’. Păi bine domne! Acum îmi spuneţi că sunt atacat energetic?! Nu ştiam ce mă gâdilă-n c*r! Păi era flacăra mov, frate!
Crezi, nu crezi în treburile acestea „necurate”, energia există. Şi există oameni care o simt, o controlează.
Eu sunt mai idiot de felu’ meu, fac ce fac şi revin la Lucas şi Războiu’ Stelelor şi spun ce spunea şi Dark Vader (mai ţineţi minte cum îi sufoca pe duşmani Vader de la distanţă?):

– Follow me, my son! This is your destiny!

– Da’ halatul, cât costă halatul??!

P.S.

Metalhead.ro. – LOL

Brushvox Vs. People. 😀
Uneori încep să cred că sunt ceea ce de fapt nu sunt. Un certăreţ. Sau – fuck! – un supărăcios. Sau…dracu ştie ce. În ultima vreme vreau – nu vreau, îmi fac tot mai mulţi prieteni… ha ha ha! 😛
Am zis că las dracului politica să nu mai am discuţii. Discuţiile mie îmi plac, adică atunci când chiar sunt discuţii, se confruntă idei şi argumente şi din acestea în final iese ceva, rămâi cu ceva. Ideea nici nu e să ai tot timpul dreptate, ci să te confrunţi, să-ţi confrunţi ideile, părerile, cunoştinţele cu ale altora. Ei, din astea mai rar, mai ales pe net, dar asta-i altă poveste!

Nu vă plictisesc, anu’ trecut mi-am făcut la un moment dat – cred că prin mai – cont pe Metalhead şi am început să-mi pun o parte din scrieri şi acolo. Am ajuns destul de repede apreciat, mai ales de cititori, dar şi de administratori. În definitiv a apărut un bou care făcea muncă voluntară. 😀

Recenziile mele de discuri au fost probabil cele mai apreciate, citite.
Apoi cam din toamnă încet-încet a început treaba să scârţâie.
La un moment dat căutam nişte informaţii despre o trupă şi am găsit un articol pe Beatfactor.ro şi am constatat cu stupoare că era scris de mine. Am verificat, m-am logat şi parola folosită pe Metalhead funcţionează şi acolo. OK, n-am citit „io” user agreement-ul. În România sunt multe site-uri în oglindă, nu e neapărat un lucru normal, dar trec peste asta.
Am postat un review la un album pe Metalhead, a 3-a zi a dispărut. Atunci Morrison mi-a spus că fiindcă albumul încă n-a fost lansat oficial. He he he. E genul de fază: prostul cu hoţul. M-am apucat de lucrat în presa scrisă prin ’93, apoi am fost redactor şi moderator la un post de televiziune, am colaborat cu câteva reviste, apoi iar am lucrat o vreme în redacţia unei reviste. Am fost şi reprezentantul unei case de discuri în România pentru o perioadă de aproape 2 ani, apoi în perioada în care am locuit la Budapesta, am fost prieten cu multă lume din presă, am avut casa mea de discuri de garsonieră şi am avut contacte cu alte case de discuri şi trupe, management-uri. Materiale promoţionale se dau presei, uneori cu piese trunchiate, alteori materiale integrale şi idee tocmai asta e ca publicul – potenţialul cumpărător – să fie informat, anunţat despre o nouă apariţie.
Acum despre descărcatul ilegal de mp3-uri de pe net am mai tot vorbit. Nu intru în toate detaliile, dar cred că omul descarcă, ascultă şi dacă este fan, dacă un material chiar îi place, în final îl mai şi cumpără. Eu aşa fac. Tot în perioada petrecută la Budapesta mi-am cumpărat peste 2000 de CD-uri originale, unele le-am găsit doar ca import America sau Japonia, am dat pe unele o cârcă de bani. Acum am buget mai mic, am copil şi alte priorităţi, cumpăr mai rar, recunosc. Însă revenind la scris, cred că prestez o muncă voluntară şi în beneficiul artiştilor şi al caselor de discuri.
Bun. Apoi n-au mai pus de pe pagina de blog pe cea cu recenzii scrierile, ba, s-a apucat Morrison şi a pus recenzii la albume mai vechi. Nu de alta, da’ la un moment dat erau recenziile mele cele mai citite şi probabil a început să deranjeze. În fine! Toţi suntem puţin paranoici…
Aşa am ajuns anul acesta să nu-mi mai pun articolele integral ci să las doar o introducere şi link. Chiar mă gândeam când voi fi urecheat şi a venit şi asta – merită să dai click! 😀 . Tot ieri seră.

„brush fără supărare dar ultimele tale bloguri sunt strict pentru a-ţi promova doar blogul şi nu e frumos 🙂 ”

Păi, treaba stă aşa. 1. am un blog „simplu”, nu vând spaţiu publicitar pe el, nu câştig nimic de pe urma lui, nici măcar la concertele pe care le-am promovat n-am cerut şi primit vreodată vre-o invitaţie. Să promovez ce? Egoul? L-am promovat destul la 20 de ani cântând. De supărat, n-am de ce să mă supăr. 2. Treaba – zic eu – stă cam aşa: de exemplu despre Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine n-a scris nimeni pe Metalhead. Dacă cineva dă o căutare pe Google să zicem, găseşte mai repede pagina de pe Metalhead decât blogul meu, dacă chiar îl interesează, dă click şi ajunge şi la mine. Eu aş numi-o simbioză. Nimeni nu pierde nimic, nu costă nimic. Dar cum i-am spus şi lui Morrison, dacă doreşte, îmi şterg contul, şterg toate articolele, în definitiv oamenii pot venii şi direct la mine fără să mai treacă şi prin Metalhead, nu-i nicio problemă. Dar ca să lămuresc şi ce mare trafic îmi fac „io” cu link-urile de pe Metalhead, aceasta e statistica accesărilor prin link (referinţe) pe ziua de ieri:

Adică dintr-un total de 244 de accesări pe ziua de ieri, 3 vizitatori mi-au venit de pe 2 link-uri de pe Metalhead. 😀 M-am scos!

Fiind şi început de an, rockerul nici nu e scriitor renumit prin vocaţie, la pagina de blog-uri până ieri seară erau aproape numai postările mele.
S-a gândit Morrison şi… s-a pus pe treabă. Vorba lui: LOL. Să nu mai fie blogurile mele despre muzică, să fie mai bine ceva gen… Bravo. 😛

Spor frate şi… Rock!

