Home › Posts tagged blogger › Page 28

blogger

fixaţii şi sexaţii

Posted on by — 16 Comments ↓

Plouă cu încăpăţânare. Mă eschivez: de stropi, de gânduri, de priviri sau…atingeri. Îngeri rătăciţi cu feţe oglindite în băltoacele spumoase. Uneori un zâmbet te salvează, alteori te trimite direct în iad. Prea multe drumuri şi ocolişuri pavate cu bune intenţii! Dar rămân gropile şi mă înghite golul din mine. Fixaţii şi sexaţii. A cinci-a roată şi rămaşi de căruţă într-un pseudo-picknick prelungit la marginea drumului: ne întoarcem privirea. Imagini uşor mişcate, blur-ul marilor oraşe prin perdeaua de fum, agitaţie şi sirenele disperării. Totul pare uşor distant şi străin, tot mai departe de mine… Oraşul doar mârâie şi-l traversez cu nepăsare. Cai verzi printre betoanele gri. Graffiti. Cui îi folosesc piticii de grădină? Sau piticii mei? Am “pitici” să umplu tot oraşul! Dar nu şi golul… Off-side, cartonaş galben…lovituri la liber. Sunt varză călită frate!  ’neaţa. Încerc să-mi fac o zi bună, da’ nu cu mâna mea. Hahaha! Deschid umbrela…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TvC6VS4Np4U]

În Jurnalul Naţional Am dat peste subiectul meu de sezon preferat: Eurovision-ul. „Emovision” cum spun cei doi autori, Dana Andronie şi Miron Manega. E de rău, dacă pentru un amărât de articol a fost nevoie de doi jurnalişti. Dacă-i loveşte criza şi se trece la restructurări o să rămână ziarul doar cu poze şi semnătura unuia din cei doi? Poze cu „pitzi” re-ciordite şi ele… Zău că-i păcat pentru copacii tăiaţi!
Cel mai tare lucru pe care l-am aflat din tot articolul este că: „Apropo de Emo, e nevoie să precizăm că acest gen de cultură este perceput ca o sectă de copii mai “sensibili” cu gânduri sinucigaşe! Din punct de vedere muzical, consacrarea maximă a venit prin formaţia Nirvana care, în 1992, a vândut 10 milioane de discuri ale albumului lor de debut, “Nevermind”.” Să-mi trag scaunul de sub mine! Dau repede filmul înapoi, fix până-n anul de graţie 1989 şi-n sertarul Nirvana găsesc albumul „Bleach”. Pentru cei care n-au nici film, le lipsesc şi suspect de multe sertare, le recomand utilizarea Google sau Wikipedia . Sunt abia anul I la jurnalism, da’ pentru un examen citisem ceva legat de subiect şi documentare…aşa o fi? Dau filmul de data aceasta înainte şi mă opresc la cadrul numărul doi: „Nevermind” 1991. Bun. Mi-am verificat memoria: nu m-a lăsat. Un alt mic „detaliu” ar fi că trupa lui Cobain a fost etichetată „Grunge”, cum de au ajuns cei doi să-i cupleze cu mult mai proaspătul curent „Emo”, nu-mi explic. E drept, Cobain şi-a cam găurit căpăţâna cu vesta anti-glonţ pe el – vorba lu’ Eminem – dar dacă plecăm de la acest principiu, Hendrix săracu’ o fi fost şi el Emo ca şi Jim Morrison sau Ian Curtis…
Dau din curiozitate pe Wiki şi surpriză! La „Emo” – pagina românească – prima frază este: „Genul şi cultura EMO este o sectă de copii mai “sensibili” cu gânduri sinucigaşe!” Hahaha….tăvăleală frate! Retractez, oamenii s-au documentat…Hahaha! N-au ştiut despre verificarea din mai multe surse… Se mai minunează lumea blogosferei că mulţi dau simple copy/paste-uri şi habar n-au ce postează. Să nu zic de avertismentul de pe pagina Wiki: „Acest articol sau secţiune are multe probleme.” Staţi liniştiţi, nu este nici izolat, nici singular cazul! Hahaha!

Şi eu sunt Emo. Şi Metro(u)-sexual. De fiecare dată când mă “dau” cu metroul am emoţii cine cade peste mine sau cine se freacă de mine…Holly Shit! (Ca să nu zic “Holly Cow” că se interpretează! Hahahaha!)

P.S.
1. Credeam că n-am subiect pentru astăzi. Merci Dana, merci Miron.
2. N-am nici eu tot gardul pus… Sau l-am dat jos?

3. Are cineva ţigle de vânzare?

blogăreală de seară

Posted on by — 4 Comments ↓

Bucurie, mare bucurie: „Un avocat curajos a dat în judecată Guvernul pentru suspendarea paşapoartelor biometrice.” Bâzâie, vâjâie toată blogosfera. Toţi anti-globaliştii, anarhiştii şi rebelii fără cauză, celebrează evenimentul. Sincer, cred că-i o stupizenie absolută. Pe de o parte nu cred că vor câştiga procesul, pe de altă parte cred că avocatul în pricină s-a orientat bine, a văzut oportunitatea situaţiei şi s-a gândit că iese din anonimat. Şi a ieşit. Este erou, ne-am ales cu încă un „luptător al luminii”. Argumentaţia e… „Prin obligarea noastră, a tuturor cetăţenilor români, de a accepta paşapoarte ce conţin cipuri cu date biometrice, ni se răpeşte dreptul la viaţă privată. De asemenea, consider ca prin amprentarea mea, mi se încalcă dreptul la prezumţia de nevinovăţie.” De supravegheat, suntem supravegheaţi de multă vreme, să nu ne facem iluzii. Americanii interceptau şi stocau toate comunicaţiile de multă vreme. Guvernul lor a profitat de „incidentul” de la 11 septembrie pentru a legaliza acest aspect şi sub acelaşi pretext al luptei anti-teroriste, toate statele pretins democratice au procedat la fel. Pe mine mă doare la un metru-n faţă de cip. Dacă Guvernul altă treabă n-are, să facă şi reality show din viaţa mea. Vreau parte din drepturile de difuzare… Prin Europa putem circula liniştiţi şi fără paşaport, treaba cu cip-ul e o poveste legată de eternul vis American. Eu nu-l mai am. Nu-i mai aştept şi nici nu mi-am propus să merg să văd… Gemenii. Dacă vor, să-mi bage un cip  şi-n c*r…sau şi mai bine să şi-l bage singuri!

Mi-am zis să-mi luminez şi eu seara cumva şi am căutat-o în bookmark-uri pe Curvette. Bumm! Fata şi-a privatizat şi blogul şi s-a mutat. Curvette cu punct ro mi-a amintit de C.U.R.V.E.T.T.E. scris mare din neoane colorate pe frontispiciul unei clădiri. Punct ro este primul pas? Ultimul blog e din data de 26 ianuarie şi e o mică incursiune în schi, sex şi muzică simfonică. L-am citit, dar n-am simţit nimic.

Am picat ca musca-n lapte pe blogul lui Adelina Enache. Nu mă întrebaţi cum am ajuns acolo, a fost un coşmar! Am călcat într-o pagină PSD-istă, m-am împiedicat de o blondă, m-am ridicat şi am fugit încotro vedeam cu mouse-ul. Post-ul „Nimic nu se vinde, totul se cumpără” a fost un fel de soft-drink de seară. Cum se face, respectiv nu prea se face comerţul. Vă zic eu care-i problema: patronii când vine vorba de reclamă ştiu ei exact ce şi cum vor. Deh, pe banii lor să nu le spună nimeni ce şi cum să facă! Adelina spune: „nu ofertantul hotărăşte ce vinde ci cumpărătorul hotărăşte ce cumpără.” Da, din acest motiv m-am plimbat şi eu azi prin două mall-uri câteva ore bune şi n-am cumpărat nimic… Şi încheie cum spune chiar ea, metaforic: „degeaba vrei să-ţi vinzi sufletul diavolului dacă acesta nu este interesat să-l cumpere…” Ei, asta este şi problema mea!

Săptămâna aceasta în topul Ze List pe locul 99 am găsit Rezistenţa Urbană. Am citit „scenariul” filmului „Facultatea de ROCK’N’ROOLLL!!”. Mi-a plăcut finalul.
În schimb merită studiat blogul despre distrugerea Bucureşti-ului.

Şi dacă am dat de rezistenţă:
1.    Rezistenţa Materialor (de ascultat!)
2.    Şi o incursiune documentată şi detailată în obscura istorie a Punk-ului Românesc pe pagina lui Machu Pichu.

Mai las loc de bună ziua şi pentru mâine. 🙂

cafea cu sex

Posted on by — 14 Comments ↓

Ziua bună începe de dimineaţa cu o cafea. “Cafea cu dragoste” spune reclama, da’ eu cum sunt mereu mai cu moţ – să nu zic pe invers că se interpretează aiurea – mi-am tras o cafea cu sex de dimineaţă… să-mi meargă bine şi să vă meargă bine!

