Home › Posts tagged bla bla bla › Page 43

bla bla bla

şase! 666

Posted on by — 22 Comments ↓

Mă uitam ce mai este prin blogosferă, ce pot să citesc fiindcă cursul de Introducere în sistemul Mass-media nu mă atrăgea deloc. Astfel am dat peste aceleaşi  paşapoartele biometrice, am călcat în pete de petrol amestecate cu corupţia mioritică, m-am împiedicat de argumente pro şi contra pornografiei şi m-am blocat în spinoasa problematică a stocării datelor confidenţiale de către operatorii reţelelor de telefonie mobilă. La naiba, plictiseală mare! Poate totuşi ar fi bine să mă concentrez asupra cursurilor, o fi un semn?
Nu ştiu de ce-l caută unii pe Dumnezeu pe internet. Sau de ce-l caută pe draq în paşapoarte? Nu înţeleg nici ce caută ei pe prima pagină a WordPress-ului. Pe bune! Dacă mai văd mulţi pseudo-preoţi, cruci şi predicatori voluntari, am să borăsc pe tastatură. Asta aşa, de dragul divertismentului.
Mi-am amintit de anii 90 când anumite publicaţii îşi făceau vânzarea pe seama „Rockerilor Satanişti”. Cum dispărea o găină printr-un cătun uitat de lume, era clar că fa fost victima unui ritual Satanist la miez de noapte. Acum dacă un adolescent sare de pe bancă şi îşi scrânteşte glezna, este etichetat „Emo”. Nu vreau nici să bagatelizez, nici să minimalizez anumite probleme, unele chiar grave, dar vreau să spun că de fiecare dată se judecă lucrurile superficial şi de multe, prea multe ori îşi dau cu părerea persoane paralele cu subiectul. Uneori am impresia că toată lumea din jurul meu are diplomă-n sociologie, psihologie şi ştiinţe politice şi economice cel puţin. Mai nou şi-n inginerie şi în genetică. Plus teologie. Mă bântuie şi o imagine teribilă precum mulţi nu sunt în stare nici să se şteargă la fund, dar n-au nicio jenă să se mânjească la gură.
Nu, nu m-am găsit „io” nici acela mai deştept, nici cel a tot ştiutor. La matematică sunt chiar bâtă, dar dacă mă gândesc mai bine, nu prea mă pricep la nimic. Sunt cam prost, dar asta am mai spus-o şi parcă au spus-o şi alţii. Hahaha!

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul este cea mai veche carte a Noului Testament. În linii mari s-a acceptat ipoteza conform căreia ea a fost scrisă la sfârşitul anilor 60 secolul I. e.n. şi probabil în anii 90 a fost redactată din nou.
Astfel revelaţiile se referă la evenimentele ultimului an al domniei împăratului Nero (54-68 e.n.) şi al prigoanei asupra primilor creştini, respectiv la căderea Ierusalimului (70 e.n.) şi înăbuşirea primei revolte iudaice împotriva romanilor în timpul domniei împăratului Domiţian (73 e.n.) şi al noilor represarii împotriva creştinilor.
Despre Ioan Teologul nu se cunosc foarte multe lucruri. Se presupune că a fost fiul unui pescar din Galileea şi a devenit posluşnic al lui Ioan Botezătorul. Aşa a ajuns să-l cunoască şi să-l urmeze pe Isus, devenind unul din cei 12 apostoli şi alături de Petru, unul din favoriţii acestuia.
În timpul domniei lui Domiţian a fost trimis în surghiun pe insula Patamos şi acolo a avut revelaţia despre sfârşitul lumii. Se presupune că a avut o viaţă lungă, a trăit 100-120 de ani şi a murit pe insula Efes.
Sunt însă alţi cercetători care atribuie Apocalipsa lui Ioan Gură de Aur…
La începutul erei noastre, în literatura iudaică au apărut o serie de scrieri numite apocalipse. Sunt peste 15 astfel de scrieri ajunse până la noi, dar numai Apocalipsa Sfântului Iaon Teologul a fost acceptată de către Biserică şi este scrierea care face legătura între Vechiul şi Noul Testament.
Simbolismul Apocalipsei a stârnit dea-lungul secolelor multe discuţii, cele mai aprinse fiind legate de versetele în care este amintit şi „numărul Fiarei” – 666.

„Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.
Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.
Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” (13. 16,17 şi 18 )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jBs33lXH06M]

Alfabetul ebraic este format din 22 de litere, fiecare literă având şi un echivalent numeric. De exemplu: A=1, B=2, G=3, D=4, H=5, etc.
Una din cele mai răspândite scale de corespondenţă a literelor şi cifrelor este:
A=1, B=2, C=7, D=4, E=5, F=8, G=3, H=5, I=1, J=2, K=2, L=2, M=4, N=5, O=7, P=8, R=2, S=3, T=4, U=6, V=6 şi Z=6.
În numerologie se operează cu cifrele de la 1 la 9. Indiferent de valoarea sa fiecare număr putând fi redus la o singură cifră cu ajutorul adunări „naturale”: 12=1+2=3, 35=3+5=8 sau 49=4+9=13=1+3=4 etc.

O altă cale de codificare este aşa numitul sistem Atbash. Este primul cifru prin substituţie prin care litera A devine Z, B=Y, C=X, D=W, E=V, etc. Este un cifru uşor de spart care are o singură cheie posibilă, un cifru cu substituţie monoalfabetică. Totuşi, aceasta s-ar putea să nu fi fost o problemă la timpul când a fost creat şi folosit.

