Home › Posts tagged Bucuresti › Page 15

Bucuresti

Naomi tunsă şi bătută

Posted on by — 18 Comments ↓

0724 433 783 – Aşa începe povestea cu Naomi tunsă şi bătută. Se întâmpla acum două seri pe inegalabilul post de televiziune OTV condus spre noi culmi ale ratingului de acelaşi negreşit Dan Diaconescu. Naomi şi-a dat numărul de telefon în direct pe post şi de aici până la ce s-a întâmplat ieri seară…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AA5oRBC68V8&feature=related]

Ieri seară Naomi se afla într-o cafenea din centrul Bucureştiului când a fost sunată să se întâlnească cu un necunoscut. Respectivul ajuns la faţa locului a chemat-o pe Naomi afară unde împreună cu alte trei persoane au lovit-o, au tuns-o, au obligat-o să se dezbrace şi în final au aruncat-o într-o pubelă. Agresorii au fotografiat scenă cu scenă toată isprava şi au afirmat, conform spuselor lui Naomi că sunt de la Noua Dreaptă.

naomi-batuta_la_White_Bar

„Regionala Noua Dreaptă acesta este ultimul avertisment” – au spus atacatorii îmbrăcaţi în trening, dintre care unul a fost ţigan, tot conform celor declarate de Naomi. Tudor Ionescu, preşedintele mişcării Noua Dreaptă , foarte prompt şi pe fază, a sunat şi a intrat în direct la Dan Diaconescu să se dezică de acţiune. S-a iscat şi o mică altercaţie între cei doi, la un moment dat Tudor Ionescu ameninţând-o pe Naomi că o va da în judecată pentru acuzaţii nefondate la adresa organizaţiei conduse de domnia sa. Din platou n-a lipsit nici Nikita, gravidă fiind, a stat în studio toată noaptea să o încurajeze pe Naomi. Un tablou bizar, o scenă grotescă, o imagine în oglindă a societăţii române de acum, o secvenţă necosmetizată a realităţii absurde în care trăim.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PDo7B9KAyMc]

Putem avea presupuneri, putem enunţa ipoteze, rămân însă pure speculaţii. La ce bine se descurcă Poliţia Română în cazuri mult mai grave, făptaşii pot să doarmă liniştiţi.
Rămâne un singur semn de întrebare: de ce agresorii au fotografiat toată operaţiunea? Putea fi vorba despre o acţiune la comandă şi aveau nevoie de dovada că şi-au făcut treaba sau pozele în sine vor face vâlvă într-o publicaţie? Aici poate fi cheia acestui caz, dar poate fi doar o altă mişcare la derută.
Noua Dreaptă aflată în plină campanie în lupta împotriva cipurilor şi a monitorizării individului şi într-o campanie de susţinere a românilor din Italia, a câştigat ori cum la capitolul lizibilitate.
Dan Diaconescu a făcut ce ştie el să facă cel mai bine: rating. La urma urmei, este mămica şi tăticul ratingului, nu-i aşa? Etica, moralitatea sunt sofisme, nici de cum rude cu profesionalismul şi jurnalismul românesc în sine a devenit tot mai tabloidal, axat pe spectaculos, pe şoc şi aşa numitele ştiri bombă sau explozive. Până unde se mai pot împinge limitele pare imposibil de spus. Cu toate că multă lume se dezice de acestea, ele fac rating şi atâta timp cât ele vând, o să existe şi o să se pluseze.
La o simplă căutare pe Google la „Naomi tunsă şi bătută”, la doar câteva ore după eveniment, am găsit 1.870 de rezultate, în mare majoritate bloguri. A fost amuzant să scriu al 1871-lea blog cu acelaşi titlu inspirat! Îmi pot imagina cum stăteau distinşii bloggeri cu ochii pe indicele de trafic azi noapte şi se bucurau de creşterile spectaculoase pe seama unei persoane amărâte şi (a)bătute…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=44MF9xjpb4w]

Trăim într-o Românie americanizată unde nu doar panourile luminoase Coca-Cola şi McDonalds-urile de la tot pasul domină peisajul, dar odată cu democraţia occidentală am ales (importat) şi drogurile, pornografia, prostituţia, homosexualitatea, şomajul şi crima organizată. Un trei în unu mai spumos şi mai perfid. Nu că infracţionalitatea, prostituţia sau homosexualitatea n-ar fi existat cu mii de ani înaintea oricărui sistem socio-politic…