Presa pute iar a lipsă de subiecte aşa că m-am refugiat în blogosferă. La prima cană de cafea am râs puţin citind răutăţi la adresa femeilor pe pitzipoanca.org . Citez câteva: „Disponibilitatea spre sex. Se ştie că femeile vor să se f*tă fără să se înţeleagă că vor să se f*tă. Vor să se f*tă accidental. Dacă îi pui bomboana în braţe, ţi-o suge. Da să nu pară că a cerut-o ea.” Despre tocuri: „Ele spun că sunt ca să pară mai înalte, picioarele mai lungi şi să încordeze muşchii fesieri. Nu. S-au suit pe chestiile ălea instabile ca să sugereze că nu se pot mişca. Ideea exprimată este următoarea: “Dacă ar fi să mă alergi cu p*la în mână, n-aş putea să mă mişc prea repede, dacă înţelegeţi aluzia mea fină”. Fustele nu au nicio utilitate practică: „Nu te feresc de frig sau săbii şi nici nu oferă o mobilitate prea ridicată. Dar sunt uşor de dat jos.” Cerceii: „Cerceii bălăbăne la urechi ca să distragă atenţia de la faţă.” Poşeta este „o extensie a vaginului.” Sutienul: „E greu şi pentru ele să îl dea jos. Şi asta le mulţumeşte.” Am şi eu povestea mea cu sutienul şi dacă mă gândesc bine ştiu una şi cu poşeta, dar sunt de povestit la ceas târziu…hahaha.

Un blog tare am citit la Şi blondele gândesc . Noua (a)moralitate şi relaţionarea post-modernistă este subiectul, am citit, mi-a plăcut. Spicuiesc niţel că am observat că pun link-urile cam degeaba, nu prea vă omorâţi cu datu’ click-urilor: „Pe vremuri, băieţii trimiteau fetelor pe care le plăceau scrisori de dragoste. Azi, puştii le ard gagicuţelor DVD-uri cu empetreiuri. (…)Mai demult, tinerii făceau curte şi mergeau la peţit. Azi, ei merg la agăţat şi fac mofturi că nu vor cu prezervativ. (…) Suntem extrem de moderni, voiam să zic. Şi, am demonstrat că am evoluat (avem nero-express), ne-am redefinit prejudecăţile (fata face primul pas) şi ne-am aliniat la trend (ca-n telenovele, unde cel mai jalnic mod în care piţipoanca vrea să-l fure pe Făt-Frumos e să-i producă un prunc, care iese voinic şi deştept în ciuda tuturor alcoolemiilor ilegale ale tatălui turmentat). (…) Vreau să-ţi pot cere numărul de telefon fără să mă bănuieşti că-ţi stric casa. Sau să ţi-l ofer pe al meu, fără să mă gândesc că te gândeşti că poate mă gândesc eu la ceva neortodox. (…) Nu mai vreau să fiu nici fată, nici băiat. Pentru că sunt mai mult decât sexul meu din buletin.” De acord. Da’ totuşi, nu ne-o tragem? Hahahaha!

Trec să văd şi ce fac băieţii (?) şi citesc despre Mihai Trăistariu pe blogul lui Simona Tache . Omul a băgat 50.000 de euro şi şi-a tras un studio, genial numit: „MIHAI STUDIO”. Mihai este nemulţumit de piesele care i se compun şi s-a hotărât să ia el totul în mână. Şi o să o şi ia. Pentru asta „şi-a procurat cursuri şi cărţi din străinătate şi se pune pe treabă!” Vrea să-l întreacă pe Moga, cică. Bun aşa, e bine să şti ce vrei! Din experienţa mea de peste opt ani în aria digitală a muzicii şi în general a ceea ce înseamnă tehnică şi computere, plus cu cei 20 de ani de cântat cu tot felul de trupe, am înţeles că sculele sunt bune, dar fără omul cu idei, cunoştinţe şi inspiraţie în spatele lor, totul este-n van. Degeaba îmi daţi o cheie franceză, nu ştiu să schimb nici măcar garnitura de la robinetul de la chiuveta din bucătărie…şi e din aceea nouă, pe rulmenţi, fără garnitură…

Tudor Chirilă scrie tot mai bine. Astăzi despre cum este traficul în oraşu’ lu’ Bucur, dar mai ales ce bengoşi suntem noi, urmaşii ciobanului…: „Plouă. Traficul este oribil. Nimeni nu mai încape. Mitocănia musteşte. E verde-n morţii mă-tii nu te uiţi? Mânca-mi-ai pulaaa de prooosst!!! Făăă, târfă, muiieeee tu nu vezi că ai cedeazăăă fă proasto!!!! Ia uite-l şi p’ăsta mânca-ţi-aş!!! Tataieeee du-te acasă să mori că n-avem loc de tine!!!” Exact. Ăştia suntem…f*tui!

Cred că-s masochist, m-am născut în România, m-am mutat la Bucureşti şi intru din când în când pe la ciudatu’, pardon!  Ciutacu să-i citesc frustrările constante. Tipul nu este niciodată mulţumit de nimic şi tot timpul se agită şi se revoltă. Din scurta incursiune am înţeles că l-a enervat presa. Păi el nu tot presă face? El nu este tot o rotiţă în maşinăria asta şi nu ne poluează cu acelaşi gen de subiecte şi cu acelaşi ton de…n.f.??!  Chiar nu se găseşte nicio fată sufletistă să-i facă un sex oral cumsecade să se mai relaxeze şi băiatul acesta? Sau mie…să mă relaxez „io”….

Aaaaa…..era să uit, m-am chinuit ceva, dar noaptea trecută în final am reuşit să-mi încarc şase piese pe MySpace că tot v-am aburit cu ce şi cum am cântat şi ce mai intenţionez să fac(k)…  Este o piesă nouă al proiectului meu actual Rope Of Hope (Bang Your Head), două piese din era Nation’s Slum (Burn şi XXX), două piese făcute-n 2005 pentru două proiecte diferite (Veşti Proaste – doare doar când respir, respectiv Re/Boot – nimeni nu e nimeni) şi în final un clasic compus în 1988 sau 1989 al primei mele formaţii, Pansament, piesa Punk Ain’t Dead… Ştiu, n-am să-l concurez nici pe Trăistariu, nici pe Moga…Hahaha! Nu vreau nici la Eurovision să mă fac de cacao după aşa o cafea, trag tot la casă, la Braşov aşa că merg pe mâna lui Flavius şi strig şi eu: “Hai Dalma!”

hore anti-criză şi calmante

Posted on by — 13 Comments ↓

Cred că nu întâmplător Cabinetul Boc a „scăpat” spre presă aşa zisul „program anti-criză” într-o zi de vineri, în umbra week-end-ului şi la adăpostul manifestărilor populiste prilejuite de sărbătorirea Unirii. Presa şi blogosfera s-a umplut evident cu discuţii pe marginea programului, dar cetăţeanul obişnuit şi-a văzut de treburile lui.  Pentru cei care nu au citit încă măsurile propuse de Guvern, pot descărca documentul în format pdf de aici sau de pe pagina electronică a ziarului Cotidianul . Am citit cele 17 pagini ale documentului, dar recunosc, nu mă pricep la economie, las analizele serioase pe seama specialiştilor. Ce am văzut au fost găurile. Sunt multe-multe găuri prin care se scurg mulţi-mulţi bani. Dacă la ieşiri sumele apar exacte, la încasări am găsit un şir de „o să facem, o să dregem” şi formulări genul „găsirea unor soluţii”, expresie care pe mine, simplu contribuabil, mă sperie. Spre CEC Bank şi Eximbanc se duc 1,07 miliarde lei (minus 0,19% din PIB), Administraţia Publică a acumulat datorii semnificative, achitarea lor înghite 8,04 miliarde lei (1,39% din PIB), neimpozitarea profitului reinvestit mai aduce o pierdere la buget de circa 3,44 miliarde lei (0,59% din PIB) şi reglementarea plăţii TVA la încasarea facturii aduce pierderi de 0,9 miliarde de lei. Măsurile sociale ne costă încă peste 7 miliarde de lei şi sume mari se duc şi spre susţinerea diverselor sectoare economice. O altă soluţie la capitolul măsuri sociale: „În sectorul bugetar, ajustarea salariilor în anul 2009 se va face ţinând cont numai de creşterea prognozată a preţurilor de consum.” Din foarte puţina economie pe care o cunosc, ştiam că orice creştere salarială este o măsură producătoare de inflaţie şi ideea că vor creşte doar „în zona salariilor mici” este cel puţin utopică. Din experienţa de până acum orice creştere salarială într-un sector sau la o anumită categorie de salariaţi a provocat reacţii în lanţ în toate celelalte sectoare şi a condus la tensiuni sociale.
Mă opresc aici, cum spuneam, nu sunt specialist în economie şi finanţe, cu toate acestea, documentul Guvernului pare unul subţirel. Poate şi din acest motiv a fost lansat spre discuţia publică. Eu n-am nicio soluţie deşteaptă şi nici nu ştiu cine are. Guvernul acesta nu cred. Cum nici celelalte dinainte acestuia n-au avut şi tare mă tem că nici cele ce vor urma nu o să aibă.
În schimb i-am văzut dansând în hora populară, cei drept, cu excepţia doamnei Udrea, cam crispaţi. Pe undeva este firesc, blonda a obţinut două miliarde printr-un proiect al ministerului privitor la tichetele de vacanţă, nu e problema ei cine şi cu ce bani astupă (şi) gaura ei…