Cifrare şi descifrarea… Se caută chei şi coduri Biblice şi se descoperă sensuri noi şi revelaţii profetice. Se scriu mii de cărţi, apar ipoteze noi şi teorii. Codul lui DaVinci.  🙂
Dea-lungul timpului acest apocaliptic 666 i-a fost atribuit pe rând lui Nero, Napoleon şi Hitler… sau lui Bill Gates.  Dar şi codului de bară sau a celor trei w-uri din „pragul” internetului.
În sistemul codului de bară, tipurile UPC-A şi EAN-13, acestea fiind cele mai utilizate,  deţin în mod invariabil, pentru orice produs, trei perechi de linii uşor prelungite care se citesc în memoria computerului prin cifra 6. Aceste linii se numesc caractere de siguranţă sau bare de protecţie (Guard Bars) şi servesc la recunoaşterea de către calculator a sistemului bar code. Cu alte cuvinte, la citirea codului, calculatorul detectează mai întâi prezenţa celor trei guard bars, care, decodificate alcătuiesc în mod invariabil, pe toate produsele, numărul 666!
Apelând din nou la numerologie W=6 şi astfel www-ul se transformă şi el în 666…

Un cotidian American relata o descoperire surprinzătoare făcutaă de câţiva informaticieni. Ei şi-au dat seama că numele complet a lui Bill Gates, convertit în limbaj ASCII (pentru Interchange), standard informatic, pe bază de cifre, se transforma în 666, adică exact numărul diavolului. Două produse de succes ale lui Microsoft – Windows 98 şi MS DOS 6.21 – dau acelaş rezultat…

B = 66
I = 73
L = 76
L = 76
G = 71
A = 65
T = 84
E = 69
S = 83
I = 1
I = 1
I = 1__ = 666

MS-DOS 6.21  = 77+83+45+68+79+83+32+54+46+50+49 = 666
WINDOWS 95  = 87+73+78+68+79+87+83+57+53+1= 666

Este un subiect epuizant şi inepuizabil. 🙂

Dacă-l căutăm pe Dracu undeva, cu siguranţă îl vom găsi.

Da’ până vine Apocalipsa mai am de dat nişte examene şi un 5 mâine, cinci fiind cifra planetei Mercur iar eu sunt un tip Mercurian, ar fi un rezultat satisfăcător… Gata cu pauza, înapoi la învăţat! Ne vedem nu la vară ci în 21.12.2012! Hahaha! În ce zi suntem? Şase??! Coincidenţa dracului!

ciunga

Posted on by — 26 Comments ↓

Mestecăm ciunga şi înghiţim în sec. De câte ori cineva deschide gura, primeşte o ciungă. Nu ţine de foame, dar mesteci la ea pe-ndelete şi te ţine ocupat. Faci balonaşe… „Acelaşi gust, fără zahăr”?

Nici gândul că Statul Român ar putea repeta figura frumoasă Petrom – O.M.V. şi-n variantă maritimă nu mi s-a uscat în colţul creierului şi a şi răsărit scandalul Sterling.

„Contractul iniţial de concesiune al perimetrelor Pelican şi Midia a fost atribuit, în 1992, în timpul Guvernării Stolojan, firmei Enterprise Oil, care a devenit, astfel, prima companie străină care fora în zona maritimă a Româ­niei. În 1997, Enterprise Oil a renunţat la concesiune, în urma acutizării diferendelor dintre România şi Ucraina refe­ritor la delimitarea platformei marine. În 2006 Sterling a deve­nit unic concesionar, prin achiziţia a 80% din drepturile asu­pra perimetrelor Pelican şi Midia de la partenerul său, Talisman Energy. Prin Hotărârea de Guvern 1446 din 12 noiembrie 2008 s-a aprobat al XI-lea act adiţional, de 42 de pagini, la Contractul de exploatare şi împărţire a producţiei pen­tru perimetrele Pelican şi Midia.” (sursa Gândul)

Desecretizarea actului adiţional conform actualelor condiţii impuse de lege nu se poate face fără acordul firmei/companiei implicate. Puţin probabil că Sterling Resources îşi va da acordul. Cât pierdem de fapt este tot atât de dificil de calculat. Am însă aşa o presimţire că gazul din platforma marină care o să ne revină nu ne ajunge nici să fierbem un ibric de cafea iar petrolul nici să alimentăm o…bicicletă.

România – Ucraina 1–0? În toţi anii aceştia lupta s-a dat pentru insula Şerpilor, teritoriu acordat conform deciziei de la Haga, Ucrainei. Dacă la acest fapt adăugăm şi contractul de concesionare a platformei marine, rezultatul final este România – Ucraina 0-2. Golul doi fiind un frumos autogol dat prin minutul 92. Nu este deloc dificil să construim o întreagă teorie conspiratistă în jurul „poveştii” în care interese străine şi „obscure” ne-au tras-o din nou, dar tare mă tem că încă o dată ne-am făcut-o cu mâna noastră.

Aceeaşi „băieţi deştepţi” care nu se satură niciodată. Nouă ne rămân resturile şi mestecatul de ciungă. Ei se îngraşă, noi ne înfigem tot mai adânc în pământ…

wringley

Tot iz de ciungă are şi povestea urmăririi penale a domnului Adrian Năstase. Mătuşa Tamara poate să-şi vadă liniştită de investiţii imobiliare şi-n următorii ani: una din proprietăţile ciungii este că se întinde. În acest caz la nesfârşit.

Dacă în ceea ce priveşte bugetarii de rând nu vor fi creşteri salariale şi s-au mai tăiat şi o serie de sporuri, lucrurile stau diferit în Parlament. Bugetul Camerei Deputaţilor a crescut cu 22% faţă de anul 2008. În semn de austeritate s-a renunţat la studioul de televiziune al Camerei şi la sera Palatului Parlamentului… La cât rahat mănâncă unii, este clar că folosesc o ciungă inodoră cu gust de usturoi!

castana fierbinte

Posted on by — 16 Comments ↓

Cu mâna cui se scoate castana fierbinte numită M.A.I.? Al treilea câştigător „fericit” scos din mânecă de P.S.D. în fragila guvernare de o lună este Dan Nica. Rămâne ceaţa demisiei lui Liviu Dragnea şi sindromul Gorbunov care torpilează nu doar P.S.D.-ul, nu doar Guvernul Boc ci tot sistemul juridic din România. Dacă mai adăugăm şi castana mitralierelor lipsă, avem radiografia exactă a competenţei şi intereselor evidente şi mai ascunse ale coruptei clase politice. S-a cam amestecat varza călită cu ciorba de fasole şi în final dacă banii n-au miros, acum putem constata că nici infractorii culoare. Politică.
M-am cam speriat când ieri la un post de televiziune, stimabilul domn Meleşcanu ne-a liniştit afirmând cu zâmbetul pe buze că el şi-a cumpărat o armă pentru auto-apărare de multă vreme. Dacă asta este direcţia în care mergem, să oprească cineva lumea, vreau să cobor!