Rămân şi eu Bravo. Bravo Punk. 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1Gn0e7kvTA]

Gicu – Walk On the Wild Side

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=UKlKJeeIfsU&feature=related]

Noi bărbaţii – se spune – că suntem nişte copii mari şi – cu siguranţă! – nişte alintaţi.
Omul, genetic şi structural, este egocentric, la acest egocentrism natural se adaugă şi o educaţie care accentuează nu neapărat în mod pozitiv acest egocentrism. Asta este mai ales valabilă la băieţi/bărbaţi unde există mereu o concurenţă/rivalitate de multe ori acerbă între indivizi. Am spus că revin la subiectul acesta, dar nu asta este ideea! Din superficialele mele incursiuni în filozofia Orientală şi Budism, am reţinut o idee – zic, de bun simţ -: omul se raportează nejustificat la ceilalţi în loc să se concentreze asupra propriei sale persoane. Poate treaba asta sună egocentric şi egoist, dar treaba e şi nu prea aşa. Prea des şi prea „firesc” ne pasă mai mult de cei din jur şi la ce cred, ce spun „ceilalţi” în loc să ţinem cont de ce credem, ce simţim, ce ne dorim noi.
Revenind la spiritul de competiţie, mi-am amintit de o fază amuzantă, dar cu atât mai elocventă văzută la televizor înainte de sărbători. Într-o grădiniţă copii erau întrebaţi de ce-şi doresc de la „Moşu’” şi un băieţel foarte dezinvolt a spus că nu contează ce primeşte, numai să primească mai mult decât Costel… ha ha ha! 😛
Nu afirm că spiritul competitiv – să zicem cel sportiv – nu are o latură pozitivă, însă în general, concurenţa se manifestă prin dorinţa de a avea note mai bune decât Costel – ci nu pentru a avea cunoştinţe mai vaste sau profunde -, prin a avea o bicicletă mai „bengoasă” decât are Costel şi mai târziu un job mai tare decât job-ul lui Costel, o maşină mai scumpă şi… gagici mai mişto decât cele ale lui Costel. Şi asta – cred eu – este o distorsiune nefirească a lucrurilor, este o raportare falsă şi neconcludentă, o stârnire a egoului într-un mod nefiresc, dacă nu chiar nociv.
Bine, cine dă doi bani pe părerile mele? Ha ha ha! 😛

Dar am cam deviat de la ideea de la care plecasem. Uneori chiar plec de la câte o idee. 😀 Egocentrismul masculin se măsoară cel mai des în centimetri. Ştiu, ştiu, se spune că „mărimea nu contează”, dar ştim toţi că asta este în cel mai bun caz o scuză, doar un fel de a spune, o chestie de politeţe. Excelentă şi expresivă este formularea: ne ascundem după degete… Ha ha ha! 😛
Dar nu este cazul să vorbim acum nici despre mărime şi nici despre centimetri.
Egoul masculin „se manifestă”, se confundă sau se rezumă de cele mai multe ori la organul genital, la penis.
Şi revin la fraza, ideea de la care am pornit: bărbaţii sunt copii mari, nişte alintaţi.
Penisul beneficiază de un tratament special, vorbim despre el la persoana a III-a, are un nume, este (auto) alintat. „Ăla micu’”, motan, motănel, Gicu, Gogu, Vasilică, Ştoacă, marcel, baston, salam, carbasan, şarpe, etc. Problema – ce probleme am! Ha ha ha! 😛 – este că „ăla micu’”, simbolul şi întruchiparea masculinităţii, este de fapt o ea (o p*lă, două p*le) iar nume ca Gicu, Gogu sau Vasilică sunt total neadecvate, improprii şi – ce glumă a sorţii – acest simbol suprem masculin, este profund şi complet feminin. 😀
Cum – într-un alt context – spune Lou Reed: „he was a she” (el era o ea) şi de aici şi conexiunea… 🙂

„Holly came from Miami, F.L.A.
Hitch-hiked her way across the USA
Plucked her eyebrows on the way
Shaved her legs and then he was a she
She says, Hey babe
Take a walk on the wild side
Hey honey
Take a walk on the wild side”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=q_zUo8YU3GI&feature=related]

”A Walk On the Wild Side” este romanul scriitorului Nelson Algren din 1956 şi adesea este citat pentru fraza: „niciodată să nu te culci cu o femeie care are probleme mai mari decât ale tale”.

”Candy came from out on the Island
In the backroom she was everybody’s darlin’
But she never lost her head
Even when she was giving head
She says, Hey babe
Take a walk on the wild side
I Said, Hey baby
Take a walk on the wild side
And the coloured girls go
Doo do doo do doo do do doo..”

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=yHl3pGKZHik&feature=related]

Cartea a stat la baza filmului lui Edward Dmytryk din 1962 „Walk On the Wild Side”.

”Little Joe never once gave it away
Everybody had to pay and pay
A hustle here and a hustle there
New York City’s the place where they say,
Hey babe, take a walk on the wild side
I said, Hey Joe
Take a walk on the wild side”

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=HG9wKzeKW8Q&feature=related]

Şi nu în ultimul rând la inspirat pe Lou Reed pentru piesa genială „Walk On the Wild Side” din 1972, piesă inclusă pe la fel de genialul său album „Transformer” – al 2-lea său disc solo.
Piesa a fost produsă de David Bowie care şi cântă-n piesă cu vocea şi a devenit faimoasă pentru tema de bas cântată de Herbie Flowers. Pe mine m-a fermecat solo-ul de saxofon interpretat de cel care l-a învăţat şi pe Bowie să cânte la saxofon, Ronnie Ross, solo-ul este pe finalul piesei şi este „curmat” de fade-out, dacă eram la butoane, cred că piesa mai dura măcar 5-6 minute… 😛
Textul lui Lou Reed atinge subiecte tabu ca trans-sexualitatea, drogurile, prostituţia masculină şi sexul oral.
Cu toate acestea, a fost un succes major, a urcat până pe poziţia 16 în Top Hot 100 din Billboard şi revista Rolling Stones a inclus-o în lista celor mai importante 500 de piese al tuturor timpurilor.

”Sugar Plum Fairy came and hit the streets
Lookin’ for soul food and a place to eat
Went to the Apollo
You should’ve seen em go go go
They said, Hey shuga Take a walk on the wild side
I Said, Hey babe
Take a walk on the wild side
All right, huh”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MLJD-hntSBA&feature=related]

”Jackie is just speeding away
Thought she was James Dean for a day
Then I guess she had to crash
Valium would have helped that bash
Said, Hey babe,
Take a walk on the wild side
I said, Hey honey,
Take a walk on the wild side
And the coloured girls say,
Doo do doo do doo do do doo”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Xy87mAPpUho&feature=related]

Am promis discuri la rotisor şi cafea cu suflet. 🙂 Asta a fost puţin din toate:  şi disc la rotisor, şi cafea cu suflet şi … o plimbare în lumea ascunsă, întunecată, sălbatică şi o poveste de seară. 🙂

2009 pe platane (partea a III-a)

(2009 pe platane (partea a I-a)

2009 pe platane (partea a II-a) )

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gKno6Dp3rw4]

Am rămas la Rock şi Metale, în zona „grea”.
Trebuie pomenite măcar în treacă şi proiectele celor din Fear Factory: Dino Cazares a revenit cu un album extrem, Heavy şi foarte convingător, al 2-lea album Divine Heresy „Bringer of Plagues”, iar Burton C. Bell a lucrat la proiectul City Of Fire, un disc foarte interesant, un Metal avangardist care oscilează de la faze Post Grunge la Punk.
Tot în zona „limitrofă” a Metal-ului avem şi ultimul album semnat  Rammstein – „Liebe Ist Fur Alle Da” a fost un alt disc foarte aşteptat şi sunt convins că n-a dezamăgit. S-a născut mai greu, dar a meritat aşteptarea şi germanii dovedesc să reuşesc să evolueze, să se mişte, fără să se dezică de trecutul lor şi de elementele care i-au deosebit de restul trupelor, le-au devenit trademark. E un disc cu vână, cu puls, cu un sunet bogat şi bine gestionat, cu idei bune şi bine exploatate. „Pussy” este o satiră perfectă a lumii în care ne porcăim, pe de o parte a lumii entertainmentului, dar nu numai…
Şi mai sunt câteva discuri despre care n-am scris la vremea apariţiei şi merită să vorbim. 🙂 (Şi o rectificare: albumele Kreator şi Napalm Death sunt din 2008)