Au trecut doar câteva zile de când am (re) amintit de Erika şi de faptul că sistemul sanitar este defect ca toate celelalte sisteme. La sfârşitul săptămânii s-a confirmat că sistemul defectuos generează şi efecte secundare dezastruoase. Se întâmplă o tragedie la Slatina, alta la Galaţi, mor pacienţii pe holurile spitalelor plimbaţi dintr-o secţie la alta sau dintr-un spital în altul, mor abandonaţi cu targa la colţ de stradă sau pur şi simplu salvările nu ajung fiindcă ba sunt blocate în trafic, ba n-au benzină, medicul sau şoferul este în concediu… Cu asemenea ocazii – o adevărată fiesta pentru presă – se discută despre fapte sau despre sistem, dar se pierde din vedere factorul uman. De ce un medic ia şpagă? Fiindcă după ani de învăţat ajunge să lucreze pe un salariu ridicol de mic în condiţii de foarte multe ori mizere şi inadecvate unei asistenţe medicale „normale”, civilizate. Lipsa de fonduri şi reforma doar la nivel afirmativ o să genereze în continuare tragedii iar vinovaţi vor fi găsiţi în continuare oamenii captivi al acestui sistem defectuos şi niciodată cei care generează şi menţin sistemul în asemenea stare. Nu caut nici scuze, nici nu vreau să dezvinovăţesc oamenii, doar cred că răul nu poate fi îndreptat atâta timp cât rădăcinile lui nu sunt exterminate. Oriunde în lume în urma unor astfel de scandaluri demisiona Ministrul de resort sau tot Guvernul în… b(l)oc. Nu la noi, la noi niciodată.

Mă amuză starea blogosferei. Dacă în toată lumea civilizată s-a dezvoltat aşa numitul „citizen journalism”, în care jurnalistul amator sau ad-hoc prezintă ştiri şi uneori devine generator de ştiri pentru mass-media tradiţională, la noi bloggerul este predominant un simplu sau un „inteligent” comentator de ştiri absorbite din fluxul convenţional. Blogurile seamănă uneori izbitor cu talk-show-urile de la televizor. Dacă am „inventat” şi „democraţia originală”, avem şi o blogosferă originală. Este totuşi bine că (încă) ne păstrăm independenţa, se comentează şi se discută şi lucrurile care în presă nu răzbat sau sunt prezentate unilateral, chiar dacă văd şi citesc tot mai multe bloguri cu iz corporatist sau sesizabil subordonate unor interese. În ceea ce priveşte comentatul, nici eu nu fac excepţie aşa că pe bună dreptate puteţi spune: „ciocul mic!” Hahaha.

Vreau să scap de mizerie… Bang!

pe ogoare batem câmpii

Posted on by — 8 Comments ↓

Între ameţelile inodore din sfera politicului despre cum transpiră Mircea Geoană să scoată cămaşa curată în legătură cu promisiunile din campania electorală fără acoperire, despre războiul mediatic între Traian Băsescu şi fostul său consilier Claudiu Săftoiu, despre „soluţiile” găsite-n pripă de Guvernul Boc, despre cum intenţionează Gigi Becali să închidă Clubul Steaua dacă afacerea nu devine rentabilă într-un an şi între ştirile „şoc” despre copii care dau naştere unor copii, un nou viol comis de doi români în Italia şi mondenităţile banale de zi cu zi, am găsit în Gândul şi o ştire care să mă intereseze. Astfel, dacă ieri seară vorbeam despre statistici, ziarul a publicat o statistică interesantă vis a vis de actele de violenţă difuzate pe posturile de televiziune. Vestea bună este că gradul de violenţă din programele televiziunilor noastre a scăzut faţă de 2004, dată anterioară la care s-a făcut ultima oară un astfel de studiu. „Studiul „Măsurarea gradului de violenţă prezent în programele audiovizualului românesc” a fost realizat de o echipă de cercetători de la Centrul de Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare. Proiectul a analizat 371 de ore de emisie, din săptămâna 13 – 19 octombrie 2008, a 13 canale: TVR1, Antena 1, Antena 3, Acasă, Pro TV, Realitatea TV, Prima TV, B1 TV, OTV, Kanal D, Cartoon Network, Jetix şi Minimax. (…) Conform monitorizării, numărul actelor de violenţă întâlnite la canalele analizate variază între 7,1 şi 23,5 pe oră (exceptând publicitatea), de unde rezultă o medie de 14 acte de violenţă pe oră. Violenţa verbală conduce cu 46,7 procente, fiind urmată de violenţa fizică, economică, psihologică, socială şi sexuală.” În topul violenţei verbale conduce detaşat Kanal D (94,1%), fiind urmat de B1 TV (71,2%) şi pe ultimul loc Pro TV (cu 19%). Interesant este faptul că cele mai multe acte de violenţă apar în emisiunile de tip reality show (20,7%), divertisment (15,5%) şi dezbateri (8,3%). „Prima TV a difuzat în perioada monitorizată cele mai multe ştiri violente (12,6 ştiri în medie, la buletinul principal), adunând o medie a ştirilor violente de 22 minute pe jurnal. (…) În funcţie de frecvenţă, Antena 1 este cel mai violent canal dintre cele monitorizate (cu 40,8 acte de violenţă pe oră), iar TVR 1 – cel mai puţin violent (14,8 acte pe oră).” Deloc surprinzător, filmele de „acţiune” conţin cel mai ridicat procent de violenţă, 28% iar cel mai mare furnizor (53%) de astfel de pelicule este S.U.A.. Surpriza neplăcută este poziţionarea pe un loc fruntaş al canalului pentru copii, Cartoon Network cu 673 de acte de violenţă în perioada monitorizată. Cifrele sunt totuşi destul de alarmante şi cred că o revizuire a legislaţiei în ceea ce priveşte mass-media în general, ar fi oportună. Nu înainte de o dezbatere publică, altfel riscăm să modificăm, dar să nu se schimbe nimic sau să ajungem la ceva şi mai rău. Nimic nou sub ecran.

Până una alta „Consiliul National al Audiovizualului (CNA) a amendat, cu cate 5.000 de lei, Radio ZU, care a difuzat in emisiunea de dimineaţă o farsă “cu caracter obscen” şi o poezie-parodie pe versurile lui Mihai Eminescu, şi Radio 21, care a parodiat,în matinal, versurile poetului naţional.” – citim în România Liberă . Despre asta vorbeam şi cam cu asta se ocupă CNA-ul…

Geoană prins în propriile sale corzi aruncate ca năvod în campania electorală, nuanţează promisiunea de a acorda un sprijin de 25.000 Euro românilor care se întorc de la muncă din străinătate: cei care vin acasă şi vor banii trebuie să se ducă în mediul rural şi să pună în funcţiune o fermă finanţată printr-un program european. Nu ştiu câţi zidari din Irlanda, zugravi din Spania şi menajere din Italia visează la o viaţă tihnită în mediul rural având în vedere şi starea dezastruoasă din agricultură şi dificultatea cu care se obţin finanţările europene amintite de proaspătul preşedinte al Senatului. Cine pe cine face prostănac şi de ce?

Tema cipurilor personale şi apocalipticele paşapoarte biometrice au fost dezbătute ieri la Sala Radio la iniţiativa Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini, ca urmare a unui comunicat al părintelui Iustin Pârvu (90 de ani), de la Mănăstirea Petru Vodă. Au dezbătut: profesorii teologi Ştefan Buchiu şi Constantin Coman, monahul Filoteu Bălan, sociologul Dan Dungaciu şi doi comisari-şefi de poliţie. Conform articolului citit în Adevărul cam 80 la sută dintre cei prezenţi la dezbatere erau preoţi şi restul ziarişti. Toată lumea a plecat cu acelaşi convingeri cu care a venit la dezbatere, dar mi-a plăcut ce a spus Părintele profesor teolog Ştefan Buchiu: „Chiar azi-dimineaţă am citit pe părintele Stăniloaie care spunea că Apocalipsa este departe de Duhul Ortodoxiei. Încă, începând cu secolul IXX, Apocalipsa s-a vestit de mai multe ori. A venit? N-a venit…“ Răbdare dragi mei, pentru ce atâta grabă?

Din Evenimentul Zilei am citit un articol referitor la învăţământul superior. Conform unui studiu realizat la cererea Uniunii Europene, numai 21 lasută dintre absolvenţii universităţilor din ţară îşi găsesc un loc de muncă şi asta abia după un an sau 18 luni de la terminarea facultăţii. Cele mai căutate domenii sunt: inginerie mecanică, drept, tehnologia informaţiei şi ştiinţele comunicării. M-am orientat şi eu odată bine.