Surle, trâmbiţe şi tot tacâmul şi la Kiev şi la Bucureşti. Decizia de ieri de la Haga a venit ca un balon salvator pentru Guvern, dar este doar încă un balon de săpun. Nu ştiu câţi calcani, pescăruşi, litri de apă sărată şi tot mai poluată am câştigat, cum nu se ştie exact nici mărimea zăcămintelor de gaz şi petrol, cifrele vehiculate fiind doar estimative. Să nu uităm nici faptul, că acest zăcământ va trebuii dat spre exploatare şi Statul Român are o istorie păguboasă în ceea ce priveşte darea spre exploatare a zăcămintelor naturale de care a dispus. Beţia cu apă rece este rezultatul găluştelor înghiţite din zbor şi ne-mestecate.
Ce cred că am câştigat este stingerea unui conflict mocnit de peste patruzeci de ani şi şansa de a normaliza relaţia cu unul din vecinii noştri importanţi.

Eurovision-ul. S-a respectat tradiţia şi iar a câştigat cine trebuia să câştige. Jenant doar pentru noi, tâmpiţii din public, moculeştii şi partoşii nu se dezmint niciodată. Anul acesta i-a venit rândul tot mai penibilului Duţă şi a unei piese sub-mediocre. Dacă cineva reuşeşte să-mi fredoneze piesa la 20 de minute după ce a ascultat 30 de secunde din ea, îi fac cinste cu un cico.

Realitatea la nivelul macadamului este alta.

Încă o vizită scurtă acasă la Braşov. M-am simţit ca un turist idiot şi rătăcit cu aparatul foto atârnat de gât. Lipsa zăpezii a gonit şi ultimii turişti veritabili, oraşul părea mai pustiu şi mai încremenit. Pistolarii invizibili nu sunt atracţie turistică nici pentru cei mai extravaganţi vânători de vampiri. Criza crizează inevitabil cetăţeanul obişnuit şi chiar şi în spatele zâmbetelor politicoase se întrezăreşte o umbră de teamă.
Cu toate acestea Braşovul rămâne…Braşov.  🙂

09-02-01_103209-02-01_104309-02-02_094809-02-03_090509-02-02_093809-02-03_088909-02-03_089409-02-02_095009-02-03_091709-02-03_092009-02-03_093009-02-03_092809-02-03_0932

Cu filtru, vă rog!

Posted on by — 4 Comments ↓

Motto: cu sapca, fara sapca, dar cu filtru sa fie!

(pagini de jurnal nefiltrate)

Nu promovez „muzica bună”, ci muzica pe care o consum. Muzica strecurată prin filtrul meu…  Muzică ne-comercială? Nimic nu este ne-comercial într-o lume a consumismului debordant. Şi cea mai întunecată formaţie de Black Metal – ca să dau un exemplu extrem – îşi are adepţii, deci se adresează unui public ţintă… Nu există muzică bună, doar muzică care ne place sau nu ne place. Gusturile nu se discută şi eu nici nu încerc să influenţez sau să modelez gusturile cuiva… Vă povestesc doar trăirile mele legate de muzica pe care o ascult.

Filtrăm realitatea, filtrăm adevărul, ne filtrăm sentimentele. Filtratul devine o obişnuinţă, este masca pe care o purtăm sau o detestăm la alţii. Minciuna este tot un filtru…

filterremixesforthedamned

Când a apărut albumul „Short Bus” în 1995 şi am văzut la televizor piesa „Hey Man, Nice Shot”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t3PUAEU7rQw]

am zis: woau! „I wish I would never met you/ Now its a little late… Thats why I say hey man nice shot/  What a good shot man/ A man/ Has gun/ Hey man/ Have fun/ Nice shot!” Albumul purta o amprentă pregnantă de Nine Inch Nails, fapt deloc întâmplător, fondatorul trupei, Richard Patrick (voce şi chitară) a fost membru al trupei de concerte a lui Trent Reznor în perioada 1989-1993 şi a părăsit Nine Inch Nails-ul în timpul înregistrărilor genialului album „The Downward Spiral”.
„Dose” al doilea single al albumului de debut arată direcţia mai Rock, mai axată pe chitară şi instrumente naturale a formaţiei decât producţiile semnate Nine Inch Nails, dar paralela rămâne, vocea lui Patrick şi abordarea sa amintesc de multe ori de Reznor.
„Short Bus” rămâne probabil cel mai viu, cel mai incisiv album al formaţiei, este dinamic, plin de energie şi răbufniri sonore, o combinaţie ingenioasă de Rock Industrial cu elemente de Hard Core şi Post-Punk.
În perioada imediat următoare, FILTER apar pe diferite coloane sonore ale unor filme, fapt care evident le creşte popularitatea. Pentru „Songs In The Key Of X: Music From And Inspired By The X-Files” livrează piesa „Thanks Bro”,„Jurassitol” „aterizează” pe discul ce însoţeşte filmul „The Crow: City of Angels”, colaborarea cu The Crystal Method pentru muzica filmului „Spawn”  naşte „monstrul” „(Can’t You) Trip Like I Do” iar pentru coloana sonoră a filmului „X Files, Fight the Future” din 1998 furnizează cover-ul piesei lui Harry Nilsson „One (Is the loneliest number)” , o prelucrare sensibilă, dar energică, caracteristică formaţiei.

Nu lipsesc nici scandalurile. Problemele legate de alcool a lui Patrick duc la scindarea formaţiei, co-fondatorul Brian Liesegang părăseşte formaţia, dar Patrick păstrează numele. În acest context apare în 1999 albumul „Titel of Record”, cel mai vândut disc de până acum al formaţiei, care conţine şi piesa cea mai de succes: „Take a Picture”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nyGU17xuf9g]