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=T0uO_hXhdG0]

Punk

Cu un disc de remarcat s-a întors şi veteranul Jello Biafra: Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine – “The Audacity of Hype”. O combinaţie reuşită între sonorităţile Post Hardcore şi influenţele Industriale, o continuare firească după proiectul Lard, discul probabil merita o clasare în primii 10. Biafra a rămas proaspăt şi la fel de intens, incisiv.
S-au întors şi The New York Dolls cu albumul „Cause I Sez So” un disc care putea să apară şi în 1975, bătrânii nu şi-au pierdut nici vâna, nici strălucirea şi este una din puţinele excepţii când o gaşcă reunită după o atât de lungă pauză fac un disc de dragul muzicii, ci nu să îşi mai rotunjească pensia.
Iggy Pop – alt veteran incontestabil – ne-a surprins cu albumul „Préliminaires”, disc marcat de decesul prietenului şi camaradului Ron Asheton. Materialul este îmbibat cu elemente de Blues, Jazz şi surprinzătoare tonuri de Cabaret parizian. Cum spuneam şi în primele două părţi ale acestei retrospective, multe materiale experimentează cu zonele de interferenţă, încalcă şi trec peste barierele stilistice impuse de anumite genuri şi din aceste experimente au rezultat albume de excepţie.
Un alt disc de pomenit este albumul „Grey Britain” al celor din The Gallows şi un alt disc care amestecă stiluri, aduce tonuri şi culori proaspete, o trupă de urmărit: Propagandhi („Supporting Caste”).

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=sG2Vj86B2hg]

Industrial

Chiar dacă aparent greii stilului, Ministry şi Nine Inch Nails, vor să ne părăsească, am avut câteva materiale interesante şi în afara deja pomeniţilor Marilyn Manson şi Rammstein.
Tim Skold – trecut şi prin Manson – ne-a încântat şi cu un album Skold Vs. KMFDM şi a lucrat şi pe ultimul produs KMFDM intitulat „Blitz” al acestora. Despre ambele am scris şi sunt 2 albume intense şi interesante. Tot un chitarist trecut prin Manson, John 5, a lansat albumul „Remixploitation”, un disc ce conţine variante noi şi remixate ale unor piese apărute pe albumele anterioare, reaşezate într-o sonoritate mai Heavy şi mai întunecată.
Combichrist s-au întors cu un material incisiv, „Today We Are All Demons”, din aceeaşi zona am avut şi Psyclon Nine cu un material interesant.
Mi-am făcut şi cunoştinţe noi, Caustic şi albumul „This Is Jizzcore” a fost o surpriză plăcută, şi tot surpriză plăcută a fost şi bavareza Geneviéve Pasquier cu albumul „Le Cabaret Moi”.

Spuneam că aparent ne părăsesc greii, Ministry au mai lansat un remix la genialul „Last Supper” şi Trent Reznor după turneul „Waving Goodbye” şi-a scos sculele la vânzare pe eBuy şi o pauză de doar câteva luni şi-a dat seama că acasă e plictiseală mare, aşa că anul acesta o să avem un nou album Nine Inch Nails şi Trent mai promite şi un material solo, ceva diferit şi… ciudat.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=JfTJzxoS7vM&feature=related]

Indie

Zona Indie/Alternativ Rock este tot mai fadă, a devenit trendy şi formală, o maşină de făcut bani. Ascult The Ting Tings sau Paramore, de fapt nu ascult nimic, sunt doar clişee grămadă, de la trupe etichetate „one hit wonder” am trecut la „no hit wonder”, chiar dacă multe din piese ajung în clasamente…
Salvarea vine de la Jack White, proiecte ca amintitul City Of Fire, de la cei care au curajul să experimenteze, să mai caute ceva şi să exprime ceva, din păcate marea masă doar re-împachetează ciunga gata mestecată (şi scuipată) de predecesori.
Mi-a mai plăcut mult şi Mike Patton cu coloana sonoră a filmului „Crank II: High Voltage”.
Însă nu toate experimentele au fost şi reuşite. Exemplu elocvent este albumul „Scream” al lui Chris Cornell.
Dacă acum câţiva ani în clasamentul anual Pitchfork găseam şi 20 de trupe interesante, anul acesta din cele 50 de albume şi trupe premiate, abia de am găsit ceva-ceva de ascultat.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=-OgwDVaCiSw&feature=fvst]

Pop, Dance, etc

Aici m-au convins aproape fără drept la apel A-HA şi noul lor material „Foot of the Mountain”. Pe de o parte se simte o plafonare şi o lipsă de idei, soluţii noi, pe de altă parte persistă valul Retro, întoarcerea la sonorităţile Euro-Disco din anii ’90. Excepţie fac A-HA, au îmbinat stilul lor cu un sound modern şi surpriză plăcută a fost şi duo-ul The Veronicas, cu toate că anul acesta doar au re-editat primele lor 2 albume.
Un alt album care face oarecum diferenţa este şi „The E.N.D.” al celor din Black Eyed Peas.
Un disc bun au livrat şi fabricanţii de succese pe bandă: Pet Shop Boys şi francezii Air.
Însă industria suferă de sindromul „Timbarlake/Timbaland”… Beyonce este dezamăgitoare şi Lady GaGa nu m-a convins.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gPKTha26ews]

Muzica românească

Peisajul autohton este dezolant. Pe felia de Metal persistă sunetul de „overdrive” care îmi aminteşte nu în cel mai plăcut mod de chinuiala de la sfârşitul anilor ’80, din acest motiv cred că nu mă pot convinge nici Trooper, Lună Amară, Act, Nexus şi… nimeni. Excepţie fac Viţa De Vie, ei sună bine, însă au problemă gravă de personalitate: de la Soundgarden au migrat la Korn, apoi la Limp Bizkit, au făcut o încercare de Post Grunge/Alternativ şi nu putem ştii ce trend o să mai călărească…
Lucrurile merg mai bine în zona Indie/Alternativ, aici avem câteva trupe interesante, Kumm, Byron, Blazzaj, etc care pot produce surprize, au potenţial.
De scris, am scris doar despre albumul „Zuluoscarbravo” al veteranilor Z.O.B. şi despre un proiect underground: Oedip Piaf . Ambele sunt din zona Punk, aş putea spune sunt extremele: Z.O.B. şi-au făcut cale în mainstream, Oedip Piaf cântă de plăcere, de dragul de a cânta, eventual pentru prieteni şi apropriaţi, muzica lor poate fi descărcată gratuit de pe internet.
În rest… „rege” este Ştefan Bănică Junior, urmat de Proconsul şi Voltaj, Direcţia 5, Holograf şi Iris. Sincer? Jalnic!