În final vă recomand să citiţi un „Mic tratat de economie naţională” scris de Viorel Ilişoi în paginile Cotidianului . „N-am nici un prieten sau cunoscut care să facă – el, cu mâinile lui – un obiect, un lucru cât de mărunt pe care să îl apuci şi să îl foloseşti la ceva. Toţi fac dosare, rapoarte, analizează, comentează, conspectează, consiliază, contabilizează, perorează, predau, iau decizii, butonează…” Păi cam de la asta pleacă totul… Spor la treabă! Ce dacă este vineri?!

indiferenţa ucide

Posted on by — 4 Comments ↓

„te rog, dă sfoară în ţară după grupa AB pozitiv…dacă cineva e dispus să doneze… pentru o fetiţă cu leucemie… e la Fundeni, are 9 ani… şi până la operaţie face transfuzii zilnice … altfel moare ID: …” Am citit zeci, sute sau mii de astfel de mesaje. Pe net, primite pe mail sau pe messenger. Ultima oară m-am implicat cum am putut în acţiunea pentru Erika, poveste „ciupită” de la Cabral via Netlog. Am scris atunci (pe contul meu de pe Netlog, este inutil să dau link, doar cei cu cont pe site au acces la pagina mea de acolo) o serie de bloguri, am donat un tablou pentru licitaţia organizată pentru ea, m-am dus la concertul Paraziţii de la Fabrika … dar nu asta contează! Cazul Erika poate nici n-ar fi ajuns în focus dacă n-ar fi fost Cabral şi „aventurile” lui Adi Despot cu tot felul de reporteriţe…Lumea s-a amuzat de incidentele cu Adi, Erika… la licitaţia din 27 noiembrie 2008 nu s-a dus nimeni… M-a dezamăgit lipsa de interes apoi m-am bucurat de înghesuiala de la concertul din Fabrika. Nu vreau să caut nici scuze, nici vinovaţi. Este suficient de trist ca viaţa unui copil să depindă de mila publică. Nu vreau să mă gândesc la „de ce”-urile fără răspuns, nu vreau să înţeleg nici nepăsarea, nici complezenţa formală. Vina în definitiv nu este a oamenilor, ci a autorităţilor. Nu poţi obliga nicio persoană să se implice într-o dramă personală, nu o poţi forţa să ajute. Nu milionarii şi nu ONG-urile sunt menite să vindece societatea bolnavă şi nici să repare defecţiunile majore ale sistemului.

erika

Pe mine sincer mă îngrozeşte fenomenul: sunt foarte mulţi copii bolnavi şi sistemul este incapabil să gestioneze situaţia. Unele cazuri devin mediatizate prin implicarea unor oameni influenţi şi unele îşi găsesc astfel rezolvarea. Dar nu aceasta este soluţia… Astăzi m-au sunat cei de la galerie să merg să-mi recuperez tabloul. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu Erika. Nu ştiu ce se întâmplă cu toţi copii bolnavi şi ignoraţi de un sistem sanitar la care cotizăm constant şi care la fel de constant ne întoarce spatele de câte ori avem nevoie de el. Şi nu pot numii nicio instituţie a statului care să funcţioneze. Să te ferească Domnul să ai nevoie de salvare, de spital, de poliţie, de justiţie… De şcoală ce să mai spui? Ne lăudăm odată pe an cu premianţii şi olimpicii noştri, dar… nici de ei nu ne pasă, cum nici de cei care fugăresc sau sunt fugăriţi cu săbii prin instituţiile unde aceşti copii ar trebuii să fie educaţi şi pregătiţi pentru viaţă. Se dovedeşte oare că viaţa într-adevăr este o junglă? Probabil.

Suntem asaltaţi cu cazuri disperate, multe din ele span-uri, falsuri, glume de necatalogat sau simple excrocherii, suntem bombardaţi cu „ştiri senzaţionale”, cu vedete anonime, cu starlete în devenire. Dacă spui Florina Mihăilă nimeni nu ştie despre cine vorbeşti, dar dacă spui Sexy Brăileanca se schimbă treaba, lumea ridică brusc privirea. La cancanuri se dau click-uri la greu…deh, asta e libertatea! Am devenit insensibili şi ne „delectăm” cu plăcerea privitului pe gaura cheii. Eventual „în direct”.

Erika este o victimă. Alexandra – aka Lily Star, aka „eleva porno” – este o victimă. Ne ascundem după două degete: „societate”şi „stat”. N-au faţă, sunt suficient de abstracte şi ne dezasociem cu mare uşurinţă de ele. Uităm faptul că şi societatea şi statul reprezintă (tot) oameni şi noi avem pretenţia că suntem oameni. Societatea suntem şi noi, ne place, nu ne place. Când spui că „societatea e de c*cat”, spui că „eşti de c*cat” frate!

the_birth_of_the_balance

Statul. “Statul este o entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de frontiere, din populaţie, şi dintr-o putere instituţionalizată. Din punct de vedere social statul este o instituţie a societăţii, dar şi un instrument în conducerea socială. O teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat nu există nici în acest moment…” ( wiki ) Statul este administratorul banilor noştri comuni. Aceşti bani cred că sunt meniţi să ne asigure bunăstarea şi siguranţa socială. Nu se întâmplă aşa. Sistemul este infiltrat de incompetenţi şi corupţi. De noi…Am dat şi eu şpagă să-mi scot un act mai repede la primărie, am plasat o mică atenţie la o asistentă şi un plic într-un buzunar de medic… Corupţi fără corupători n-ar exista, dar aceste lucruri au devenit fireşti…Aşa se face. La toate nivelele.

Se aruncă banii aiurea. Pe vaccinuri ce stârnesc controverse şi populaţia le refuză cu vehemenţă – măcar nu mai suntem proşti grămadă -; pe diurnele fabuloase ale unui Parlament supradimensionat, pe proiecte dubioase, pe contracte păguboase… Viaţa unui om nu contează şi nu are nicio valoare în toată ecuaţia aceasta. Stalin părea cinic când afirma că “moartea unui om este o tragedie, moartea a un milion de oameni este statistică”, însă astăzi am aflat că şi moartea unui singur om este doar statistică… Cinism? Indolenţă instituţionalizată.

violenţa şi cotidianul

Posted on by — 8 Comments ↓

Lucrurilor pe cale nu le înţelegem le dăm nume, le catalogăm, sortăm tot şi la nevoie inventăm sertăraşe pentru orice. Lipim etichete. Totul trebuie să aibă un nume şi este pus la “locul lui”. Evem copii emo, falşii copii emo, evem cocalari, avem pitzipoance… Sunt copii noştri, sunt fraţii sau surorile noaspre, sunt vecinii de scară, feţe de pe stradă, din metrou sau aiurea. Colegi de…blog. Acum să ne aruncăm într-o discuţie despre “conflictele dintre generaţii” ar fi inutil. Am mai spus-o şi am să mă repet: dacă aveam şi noi toate “gaget”-urile şi facilităţile de acum, ne rupeam în stambă la fel. Cei care susţin, “maică, generaţia mea a fost altfel”, mint cu neruşinare sau sunt pur şi simplu ofticaţi. Eu n-am fost altfel şi recunosc, am fost un compil tembel, mai Emo poate ca toată generaţia Emo, mai debusolat de prea multe ori şi mai furios decât ar fi fost necesar nu o dată. M-am dat cu capul de pereţi, se uita lumea cruciş la mine, m-a durut în bască şi admit, am 39 de ani, mă simt ca la 28 şi uneori mă comport ca la 16… Nu-s nici prea matur, poate doar mai conştient (de mine) şi mai responsabil. Dar nu-mi trebuie mult şi cu mare uşurinţă sar la: f*ck you! Şi-mi arăt acel deget…

Dacă aveam mult bălitul site cu pitzipoance şi cel cu cocalari , acum avem unul şi cu juniorii emo şi nu mai e mult, sigur se găseşte cineva să facă ceva şi cu cei de grupa mică şi unul cu bebeluşi. Nu ştiu ce ne dă dreptul să lipim etichete şi să decidem cine e fals, cine e “vero”, cine este ou şi cine o biată găină? Se revendică tronuri şi se aruncă cu roşii stricate. “Ba pe a lu’ mă-ta!” Se arată cu degetul şi în loc de brânci se dă link. Se copiază poze şi se comentează. Nu o fi moral, ne este nici legal, dar face trafic şi la urma urmei, “ne distrăm şi noi, ca băieţii” – nu-i aşa?