o piesă aerisită, cu chitare acustice, cu o temă foarte personală în care textul face referire la un scandal într-un avion când Patrick băut fiind s-a dezbrăcat la chiloţi… Fraza „Could you take my picture ’cause I won’t remember?” este o expresie Sudistă  care exprimă coma alcoolică, iar strigătul „Hey, Dad, what do you think about your son now?” face aluzie la faptul că tatăl lui Patrick n-a privit niciodată cu ochi buni ideea unei cariere muzicale al fiului său. Când vine vorba despre muzică, dar nu numai, fiecare înţelege ce vrea, respectiv altceva, din fiecare melodie. Eu din piesa asta am tras două concluzii: nu vreau să salvez pe nimeni şi nu vreau să fiu salvat iar pe de altă parte, sunt un avion, nu călătoriţi cu mine: prăbuşirea este iminentă! Este cinci dimineaţa, (iar) beau cafea cu whiskey şi dacă mă tem de ceva sau cineva, acela sunt eu. La Mulţi Ani! Hâc! …Nice shot, man!
Dar să revin! „Title of Record” menţine linia de Rock Industrial al trupei, „Welcome to the Fold” după un scurt intro explodează din boxe, următoarea „Captain Bligh” este la fel de dinamică şi face aluzie la ieşirile anti-sociale violente a lui Trent Reznor, „It’s Gonna Kill Me” porneşte cu acel bas fuzzat care a fascinat şi la „Hey Man, Nice Shot” şi are dinamica acelei piese iar „The Best Things” este mai electronică, pe linia  „(Can’t You) Trip Like I Do”. După amintita „Take a Picture” urmează o altă melodie liniştită, aşezată într-o albie elctronică, plutitoarea „Skinny” cu un refren ce aminteşte oarecum de coverul „One”: „Skinny/ And it will make you cry/ Skinny/ And it will make you lie/ Skinny/ And if it makes you soft inside/ Skinny/ At least you will not die”. Energia revine cu  „I Will Lead You” ca apoi să urmeze o piesă apăsătoare ca şi titlul  ei: „Cancer”.  Piesa are aportul vocal al basistei D’arcy Wretzky din Smashing Pumpkins cu care se spune că Patrick ar fi avut o relaţie. Discul rămâne în zona calmă şi cu „I’m Not the Only One” o piesă care m-a prins: „What you want/ Is something you need/ And what youve wanted/ Is something I bleed”. Finalul discului este rezervat piesei „Miss Blue” – dedicată amintitei D’arcy -, o piesă care combină ingenios acustica şi electronica, percuţiile cu sunetele sintetice şi chitara, creşte treptat ca Bolero-ul lui Ravel: „Hey you miss blue/ I hate it when you say goodbye…”

Ora opt şi optsprezece minute. Am trecut pe bere Redd’s.  Bere…filtrată. Al treilea produs Filter, „The Amalgamut” a fost lansat în 2002. Discul conţine hiturile (hahaha!) „American Cliché” o piesă furioasă şi tăioasă, construită pe ritmuri electronice şi un riff tăios de chitară şi „Where Do We Go From Here” o pisă tensionată, dar mai aşezată, ce combină momente acustice cu răbufnirile zgomotoase. „You Walk Away” care deschide albumul începe cu un ritm exotic ca apoi pas cu pas să se transforme într-un imn Rock marca Filter. „Columind” este un moment haotic, Industrialul bine amestecat cu Hard Core-ul ca „The Missing” să calmeze lucrurile şi să ne plaseze într-un vis moale şi melodios. „The Only Way (Is the Wrong Way)” – bun titlu de piesă!  – este o piesă cu o construcţie şi linie melodică care îmi aminteşte de U2 oarecum ca apoi „My Long Walk To Jail” să revină uşor pe ritmul şi linia mai Rock a formaţiei, tema simplă de chitară fiind combinată interesant cu electronică şi efecte iar vocea lui Patrick cântă şi urlă în funcţie de moment şi text. După încă o piesă dinamică, „So I Quit”, „God Damn Me” este încă o baladă liniştită şi amară, orchestrată fin. „It Can Never Be The Same” începe greoi, percuţiile au prim-planul, vocea este filtrată, chitara undeva îngropată în spatele ritmului oriental ca doar la refren să se arunce în faţă şi să puncteze. „World Today” este un experiment sonor straniu, dar o pată de culoare interesantă pe disc. Finalul, „The 4th” continuă experimentul, este construit parcă din frânturi de sunet şi totul pluteşte, n-ai de ce să te agăţi, te laşi dus spre o destinaţie necunoscută.

Îmi aprind o ţigară cu filtru, am nevoie de o pauză. Patrick între două sesiuni de dezalcoolizare are timp şi de compus muzică nouă,  astfel îi conteactează pe fraţii DeLeo din Stone Temple Pilots pentru o colaborare. Se naşte balada „A Better Place” şi formaţia Army of Anyone iar în 2006 este lansat albumul auto-intitulat. Rezultatul este un album S.T.P. cu vocea lui Patrick, un Rock American Modern cu infuzie de Grunge fără prea multe extrauri.

filterremixesforthedamned

Trec berea în planul doi în rol de extinctor şi mă re-apuc de ce a mai rămas din prietenul meu George Ballantine. Beau prea multă cafea (la filtru!), o să mă ucidă! „Anthems for the Damned” este lansat în mai 2008. Tema principală a discului este războiul cu evidente referiri la Afganistan şi Irak. „Soldiers of Misfortune” are amprenta colaborării cu fraţii DeLeo, este o construcţie acustică, dar nu lentă, cu un pregnant gust U2. Dacă e să desemnez o formaţia care a marcat determinant anii 90, inevitabil ajungem la trupa lui Bono. La un moment dat chiar şi Metallica au declarat că vor să ajungă la fel de celebrii ca U2.  Hahaha! Probabil a fost tot un moment de beţie… „What’s Next” ne readuce în sfera originală a trupei, ca „The Wake” să ne ducă într-o lume care mi-a amintit de The Perfect Circle. „Cold (Anthem for the Damned)” revine la tonalităţile U2 şi mă face să cred că Patrick îşi doreşte poate prea mult să dovedească şi să aibă succes. Este o piesă plăcută, nimic de zis, dar oarecum aşteptările legate de Patrick şi Filter sunt altele. „Hatred is Contagious” rămâne în aceeaşi zonă de Rock mai mult acustic şi aici îmi amintesc de Life of Agony… Nici piesa aceasta nu este rea, dar cumva nu este Filter. Nici „Lie after Lie” nu ne scoate din această zonă de Rock plăcut şi nici următoarea „Kill the Day”. Puţină energie şi chitară distorsionată revine în „The Take”, ritmul este alert şi refrenul ceva mai ascuţit. „Minunea” nu ţine mult, „I keep flowers Around” este o piesă minimalistă, construită pe bas şi tobe, chitara se ascunde în fundal şi doar la refren reuşeşte să se facă cât de cât auzită. „In Dreams” combină pasajele acustice obscure cu un refren mai energic, dar nu convinge. „Only you” este evident o altă baladă.  🙂 Viorile creează o atmosferă plăcută în combinaţie cu violoncelul şi chitara rece, dar nimic nou. Încheierea cu „Can stop this” este în nota experimentală a finalului albumului anterior, pare mai mult un intro decât un outro, dar nu este suficient de ingenioasă ca să rămână şi memorabilă. Nu vreau să fiu greşit înţeles, „Anthems for the Damned” este un disc bun, dar nu…semnificativ.