Ce aştept de la 2010? Să câştig la loto şi să plec dracului din ţară… ha ha ha! 😛 plm…

Sper să revină Faith No More cu un nou disc, la fel şi Anthrax, Nine Inch Nails şi sunt curios de ce pune la cale Reznor în paralel, Limp Bizkit ne-au promis şi ei album, la ce bine au sunat în Arene, am speranţe mari şi legat de ei. Se întoarce şi Slash cu un nou album, dacă Axl se ţine de cuvânt, ar urma a 2-a parte din trilogia noului Guns’N’Roses… şi o să fie discuri multe, concerte multe, sănătoşi să fim şi… groşi la portofel.

2009 pe platane (partea a II-a)

(2009 pe platane (partea a I-a))

Nu vă fierb, cam asta ar fi o listă probabilă şi relativă, subiectivă şi… neîncăpătoare. Îl creditez pe Devin Townsend cu albumul „Ki” pentru cel mai reuşit, creativ şi interesant disc al anului. Celelalte trupe şi albume clasate în primele 10 poziţii le-am ales greu şi ordinea este relativă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M7QSkI6My1g&feature=player_embedded]

01. Devin Townsend Project – Ki
02. The Prodigy – Invaders Must Die
03. The Dead Weather  – Horehound
04. Marilyn Manson – The High End of the Low
05. Alice In Chains – Black Gives Way To Blue
06. Converge – Axe To Fall
07. Maylene & The Sons of Disaster – III
08. Anti-Flag – The People Or The Gun
09. Editors – In This Light and on This Evening
10. maNga – Şehr-i Hüzün

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wq4tyDRhU_4]

Şi mai sunt o grămadă de discuri care meritau să prindă poziţii fruntaşe, amintesc doar cele mai importante:
Between the Buried And Me – The Great Misdirect, Rammstein – Liebe Ist Fur Alle Da, Muse – The Resistance, Placebo – Battle for the Sun, Sepultura – A-lex, Slayer – World Painted Blood, Voivod – Infini, (hed) pe – New World Orphans, The Flaming Lips – Embryonic, Caustic – This is Jizzcore, Dream Theater – Black Clouds And Silver Linings, Jello Biafra And The Guantanamo School Of Medicine – The Audacity Of Hype, Manic Street Preachers – Journal for Plague Lovers, City Of Fire – City Of Fire, Rammstein – Liebe Ist Fur Alle Da Jan Garbarek Group – Dresden In Concert (Live), Therapy? – Crooked Timber, Iggy Pop – Preliminaires, Duman – Duman 1 & Duman 2, Clutch – Strange Cousins From The West, The New York Dolls – Cause I Sez So, Chickenfoot – Chickenfoot, Veronicas – Hook Me Up şi A-Ha – Foot of the Mountain.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HbG69SAZUKw]

Câştigătorul, Devin Townsend şi Proiectul său au lansat 2 albume anul acesta. M-a fermecat „Ki” de la prima audiţie şi cred că am ştiut din acel moment că o să-l desemnez discul anului. Este un experiment viu, magic, inedit şi cu toate acestea foarte „consumabil”, se lasă şi se face ascultat. De calităţile lui Devin nu m-am îndoit niciodată, chiar dacă nu toate experimentele, proiectele lui m-au convins în egală măsură. Însă de data aceasta a fost genial. Nu mă omor după discurile acustice, seria MTV Unplugged mi-a confirmat faptul că nu oricine poate şi nu din orice piese se pot face transcrieri acustice de calitate, însă acest material acustic îmbină cursiv Jazz-ul cu Metal-ul, riff-urile cu pasajele experimentale sau aerisite, Devin a aşezat lucrurile impecabil şi extrem de natural. Spun rar asta, detest să acord note, dar acesta e chiar un disc de nota 10, de cinci stele, de cum vreţi să-i ziceţi.
The Prodigy… Recunosc, m-am apucat de ascultat muzică Electro/Dance prin ei. Şi anul acesta chiar am „săpat”, căutat, ascultat o grămadă de muzică, m-am lămurit cât de cât ce înseamnă House, Techno, Dubstep, Darkstep, etc. Am ascultat şi trupe din mainstreem, dar multe „chestii” de underground. Concluzia finală a fost că nimeni nu face ceva atât de intens, atât de inventiv, cu atâta viaţă, cum reuşesc The Prodigy şi acest „Invaders Must Die” este un disc aproape perfect. Şi un argument în plus, pe care eu nu-mi permit să-l ignor, este discul favorit al fiului meu. 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W2-VF9u24F4]

Jack White inventează şi reinventează. În 2003 cu albumul „Elephant” White Stripes au desăvârşit stilul şi sunetul a ceea ce se numeşte Rock de garaj, au ras cam toate clasamentele cu piese ca „Seven Nation Army” sau „The Hardest Button to Button” (şi nu numai), au resuscitat un Indie tot mai fad şi fără vlagă. După „Icky Thump” din 2007, Jack s-a implicat în proiectul The Raconteurs şi anul acesta ne-a surprins cu încă un proiect, acest The Dead Weather şi albumul „Horehound” cu care reinventează Punk-ul cu o masivă infuzie de Blues şi ceva Psihedelism minimal, arată încă o dată că simplitatea poate fi mult mai mult decât temele înghesuite, orchestraţiile complexe, dacă în spate există creativitate. Jack spune că prioritatea numărul unu a rămas noul album White Stripes, o să fie greu să facă un disc mai bun ca acesta, dar Jack s-a dovedit plin de resurse.
Marilyn Manson cu „The High End of the Low” au adus un material matur, mai puţin Industrial, în fapt un Gotic Rock abordat direct, incisiv, cu coerenţă, repet: cu maturitate. Manson m-a câştigat prin faptul că nu se străduieşte să rămână încătuşat de propria lui povară ci are curajul să meargă înainte, să îmbătrânească şi să evolueze. Discul depăşeşte momentul depresiv-întunecat al precedentului material şi deschide o perspectivă proaspătă, mai vie asupra acestui perimetru al Rock-ului modern.
Manson a scăpat de contractul cu Interscope şi promite un disc chiar mai repede decât se aştepta şie el, adică foarte probabil în 2010 şi legat de piesele noi, a pomenit de… David Bowie.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wZN7rqF1Q_I]

S-au întors Alice In Chains cu „Black Gives Way To Blue” după o pauză de 14 ani şi cu greaua provocare de a avea în persoana lui William DuVall un nou vocal menit să umple golul lăsat de Layne Staley. S-au achitat impecabil de toate sarcinile, s-au regăsit şi repoziţionat păstrându-şi personalitatea, al 4-lea album Alice In Chains amestecă vena Metal cu filonul Blues impecabil, este un disc fără cusur şi îşi are locul în colecţie.
Am optat pentru Converge în defavoarea altor grei din zona Metal-ului fiindcă mi-a plăcut prospeţimea lor, energia pe care o degajă, ingeniozitatea cu care amestecă Metal-ul cu faze experimentale, le apreciez dedicaţia şi munca, încăpăţânarea cu care de 20 de ani îşi fac treaba şi se luptă să cucerească aprecierea publicului fără să facă compromisuri şi au înfruntat ignoranţa cu care i-a tratat media atâta timp. Abordează un Metal foarte complex, dinamic, dar totodată energic şi incisiv, au reuşit să îmbine ingenios brutalitatea cu temele complexe şi experimentale.
Maylene & The Sons of Disaster a fost o altă surpriză/descoperire extrem de plăcută a anului. Sunt la al III-lea lor album, intitulat simplu „III” şi abordează un Metalcore cu greutate împrospătat cu elemente de Southern şi rezultatul este impresionant. Se pare că în era „post” soluţia este amestecul diferitelor genuri, ştergerea barierelor şi multe din discurile, trupele care mi-au plăcut anul acesta au făcut experimente interesante tocmai amestecând uneori genuri aparent imposibil de conciliat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UQX57tL4Y-Y]