Este o Românie americanizată unde totul este posibil, dar mai cu seamă orice. Este în declin societatea occidentală şi capitalismul sau doar noi am înţeles şi implementat toate lucrurile anapoda, este greu de spus. Deloc retoric, declinul capitalismului este evident şi se resimte.
Dar ce ne facem noi, fiecare în parte, cu propriul nostru declin?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W-eDibSCHxI]

codul galben cenuşiu

Posted on by — 17 Comments ↓

Ninsoarea ne surprinde şi-n februarie cum invariabil ne surprinde-n fiecare lună de iarnă an de an. Pe mine mă miră că ne miră, oraşul o ia razna, semafoarele se blochează, maşinile rămân agăţate pe linia de tramvai, simfonia claxoanelor nerăbdării se împleteşte cu înjurăturile impersonale în care boule sau vaco nu ţin cont de sex ci de situaţie. Bucureştiul nu este un oraş dinamic ci unul haotic, edilul şef este doar un bătrânel neajutorat şi impotent, un fel de Ciomu lăsat fără bisturiu, călăul ajuns victimă,  care ieri abia pe la ora 14 aduna-se consiliul pentru situaţii de urgenţă, când oraşul se scufundase-n omăt şi noroi din zorii zilei. Când nu ninge abundent atunci plouă şi se revarsă canalizările şi când este senin ne înghite praful şi ne prăbuşim în gropi. Trăim într-un oraş parcă sub asediu constant, încolţiţi de escavatoare, buldozere, pickhammere  şi macarale, un oraş veşnic sedus şi abandonat, îngropat sau îngheţat.
Pasajul Basarab între coşmar urban şi contorsionism contemporan. Oraşul se umple încet-încet cu relicve noi. Obiective atractive? Ruinele din jurul Casei Poporului, Casa Radio în paragină, clădirile abandonate din centru şi şantierele pustii, toate fac din capitală un tărâm de coşmar, o locaţie perfectă pentru filme de categoria B despre declinul civilizaţiei sau model pentru cum nu se face administraţie. Nici vorbele, nici cârnaţii kilometrici nu acoperă jegul şi lipsa de viziune sau priceperea, abordarea profesionistă a ce înseamnă administraţie şi urbanism.
Între două cazinouri, o farmacie şi o bancă, răsare încă un mall sau o biserică. Trăim într-un oraş casant şi cu tot betonul său, perfect perisabil.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=k9xCCjL1RZE]

Ninge, perdeaua albă găurită acoperă mizeria cotidianului, pentru un minut par rătăcit într-un basm cu aromă de măr copt şi vin fiert cu scorţişoare, apoi o rafală de vânt împrăştie mireasma de vis, oraşul se dezveleşte din nou, este şters şi cenuşiu, mă agăţ cu disperare de glugă, de fulgii ce-mi zgârie faţa, de un vis de vară risipit în nisipul fierbinte pe o plajă de demult…şi un alt cod galben 🙂 :

“Te uitai la mine si ma striveai cu privirea ta

O simteam grea…

Cadea ca o ploaie de vara, grea si insetata de pamant…

Apasandu-mi fiecare centimetru de piele acoperita

Arzand fiecare centimetru de piele dezgolita…”

Paradisul pierdut? „Viitorul sună bine…”

Soţ si soţie la poarta Raiului. Sf. Petru le repartizează un bungalow de vis pe o plajă însorită, lângă o mare albastră şi în umbra unor palmieri generoşi:
– Aveţi teren de golf şi tenis, piscină, şi dacă vă e foame şi n-aveţi chef să gătiţi, puteţi merge la oricare din barurile din apropiere. Totul este gratis.
Soţul către soţie: – Ai văzut?… Dacă nu erai tu cu tărâţele tale, cu antioxidanţii şi fulgii de ovăz şi fibrele vegetale… puteam ajunge aici încă de acum 10 ani!

2009022001200902200220090220032009022004200902200520090220062009022007200902200820090220092009022010

normalitatea. un vis urât?