Pe lângă muzică, Patrick a prins gustul jurnalismului şi…implicării politice. Pe 25 august este publicat primul său editorial, „Vorbind despre război” în Huffungton Post şi de atunci are o rubrică permanentă „Filtrând Adevărul” în Suicide Girls.

Oarecum în trend (sau Trent? Hahaha!) cu Nine Inch Nails, pe 4 noiembrie a fost lansată şi varianta de remix a albumului, „Remixes For the Damned”, 15 track-uri: câte trei remixuri pentru „Soldires of Misfortune” şi „Kill the Day”, „What’s Next” şi „The Take” au câte două remixuri, celelalte piese fiind remixuri la: „Cold”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PIE0f5MCN9s]

„I Keep Flowers Around”, „Lie After Lie” şi „Only You”.  Chiar dacă remixurile nu sunt la fel de creative şi diferite ca în cazul albumelor de remix a lui Reznor şi Nine Inch Nails, discul este mai dinamic şi evident mai Electro şi mai Industrial decât albumul original.
Pentru 2009, Patrick promite un nou album, mai electronic şi mai incisiv, mai Heavy, cu mai puţine tobe naturale şi mai multe sunete Industriale. Nici nu mă aştept la altceva din partea lui. Hâc.

“A waste of time, a waste of life, a waste of youth, oh…
A waste of minds, a waste of life, and where were you? Oh…
When I look back on this, will I think I missed out?
Oh, will we end up as life’s many wrongs?
Or will we end up at all?

Lie, lie after lie
Lie after lie
Oh!

Always a crime, a waste of time, always with you, yeah
A waste of minds, a waste of life, and where were you? Oh…
When I look back on this, will I think I missed out?
Oh, will we end up as life’s many wrongs?
Or will we end up at all?

Lie, lie after lie
Lie after lie”

normalitatea. un vis urât?

Posted on by — 10 Comments ↓

În fiecare an de sărbători aud îndemnul „să fim mai buni”. Nu ştiu cu ce şi de ce ar trebui să fiu mai bun în decembrie ca-n aprilie? Trece Crăciunul, trec sărbătorile şi de fiecare dată se alege praful de promisiunile solemne, la fel cum nu rămâne nimic nici din promisiunile electorale ale politicienilor după alegeri. Nici ei nu sunt mai buni sau nici noi nu suntem mai buni decât ei şi – dureros – este firesc să fie aşa.
„În ce ţară trăim?” – este întrebarea pe care am tot auzit-o din toate direcţiile zilele acestea. Se fură armament dintr-un depozit al armatei la Ciorogărla, se desfăşoară un jaf armat extrem de violent în centrul Braşovului cu răniţi şi morţi, o tonă de cocaină confiscată la intrarea în ţară în portul Agigea, un om este bătut în metroul din Bucureşti fiindcă-i sună telefonul cu imnul unei echipe de fotbal din provincie, peste 350.000 de oameni sunt condamnaţi deja la şomaj şi creşte vertiginos numărul rău platnicilor la bănci, avem profesoare şi eleve porno şi copii care se fugăresc cu bâte şi săbii în incinta şcolilor, oamenii mor pe tărgile uitată-n holurile spitalelor, iar în ceea ce priveşte Guvernul…mai bine nu zic nimic. Şi cu toate acestea ne încăpăţânăm să susţinem că suntem buni, că ne pasă, că suntem harnici şi pioşi. Că suntem mândri.
Noul stadion „Lia Manoliu” ne costă peste 135 de milioane de Euro, vine Madonna şi Moby, printre gropile din străzile Bucureştiului poţi zării cele mai scumpe şi bengoase maşini, cluburile de fiţe sunt arhipline, avem staruri şi vedete peste tot, sexy Brăilence şi Magde Ciumac, avem Elvişi, zâne şi surprize,  personalităţi şi personaje, silicoane şi termopane, miliardari de carton, reclame luminoase şi avem paşapoarte biometrice, putem pleca încotro vedem cu ochii, se găseşte cineva să spargă asfaltul, să otrăvească fântânile şi să stingă lumina.
Privesc oraşul şi văd trei lucruri: farmacii, cazinouri şi bănci. Suntem bolnavi, viciaţi şi…cu conturi în bănci? Fast-fooduri, cârciumi şi amaneturi  la tot pasul. Şi biserici. Oh da, Allah e mare!
Trăim în ţara care este creată după chipul şi asemănarea noastră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-0xoJB5wWBo&feature=related]

Nu pot să-mi imaginez o lume nebună fără nebuni. Aştept încă dimineaţa în care să mă trezesc nebun şi să descopăr o lume normală în jurul meu. Dar asta depinde de fiecare din noi. Visez urât?

Plouă. Aştept primăvara.

31012009_0131012009_0231012009_0631012009_04

foc fără fum?

Posted on by — 17 Comments ↓

Ador sexul. Nu contează cum îi spunem, sofismele lingvistice n-au nicio relevanţă, că facem dragoste, ne-o tragem, facem sex, ne cordim, o ardem, ne frecăm, sau doamne fereşte, ne f*tem direct, important este ca faptul să se petreacă, să se consume acest desfrâu energetic şi chimic, să se întâmple lucrurile conform celor mai normale necesităţi, cât mai des, cât mai mult, în beneficiul ambelor părţi. Îmi place să savurez coniacul de dinainte şi ţigara de după. Iubesc sexul şi am şi scuza să beau ceva înainte şi să fumez după.

Eram într-un băruleţ cochet din centrul Braşovului cu ceva ani în urmă, singur la o masă şi cu două mese mai încolo era o fată tot singură. După două-trei pahare de coniac mi-am luat inima-n dinţi şi ţigara-n colţul gurii şi am abordat-o abrupt: n-ai vrea să fumezi cu mine ţigara de după? Fata s-a uitat puţin nedumirită la mine, apoi a început să râdă şi am consumat o seară agreabilă împreună. Ei, dar nu viaţa mea amoroasă este subiectul zilei!

foc fără fum?