Anti-Flag sunt exemplul cel mai viu că Punks Not Dead! „The People Or The Gun” este un album incisiv şi modern de Punk, din peste 100 de albume noi – pe felia Punk – lansate/ascultate în 2009, au fost cei mai convingători, cei mai autentici. Nu pot fi comparaţi cu veteranii The New York Dolls, sunt mai apropiaţi de zona de interferenţă cu Hardcore-ul şi Metal-ul vis a vis de americanii rămaşi pe linia clasică şi tradiţională cu aroma de Glam, dar canadienii au atitudinea fermă şi incisivitatea debordantă care mereu m-a atras la trupele din noua generaţie.
Aici s-a dat bătălia cea mai mare: m-am decis foarte greu între Muse, Placebo, Manic Street Preachers şi The Editors. Şi mai erau în cărţi şi The Enemy. Acum mă oftic sincer că nu m-am dus la concertul lor. E drept, am ascultat ulterior albumul „In This Light and on This Evening” un disc îmbibat cu fantoma lui Ian Curtis şi cu pulsul magic marca Joy Division însă toate aceste urme evidente sunt proiectate în viitor şi prind viaţă în prezent. Un disc colorat, onest, fluent,  minimalist, clasic şi futurist.
maNga m-au cucerit în concediul din Turcia, le-am văzut clipul „Dünyanın Sonuna Doğmuşum” la televizor şi mi s-au înşurubat în creier. „Şehr-i Hüzün” este un disc de Rock/Metal modern cu elemente Etno şi experimente, pe alocuri aminteşte de Faith No More şi mi-a schimbat radical părerea despre ce înseamnă „turcismele”. maNga şi Duman sunt trupe de urmărit şi pentru noi un exemplu cum să faci muzică fără să tragi cu ochiul la MTV, fără să te dezici de propria-ţi origine şi moştenire culturală, cum filonul Vestic poate fi integrat în muzica tradiţională, locală şi rezultatul este inedit, colorat şi viu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=player_embedded]

O surpriză foarte plăcută a fost gaşca Between the Buried And Me şi albumul „The Grerat Misdirect”. Trupa amestecă Metal şi Jazz, fac experimente şi le fac fluid, au compuns un disc intens şi interesant, o trupă ce merită urmărită.
Voivod şi probabil ultimul lor material „Infini” încheie o carieră prolifică a unei formaţii prea puţin apreciate. Un disc la fel de sumbru, futurist şi genial ca toate albumele anterioare.
Muse şi albumul „The Resistance” este un disc excepţional, are rădăcini ce-l leagă de Queen şi Psihedelicul amestecat cu Space Rock-ul anilor ’70, dar ambalat în răceala, psihoza secolului XXI. Este un disc care trebuie ascultat şi re-ascultat. Probabil merita o clasare în primii 10 şi cu siguranţă este un material care va dăinuii în timp, are potenţialul să devină de referinţă.
Manic Street Preachers s-au întors cu un material mai incisiv, un Rock adus la zi. „Journal for Plague Lovers” este simplu, direct şi pulsant.
Placebo şi „Battle for the Sun” a fost un album foarte aşteptat de fani şi nu cred că a dezamăgit. Pe undeva este un Best Of ca şi-n cazul Depeche Mode, însă celor de la Placebo le-a ieşit treaba mult mai bine. Nu s-au reinventat ci au făcut (re-făcut) temele, au rearanjat ideile şi au adăugat doar mici şuruburi la reţetele câştigătoare. Nu-i un material rău, are tempo, are cursivitate şi este foarte Placebo, însă nu m-a dat pe spate, nu a mai surprins cu nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=j6CpJ3-BzNA&feature=PlayList&p=496526D7228EDCD9&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]

Dreptate n-am să fac, dar cred că o discuţie pe „căprării” îşi are rostul. Treaba e că nu pot să compar un Rammstein cu un Neil Young, un Bob Dylan cu Green Day, A-Ha cu… Megadeth.

Înainte de asta, aş începe cu dezamăgirile.

Queensryche. „Istoricul” dezamăgirilor legate de ei este vechi. Cam după „Empire” trupa şi-a pierdut direcţia, dar mai ales creativitatea. Apoi i-am văzut la Arenele Romane cu „Operation: Mindcrime” şi în ciuda entuziasmului, a fost o semi-dezamăgire. A fost şi mai rău anul acesta tot la Arene şi albumul „American Soldier” este total lipsit de vlagă şi… idei.
Depeche Mode şi „Sounds of the Universe” a fost un disc pe cât de aşteptat, pe atât de… nici cum. Au furnizat un pseudo Best Of cu piese noi şi idei reciclate, au încercat să fie pe placul tuturor şi… a ieşit un talmeş-balmeş fără suflet, fără sens, fără vibraţie.
Cam în aceeaşi barcă se scaldă şi Pear Jam cu „Backspacer”: un disc fad, de complezenţă, cam fără viaţă şi împotmolit în clişeele proprii şi re-încălzite, reciclate.

Nu m-au convins nici U2, nici Green Day. „No Line On the Horizon” este un disc cu momente bune, U2 au încercat şi ei să pună cap la cap elementele Rock şi sonorităţile moderne, să facă un disc clasic fără să bată pasul în loc, dar rezultatul nu este – cred – cel scontat. Mi-a plăcut albumul – sau nu mi-a displăcut -, dar nici nu s-a lipit în player. Fanii devotaţi cu siguranţă au fost satisfăcuţi, la mine miroase a remiză, dar una totuşi plăcută, U2 au o vibraţie aparte care nu s-a estompat nici în ciuda succesului şi cumva au rămas oneşti în primul rând faţă de propriile lor principii. Şi Bono are mesaj, ştie să spună lucruri…

„Every beauty needs to go out with an idiot
How can you stand next to the truth and not see it?
Change of heart comes slow..”

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=Df_K7gAT7eA&feature=related]

„21 Century Breakdown” este continuarea excepţionalului „American Idiot”, dar nu este un „American Idiot”. Cam asta şi este problema: un disc foarte bun este greu de depăşit şi de multe ori apasă ca o piatră de moară de gâtul trupei. „21 Century Breakdown” nu e un disc slab, prost sau rău, însă nici nu convinge, băieţii au repetat reţetele funcţionale, au aplicat schemele pe care le stăpânesc, s-au întors puţin la rădăcini, la Beatles şi la The Who, piesele curg, însă nimic nou, prea puţină sclipire. Tot remiză.