Posted on by — 10 Comments ↓

În fiecare an de sărbători aud îndemnul „să fim mai buni”. Nu ştiu cu ce şi de ce ar trebui să fiu mai bun în decembrie ca-n aprilie? Trece Crăciunul, trec sărbătorile şi de fiecare dată se alege praful de promisiunile solemne, la fel cum nu rămâne nimic nici din promisiunile electorale ale politicienilor după alegeri. Nici ei nu sunt mai buni sau nici noi nu suntem mai buni decât ei şi – dureros – este firesc să fie aşa.
„În ce ţară trăim?” – este întrebarea pe care am tot auzit-o din toate direcţiile zilele acestea. Se fură armament dintr-un depozit al armatei la Ciorogărla, se desfăşoară un jaf armat extrem de violent în centrul Braşovului cu răniţi şi morţi, o tonă de cocaină confiscată la intrarea în ţară în portul Agigea, un om este bătut în metroul din Bucureşti fiindcă-i sună telefonul cu imnul unei echipe de fotbal din provincie, peste 350.000 de oameni sunt condamnaţi deja la şomaj şi creşte vertiginos numărul rău platnicilor la bănci, avem profesoare şi eleve porno şi copii care se fugăresc cu bâte şi săbii în incinta şcolilor, oamenii mor pe tărgile uitată-n holurile spitalelor, iar în ceea ce priveşte Guvernul…mai bine nu zic nimic. Şi cu toate acestea ne încăpăţânăm să susţinem că suntem buni, că ne pasă, că suntem harnici şi pioşi. Că suntem mândri.
Noul stadion „Lia Manoliu” ne costă peste 135 de milioane de Euro, vine Madonna şi Moby, printre gropile din străzile Bucureştiului poţi zării cele mai scumpe şi bengoase maşini, cluburile de fiţe sunt arhipline, avem staruri şi vedete peste tot, sexy Brăilence şi Magde Ciumac, avem Elvişi, zâne şi surprize,  personalităţi şi personaje, silicoane şi termopane, miliardari de carton, reclame luminoase şi avem paşapoarte biometrice, putem pleca încotro vedem cu ochii, se găseşte cineva să spargă asfaltul, să otrăvească fântânile şi să stingă lumina.
Privesc oraşul şi văd trei lucruri: farmacii, cazinouri şi bănci. Suntem bolnavi, viciaţi şi…cu conturi în bănci? Fast-fooduri, cârciumi şi amaneturi  la tot pasul. Şi biserici. Oh da, Allah e mare!
Trăim în ţara care este creată după chipul şi asemănarea noastră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-0xoJB5wWBo&feature=related]

Nu pot să-mi imaginez o lume nebună fără nebuni. Aştept încă dimineaţa în care să mă trezesc nebun şi să descopăr o lume normală în jurul meu. Dar asta depinde de fiecare din noi. Visez urât?

Plouă. Aştept primăvara.

31012009_0131012009_0231012009_0631012009_04

blogăreală de seară

Posted on by — 4 Comments ↓

Bucurie, mare bucurie: „Un avocat curajos a dat în judecată Guvernul pentru suspendarea paşapoartelor biometrice.” Bâzâie, vâjâie toată blogosfera. Toţi anti-globaliştii, anarhiştii şi rebelii fără cauză, celebrează evenimentul. Sincer, cred că-i o stupizenie absolută. Pe de o parte nu cred că vor câştiga procesul, pe de altă parte cred că avocatul în pricină s-a orientat bine, a văzut oportunitatea situaţiei şi s-a gândit că iese din anonimat. Şi a ieşit. Este erou, ne-am ales cu încă un „luptător al luminii”. Argumentaţia e… „Prin obligarea noastră, a tuturor cetăţenilor români, de a accepta paşapoarte ce conţin cipuri cu date biometrice, ni se răpeşte dreptul la viaţă privată. De asemenea, consider ca prin amprentarea mea, mi se încalcă dreptul la prezumţia de nevinovăţie.” De supravegheat, suntem supravegheaţi de multă vreme, să nu ne facem iluzii. Americanii interceptau şi stocau toate comunicaţiile de multă vreme. Guvernul lor a profitat de „incidentul” de la 11 septembrie pentru a legaliza acest aspect şi sub acelaşi pretext al luptei anti-teroriste, toate statele pretins democratice au procedat la fel. Pe mine mă doare la un metru-n faţă de cip. Dacă Guvernul altă treabă n-are, să facă şi reality show din viaţa mea. Vreau parte din drepturile de difuzare… Prin Europa putem circula liniştiţi şi fără paşaport, treaba cu cip-ul e o poveste legată de eternul vis American. Eu nu-l mai am. Nu-i mai aştept şi nici nu mi-am propus să merg să văd… Gemenii. Dacă vor, să-mi bage un cip  şi-n c*r…sau şi mai bine să şi-l bage singuri!