„Avem în vedere devansarea termenului de majorare a accizelor la tutun şi alcool”, a declarat ministrul Finanţelor, Gheorghe Pogea.

Eu la sex nu renunţ! Ha ha ha! 🙂

Pe scurt, Guvernul susţine că din majorarea preţului ţigărilor cu circa 50% îşi va acoperii găurile din buget. Treabă perversă, zic eu, harababură mare. Fumătorii – teoretic – sunt discriminaţi, dar pe spinarea lor vrea guvernul să o scoată la capăt. Abia acum înţeleg şi treaba cu barurile şi restaurantele. Dacă până anul trecut exista în fiecare local măcar un colţ pentru nefumători, conform noii legi, acel colţ a dispărut, pe majoritatea spaţiilor de pierzanie scrie frumos pe uşa de la intrare: „în acest local se fumează”. Sunt fumător, dar oarecum înţeleg frustrarea nefumătorilor. Chiar dacă ei niciodată n-au dat dovadă de toleranţă şi înţelegere faţă de un amărât vicios ca mine.

Dar să revin la Guvern. Cumva ne-a intrat în sânge – ca nicotina şi alcoolul – să considerăm Guvernanţii o adunătură de proşti. Acum, la cinci dimineaţa, după un strop de coniac în cafeaua inevitabilă şi cele trei-patru ţigări fumate, m-am dumirit că treaba nu stă chiar aşa. Prima mişcare a fost asta cu fumatul la liber în toate cârciumile, a doua vine acum cu creşterea accizelor. Dar treaba este mult mai profundă! Vă mai amintiţi de scandalurile „Ţigareta” 1,2 şi câte au mai fost? În mai toate pieţele din Bucureşti se vând mii de pachete de ţigări netimbrate. Afacerea este-n floare, un pachet de ţigări costă între 2,50 şi 3,50 lei, în condiţiile în care ţigările timbrate au toate preţul peste 5 lei. Ţigările netimbrate se vând pe faţă. La chioşc, la tarabă, pe trotuar din plasele de rafie, sub ochii vigilenţi ai oamenilor legii. Păi ce, ei nu fumează?

Legat de criză nu o dată s-au făcut referiri la marele crack financiar din 1930. Acum mi-am amintit şi de Prohibiţia din anii 20, premergătoare crack-ului. Că la noi lucrurile se fac cam pe dos tot timpul, nu mă miră. Problema cu prohibiţia este că n-a dat niciodată rezultate. Prohibiţia fiscală conduce inevitabil la evaziune. Cred că „băieţii deştepţi” stau cu baxurile pregătite şi-şi freacă mâinile satisfăcuţi.

Prostituţia şi pornografia sunt şi ele ilegale. Cu toate acestea azi-mâine cred că nu mai este colţ de stradă, scară de bloc, fără un „salon de masaj” sau un „serviciu de escorte”. La toate chioşcurile şi tarabele unde se vinde presă, este plin de reviste pentru adulţi şi cd-uri, dvd-uri cu cele mai noi şi cele mai fierbinţi producţii autohtone. Starurile şi starletele pornografiei tronează pe toate coperţile ziarelor, defilează pe toate posturile de televiziune. Cum este posibil? „Băieţii deştepţi” ştiu răspunsul.

Safe sex şi fum fără timbru.

fixaţii şi sexaţii

Posted on by — 16 Comments ↓

Plouă cu încăpăţânare. Mă eschivez: de stropi, de gânduri, de priviri sau…atingeri. Îngeri rătăciţi cu feţe oglindite în băltoacele spumoase. Uneori un zâmbet te salvează, alteori te trimite direct în iad. Prea multe drumuri şi ocolişuri pavate cu bune intenţii! Dar rămân gropile şi mă înghite golul din mine. Fixaţii şi sexaţii. A cinci-a roată şi rămaşi de căruţă într-un pseudo-picknick prelungit la marginea drumului: ne întoarcem privirea. Imagini uşor mişcate, blur-ul marilor oraşe prin perdeaua de fum, agitaţie şi sirenele disperării. Totul pare uşor distant şi străin, tot mai departe de mine… Oraşul doar mârâie şi-l traversez cu nepăsare. Cai verzi printre betoanele gri. Graffiti. Cui îi folosesc piticii de grădină? Sau piticii mei? Am “pitici” să umplu tot oraşul! Dar nu şi golul… Off-side, cartonaş galben…lovituri la liber. Sunt varză călită frate!  ’neaţa. Încerc să-mi fac o zi bună, da’ nu cu mâna mea. Hahaha! Deschid umbrela…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TvC6VS4Np4U]

În Jurnalul Naţional Am dat peste subiectul meu de sezon preferat: Eurovision-ul. „Emovision” cum spun cei doi autori, Dana Andronie şi Miron Manega. E de rău, dacă pentru un amărât de articol a fost nevoie de doi jurnalişti. Dacă-i loveşte criza şi se trece la restructurări o să rămână ziarul doar cu poze şi semnătura unuia din cei doi? Poze cu „pitzi” re-ciordite şi ele… Zău că-i păcat pentru copacii tăiaţi!
Cel mai tare lucru pe care l-am aflat din tot articolul este că: „Apropo de Emo, e nevoie să precizăm că acest gen de cultură este perceput ca o sectă de copii mai “sensibili” cu gânduri sinucigaşe! Din punct de vedere muzical, consacrarea maximă a venit prin formaţia Nirvana care, în 1992, a vândut 10 milioane de discuri ale albumului lor de debut, “Nevermind”.” Să-mi trag scaunul de sub mine! Dau repede filmul înapoi, fix până-n anul de graţie 1989 şi-n sertarul Nirvana găsesc albumul „Bleach”. Pentru cei care n-au nici film, le lipsesc şi suspect de multe sertare, le recomand utilizarea Google sau Wikipedia . Sunt abia anul I la jurnalism, da’ pentru un examen citisem ceva legat de subiect şi documentare…aşa o fi? Dau filmul de data aceasta înainte şi mă opresc la cadrul numărul doi: „Nevermind” 1991. Bun. Mi-am verificat memoria: nu m-a lăsat. Un alt mic „detaliu” ar fi că trupa lui Cobain a fost etichetată „Grunge”, cum de au ajuns cei doi să-i cupleze cu mult mai proaspătul curent „Emo”, nu-mi explic. E drept, Cobain şi-a cam găurit căpăţâna cu vesta anti-glonţ pe el – vorba lu’ Eminem – dar dacă plecăm de la acest principiu, Hendrix săracu’ o fi fost şi el Emo ca şi Jim Morrison sau Ian Curtis…
Dau din curiozitate pe Wiki şi surpriză! La „Emo” – pagina românească – prima frază este: „Genul şi cultura EMO este o sectă de copii mai “sensibili” cu gânduri sinucigaşe!” Hahaha….tăvăleală frate! Retractez, oamenii s-au documentat…Hahaha! N-au ştiut despre verificarea din mai multe surse… Se mai minunează lumea blogosferei că mulţi dau simple copy/paste-uri şi habar n-au ce postează. Să nu zic de avertismentul de pe pagina Wiki: „Acest articol sau secţiune are multe probleme.” Staţi liniştiţi, nu este nici izolat, nici singular cazul! Hahaha!

