Premianţii Grammy Awards 2010 – a 52-a ediţie

Gata cu (mini) vacanţahe he, rămân fan Aerosmith şi „Permanent Vacation” 😛 – înapoi la vânătoarea de discuri.
Grammy e un fel de Oscar, strălucire şi fiţe, interese majore ale producătorilor care bagă bani grei în industria muzicală, mult kitsch şi tot mai puţină artă, snobism tot mai agasant. Părerea mea. Detest stânga, dar mai am apucături anarhiste. 🙂
Aveam de două-trei săptămâni CD-ul cu nominalizările, 20 de artişti, 20 de piese, succesul lui Beyonce era previzibil, industria a împins-o cu insistenţă obsedantă în ultimul an, pentru noi europeni Taylor Swift şi Country-ul în general nu înseamnă mai nimic, dar în America este „antidotul rasist” la tăvălugul negru Hip Hop şi probabil rămâne cea mai populară muzică, sunt fan Kings Of Leon şi albumul „Only By the Night”, dar tot nu pricep cum să dai în 2010 „Record of the Year”-ul (înregistrarea anului) pentru o piesă din 2008… şi deloc surprinzător, Neil Young a primit şi el premiu pentru întreaga carieră, spun deloc surprinzător fiindcă anul trecut au fost re-editate aproape toate albumele sale, era inevitabilă premierea lui, o astfel de re-editare are scopuri comerciale precise…nu că n-ar merita bătrânul Neil premiul. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7VfqtRqwX34]

Mie mi s-a părut promiţătoare Beyoance prin 2000 când o luase-n braţe (şi) Prince, fata s-a orientat însă spre oameni mai influenţi, a interesat-o mai mult cariera şi succesul decât… arta. Are voce bună, s-a cam îngrăşat, dar cu multă pricepere are clip-uri retuşate să o facă încă hot, a mers pe mâna unor compozitori şi producători în vogă şi asta-n final i-a adus anul acesta 6 trofee. So what? Ha ha ha! 😛
„I Am… Sasha Fierce” este al 3-lea album al artistei şi un album mediocru. Degeaba are voce bună Beyonce, asta nu salvează un disc fără suflet şi atât de meşteşugit de te apucă greaţa. Însă tocmai această producţie perfect comercială este cartea câştigătoare, reţeta succesului. 16 producători şi 15 ingineri de sunet au „prestat” la acest album lansat tot în… 2008, dar promovat intens anul trecut şi astfel vândut în peste 6 milioane de exemplare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tcjgWmKC6MM]

6 premii din 10 nominalizări este cam mult pentru ce face Beyonce la ora actuală, dar nu-s eu în juriu să-mi bag degetele-n gură şi să fluier.
Cel mai bun album contemporan – mi-e rău! ha ha ha! 😛 , “Single Ladies (Put a Ring on It)” a obţinut premiul pentru cea mai bună melodie a anului şi încă un premiu pentru cea mai bună interpretare vocală feminină, interpretare vocală tradiţional R&B şi cea mai bună interpretare vocală feminină Pop. Vocea rămâne o valoare incontestabilă, în rest rămân cu rezerve.

La doar 20 de ani Taylor Swift este mai mult decât fericită şi nimeni nu o poate condamna pentru asta. A bătut-o pe Beyonce cu amintitul „„I Am… Sasha Fierce”, i-a bătut pe Black Eyed Peas cu „E.N.D.” – un disc pe care eu sincer aş fi pariat, pe Lady GaGa cu „The Fame” – probabil o să fie premiată la anul cu „The Fame Monster” ha ha ha! – şi pe David Matthews Band cu „Big Whiskey And The Groogrux King” – un disc interesant despre care am tot vrut să scriu anul trecut, dar n-am apucat, poate recuperez cândva anul acesta.
Are voce plăcută, albumul „Fearless” este un Country comercial, în nici un caz genul meu – rămân la Mojo Nixon sau Southern Culture On The Skids, ce consider eu că ar fi Country adevărat şi nu limonadele siropoase difuzate la radio pe care cred că le ascultă mai mult şoferii de camioane când traversează deşertul Arizona decât adevăraţii văcari ţărăntoci – redneck cowboys – ha ha ha! În fine! Ştiam piesa „Teardrops On My Guitar”, Taylor este o păpuşică, prea păpuşică să mă excite…
4 Grammy-uri dintr-un foc (Cel Mai Bun Album Al Anului, Cel Mai Bun Album Country, Cea Mai Bună Piesă Country şi Cea Mai Bună Voce feminină Country) la vârsta ei este totuşi ceva.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=xKCek6_dB0M&feature=fvst]