Mi-am zis să-mi luminez şi eu seara cumva şi am căutat-o în bookmark-uri pe Curvette. Bumm! Fata şi-a privatizat şi blogul şi s-a mutat. Curvette cu punct ro mi-a amintit de C.U.R.V.E.T.T.E. scris mare din neoane colorate pe frontispiciul unei clădiri. Punct ro este primul pas? Ultimul blog e din data de 26 ianuarie şi e o mică incursiune în schi, sex şi muzică simfonică. L-am citit, dar n-am simţit nimic.

Am picat ca musca-n lapte pe blogul lui Adelina Enache. Nu mă întrebaţi cum am ajuns acolo, a fost un coşmar! Am călcat într-o pagină PSD-istă, m-am împiedicat de o blondă, m-am ridicat şi am fugit încotro vedeam cu mouse-ul. Post-ul „Nimic nu se vinde, totul se cumpără” a fost un fel de soft-drink de seară. Cum se face, respectiv nu prea se face comerţul. Vă zic eu care-i problema: patronii când vine vorba de reclamă ştiu ei exact ce şi cum vor. Deh, pe banii lor să nu le spună nimeni ce şi cum să facă! Adelina spune: „nu ofertantul hotărăşte ce vinde ci cumpărătorul hotărăşte ce cumpără.” Da, din acest motiv m-am plimbat şi eu azi prin două mall-uri câteva ore bune şi n-am cumpărat nimic… Şi încheie cum spune chiar ea, metaforic: „degeaba vrei să-ţi vinzi sufletul diavolului dacă acesta nu este interesat să-l cumpere…” Ei, asta este şi problema mea!

Săptămâna aceasta în topul Ze List pe locul 99 am găsit Rezistenţa Urbană. Am citit „scenariul” filmului „Facultatea de ROCK’N’ROOLLL!!”. Mi-a plăcut finalul.
În schimb merită studiat blogul despre distrugerea Bucureşti-ului.

Şi dacă am dat de rezistenţă:
1.    Rezistenţa Materialor (de ascultat!)
2.    Şi o incursiune documentată şi detailată în obscura istorie a Punk-ului Românesc pe pagina lui Machu Pichu.

Mai las loc de bună ziua şi pentru mâine. 🙂

Un tramvai numit Marleen

Posted on by — 20 Comments ↓

Între două rafale de vânt câţiva stropi de ploaie obosiţi îşi şterg obrazul de geamul murdar al tramvaiului. Lumină chioară, lume pestriţă, feţe obosite într-o seară zgribulită şi împroşcată cu noroi. Caut cu disperare să-mi fixez privirea pe ceva, pe altceva. N-am noroc, în seara asta nu văd nici o fesă bombată, nici o aluniţă deocheată sau măcar un toc de cizmă mai ascuţit. Mă pierd în gol, mă scufund în incertitudinea gândurilor neliniştite, în tulburiul necunoscutului şi în ceaţa ce şi-a lăsat parfumul peste mine. Sunt aici, dar nu şi prezent. Timpul parcă se aruncă în faţa roţilor de oţel şi în confuzia creată nu mai există nici trecut, nici viitor. Prezentul plumburiu mă ameţeşte. Ne amăgeşte?
Cu o staţie-două mai încolo urcă un băieţaş brunet cu un acordeon agăţat de el, priveşte-n jur neîncrezător şi îşi începe recitalul. „Minunat!” – mă gândesc şi mă dojenesc că mi-am lăsat mp3 playerul acasă. Prestaţia nu este tocmai jalnică chiar dacă muzica ţipă puţin prea tare în vagonul transformat ad-hoc într-o cutie de rezonanţă. Băiatul ajunge lângă un grup de trei cetăţeni, uşor mototoliţi de ceva alcool şi cu aer şi aere de şoareci de birou, funcţionari de bancă sau agenţi imobiliari, băieţi cu pantaloni călcaţi mai la dungă, cu cămaşa mai curată la guler, cu portofelul mai subţire, dar cu Master plastic în el. Ştiţi voi! Cu toate că mă străduiesc să nu-i aud, frânturi din discuţia lor mă zgârie pe urechi, vorbesc tare, cu superioritate despre muzică şi rezonanţă, teoretizează sunetul şi ce este în substratul sunetului. Îmi amintesc de un alt timp, un alt oraş şi o altă situaţie în care cu un prieten tot după prea multe beri, prăbuşiţi sub norii de fum, am ajuns de la o discuţie despre Jazz la fizică şi de la artă la matematică, tot o artă, dar… În fine!
Acordeonistul a ajuns în dreptul grupului de băieţi şi unul din ei i-a întins o hârtie de un leu. Altul, cu strălucire dubioasă-n privire, s-a întors spre trubadurul ambulant şi l-a întrebat: „da’ pe aia, Lili Marleen, o ştii?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GtPBv0KEQNc]