Mi-am amintit de toate orele de dirigenţie, de toate şedinţele U.T.C., de toate şedinţele “colectivului de muncă” din fabricile unde am lucrat şi unde am fost ridicat în picioare, scos în faţă şi…criticat. Critica constructivă, gen “să arătăm, tovarăşi, unde a greşit, ce nu este bine şi să corectăm, să-l readucem în s-nul nostru”. Îmi intra pe ureche şi-mi ieşa pe cealaltă, la fel ca vorbele preoţilor despre turma din care cică ar fi fost “normal” să fac parte. Un împuţit ce sunt, printre hiene am preferat să fiu un lup. Şi nimic nu s-a schimbat. Nu-s nici model de urmat şi nici nu ştiu care drum duce undeva. Astăzi îmi permit să nu fiu nici măcar “up to date” şi mă întorc la ce am găsit pe o pagină de ziar virtual cu două zile-n urmă…

„Capii unei reţele de trafic de persoane au fost arestaţi, la sfârşitul săptămânii trecute, în baza unor mandate de arestare emise de magistraţii Tribunalului Bucureşti după ce Poliţiştii Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate (BCCO) Bucureşti au demonstrat că aceştia au exploatat mai multe persoane, printre care şi minori cu handicap, pe care le transportau în Belgia şi Spania şi le obligă să cerşească. Concret, potrivit oamenilor legii Ionel (39 de ani) şi Adriana (34 de ani), ambii din Oraşul Ţăndărei, judeţul Ialomiţa, făceau parte dintr-o reţea care, între anii 2004 si 2005, a racolat victimele cărora le erau promise fie un loc de munca bine plătit, fie tratamente medicale. Majoritatea celor care au căzut în plasa traficanţilor au handicapuri fizice. Cei exploataţi sunt de pe raza municipiului Bucureşti şi a Judeţelor Ialomita şi Giurgiu, se precizează într-un comunicat al Poliţiei Române.” ( Ziua )

Asistenţa socială este neputincioasă. Motivele sunt multiple, scuze mereu se găsesc, dăm din colţ în colţ sau din umeri cu jenă sau eleganţă. Faptele s-au consumat şi toată lumea este conştientă că asemenea cazuri mai sunt cu zecile, sutele sau miile în plină derulare. Se prinde la nimereală câte un peşte, unul care n-a cotizat, nu are spate sau este nou venit şi a deranjat afacerea cuiva… Nu există Poliţia de Proximitate? Ideea n-ar fi să prevenim aceste situaţii? Ajungem şi la asta…

„Printr-o notă transmisă, luni, către toate instituţiile de învăţământ preuniversitar, Stelian Fedorcă, inspectorul şcolar general al municipiului Bucureşti, le cere directorilor conducerii să aplice mai multe reguli, necesare asigurarii unor condiţii optime pentru desfăşurarea procesului educativ şi al întrunirii condiţiilor de siguranţă a elevilor. Iată care sunt regulile pe care conducerea şcolilor şi liceelor trebuie să le respecte: “Prezentarea, pornind de la cazuri reale, in cadrul consiliilor profesorale, a orelor de dirigentie si a sedintelor cu parintii, a prevederilor privind indatoririle si sanctiunile ce pot fi aplicate elevilor, din “Regulamentul de organizare si functionare a unitatilor de invatamant preuniversitar” si din regulamentul intern al unitatii de invatamant. Respectarea Legii nr. 35 din 2 martie 2007 privind cresterea sigurantei in unitatile de invatamant, care stabileste obligativitatea pentru toti elevii ca accesul sa se faca pe baza unor semne distinctive (ecuson, uniforma, si altele). Interzicerea parasirii de catre elevi a unitatii de invatamant in timpul programului scolar. Conducerile unitatilor de invatamant vor lua masuri pentru sanctionarea tuturor celor care nu respecta prevederea referitoare la interzicerea stricta a fumatului in incinta scolilor”, se precizeaza in nota ISMB.” ( Ziua )

Nu mă opresc aici, mai adaug o ştire: „Conflictul de la Colegiul Economic din Viilor a izbucnit de la faptul că un elev din clasa a XII-a l-a acuzat pe altul că i-a zgâriat maşina de 35.000 de euro cu care venea la şcoală, a declarat purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei, Christian Ciocan. După ce elevul de clasa de XII-a a acuzat că maşina i-a fost zgăriată, cinci tineri l-au luat la întrebări. Potrivit purtătorului de cuvant al Poliţiei Capitalei, Christian Ciocan, băiatul este doar zgâriat la mână. Întâmplarea vine la numai câteva zile după ce, la Liceul 12 din Capitală, un elev de 16 ani a fost înjunghiat cu o sabie pentru un pulover.” ( Ziua )

Cam aşa stă – şi la propriu şi la figurat – treaba. Şcoala a devenit un loc de “joacă”, de întâlnire şi de hârjioleală. Vii cu maşina bengoasă, cu mobilul multi-funcţional, dai două trei ameţite pe spate şi “Vaia con Dios!” Nu odată am văzut şi profesorii bătuţi în sala de clasă, aşa că cine educă pe cine? Defecţiune de sistem, problema este că toate sistemele sunt defecte şi din groapă-n groapă nu prea se ajunge nicăieri.

Puteam face încă un film sinistru, în care copilul e tăiat cu sabia, apoi plimbat cu ambulanţa din spital în spital o zi şi o noapte, în final fiind abandonat sângerând la un colţ de stradă de unde să-l ridice Poliţia şi să-l amendeze pentru, să zicem, purtare indecentă.

„O tânăraă de 18 ani a fost gata să se arunce în braţele morţii, ca să scape de doi băieţi care voiau s-o violeze. Fata spune că odată ajunsă în locuinţa unuia dintre ei, cei doi colegi de ăcoală i-ar fi învineţit un ochi şi i-ar fi dat câţiva pumni în stomac. Apoi, au obligat-o să bea un pahar de suc în care au pus, crede ea, somnifer. Fiindcă a refuzat, au început din nou să o lovească. De pe patul de spital, fata spune că la un moment dat, a rămas singură în cameră. Nu s-a gândit decât cum să scape şi s-a aruncat pe geam.” ( Ziua )

Dacă la şcoală am văzut cum merg lucrurile, vedem cum este şi după cursuri… Putem căuta vinovaţi şi-n familie şi în sistem, dar cu toate că finalul acestor poveşte deobicei este mereu inevitabilul “fata avea fusta prea scurtă”, vinovaţi suntem noi toţi. Fiindcă societatea suntem noi, nu o entitate extra terestră… Nu odată văd cum lumea întoarce capul când se întâmplă câte ceva şi nu o dată am întors şi eu capul…

„Caz şocant la Medgidia, unde o fată de 12 ani a rămas însărcinată după ce a fost violată, în repetate rânduri, de iubitul mamei sale, un bărbat de 35 de ani. Toată povestea tragică a ieşit la iveală după ce fata şi-a făcut curaj şi i-a povestit tatălui său prin ce a trecut.” ( Ziua)

Simt ceva nasol în stomac… şi a fost doar încă o zi obişnuită din viaţa noastră. Tragediile devin simple ştiri, nici nu ştiu cât senzaţional mai pot avea asemenea fapte din moment ce ele se repetă cu încăpăţânare zi de zi. Şi nu ştiu de ce nu ne putem aşeza şi nu ne mai putem privi în ochi… Sau poate că ştiu.

imoralul legal

Posted on by — 23 Comments ↓

Ştirea care a inflamat spiritele o regăsim în toată presa, prin multe bloguri, eu am „agăţat-o” din Gândul : „Începând de azi, toate datele referitoare la telefoanele, sms-urile, e-mailurile pe care le trimitem sau le primim şi istoricul personal al navigării pe internet vor fi colectate si păstrate minimum 6 luni de operatori. Gândul a aflat că Vodafone, Orange, Romtelecom, Cosmote, Zapp şi UPC sunt pregătiţi să ne urmărească orice mişcare electronică. Promulgată de preşedintele Traian Băsescu imediat (a doua zi) după adoptarea de către Parlament, în noiembrie 2008, legea urmăririi şi reţinerii datelor generate de furnizorii de comunicaţii electronice are ca justificare lupta antiteroristă.” Acum 5-6 ani am citit un articol despre un fort „secret” din deşertul Arizona, unde se centralizează toată comunicare interceptată de pe tot globul. Ideea era că cei de acolo aveau mari probleme cu stocarea materialelor şi cu cantitatea fabuloasă de deşeuri rămasă. Cârcotaşii şi cei convinşi de conspiraţia supremă strigau deja ca din gură de şarpe când ruinele de la WTC încă fumegau şi ne avertizau că o să urmeze o prigoană a drepturilor omului în numele democraţiei şi a apărării valorilor acesteia. Bush, băiat bun, a confirmat şi „strategia anti-teroristă” a fost preluată şi implementată în toată lumea cu ifose democratice. Ne-a venit rândul frate, ce să-i faci? Dacă foloseşti un card de credit, poţi fi supravegheat pas cu pas, dacă ai telefonul mobil deschis, se cunoaşte exact şi poziţia în care te afli, supravegherea internetului nu este o noutate, urmează şi supravegherea televiziunii digitale, etc, etc, etc… Eu cred că eram supravegheaţi şi înainte, acum doar s-a oficializat. Nu ştiu ce să fac..? Să-mi downloadez repede ce mai prind din filmografia lu’ Andrew Blake sau să risc să fiu prins cu soft-porn-ul în vine după data de 15 martie? Cei cu răbdare multă să citească şi la Istodor , merită.

Deja e fumată, dar ţine de subiect: ce dracu caută Diavolul în paşaport când eu ca boul îl tot vânam în detalii?!