Şi eu sunt Emo. Şi Metro(u)-sexual. De fiecare dată când mă “dau” cu metroul am emoţii cine cade peste mine sau cine se freacă de mine…Holly Shit! (Ca să nu zic “Holly Cow” că se interpretează! Hahahaha!)

P.S.
1. Credeam că n-am subiect pentru astăzi. Merci Dana, merci Miron.
2. N-am nici eu tot gardul pus… Sau l-am dat jos?

3. Are cineva ţigle de vânzare?

blogăreală de seară

Posted on by — 4 Comments ↓

Bucurie, mare bucurie: „Un avocat curajos a dat în judecată Guvernul pentru suspendarea paşapoartelor biometrice.” Bâzâie, vâjâie toată blogosfera. Toţi anti-globaliştii, anarhiştii şi rebelii fără cauză, celebrează evenimentul. Sincer, cred că-i o stupizenie absolută. Pe de o parte nu cred că vor câştiga procesul, pe de altă parte cred că avocatul în pricină s-a orientat bine, a văzut oportunitatea situaţiei şi s-a gândit că iese din anonimat. Şi a ieşit. Este erou, ne-am ales cu încă un „luptător al luminii”. Argumentaţia e… „Prin obligarea noastră, a tuturor cetăţenilor români, de a accepta paşapoarte ce conţin cipuri cu date biometrice, ni se răpeşte dreptul la viaţă privată. De asemenea, consider ca prin amprentarea mea, mi se încalcă dreptul la prezumţia de nevinovăţie.” De supravegheat, suntem supravegheaţi de multă vreme, să nu ne facem iluzii. Americanii interceptau şi stocau toate comunicaţiile de multă vreme. Guvernul lor a profitat de „incidentul” de la 11 septembrie pentru a legaliza acest aspect şi sub acelaşi pretext al luptei anti-teroriste, toate statele pretins democratice au procedat la fel. Pe mine mă doare la un metru-n faţă de cip. Dacă Guvernul altă treabă n-are, să facă şi reality show din viaţa mea. Vreau parte din drepturile de difuzare… Prin Europa putem circula liniştiţi şi fără paşaport, treaba cu cip-ul e o poveste legată de eternul vis American. Eu nu-l mai am. Nu-i mai aştept şi nici nu mi-am propus să merg să văd… Gemenii. Dacă vor, să-mi bage un cip  şi-n c*r…sau şi mai bine să şi-l bage singuri!

Mi-am zis să-mi luminez şi eu seara cumva şi am căutat-o în bookmark-uri pe Curvette. Bumm! Fata şi-a privatizat şi blogul şi s-a mutat. Curvette cu punct ro mi-a amintit de C.U.R.V.E.T.T.E. scris mare din neoane colorate pe frontispiciul unei clădiri. Punct ro este primul pas? Ultimul blog e din data de 26 ianuarie şi e o mică incursiune în schi, sex şi muzică simfonică. L-am citit, dar n-am simţit nimic.

Am picat ca musca-n lapte pe blogul lui Adelina Enache. Nu mă întrebaţi cum am ajuns acolo, a fost un coşmar! Am călcat într-o pagină PSD-istă, m-am împiedicat de o blondă, m-am ridicat şi am fugit încotro vedeam cu mouse-ul. Post-ul „Nimic nu se vinde, totul se cumpără” a fost un fel de soft-drink de seară. Cum se face, respectiv nu prea se face comerţul. Vă zic eu care-i problema: patronii când vine vorba de reclamă ştiu ei exact ce şi cum vor. Deh, pe banii lor să nu le spună nimeni ce şi cum să facă! Adelina spune: „nu ofertantul hotărăşte ce vinde ci cumpărătorul hotărăşte ce cumpără.” Da, din acest motiv m-am plimbat şi eu azi prin două mall-uri câteva ore bune şi n-am cumpărat nimic… Şi încheie cum spune chiar ea, metaforic: „degeaba vrei să-ţi vinzi sufletul diavolului dacă acesta nu este interesat să-l cumpere…” Ei, asta este şi problema mea!

Săptămâna aceasta în topul Ze List pe locul 99 am găsit Rezistenţa Urbană. Am citit „scenariul” filmului „Facultatea de ROCK’N’ROOLLL!!”. Mi-a plăcut finalul.
În schimb merită studiat blogul despre distrugerea Bucureşti-ului.

Şi dacă am dat de rezistenţă:
1.    Rezistenţa Materialor (de ascultat!)
2.    Şi o incursiune documentată şi detailată în obscura istorie a Punk-ului Românesc pe pagina lui Machu Pichu.