Băiatul a interpretat „ceva” cu iz de Dietrich, cu parfum de mahala şi aromă de odinioară. Trecem prin dreptul blocurilor colorate ţipător, acum înăbuşite-n beznă, încremenite şi ele parcă dintr-un alt timp şi uitate de izbelişte odată la patru ani… Gaşca îşi continuă discuţia, omul cu comanda strâmbă din nas nemulţumit, dar îi întinde băiatului o bancnotă de cinci lei, altul încă una de un leu. Vreau să mă scobesc şi eu de portofel, să scot ceva mărunţiş, moment în care observ un alt tip solid care urmăreşte toată faza zâmbitor, sprijinit de-o bară cu doi-trei metri mai încolo: giacă de piele neagră, blugi suspect de curaţi, pantofi strălucitori şi o burtă supradimensionată. Băiatul cu acordeonul trece prin faţa mea, miroase a canal şi fum, are degete lungi şi negre, pare şi mai subţire cu acordeonul vechi şi mare atârnat pe piept. Ajuns ceva mai în colo la un alt grup de călători se opreşte din mers şi ridică tonul la cântat. Umflatul cu geaca de piele se pune şi el în mişcare, se înfige-n capătul tramvaiului şi nu-şi ia ochii de pe băiat.  Îmi cade fisa, el e tartorul.
Se termină rondul muzical, băiatul ajunge la şefu’ din spatele vagonului şi-i dă toată încasările. Poate totuşi se va alege şi el cu o franzelă şi două felii de parizer… Poate.
Şi realizez că indiferent ce pantofi purtăm, nu contează câţi giga are iPodul atârnat de gât, nici ce etichetă are geaca de pe noi sau câte carduri avem în buzunar, toţi avem un pufos vigilent, un pretins înger păzitor, un ochi care ne urmăreşte şi ne…taxează. Sună aiurea,  ştiu, dar gândul acesta s-a înfipt ca un ac otrăvit în subconştientul meu, m-a trezit din amorţeală şi m-a făcut să zic: „băgami-aş p****la!”
Uite, uneori nici eu n-am nimic de spus şi nu-mi iese nimic inteligent pe gură… Şi-am promis să nu mai înjur!

cafea cu sex

Posted on by — 14 Comments ↓

Ziua bună începe de dimineaţa cu o cafea. “Cafea cu dragoste” spune reclama, da’ eu cum sunt mereu mai cu moţ – să nu zic pe invers că se interpretează aiurea – mi-am tras o cafea cu sex de dimineaţă… să-mi meargă bine şi să vă meargă bine!

Presa pute iar a lipsă de subiecte aşa că m-am refugiat în blogosferă. La prima cană de cafea am râs puţin citind răutăţi la adresa femeilor pe pitzipoanca.org . Citez câteva: „Disponibilitatea spre sex. Se ştie că femeile vor să se f*tă fără să se înţeleagă că vor să se f*tă. Vor să se f*tă accidental. Dacă îi pui bomboana în braţe, ţi-o suge. Da să nu pară că a cerut-o ea.” Despre tocuri: „Ele spun că sunt ca să pară mai înalte, picioarele mai lungi şi să încordeze muşchii fesieri. Nu. S-au suit pe chestiile ălea instabile ca să sugereze că nu se pot mişca. Ideea exprimată este următoarea: “Dacă ar fi să mă alergi cu p*la în mână, n-aş putea să mă mişc prea repede, dacă înţelegeţi aluzia mea fină”. Fustele nu au nicio utilitate practică: „Nu te feresc de frig sau săbii şi nici nu oferă o mobilitate prea ridicată. Dar sunt uşor de dat jos.” Cerceii: „Cerceii bălăbăne la urechi ca să distragă atenţia de la faţă.” Poşeta este „o extensie a vaginului.” Sutienul: „E greu şi pentru ele să îl dea jos. Şi asta le mulţumeşte.” Am şi eu povestea mea cu sutienul şi dacă mă gândesc bine ştiu una şi cu poşeta, dar sunt de povestit la ceas târziu…hahaha.