Metal şi Rock.
Aici bătălia – la mine – s-a dat între Slayer „World Painted Blood” şi outsiderii Converge cu „Axe to Fall”.
„World Painted Blood” este un nou regal Slayer, îşi are locul în colecţie după „Season…” şi „South…” şi se înrudeşte cu „Diabolus In Musica”. Dacă vrei un Metal greu, fără compromisuri, dar „piperat” şi cu elemente, sunete moderne, n-ai cum să fi dezamăgit de Slayer.
Un disc foarte interesant ne-au oferit şi Sepultura prin albumul concept „A-lex” . Nu este un material obişnuit, nu s-au repetat, nu s-au întors la rădăcini (roots), însă au creat un material inventiv şi experimental, parcă nedrept dat la o parte, parcă prea puţin apreciat.
Megadeth s-au întors la rădăcini cu „Endgame”, probabil cel mai bun disc al lui Mustaine de ani de zile.
Kreator au furnizat un disc absolut corect prin „Hordes of Chaos” şi tot o întoarcere la rădăcinile zgomotoase au produs şi Napalm Death cu „Time Wait for No Slave”.
Mie mi-a plăcut şi My Dying Bride, o revenire plăcută la abordarea care i-a consacrat, un disc întunecat şi apăsător.

Şi discuri au mai fost multe… W.A.S.P. au furnizat un album corect, Steve Vai un Live de calitate, discuri bune au avut şi Heaven And Hell, KISS, Silverstein, Therapy? au furnizat un disc intens şi surprinzător de proaspăt, Chickenfoot au dat o lecţie de Hard Rock iar Dream Theater ne-au încântat cu o nouă operă de calitate şi mai sunt o serie de trupe şi albume despre care n-am apucat nici să vorbesc: Black Label Society, Ektomorf, Hammerfall, Hatebreed, Mastodon, Static X, Saxon, Stryper, Yngwie Malmsteen… sau The Black Crows, Bob Dylan.

Indiferent ce gen de Rock sau Metal preferi, anul a avut suficiente discuri pentru toate gusturile. Şi nici la anul nu o să ducem lipsă de „marfă” proaspătă.

Mai e o zi din an, mai sunt multe de spus, încerc să comprim ce a mai rămas în postarea următoare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=doX6_GKAJ4E&feature=player_embedded]

Revoluţia şi muzica Rock

Am spus că nu o fac şi uite, îmi încalc cuvântul din nou.
Am scris ieri despre decembrie ’89 – şi nu numai – 2 articole. Unul aici, „22 – cine a tras în noi?” şi unul la Mahmuri, „22 – ce a rămas din noi?”.
Nu, nu mă simt ciuruit nici măcar acum, dar cum am admis fără rezerve, am pierdut două revoluţii: una în stradă în noaptea de 22 decembrie ’89, şi încă o (posibilă) revoluţie în anii care au urmat, pe scenă. Am pierdut toate bătăliile, dar nu voi înceta să mă bat. Chiar de o fi cum spun ei, „ne-am împuşcat singuri” atunci şi – urmare firească – mă bat singur acum.

M-am trezit suspect de vesel în dimineaţa aceasta – fără motiv precis – , mi-am făcut cafeaua, am dat drumul la muzică şi m-am aventurat pe Metalhead unde am găsit însemnarea „Revoluţia şi muzica rock” al lui Rockhour.
Mi s-a urcat sângele la cap, admit, sunt un tip impulsiv, mă enervez uneori aparent inexplicabil din „nimic”.
Îmi permit să citez tot articolul (nu e foarte lung):

„Muzica rock a reprezentat ,prin unele trupe ,vocea unei generatii care refuza constrangerile impuse de un regim uzat d.p.d.v.  moral si material . Piese ca “Nori de hartie”  Voltaj 1982 , “Trenul fara nas”, “Cei ce vor fi”  Iris 1984 si multe altele care se regasesc pe compilatia “Cantece interzise” , au anticipat nevoia de schimbare . Printre primele victime la Bucuresti a fost un “roadie” caruia cei de la Conex 85 i-au dedicat melodia ” Tanar erou “. Muzica si versurile au constituit rezistenta in fata cenzurii regimului indoctrinat ideologic si militarizat care si-a pus lacheii inarmati contra dorintei de libertate . Regimul a fost inghitit de propriile rebuturi comuniste nomenclaturiste gen iliescu , p.roman sau brucan in timp ce generali senili razbunatori ca nicolae militaru (retrogradat in anii ”70 pt. colaborare cu kgb) incepea vanatoarea de vrajitoare omorand cu ajutorul unei armate indobitocite ( vezi masacrul de la Timisoara opera mapn ) si fara discernamant : civili nevinovati , trupe usla sau militari in termen…
Dupa 20 de ani timpul le-a rezolvat aproape pe toate . Generalii care au dat ordine sunt deja istorie sau in puscarii , executantii ordinelor sunt acum lacheii noii puterii in armata Romaniei democratice iar politrucii ca iliescu sau roman sunt in cosul de gunoi al politicii . Cel mai important lucru este ca libertatea de expresie e un fapt necontestat iar cenzura nu mai depinde decat de educatia fiecaruia .”

„Trenul fără naş” cântec interzis? Coooooaiiiee!!! Versurile piesei „incriminate” – atât de interzisă că se află pe albumul de debut al formaţiei scos la aceea vreme de „almighty” Electrecord – îi aparţin bardului (bufonului?) de curte al fostului cuplu dictatorial, Adrian Păunescu. A intrat într-o oarecare dizgraţie omul de la mijlocul anilor ’80, dar nu şi-a pierdut influenţa. Şi Păunescu, ca şi Vadim, celălalt pupincurist notoriu, s-au dovedit şi după ’89, supravieţuitori remarcabili şi nu şi-au pierdut nici influenţa. Nu, nu discut valoarea poetului Păunescu sau cultura lui Vadim. Vorbesc despre sistemul pe care l-au reprezentat, sistem care a supravieţuit bine merci şi funcţionează cu aceeaşi eficienţă şi acum.
O fi tot disidenţă şi piesa „Lumea vrea pace” de pe discul II scos în 1987: „Pace, lumea vrea, pacea o vom apăra!” ??! Cât despre povestea cu suspendarea/interzicerea formaţiei iris în 1988 după un incident la un concert din Miercurea Ciuc, aşa de tare i-au suspendat şi interzis că la fix 2 săptămâni după, Electrecord a lansat discul „iris III”.
Istoria se falsifică pe toate palierele fiindcă doar aşa lucrurile din perspectiva timpului devin credibile. Manipularea se foloseşte nu doar în chestiunile politice. Când ani de zile ţi se repetă obsesiv: iris, holograf, chiar începi să crezi că doar aceste trupe reprezintă “vârful”. Când un grup limitat de trupe are acces constant la media, începi să crezi că celelalte formaţii sunt de… “umplutură”. Avem trupe de valoare: Kumm, Byron, Blazzaj, Z.O.B., Brazda lui Novac – asta aşa la repezeală ce mi-a trecut prin cap – dar sunt ţinute, împinse în linia a doua, pe o linie moartă. Vrei mai “sus”, trebuie să intrii în “cerc”, să apleci capul, să faci compromisuri.
Eu îmi amintesc ce scârbă mi-au provocat holograf – trupa patronată de UTC (Uniunea Tinerilor Comunişti) – la începutul anului 1990 când au avut tupeul să lanseze o piesă intitulată „Good bye Lenin”… Dar cam asta exemplifică „rezistenţa” şi „disidenţa” multora. Nu, nu dau cu piatra, nu vreau nici să judec, cu atât mai puţin să condamn pe cineva. Te naşti cu vertebră sau nu te naşti, eşti vertical sau nu, ai sau nu… coaie. Nu întâmplător, Păunescu, Vadim, alţi poeţi, scriitori, pictori, sculptori şi muzicieni, s-au dat la fund o vreme – prea scurtă – la începutul anilor ’90. Apoi iliescu şi regimul său, treptat a dat semnalul că totul rămâne cum au stabilit, şobolanii au scos iar capul la suprafaţă. păuneştii, partoşii, moculeştii se pare că nu mor niciodată.
Nu sunt disident, victimă, revoluţionar şi departe de mine să mă consider „vedetă”. Am povestit istoricul formaţiei Pansament, cum repetam cu duba Miliţiei la colţul casei şi cum nu eram lăsaţi nici să ne apropiem de vreo scenă. Aşa au fost vremurile, am fost şi arestat în ’88, putea să se termine episodul mult mai urât, am scăpat, mi-am şi ne-am văzut de treabă, de cântat. Impresarul cântăreşte mai mult decât “artistul”.
Nu repet povestea, dar în ’90 Rock-ul autohton era în cel mai fericit caz un amalgam de Hard Rock şi Heavy Metal, copie palidă şi de cele mai multe ori nereuşită a muzicii din Vest. Îmi cer scuze să spun, dar ce făceam noi şi Tectonic a fost în felul său revoluţia din muzica Rock românească. A fost multă muncă, o şansă şi o conjunctură favorabilă că am ajuns din underground în mainstreem, am ajuns pe scenă şi nu în ultimul rând la televizor. Şi după noi am reuşit să atragem şi să tragem un val întreg de trupe noi, nu în ultimul rând, publicul vroia „altceva” decât ştruţo-cămila-oaie de până atunci.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Eff7d4uHvT0]