„Use Somebody” este înregistrarea anului cu care Kings Of Leon „le-au luat faţa” la „Halo” – Beyoncé, „I Gotta Feeling” – The Black Eyed Peas, „Poker Face” – Lady Gaga şi „You Belong With Me” – Taylor Swift. Mă bucur, cum să nu mă bucur, cum spuneam „Only By the Night” a fost pentru mine albumul anului 2008, însă acest decalaj de 2 ani de la lansare la premiere mi se pare super aiurea! Şi revin la The Black Eyed Peas, cred că meritau trofeul, mi-a plăcut albumul „The E.N.D.”, are energie, are puls, are piese bune şi de la Hip Hop, trupa a turnat-o ingenios spre zona mai Electro-Dance, au nimerit un sound modern, incisiv, probabil că le vine şi lor rândul la premii la anul… 🙂 Unii au digestie mai lentă… ha ha ha! 😛
„Use Somebody” a prins şi premiul pentru Cea Mai Bună Interpretare Rock al unei Trupe şi Cea Mai Bună Piesă Rock, zic eu meritat. Au prins cu acest „Only By the Night” o chestie tare faină!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MAcsKJKM_xM&feature=related]

Totuşi The Black Eyed Peas au câştigat cu albumul „The E.N.D.” la secţiunea Cel Mai Bun Album Pop Vocal, un premiu meritat vis a vis de celelalte nominalizări la această secţiune: „Breakthrough” – Colbie Caillat, „All I Ever Wanted” – Kelly Clarkson, „The Fray” – The Fray şi „Funhouse” – Pink. Nu ştiu dacă „cutia” Pop este cea mai potrivită, dar asta este o altă poveste!

AC/DC s-au „scos” cu un trofeu pentru Cea Mai Bună Interpretare Hard Rock cu „War Machine”. Celelalte nominalizări au fost: „Check My Brain” – Alice In Chains, „What I’ve Done” – Linkin Park, „The Unforgiven III” – Metallica şi „Burn It To The Ground” – Nickelback. Eu dădeam trofeul la Alice In Chains… au sânge! Trofeul pentru australieni vine ca un fel de premiu de consolare şi scoatere de ochi: este primul Grammy într-o carieră strălucită de 37 de ani…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SBcADQziQWY]

Au fost premiaţi şi Judas Priest la secţiunea Cea Mai Bună Interpretare Metal cu… „Dissident Aggressor” în defavoarea nominalizărilor: „Set To Fail” – Lamb Of God, „Head Crusher” – Megadeth, „Señor Peligro” – Ministry şi „Hate Worldwide” – Slayer. Votam Ministry sau Slayer fără rezerve, mai ales că din ce ţin minte, „Dissident Aggressor” datează din 1977 de pe albumul „Sin After Sin” şi nici n-au scos Priest vre-un live şi nici n-am auzit că ar fi făcut vre-o mare ispravă anu’ trecut… Cu tot respectul pentru veteranii Heavy Metal, dar celelalte trupe nominalizate la ora actuală îi halesc cu fulgi cu tot! Misterioase-s căile Metal-ului prin Grammy! Ha ha ha! 😛

La „Best new Artist” a câştigat trupa Zac Brown Band – tot din zona Country – trupă atât de nouă, de a fost înfiinţată-n 2004 şi au deja 4 albume la activ. Ha ha ha! 😛
Ei i-au bătut pe Keri Hilson, MGMT, Silversun Pickups şi The Ting Tings.

La Best Rock Album au câştigat Green Day cu „21st Century Breakdown” în defavoarea discurilor „Black Ice” – AC/DC, „Live From Madison Square Garden” – Eric Clapton & Steve Winwood, „Big Whiskey And The Groogrux King” – Dave Matthews Band şi „No Line On The Horizon” – U2.
Green Day au devenit extrem de populari cu „American Idiot”, urmarea, acest „21st Century Breakdown” este mai comercială şi succesul pare inevitabil. Este un album ok, dar nu chiar atât de ok. Însă nici nominalizările contra-candidate nu rup gura târgului, cred că unul din marii pierzători al acestei ediţii de Grammy rămâne Dave Matthews Band-ul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=r00ikilDxW4&feature=fvst]

Şi evident nu putea lipsii JacoRegele Pop-ului, ne place sau nu, ne-a fost drag, ne-a fost antipatic, ne-a fost indiferent sau ne-a fost milă de el, a făcut incontestabil istorie. Nu putea lipsii de la Grammy.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AuQpvQoD9g4]

Grammy a devenit un fel de „pact cu Diavolul” obligatoriu. N-ai Grammy, nu contezi. „Flacăra Mov” a industriei muzicale…Ha ha ha! 😛 Mă bucur evident pentru Kings Of Leon, zic că excepţia întăreşte regula, însă Grammy-ul reprezintă tot mai puţin.
Can-can-urile cu ţoalele lu’ Lady GaGa au avut mai multă presă decât partea muzicală… Şi sunt puţini artişti ca Sinead O’Connor să refuze trofeul…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=v1Y7Isu8drc]