Ca răspuns: „Papa Benedict va putea fi urmărit şi pe YouTube, unde va exista un canal special ce va prezenta clipuri video cu evenimentele la care acesta a participat sau la care va participa, dar şi ştiri despre activităţile obişnuite de zi cu zi.” – citim în Cotidianul .
Eu vreau să mă spovedesc via e-mail dacă se poate şi n-ar strica nici o biserică virtuală unde să dau click de log-in în dimineţile mohorâte de duminică. Doar în acelea, că în cele cu Soare, ca tot omul, prefer să mă car la grătar…Mâncaţi-aş!

O altă ştire beton, tot din Cotidianul : „Atacurile cerebrale pot fi tratate cu celule stem, cred cercetătorii britanici din Glasgow, care vor iniţia un experiment în acest sens la jumătatea lui 2009. Inovativul tratament implică folosirea fetuşilor umani avortaţi pentru crearea de celule stem care să fie ulterior injectate în creierii pacienţilor. Oamenii de ştiinţă speră că astfel celulele vor regenera zonele cerebrale afectate.”
Despre ce atacuri vorbesc ăştia, nene? Noi muncim, nu gândim! ’raţi ai dracului voi şi cu capitalismul vostru că numai belele ne-aţi adus! Hahaha!

„Infiltrat marţea trecută în computerele din întreaga lume, un vierme informatic a atacat deja 9 milioane de computere. Virusul, propagat prin intermediul reţelelor slab securizate, al memory stick-urilor sau al computerelor fără update al sistemelor de securitate, a fost descoperit încă din luna octombrie a anului trecut. Programul maliţios care s-a strecurat sub denumiri precum Conficker, Downadup sau Kido a fost întâmpinat încă de atunci de către cei de la Microsoft, însă cu toate astea a reuşit să atingă vineri 3,5 milioane de computere din întreaga lume. Între timp, cifrele au căpătat amploare, ajungând la 9 milioane de computere.” Scrie tot în paginile ziarului Cotidianul .
Tot ce sper eu este să fi ajuns şi pe serverul firmei la care am lucrat! Hahaha. Dacă încă nu…am un stick, să dau o căutare pe Google după Kido. Ce nu înţeleg eu este, ce ia luat atâta timp? Sau de sărbători şi viermele a petrecut cu familia sau în blocajele de pe Valea Prahovei?

M-am liniştit, tot după ce am mai citit un articol din Cotidianul : „Persoanele care consumă multă cofeină din surse precum cafeaua, băuturile energizante şi anumite tipuri de ceai sunt predispuse să aibă halucinaţii, arată un studiu al oamenilor de ştiinţă britanici. Echivalentul a şapte ceşti de cafea instant pe zi triplează şansele de a suferi de vedenii sau de a auzi voci care nu exist.”
Asta explică multe. Merg să-mi mai fac o cafea şi în loc de apă am să folosesc direct Red Bull şi ca să fiu sigur, cafeaua am să o torn peste un ness bine frecat. Nu vorbiţi toţi deodată că nu suntem la OTV! Hahaha!
Apropo OTV, Magda Ciumac este tot dispărută, Diana a revenit la statutul de „moartă” şi Tolea a luat copilul. Ca să se termine odată povestea, sper ca la recurs să apară Magda reprezentată de avocata (dispărută) Elodia!

Celălalt subiect hot pe care l-am ocolit cu eleganţă este cel legat de legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi lesbiene. Mare lucru n-ar fi de spus, mi-am amintit de un banc care circulă de ceva vreme: Am biruit! Dar nu ne vom opri aici, continuăm lupta până când nu o să fie doar legal, ci direct obligatoriu! Hahaha!

Pe Mediafax am dat şi de această ştire: „Cea de-a 17-a ediţie a festivalului Sziget , care se desfăşoară anual la Budapesta, pe insula Óbudai de pe Dunăre, va avea loc anul acesta între 12 şi 17 august, se arată pe site-ul oficial al evenimentului.
Chiar dacă line up-ul festivalului nu a fost încă stabilit, abonamentele pentru ediţia din 2009 a evenimentului au fost puse deja în vânzare.”
Anul trecut am ratat R.E.M. , Sex Pistols şi Serj Tankian şi acum doi ani Nine Inch Nails, mai am amintirea lui David Bowie, Apollo 440, Faith No More, Rammstein, Motorhead sau Rollins Band. Cine are posibilitatea, să nu rateze festivalul! Să nu ziceţi că nu aţi ştiut din timp!

Din Adevărul am citit iar despre Loterie : „Licitaţia pentru imaginea Loteriei trebuie reluată, ca urmare a deciziei instanţei. Loteria Română este implicată ­într-un scandal legat de suspiciunea măsluirii licitaţiei organizate pentru realizarea imaginii instituţiei.Contractul este evaluat la 900.000 de lei.” Ei, într-un an atât de incert financiar, într-un moment în care bugetele pentru publicitate nici la marile firme încă nu au fost alocate, la Loterie e o pâine grasă de mâncat. Ştiam eu de ce nu joc la 6 din 49 şi eliminând cifra 4, mă rezum la plăcerile unui 69. Şi cu bani, şi cu sufletul în rai şi cu reclama bine făcută, nu se poate!

natura le aşează pe toate perfect

M-am învârtit puţin şi prin blogosferă. Cabral plânge după vremurile în care curgea publicitatea la televiziuni cu nemiluita. Lucrez – pardon, şomez, hahaha – în publicitate, ştiu despre ce vorbeşte. Şi să nu fiu nici înţeles aiurea, Cabral îmi este simpatic. Dar n-am să plâng nici după Van Damme, nici după Jackie Chan, nici după multe alte filme şi aşa re-re-re, redifuzate, cum nici după „şhăurile” de doi bani care au populat ecranele televiziunilor în ultimii ani. Calitatea nu mai este de mult un criteriu nici de achiziţie, nici de producţie. Să nu uit să scot bateriile din telecomandă înainte să curgă acidul din ele pe canapea.  La şters praful nu mă înghesui. Şi nu, nu dansez pentru nimeni nici în ruptul capului!
Am dat peste un text sensibil al lui Tudor Chirilă despre…femei. „Love is in the air…”  Aşa a fost în 1978, aşa a fost şi-n 2008 şi aşa o să fie şi în 2018. Iubirea nu a dispărut, chiar dacă a „prins” altă formă sau expresie, chiar dacă unii cred că este „cool” să fi „macho”. Noi bărbaţii suntem dependenţi de iubire, de femei. Iubesc femeile fiindcă înainte de toate le respect. Fără nicio legătură cu Tudor, mi-am amintit că nu-mi plac „sofismele”, adică chestiile astea de fiţe gen: „eu nu mi-o trag niciodată, eu fac dragoste”. Asta înseamnă că atunci când aprind un beţigaş parfumat sau o lumânare aromată, sunt dea-dreptul tantric?

Noua „chestie” trandy: eşti sau nu eşti pe Twitter?

La un moment dat am să dispar, trag o tură rapidă până la Braşov să-mi recuperez o diplomă de mult pierdută. N-am halat de baie şi mă gândeam să o atârn pe uşă… Să aveţi o zi faină!