Revoluţia s-a ratat şi-n muzică ca şi-n societate. Tranziţia a fost gâtuită, structurile vechi s-au dovedit a fi şi structurile noi, minerii n-au bătut doar pletoşii prinşi la înghesuială în piaţa Universităţii, ci au redat puterea lacheilor din tot sistemul, regimul iliescu a dat semnalul clar că nu se schimbă nimic.

Spune Rockhour: „Cel mai important lucru este ca libertatea de expresie e un fapt necontestat iar cenzura nu mai depinde decat de educatia fiecaruia .” Fals!
Cenzura a supravieţuit, dar ca şi securitatea, are altă faţă, este mai subtilă şi mai perversă.
Exceptând 1-2 emisiuni de pe TVR 1 şi 2 unde mai au acces şi formaţii noi sau „mai mici”, acestea n-au acces în mass-media nici la alte posturi de televiziune, nici la radiouri şi nici în presă. Cumetria – despre care am tot scris – a supravieţuit şi funcţionează impecabil: contează pe cine cunoşti – şi pupi în cur – şi mai puţin ce şi cum cânţi. Există o mafie exclusivistă, aceleaşi nume apar când este vorba de concertele câmpeneşti unde trupele iau „caşcavalul” de la sponsori, aceleaşi trupe prind scena când vine vorba de a deschide concertele unor nume sonore ce ne vizitează. Este o reţea cu circuit închis.

„Generalii care au dat ordine sunt deja istorie sau in puscarii.” Greşit prietene. Mai sunt octogenarii Chiţac şi Stănculescu care ba sunt în Spitalul Penitenciarului – care este un loc de lux faţă de orice spital şi – mai grav – faţă de modul şi nivelul la care trăim majoritatea în libertate – ba sentinţa este suspendată şi se tratează-n libertate.
Spuneam şi ieri, nu că n-a fost condamnat nici un terorist, dar nici măcar nu există o singură persoană acuzată de terorism legat de evenimentele din decembrie ’89 iar în ceea ce priveşte posibilii vinovaţi – capii măcelului de după 22 decembrie, nici vorbă să se fi întâmplat ceva.
Amintea de iliescu şi roman. iliescu pare mai viril şi mai activ ca niciodată, este din nou pe val şi roman este un tătic fericit şi fără de griji.

Eu îmi asum faptul că am ratat revoluţiile, am pierdut bătăliile consecutiv, dar… „I’m still standing” şi nici căcat nu-mi curge din colţul gurii…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

regimul băse II, guvernul boc IV – la vremuri noi, tot…noi

Ţară, ţară, vrem guvern. Pe cine? Pe boc! Ha ha ha! 😛
Sau – şi mai la subiect: de ce ţi-e frică, nu scapi: boc. Sau: Pic şi… boc. 😛 😛 😛

Suntem nişte ratangii. Nu vreau să reiau toate discuţiile din campanie, de ce mai bine Geoană decât băsescu. Dinescu a spus-o de câteva ori foarte bine şi a mai repetat ideea cu regret şi acum: un premier neamţ, un bărbat „salon”, cu ţinută, era o şansă. Şi cred că se găsea şi un guvern cu miniştrii mult mai competenţi cu care să facem o echipă combatantă în vremuri de… căcat. Un guvern care să se concentreze asupra problemelor stridente ci nu să fie preocupat cu ştergerea urmelor de fraudare, delapidare, deturnări de fonduri şi servirea clientelei politice.
N-a fost să fie! La noi nu e niciodată de 20 de ani încoace.
Dacă acum 20 de ani cineva-mi spunea că ameninţarea comunismului va aduce la putere mafia securistă, îi râdeam în nas… sau stăteam acasă şi „io” la televizor.

Regimul băse a debutat cu „i-am ciuruit” apoi a dat-o în reconciliere ca-n final Popey de Constanţa să se „vadă nevoit” să-l desemneze pe valetu’ perfect, hopa Mitică boc, premierul destituit de Parlament prin Moţiune de Cenzură cu tot cabinetul său, drept nou premier. Nu o fi o ambiţie politică, dar cu siguranţă este un semnal clar „cine e şeful”.
Tentativa de a atrage PNL-ul şi în ultimă instanţă PSD-ul în guvern a fost un gest mai mult formal şi dacă totuşi reuşea, PD-L-ul avea pe cine să dea vina pentru noile „insuccesuri” şi nerealizări. Cei care au luat-o rău în mână de data aceasta sunt UDMR-ul: cred că boc le-a promis fonduri pentru administraţiile locale, altfel nu-mi explic cum au acceptat participarea la acest guvern de desene animate. Pe de altă parte, dacă treburile nu o să meargă – şi nu prea văd de ce ar merge – o nouă alianţă PNL-PSD-UDMR este foarte probabilă şi boc cu guvernul său mai poate bifa o realizare: o să fie singurul premier şi guvern picat de Parlament de două ori consecutiv prin Moţiune de Cenzură. Asta – se presupune – cândva prin martie. Suspect de multe voci din afara ţării şi din interior, vorbesc despre ample proteste de stradă în aceea perioadă… Se coace (iar) ceva şi suntem preparaţi?