Un blog tare am citit la Şi blondele gândesc . Noua (a)moralitate şi relaţionarea post-modernistă este subiectul, am citit, mi-a plăcut. Spicuiesc niţel că am observat că pun link-urile cam degeaba, nu prea vă omorâţi cu datu’ click-urilor: „Pe vremuri, băieţii trimiteau fetelor pe care le plăceau scrisori de dragoste. Azi, puştii le ard gagicuţelor DVD-uri cu empetreiuri. (…)Mai demult, tinerii făceau curte şi mergeau la peţit. Azi, ei merg la agăţat şi fac mofturi că nu vor cu prezervativ. (…) Suntem extrem de moderni, voiam să zic. Şi, am demonstrat că am evoluat (avem nero-express), ne-am redefinit prejudecăţile (fata face primul pas) şi ne-am aliniat la trend (ca-n telenovele, unde cel mai jalnic mod în care piţipoanca vrea să-l fure pe Făt-Frumos e să-i producă un prunc, care iese voinic şi deştept în ciuda tuturor alcoolemiilor ilegale ale tatălui turmentat). (…) Vreau să-ţi pot cere numărul de telefon fără să mă bănuieşti că-ţi stric casa. Sau să ţi-l ofer pe al meu, fără să mă gândesc că te gândeşti că poate mă gândesc eu la ceva neortodox. (…) Nu mai vreau să fiu nici fată, nici băiat. Pentru că sunt mai mult decât sexul meu din buletin.” De acord. Da’ totuşi, nu ne-o tragem? Hahahaha!

Trec să văd şi ce fac băieţii (?) şi citesc despre Mihai Trăistariu pe blogul lui Simona Tache . Omul a băgat 50.000 de euro şi şi-a tras un studio, genial numit: „MIHAI STUDIO”. Mihai este nemulţumit de piesele care i se compun şi s-a hotărât să ia el totul în mână. Şi o să o şi ia. Pentru asta „şi-a procurat cursuri şi cărţi din străinătate şi se pune pe treabă!” Vrea să-l întreacă pe Moga, cică. Bun aşa, e bine să şti ce vrei! Din experienţa mea de peste opt ani în aria digitală a muzicii şi în general a ceea ce înseamnă tehnică şi computere, plus cu cei 20 de ani de cântat cu tot felul de trupe, am înţeles că sculele sunt bune, dar fără omul cu idei, cunoştinţe şi inspiraţie în spatele lor, totul este-n van. Degeaba îmi daţi o cheie franceză, nu ştiu să schimb nici măcar garnitura de la robinetul de la chiuveta din bucătărie…şi e din aceea nouă, pe rulmenţi, fără garnitură…

Tudor Chirilă scrie tot mai bine. Astăzi despre cum este traficul în oraşu’ lu’ Bucur, dar mai ales ce bengoşi suntem noi, urmaşii ciobanului…: „Plouă. Traficul este oribil. Nimeni nu mai încape. Mitocănia musteşte. E verde-n morţii mă-tii nu te uiţi? Mânca-mi-ai pulaaa de prooosst!!! Făăă, târfă, muiieeee tu nu vezi că ai cedeazăăă fă proasto!!!! Ia uite-l şi p’ăsta mânca-ţi-aş!!! Tataieeee du-te acasă să mori că n-avem loc de tine!!!” Exact. Ăştia suntem…f*tui!

Cred că-s masochist, m-am născut în România, m-am mutat la Bucureşti şi intru din când în când pe la ciudatu’, pardon!  Ciutacu să-i citesc frustrările constante. Tipul nu este niciodată mulţumit de nimic şi tot timpul se agită şi se revoltă. Din scurta incursiune am înţeles că l-a enervat presa. Păi el nu tot presă face? El nu este tot o rotiţă în maşinăria asta şi nu ne poluează cu acelaşi gen de subiecte şi cu acelaşi ton de…n.f.??!  Chiar nu se găseşte nicio fată sufletistă să-i facă un sex oral cumsecade să se mai relaxeze şi băiatul acesta? Sau mie…să mă relaxez „io”….