Mai las loc de bună ziua şi pentru mâine. 🙂

Un tramvai numit Marleen

Posted on by — 20 Comments ↓

Între două rafale de vânt câţiva stropi de ploaie obosiţi îşi şterg obrazul de geamul murdar al tramvaiului. Lumină chioară, lume pestriţă, feţe obosite într-o seară zgribulită şi împroşcată cu noroi. Caut cu disperare să-mi fixez privirea pe ceva, pe altceva. N-am noroc, în seara asta nu văd nici o fesă bombată, nici o aluniţă deocheată sau măcar un toc de cizmă mai ascuţit. Mă pierd în gol, mă scufund în incertitudinea gândurilor neliniştite, în tulburiul necunoscutului şi în ceaţa ce şi-a lăsat parfumul peste mine. Sunt aici, dar nu şi prezent. Timpul parcă se aruncă în faţa roţilor de oţel şi în confuzia creată nu mai există nici trecut, nici viitor. Prezentul plumburiu mă ameţeşte. Ne amăgeşte?
Cu o staţie-două mai încolo urcă un băieţaş brunet cu un acordeon agăţat de el, priveşte-n jur neîncrezător şi îşi începe recitalul. „Minunat!” – mă gândesc şi mă dojenesc că mi-am lăsat mp3 playerul acasă. Prestaţia nu este tocmai jalnică chiar dacă muzica ţipă puţin prea tare în vagonul transformat ad-hoc într-o cutie de rezonanţă. Băiatul ajunge lângă un grup de trei cetăţeni, uşor mototoliţi de ceva alcool şi cu aer şi aere de şoareci de birou, funcţionari de bancă sau agenţi imobiliari, băieţi cu pantaloni călcaţi mai la dungă, cu cămaşa mai curată la guler, cu portofelul mai subţire, dar cu Master plastic în el. Ştiţi voi! Cu toate că mă străduiesc să nu-i aud, frânturi din discuţia lor mă zgârie pe urechi, vorbesc tare, cu superioritate despre muzică şi rezonanţă, teoretizează sunetul şi ce este în substratul sunetului. Îmi amintesc de un alt timp, un alt oraş şi o altă situaţie în care cu un prieten tot după prea multe beri, prăbuşiţi sub norii de fum, am ajuns de la o discuţie despre Jazz la fizică şi de la artă la matematică, tot o artă, dar… În fine!
Acordeonistul a ajuns în dreptul grupului de băieţi şi unul din ei i-a întins o hârtie de un leu. Altul, cu strălucire dubioasă-n privire, s-a întors spre trubadurul ambulant şi l-a întrebat: „da’ pe aia, Lili Marleen, o ştii?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GtPBv0KEQNc]

Băiatul a interpretat „ceva” cu iz de Dietrich, cu parfum de mahala şi aromă de odinioară. Trecem prin dreptul blocurilor colorate ţipător, acum înăbuşite-n beznă, încremenite şi ele parcă dintr-un alt timp şi uitate de izbelişte odată la patru ani… Gaşca îşi continuă discuţia, omul cu comanda strâmbă din nas nemulţumit, dar îi întinde băiatului o bancnotă de cinci lei, altul încă una de un leu. Vreau să mă scobesc şi eu de portofel, să scot ceva mărunţiş, moment în care observ un alt tip solid care urmăreşte toată faza zâmbitor, sprijinit de-o bară cu doi-trei metri mai încolo: giacă de piele neagră, blugi suspect de curaţi, pantofi strălucitori şi o burtă supradimensionată. Băiatul cu acordeonul trece prin faţa mea, miroase a canal şi fum, are degete lungi şi negre, pare şi mai subţire cu acordeonul vechi şi mare atârnat pe piept. Ajuns ceva mai în colo la un alt grup de călători se opreşte din mers şi ridică tonul la cântat. Umflatul cu geaca de piele se pune şi el în mişcare, se înfige-n capătul tramvaiului şi nu-şi ia ochii de pe băiat.  Îmi cade fisa, el e tartorul.
Se termină rondul muzical, băiatul ajunge la şefu’ din spatele vagonului şi-i dă toată încasările. Poate totuşi se va alege şi el cu o franzelă şi două felii de parizer… Poate.
Şi realizez că indiferent ce pantofi purtăm, nu contează câţi giga are iPodul atârnat de gât, nici ce etichetă are geaca de pe noi sau câte carduri avem în buzunar, toţi avem un pufos vigilent, un pretins înger păzitor, un ochi care ne urmăreşte şi ne…taxează. Sună aiurea,  ştiu, dar gândul acesta s-a înfipt ca un ac otrăvit în subconştientul meu, m-a trezit din amorţeală şi m-a făcut să zic: „băgami-aş p****la!”
Uite, uneori nici eu n-am nimic de spus şi nu-mi iese nimic inteligent pe gură… Şi-am promis să nu mai înjur!

vând tot!

Posted on by — 6 Comments ↓

M-am gândit şi deh, cu criza asta m-am crizat şi “io”, n-am încotro, vând tot.

Vând o pereche ciorapi, bleu închişi, abia purtaţi două zile, parfum autentic, remaiaţi o singură dată. Preţ promoţional! Vând ceas de mână, Pobeda de pe vremea lu’ bunicul, stricat, dar şic. Made In URSS, nu chinezării din acestea ieftine! Vând cheie la boxa de la subsol a vecinului de la patru. Am găsit-o în zăpadă astă iarnă, este uşor ruginită, dar este încă funcţională. Vecinul de la patru e prea bătrân să mai coboare la boxă, când o să mai coboare vreodată undeva, o să coboare mai jos şi definitiv.

În boxă am găsit şi albumul „Omagiu”, da, acela pentru Nicolae Ceauşescu, văd că-s mulţi care-i duc dorul, vând şi ditamai cărţulia, poate iau mai mult pe ea aşa decât la centrul de reciclat hârtia. Vând şi cardurile de credit, cumpărătorul să-mi achite datoriile… Vând bocancii găuriţi în talpă, dacă nu ninge sau plouă, chiar ţin de cald. Vând pijamalele, deobicei adorm ca porcul îmbrăcat pe canapea, sunt noi nouţi! Vând periuţa de dinţi…că nu prea mai am obiectul muncii.

Vând o mănuşă, mâna stângă, are o singură gaură arsă cu ţigara, perechea de la mâna dreaptă am pierdut-o în tramvaiul 32. Nu, nu ofer recompensă! Se poate sta cu o mâna dreaptă-n buzunar şi cu cea stângă agăţat de bară. Dau tot! Şi buzunaru’ gol… şi – la o adică – şi bara! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LSnXjE66tvQ]

Mă dau… Poate şi la schimb, da’ asta rămâne de negociat. În paricular. Ieri prin căutare m-a găsit cineva care tastase-n Google: „caut gigolo de calitate”. Aici sunt! Şi da, m-am răzgândit, nu mai vrea doar part-time , accept şi angajament full-time.

Mi-a mai rămas sufletul, dar nu-l vrea nimeni…