Cum arată a 4-a minune de guvern?
Un cabinet cu 17 membri: 15 ministere şi un premier şi un vicepremier. PD-L şi-a însuşit 9 portofolii, UDMR 3, au fost desemnaţi 4 specialişti şi din partea parlamentarilor „independenţi” avem o singură nominalizare.

Din partea PD-L: Premier – Emil Boc

Ministrul Energiei – Adriean Videanu
Ministrul Administraţiei şi Internelor – Vasile Blaga
Ministrul Transporturilor şi Infrastructurii – Radu Berceanu
Ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului – Daniel Funeriu
Ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale – Mihai Şeitan
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului – Elena Udrea
Ministrul Comunicaţiilor – Gabriel Sandu

Din partea UDMR: Vicepremier – Marko Bela

Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional – Kelemen Hunor
Ministrul Sănătăţii – Cseke Attila
Ministrul Mediului – Laszlo Borbely

Din rândul tehnocraţilor au fost desemnaţi:
Ministerul Finanţelor Publice – Sebastian Vlădescu
Ministrul Justiţiei – Cătălin Marian Predoiu
Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale – Mihail Dumitru
Ministrul Afacerilor Externe – Teodor Baconschi

Din rândul parlamentarilor independenţi existată o singură nominalizare: ministrul Apărării Naţionale – Gabriel Oprea.

O primă problemă s-a şi ivit la Kelemen Hunor: Cultele au fost „decupate” de la minister şi de ele o să se ocupe direct premierul. Pe de o parte, Hunor evident nu este ortodox, pe de altă parte, ţin minte că şi anul trecut o grămadă de bani s-au scurs spre biserică, evident din interese… politice.
Acum nu că vreau să fiu eu rău, da’ eu Cultele le-aş scoate complet din schema guvernamentală şi în general de sub patronatul statului. Suntem în secolu’ XXI, sau..? Şmecheria mare este următoarea: se tot dau bani de la buget pentru construcţia, reparaţia sau restaurarea unor biserici. Cum se procedează? Biserica nu este obligată prin lege să angajeze constructorul în urma unei licitaţii ci alege pe cine pofteşte după bunul plac. Buuuun! Cei aflaţi la putere se înţeleg cu biserica cine o să execute lucrarea – adică clientela politică – şi atunci se alocă banii de la buget.

Mai e o şmecherie şi…tot cu UDMR-ul. Pădurile au fost scoase de la Agricultură şi “vârâte” la… mediu. Nu a fost nominalizat Attila Korodi care cred că a fost unul din puţinii miniştrii OK – s-a opus şi a blocat proiectul Roşia Montana – ci a fost propus… Laszlo Borbely. Borbely are o fabrică de mobilă şi e prieten cu Verestoy, da ăla cu cheresteaua. Clar?

Roşia Montna este o altă “belea”…

În rest, mare lucru nu e de spus. UDMR s-au pricopsit cu o castană fierbinte: sănătatea. 4 ministere dificile au fost pasate la „independenţi” – asta ca să vedem cât de responsabili sunt cei din PD-L. Şi pasau şi Ministerul Muncii la PSD dacă le ieşea şmecheria…
Ministerul Dezvoltării Regionale la discreţia doamnei udrea nici nu mai merită comentat, cum nici prezenţa în „noul” guvern al etern guvernanţilor videanu, berceanu, blaga…

băsescu a predat şi preluat şefia statului. N-a suflat o vorbă despre corupţie. Modernizarea statului, în viziunea băsesciană este un Stat prezidenţial cu un Parlament… ciuruit. “Democraţia veritabilă” sună naşpa… mă ia cu ameţeala. Statul la ora actuală este monopolizat monocolor: portocaliu. Nu ştiu despre ce vorbeşte băse, dar la guvernul său “miraculos” numai despre depolitizarea statului nu o să asistăm. Multă-multă demagogie şi în spatele vorbelor nu ştim ce e. Sau nu vrem să ştim. Cât despre unitatea şi reconcilierea mult pomenită de băsescu, ce să vorbim? Poporu’ a votat, poporu’ să înghită. Şi… are ce.

P.S. M-am săturat până peste cap de toate acestea. Nu mai vreau să aud nimic.

Ashes of Nothing – Zeta Reticuli (free download!)

Aveam de ales între două subiecte: debutul regimului băsescu II şi implicit minunatu’ guvern boc III (sau IV?) sau să continui şirul reluat de disecţii muzicale… am optat (fără ezitare) pentru muzică. Bine, poate revin şi la boc mai târziu… 😀
M-am apucat şi de retrospectiva anului 2009 din perspectivă sonoră şi sunt prea multe discuri despre care n-am apucat să pomenesc… şi zilele (anului) sunt numărate.
Dacă te interesează cât de cât muzica, e aproape imposibil să nu dai de Ashes of Nothing. La o simplă căutare pe Google vei găsii pentru descărcare acest „Zeta Reticuli” în zeci de locuri pe internet.

În spatele numelui se „ascunde” un puşti de 20 de ani, Emil Loncarevic, din Tržič, Slovenia. Cântă cu vocea, chitara, basul şi face programare. Acesta este albumul său de debut, conţine 15 piese instrumentale, frânturi de voce, şoapte apar doar accidental.
Muzica este un Industrial colorat, uneori abstract, alteori incisiv datorită chitarelor. Sunt multe teme şi momente bune, interesante, însă materialul nu este pe tot parcursul său fluent. Cu toate acestea, pentru un debut şi având în vedere şi vârsta artistului, „Zeta Reticuli” este un material excelent şi foarte promiţător! Şi chiar şi dacă l-am compara cu albume similare de la artişti consacraţi, ce a pus cap la cap Emil, face faţă cu brio. Combină ingenios zgomotele, riff-urile cu armonii, teme aerieni, pasajele în forţă cu momente calm-abstracte. Cum spuneam, discul chiar are câteva piese foarte reuşite! Mie mi-a plăcut mult: “Sol (Nothing Is Real)”, “Tau 1 Eridani” şi “54 Piscium”, dar nu sunt singurele momente bune.
Îi plac Nine Inch Nails – nu mă înjuraţi! -, inevitabil şi foarte la îndemână ar fi o comparaţie cu „Ghost”, însă „Zeta Reticuli” este suficient de diferit de experimentul lui Trent. Dar dacă tot am pomenit de comparaţii, acest material are un mare avantaj: nu este linear, uni-dimensional cum sunt cele mai multe discuri din această zonă.
15 piese, o călătorie interesantă, merită reţinut numele şi urmărită evoluţia artistului. Cred că o să mai auzim de el.

Ashes of Nothing (bandcamp) – download!
Ashes of Nothing (MySpace)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1TrccPlNK4g]

Discul poate fi descărcat de pe pagina Bandcamp, dar merge destul de greu, Emil recomandă să-l descărcăm de pe Mininova
Ideea de a-ţi pune la dispoziţie creaţia gratuit este una nobilă, dar şi eficientă ca promovare. E an de criză, dar parcă atâtea discuri ca anul acesta n-am mai ascultat de multă vreme şi este greu – dacă nu imposibil – să scoţi capul la suprafaţă din marea aceasta de trupe… Şi e plăcut să dai peste oameni care încearcă şi fac încă muzică cu sufletul.