Aaaaa…..era să uit, m-am chinuit ceva, dar noaptea trecută în final am reuşit să-mi încarc şase piese pe MySpace că tot v-am aburit cu ce şi cum am cântat şi ce mai intenţionez să fac(k)…  Este o piesă nouă al proiectului meu actual Rope Of Hope (Bang Your Head), două piese din era Nation’s Slum (Burn şi XXX), două piese făcute-n 2005 pentru două proiecte diferite (Veşti Proaste – doare doar când respir, respectiv Re/Boot – nimeni nu e nimeni) şi în final un clasic compus în 1988 sau 1989 al primei mele formaţii, Pansament, piesa Punk Ain’t Dead… Ştiu, n-am să-l concurez nici pe Trăistariu, nici pe Moga…Hahaha! Nu vreau nici la Eurovision să mă fac de cacao după aşa o cafea, trag tot la casă, la Braşov aşa că merg pe mâna lui Flavius şi strig şi eu: “Hai Dalma!”

cybermental III

Posted on by — 3 Comments ↓

lipsa undergroundului este un fapt deprimant. când nu se întâmplă acolo jos nimic, mainstreemul este clar o fetiţă umflată cu pompa de te miri cine şi cu…ce. exemple din lumea “bună” a aşa zisului mainstreem, avem suficiente, dar nici cu bere gratis nu mai pun botul la…spume.

oraşul coboară în underground. festivalul Cybermental a ajuns la a 3-a ediţie. pare incredibil şi admirabil. este şi aniversarea de cinci ani de activitate a organizatorului: AKM. another kind of music promite nu doar o manifestare zgomotoasă, ci şi o excursie în cultura  (sub)urbană prin intermediul vizualului: fotografii, graffiti şi video.
anul acesta în perioada 9-11 octombrie, la Bucureşti, AKM vă invită în 3 seri şi 2 locaţii – 9 octombrie @ ACOLO Club /// Calea Mosilor 138, respectiv 10-11 coctombrie @ CONTROL Club /// Academiei 19 (Intrarea prin Pasajul Victoriei) – să întâlniţi sau reîntâlniţi 23 de artişti. o altă performanţă dacă luăm în calcul zona subţire şi şubredă a perimetrului electro-industrial autohton.

Din numele de pe afiş amintesc doar câteva: BRAZDA LUI NOVAC, BLINDPIXEL, CANDLESTICKMAKER, CYCLER feat. FLORENTINA (marea mea dragoste declarată şi nedeclarată!), DJ CYPHER, D-PRESSION, DISCORDLESS, DOMINUS, DYSLEX….

Linkuri de explorat, documentat:

de citit!

another kind of music şi AKM

Brazda Lui Novac

Cycler

sper să ajung şi să raportez de la faţa locului. am fost ameninţat că sunt aşteptat… anul trecut mi-am trimis doar tablourile iar anul acesta doar din motive subiective nu pot participa cu noua formaţie… Dacă bursa pică şi la Bucureşti, în underground rămânem în siguranţă… dăm volumul la maxim şi stingem noi lumina la sfârşit.

Diabonal si…..Wisterol

Posted on by — 2 Comments ↓

Mă uşurez în chiuvetă şi mă uit în vasul de toaletă de alături. Becul chior zâmbeşte ironic şi-n oglindă văd o faţă care nu mai exprimă nimic. Concediu pe marginea căzii. Stors ca o lămâie îmi dau cu apă pe faţă. Viaţa ca o limonadă, nici măcar şpriţ de vară. Oglinda nu spune niciodată nimic. Ne arată riduri, coşuri, ne arată suprafaţa. Ce este înăuntru nu o să vezi nici în oglindă, nici în ochii cuiva. Lacrimi…

Adevărul… al tău, al meu sau..? N-ai să găseşti adevărul nici în Coran, cartea celor 77.639 cuvinte sfinte, nici în Biblie, nici în „Interpretarea viselor” al lui Freud, nici în alte cărţi sacre sau profane. Căutăm răspunsurile în exterior, căutăm în deşert, n-am înţeles metafora, deşertul este în suflet şi răspunsurile se află în noi, în mijlocul deşertului. Cărţile conţin doar întrebările pe care nu ni le punem niciodată şi căutăm acele răspunsuri pe care cu certitudine nu vrem să le găsim… „Înfometându-mă şi chinuindu-mă pe mine însumi nu m-am adus mai aproape de răspunsurile la întrebările mele decât atunci când trăiam în belşug şi plăcere în casa tatălui meu!” (Siddharta Gautama).