salutări de pe planeta albastă

Posted on by — 4 Comments ↓

Sunt artişti care nu ne lasă indiferenţi. Mai uităm de ei, ne ia valul sau rămânem blocaţi în trafic, ne părăseşte iubita sau ne face dobitoc şeful, mă rog, se întâmplă tot felul de lucruri cu noi şi cu viaţa noastră, uităm şi să mai schimbăm muzica pe mp3 player sau pur şi simplu nu mai avem timp, apoi într-o dimineaţă rece, într-o discuţie banală la o bere sau într-o seară înecată-n fum, brusc ne amintim de o melodie sau un artist, aşa aiurea, tot atât de aiurea cum pentru o vreme am uitat de el.
Cam aşa mi-am amintit de Peter Gabriel şi am descoperit albumul „Big Blue Ball”, un disc realizat cu aportul unui şir lung de invitaţi şi prieteni al artistului.
Gabriel şi Tony Banks au format grupul Genesis în 1976 şi cele 6 albume, „From genesis to Revelation” (1969), „Trespass” (1970), „Nursery Cryme” (1971), „Foxtrot” (1972), „Selling England by the Pound” (1973) şi „The Lamb Lies Down on Brodway” (1974) le-au adus faima şi recunoaşterea publicului şi a criticii. Ultimul disc, un concept 100% Gabriel a produs şi ruptura între artist şi restul grupului. Gabriel le-a cam luat faţa colegilor şi asta a creat tensiuni şi a scos la iveală rivalităţi. Plecarea solistului vocal în opinia multora a prevestit finalul formaţiei, dar din fericire şi formaţia a reuşit să se remanieze prin mutarea bateristului Phil Collins la microfon şi Peter Gabriel şi-a construit o carieră individuală de succes.
Primele patru albume solo, „Car” (1977), „Scratch” (1978), „Melt” (1980) şi „Security” (1982) sunt materiale experimentale, sofisticate şi prin natura lor, destul de dificil de digerat. Discul de debut, produs de celebrul Bob Erzin, supranumit şi „producătorul producătorilor” conţine o piesa de succes ca „Solsbury Hill” (despre despărţirea de formaţia Genesis) şi este un disc ce chiar dacă se menţine în aria albumelor Genesis, arată multitudinea de idei care-l caracterizează pe Gabriel. Colaborarea cu chitaristul din King Crimson, Robert Fripp se face simţită mult mai pregnant pe al doilea disc, pe „Scratch”, un disc considerat de critică mai întunecat, mie însă mi se pare mai dinamic şi mult mai închegat ca debutul. Maturizarea ca artist al lui Gabriel este evidentă cu al treilea disc, „Melt”. Se evidenţiază şi atracţia artistului pentru aşa numita muzică „World”, adică Etno, Gabriel introducând multe percuţii şi sonorităţi „exotice”. Discul conţine piese devenite faimoase ca: „I Don’t Remember”, „Games Without Frontiers” sau „Biko” . Un alt mare câştig este cooptarea solistei Kate Bush. „Security” este unul din primele albume imprimate complet digital. Gabriel experimentează din plin noua tehnologie, tot discul transpiră sunete sintetice şi samplate. Eticheta de „Rock Progresiv” atribuită artistului se risipeşte definitiv şi se foloseşte termenul de „New Wave” şi „Rock Experimental”. Este un disc destul de întunecat, multe teme meditative, expresii ale căutărilor interioare. Piesa care se evidenţiază şi în formă de single este „Shock the Monkey” . Aceste prime 4 albume au apărut iniţial fără titluri, respectiv toate fiind auto-intitulate „Peter Gabriel”, ele fiind numerotate apoi în funcţie de grafica coperţilor au primit respectivele titluri neoficiale. În 1980 apare şi „Ein Deutsches Album”, variantă în limba Germană la discul 3 şi în 1982 „Deutsches Album”, variantă în limba Germană al discului 4 cu anumite piese remixate.

Ar merita probabil o discuţie separată şi coloana sonoră a filmelor „Birdy” ( 1985) şi „Passion: Music for The Last Temptation of Christ” (1989).
Urmează seria albumelor „So” (1986), „Us” (1992) şi „Up” (2002) întrerupte oarecum doar de proiectul „OVO” din 2000. „So” este probabil cel mai de succes album datorită şi abordării mai „Pop”, mai accesibile şi al aportului MTV-ului. Cu toate acestea, Gabriel nu renunţă la experimente, discul este complex şi nu face rabat de la calitate. „Red Rain” este rezultatul unui vis avut de Gabriel în care înota într-o mare roşie. Videoclipul piesei „Sledgehammer” a câştigat premiul MTV al anului 1987. Este o piesă ce combină ingenios elemente de Funky şi Motown cu abordarea şi stilul World Music. În „Don’t Give Up” fascinează Kate Bush, o piese pline de vibraţie şi emoţie. „That Voice Again” are amprenta percuţiilor şi sunetelor ambientale şi de World Music. „In Your Eyes” este încă o piesă sentimentlă cu o uşoară nuanţă de Gospel. „Mercy Street” o readuce pe Kate Bush, muzica este discretă, ambientală şi misterioasă. Aranjamentul rafinat şi aerisit, simplitatea construcţiei o face deosebită. „Big Time” readuce feelingul de Pop şi  Dance al anilor 80 şi este o parodie extrem de reuşită. „We Do What We’re Told (milgram’s 37)” evocă pentru moment partea mai întunecată şi experimentală a artistului ca „This Is the Picture (excellent birds)”, o colaborare cu Laurie Anderson, să încheie în ton mai optimist albumul.
„Us” este fratele geamăn, dar nu copia la indigo a precedentului material. Discul conţine explozivul „Steam”
şi „Kiss That Frog” cu aceea combinaţie de Motown sănătos cu elemente moderne, „Digging In The Dirt” care este un imn Rock mulat pe construcţia ambientală şi instrumentaţia caracteristică World Music-ului, dar şi sensibila, senzuala  „Blood Of Eden” , o frumoasă diagramă a vieţii şi a relaţiei femeii cu bărbatul. Albumul a fost realizat cu un lung şir de colaboratori cu renume: Sinéad O’Connor, Shankar, William Orbit, Brian Eno, Peter Hammill, etc. Turneul care a urmat „Secret World Live” a fost lansat pe CD şi DVD şi reflectă perfect spiritul creativ al punerilor în scenă a muzicii în regia şi coregrafia lui Gabriel.
„Up” este cel mai întunecat produs semnat Peter Gabriel, nu întâmplător subiectul central al discului fiind moartea, dincolo de asta, în profunzime este vorba despre călătoria omului şi al spiritului prin şi dincolo de viaţă. Muzica oscilează între răbufnirile electronice furioase şi disonante ce împing sunetul spre Rock-ul Industrial păstrând tradiţionalele orchestraţii ambientale, progresive. 5 piese sar de 7 minute, 4 de 6 şi doar finalul, „The Drop”, pică sub 3 minute. Este un album tensionat şi dificil, cu toate acestea Gabriel dirijează perfect emoţiile şi dozează suficiente momente de respiro ca ascultătorul să rămână conectat tot parcursul albumului indiferent de experimentul în care se aventurează artistul. Sunt piese zgomotoase şi întunecate ca „Darkness” care deschide albumul sau următorul track „Growing Up”. „Sky Blue” este o piesă la care Gabriel afirmă că a lucrat peste 20 de ani şi cu frumoase partituri corale. „No Way Out” rămâne în zona de plutire: „Swimming around in a plastic bag…” „I Grieve” e tot o piesă la care s-a lucrat din 1998 şi Gabriel neagă ori ce legătură cu evenimentele de pe 11 septembrie. Şi în această piesă corul primeşte un rol important iar piesa se desface încet ca petalele unei flori la răsăritul Soarelui. Primul extras single al albumului, „The Barry Williams Show” este o piesă apăsată, cu uşor spirit Jazzy şi Down-beat, iar textul face referinţă la reality talk-show-uri gen Jerry Springer.  „My Head Sounds Like That” este o călătorie abstractă pe o temă minimalistă şi în notă ambientală, cu un refren zgomotos şi mecanic ca „More Than This”, al doilea extras single să fie cea mai „veselă”, cea mai ritmată piesă a albumului. „Signal to Noise” este încă o călătorie printre sunete şi zgomote abstracte, piesa a creat anumite probleme, solistul vocal Nusrat Fateh Ali Khan, a decedat în cursul înregistrărilor şi Gabriel a fost nevoit să asambleze partitura finală din imprimări anterioare. Finalul albumului, „The Drop” este doar pian şi vocea lui Gabriel:

„moving down the fuselage
toward the open door
catch you looking down outside
to see what lies ahead
one by one
you watch them fall
fall through cloud
one by one
you watch them fall
no idea where they’re going
but down

where they’ve gone
where they’ve gone

watching as the sun goes down
i sit inside this plane
notice how the city lights
are like the nerves inside the brain

one by one
they’re going out
you watch them dim

one by one

you watch them fall
and wonder where they’re falling to”

Lista colaboratorilor lui Gabriel la acest album este din nou impresionantă: Shankar, Peter Green, Tony Levin, David Rhodes, Manu Katché, etc plus Blind Boys of Alabama, Dhol Foundation şi London Session Orchestra. Prin intermediul lui Bob Erzin, ulterior multe piese au fost remixate de Trent Reznor şi Elbow, materiale care au apărut ca B-side-uri sau pe coloane sonore.
Albumul acesta nu merită desfăcut pe bucăţi, este un întreg ascultat de la cap la coadă şi chiar dacă nu există nicio referire în acest sens, eu zic că cele trei albume au o strânsă legătură şi împreună compun o călătorie filozofică şi spirituală, exact cum cele 22 de cărţi din Arcana Mare a Tarotului punctează naşterea viaţa şi moartea (transformarea sau împlinirea, desăvârşirea) unui om. Este doar o idee. Dar nu-mi dă pace şi am să mai studiez „problema”.

bigblueball_01

„Big Blue Ball” este un disc de echipă. O călătorie în lumea muzicii tradiţionale de pe glob, dar şi în lumea muzicii contemporane. Dacă există o punere „pe tapet” a ceea ce este în fapt „World Music”, cred că acest album poate fi considerat un etalon.
„Whole Thing” îi aduce împreună pe Francis Bebey, Alex Faku, Tim Finn, Peter Gabriel, Karl Walllinger şi Andy White. Este o piesă Pop îmbrăcată în instrumentaţie colorată.
Natacha Atlas, cântăreaţa de origine belgiană şi cunoscută pentru combinaţiile hibride dintre muzica arăbească şi africană cu muzica electronică, împreună cu Hossam Ramzy şi Neil Sparkes aduc piesa „Habibe” (my beloved – iubitul meu).
„Shadow” este o incursiune în muzica africană într-o manta latină prin intermediul lui  Juan Canizares şi a lui Papa Wemba.
„Altus Silva” este numele latin pentru Deep Forest şi aliniază pe lângă membrii acestei formaţii nume ca Joseph Arthur, Ronan Browne, James McNally, Larla O Lionáird şi Vernon Reid.
„Exit Through You” îi aduce lângă Gabriel pe Joseph Arthur şi Karl Wallinger, este o piesă în tradiţia Gabriel, instrumentaţie rafinată, sonorităţi amestecate, dar deloc disonante.
„Everything Comes From You” este o piesă lentă, cu iz Celtic interpretată de Sinead O Connor, Richard Evans, Joji Hirota, Sevara Nazarkhan şi Guo Yue.
O variantă la „Burn You Up, Burn You Down” a apărut deja în 2003 pe discul compilaţie „Hit” a lui Gabriel, aici este redefinită de către Billy Cobham, Peter Gabriel, The Holmes Brothers, Wendy Melvoin, Arona N diaye şi Jah Wobble. Este un Rock sănătos cu refren Motown, amprentă deja tradiţională a artistului.
„Forest” îi aduce împreună pe Levon Minassian, Arona N Diaye, Vernon Reid şi Hukwe Zawose şi este un amestec reuşit de ritmuri şi sunete Orientale cu beat-urile Electro şi Samplere iar „Rivers” îi are ca protagonişti pe Vernon Reid, Marta Sebestyen şi Karl Wallinger, este o incursiune în muzica Indiană pe o construcţie ambientală.
„Jijy” combină ingenios muzica neagră tradiţională cu infuzia muzicii afro-americane, Blues şi Rock prin intermediul lui Arona N Diaye, Rossy şi Jah Wobble.
Piesa de titlu, „Big Blue Ball” interpretă de Peter Gabriel, Manu Katché şi Karl Wallinger este un „cântăcel” Pop cu parfum Irlandez, un final plăcut pentru un disc foarte colorat şi reflecţia fidelă a unei lumi la fel de colorate în care trăim.

Discul a fost lansat cu două coperte diferite, dar conţinut audio identic. Pentru variantele de download în Anglia s-a adăugat un remix al piesei „Whole Thing” iar în America al piesei „Habine”. La acestea se mai adaugă şi un filmuleţ „Story of the Big Blue Ball, Pt. 1”.
Pentru 2009 artistul promite un album proaspăt…Aştept.

bigblueball_02

Să aveţi o noapte aromată!

“Saw a group of people forming
Round a figure lying down
And someone runs to make a phone call
And the man kneels on the ground
The man kneels on the ground
There’s a tightening in my chest
I know that I’m drawn in
Oh God let it not be you

Don’t leave us
Don’t leave like this
Don’t leave me here again
I’m not quitting on you
No one else
You’re not quitting on us
No running out

The colour in your shirt is darkening,
Against the paleness of your skin
I remember how you held the goldfish
Swimming around in a plastic bag
Swimming around in a plastic bag

You held it up so high
In the bright lights of the fair
It slipped and fell
We looked everywhere

Don’t leave us (your eyes are bright, your blood is warm)
Don’t leave like this (your heart is strong, you’re holding on)
Don’t leave me here again (I feel your pulse, I hold your hand)
I’m not quitting on you
There’s no one else
You’re not quitting on us
There’s no way out
No way out

Don’t leave us
Don’t leave like this
Don’t leave me here again (I feel your pulse, I hold your hand)
I’m not quitting on you
There’s no one else
You’re not quitting on us
No running away no way out”

pasăre sau…păsărică?

Posted on by — 29 Comments ↓

Temele fierbinţi ale momentului sunt legate de tot felul de personaje umflate cu pompa sau scoase de sub unghii de tot felul de jurnalişti şi redactori ajunşi şi ei în jenanta ipostază de vedetuţe sau starlete făcătoare de celebrităţi trecătoare. O lume ameţită şi ameţitoare, lumea în care la Balc se vânează ca-n evul mediu, fotbalul se joacă cu valiza, tinerii la şcoală se fugăresc cu săbii ninja în loc să înveţe, oamenii dispar fără urmă, guvernele sunt compuse din politicieni oportunişti şi nu din specialişti, copii sunt vaccinaţi cu seruri experimentale, traficul este blocat, autostrăzile cresc cu un metru doi pe an, leul se prăbuşeşte în umbra economiei îndopate cu credite fără acoperire, ruşii se joacă cu robinetul de la gaz, în Gaza Hamasul anunţă armistiţiul prin intermediul rachetelor lansate asupra Israelului, Obama preia fotoliul de la Casa Albă, dar şi o Americă în plină criză…

„Magda – dispărută, Diana – ucisă, Tolea – infractor” – scria ieri seară pe ecranul de la OTV, erau şi fotografiile celor trei personaje într-o coloană pe toată partea stângă a ecranului, sus într-o bandă „ştirea senzaţională” a serii care zău n-am citit care era, jos încă două sau trei benzi, una cu ştiri, alta cu numere de telefon, alta cu sms-urile primite de la telespectatori, în partea dreaptă a ecranului era afişată grafica cu votul prin telefon al telespectatorilor legat parcă de dispariţia amintitei Magda…În puţinul spaţiu rămas pe mijlocul ecranului se desfăşura eternul „în direct” Dan Diaconescu, invitaţii şi colaboratorii săi. În colţul din stânga sus s-a mai găsit puţin loc pentru sigla postului şi undeva sub pozele amintite a mai fost înghesuită şi sigla emisiunii. Toată lumea vorbea deodată, erau şi două sau trei voci distorsionate prin telefon ale căror nume erau şi el afişat pe mijlocul ecranului… Nimeni nu înţelegea nimic, dar fiecare încerca să vorbească, să strige mai tare ca celălalt în timp ce Dan Diaconescu prezenta tabelul cu noua audienţă record înregistrată cu o noapte înainte. Am navigat mai departe liniştit că măcar misterul de acum câteva seri s-a lămurit: „Diana a fost sinucisă sau a fost omorâtă?”

Lăsând proştii şi prostiile la o parte, mă gândesc la modul cel mai concret ce înseamnă recesiunea. Vom avea parte de mai puţine starlete, filozofii de talk-show, specialişti ad-hoc sau trend-setteri oportunişti? Politicienii o să-şi vadă de treabă şi în sfârşit vom avea un Guvern funcţional şi un Parlament eficient? Vom muncii mai mult şi mai conştiincios? Cred că nimic din toate acestea… Şi mai cred că nimeni nu priveşte în mod serios problema. Nu că aş face-o eu sau am să o…fack. Da’ aşa, ca idee…
Cred că am ajuns în acest punct mort din cauza aroganţei cu care tratăm tot şi toate, superficialitatea cu care trecem peste ori ce. Nu are nicio legătură, da’ mi-am amintit: Isus sau Buda au arătat cu mii de ani în urmă soluţii alternative la actuala criză (probabil previzibilă) dar nici Creştinii, nici Budiştii nu i-au luat foarte-n serios şi au tratat cu…superficialitate problema.
E simplu să afirmi că nimeni din cei care ar fi putut face ceva, nu au făcut-o, dar eu întreb ceva mai simplu şi – în idioţenia mea remarcabilă – zic că de bun simţ: noi, noi ce am făcut? Fiecare din noi. Fiecare în adâncul său ştie răspunsul concret. Nimic. Să fim serioşi! Recesiunea pentru mulţi probabil înseamnă că nu o să mai comande pizza de pe internet, ci o să-şi facă din nou macaroane cu brânză singuri acasă. Iar cei care şi până acum au mâncat macaroane cu brânză făcută acasă, în cel mai rău caz o să o pună de o mămăligă. Mare brânză! Asta spuneam: nu tratăm problema serios şi nici nu o vom face.
Criza o să-i oblige pe unii dintre noi să lase maşina acasă când sunt nevoiţi să se deplaseze 1 km şi să ia tramvaiul sau să o ia pe jos. Cei care încă nu au al 3-lea televizor în bucătărie şi al 4-lea în baie, poate nu mai „prind” credit şi renunţă la idee. Poate nu voi mai fuma 27 de ţigări pe zi şi doar 19…Poate.
Cred că această criză este pozitivă şi necesară. Totul e să ştim ce să facem cu ea. Este momentul în care angajatorii ar putea să scape elegant de angajaţii leneşi, incompetenţi şi ineficienţi,  afacerile de carton o să dispară şi ele, este un moment în care după 19 ani s-ar putea face curăţenie.
Mă întreb doar câte din cele ce s-ar putea face se vor şi realiza? Oportunităţi am mai avut şi le-am ratat cu indolenţă. Şi o să mai ratăm câteva… suntem geniali la asta! Cred că putem vorbi liniştiţi despre un colaps moral. Problema este că doar o să vorbim şi de această dată, apoi schimbăm cu lejeritate programul din telecomandă.
Nu am crezut şi nu cred în soluţiile globale. Nu cred că vine nimeni nici să-mi facă treaba, nici să-mi rezolve problemele. Fiecare v-a fi nevoit să-şi înfrunte problemele şi să le rezolve. Cred că de asta ne şi temem cel mai mult…

Oare pasărea albastră a fericirii este o păsărică roz? Eu am stoluri…