Consum. Consumăm tot mai mult, tot mai mare, tot mai perisabil. Totul este perfect perisabil. Mai puţin plasticul care o să dăinuiască pe tronul goliciunii. O iau razna, mă rostogolesc, mă ciocnesc, ricoşez şi iar mă risipesc în mii de cioburi.
“De şase luni, nu puteam să dorm. nu dormeam…
Cu insomnia, nimic nu e real.
Totul e extrem de departe.
Totul e o copie a unei copii…..a unei copii.”

Mă trezesc. Cineva a stins lumina. Se aude de undeva un televizor. Dintr-un alt apartament, dintr-o altă lume sau o altă dimensiune. Nimic nu este real. Somnul, visele sau mirosul micilor prăjiţi în faţa blocului. Caut întrerupătorul. Caut o mână care să mă conducă înapoi. Totul este foarte departe. E ireal. Pesuitul virtual cu modemul sau cu mousul în braţe…

“Imaginaţi-vă durerea ca o minge albă de lumină tămăduitoare.
Se mişcă prin corpul vostru, vindecându-vă.
Continuaţi. Nu uitaţi să respiraţi…
..păşiţi înainte prin uşa din spatele camerei.
Unde duce?”

Da. Durerea ne-a adus aici. Dar cine ne scoate. Ce ne scoate? Minciunile. Micile minciuni care ne fac viaţa mai…frumoasă. E ea mai frumoasă? A mea a fost. Acum? Acum nu mai ştiu. De ce? Păi… răspunsuri pentru problemele altora.
Am venit pentru fluturi.
Pentru flirturi.
O floare virtuală oferită galant de un necunoscut.
Micile flirturi inofensive sau aventurile de o noapte din faţa monitorului. Lacrimile de pe taste.
Cine dracu a stins lumina?!

“Aceasta e viaţa ta, şi se sfârşeşte cu câte un minut de fiecare dată.”

“dacă te trezeşti în alt moment, într-un alt loc,…
…te poţi trezi ca o altă persoană?
Oriunde mă duc,…
..viaţa măruntă.
Zahăr şi frişcă de unică folosinţă.
Unt de unică folosinţă.
Kit cordon bleu făcut la microunde.
1 în 2 şampon si balsam.
Pastă de dinţi de unică folosinţă.(…)
..sunt prieteni de unică folosinţă.”

Tragi acea linie imaginară în josul paginii şi conform sfântului sistem binar rămâi cu un mare zero. Eşti singur. Ai monitorul, tastatura, mousul şi…umbrele. CTRL + ALT + Delete.
Mâine începe o altă zi. Tot perisabilă. Prieteni.

căştile

Posted on by — 2 Comments ↓

Îmi povestea un prieten că în adolescenţă a fost uşor frustrat fiindcă nu a avut walkman. Eu am avut, dar walkman egal copilărie fericită? Hm, nu pot să afirm aşa ceva în nici un caz! Stăteam la o bere într-o după masă de toamnă prietenoasă şi povesteam vrute şi nevrute, chestii recente şi istorioare de demult uitate. Prietenul meu şi-a expus ideea că urăşte mp3 playerele şi în condiţiile acestea tocmai şi-a achiziţionat unul.
Păi care-i treaba, zic “io” de ‘colo? În concediul trecut la 1 Mai m-au înnebunit toţi cu muzica lor, îmi răspunde prietenul. Anul acesta mi-am zis gata! Nu mai vreau să mă agresaţi cu manelele şi super hiturile voastre, îmi cumpăr şi eu un mp3 player şi am să ascult ce-mi place mie. Omul şi-a luat scula, a cumpărat şi un repartitor pentru două căşti şi astfel putea să asculte ce poftea cu prietena lui în concediu fără să fie deranjat sau să deranjeze pe altcineva cu muzica pe care o ascultau. Bună treabă!

Călătoream cu tramvai “roz”, 32. La un moment dat au urcat doi băieţi, se vedea pe ei că vin de pe şantier de undeva. Unul dintre ei, ceva mai periat, mai curăţel, celălalt mirosea intens a transpiraţie, era cu telefonul în mână şi cu maneaua dată la maxim de zbârnâia şi bara din spate a vagonului. Lumea mai strâmba din nas, se mai aruncau priviri de săgeată, dar nimic. La un moment dat, cel curăţel, vizibil jenat de situaţie şi de tovarăşul său, îl întreabă aşa, mai de pe umăr: “măi, da’ de ce nu-ţi cumperi nişte căşti?” la care ăstalalt, pe un ton revoltat: “băi, mie nu-mi plac căştile, îmi place muzica live!”

Cine vine la un silet disco?