Toate premiile le găsiţi pe Situl Oficial. Fără comentarii belicoase…ha ha ha! 😛 😛 😛

Blog de criză sau blogger… crizat

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1zxTD0p2qe0]

Aveam alte planuri – sau mai corect spus: şi alte planuri – aproape-n paralel cu blogul despre escapada mea de 7 zile-n Egipt – versiune mea de… criză la 7 ani în Tibet – am scris şi primul blog de întoarcere şi „disc la rotisor” însă viaţa ne mai prinde şi-n offside, cu mâţa-n sac, raţa-n gură sau…pantalonii în vine. 😀
La plecare Flavius mi-a promis o „prăjiturică” şi cum dimineaţa mereu am glicemia scăzută şi am nevoie acută de infuzie de dulce necondiţionat, am dat târcoale la el să-mi încasez cireaşa de pe tort.
Nu mică mi-a fost surpriza când am citit un clasament al blogerilor în care mi-a revenit şi mie un locuşor şi fiindcă mereu am o minte suspicioasă (Elvis, The King 😀 ) şi nu cred în coincidenţe, lucrurile se leagă – cel puţin pentru mine -, au sens, fiindcă mă obsedează (obsesiv 😀 ) şi vroiam să scriu despre „midlife crises” (criza vârstei de mijloc) şi cifra 15 – locul din clasament – mă obsedează de când cu „The High End of the Low”-ul lui Manson şi-n Tarot, cartea cu nr. XV este… Diavolul, probabil cea mai dificilă carte de „tradus”, o carte alunecoasă cu semnificaţii incerte sau negative cum ar fi tentaţii, ispite, încăpăţânare, nemulţumire, risc, dar şi trezirea sinelui, echivalentul astrologic al planetei Pluto care pune în calea noastră probele cele mai dificile şi mai profunde de destin şi are o intensă conotaţie karmică..

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ic13Nqcj3Nw&feature=related]

Spun ceea ce i-am scris şi lui Flavius drept mulţumire: “Blog de criză sau blogger… crizat” nu ştiu ce înseamnă şi nici la ce foloseşte (nu definiţia ci blogul meu! 😛 ), dar cu siguranţă ceva-ceva înseamnă şi tot ce pot să promit este că am să o ţin tot aşa. Ruşine să-mi fie că nu-mi e ruşine.”
Nu înţelegeam de unde până unde 493 de vizitatori ieri… ha ha ha! 😆

(asta să vedeţi că nu mă obsedează traficul...ha ha ha!)
(asta să vedeţi că nu mă obsedează traficul...ha ha ha)

Mai vroiam să spun că blogul nu este nici concurs de frumuseţe – catwalk -, nu este nici „cine ştie câştigă”, nici măcar oglindă nu cred că este, sincer, nu cred că reprezintă cu nimic mai mult decât semnificaţia pe care i-o acordăm noi propriului nostru blog – la fel ca şi cu toate celelalte lucruri din viaţa noastră.
Nu mă preocupă nici câţi oameni mă citesc ori ba, nici poziţia mea din Zelist (2440), BlogRank-ul (722) sau W.T.A.-ul (189/2053). Nu cred că numărul cititorilor reflectă calitatea postărilor – şi asta nu fiindcă nu aş fi (foarte) citit ci pur şi simplu, nu cred. Să iau exemplul Top 10-ului de la Zelist, se învârt pe primele poziţii cam aceleaşi nume (sonore), Cabral, Mircea Badea, Ciutacu, etc, bloguri din punctul meu de vedere accentuat „corporatiste” care mie nu-mi transmit absolut nimic. Cum nici mulţi din celebrii blogeri populari (gen Zoso, Visurat, etc) nu-mi spun niciodată absolut nimic. Ştiu, sunt sever în afirmaţii, dar sunt – încă o dată – diabolic de sincer.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bcZ9CSAzo7w]

Pomenea Manson de „guts”, eu nu aş avea curajul – nu acum – să fac un clasament fiindcă cu siguranţă aş provoca supărări, aş zgâria cu nonşalanţă orgolii, aş stârnii furia multora. Dar nu de asta mă tem ci de nedreptăţile pe care cu siguranţă le-aş comite. 🙂
OK.

Am nu una ci zeci (sute sau mii) de probleme mai mult sau mai puţin reale şi/sau imaginare. Cine n-are? Una din problemele mele este de exemplu că nu-mi recunosc, nu-mi simt vârsta. M-am blocat în subconştient la 28 de ani şi chiar dacă bat în 40 îmi este aproape imposibil să admit că mă pot confrunta cu amintita criză a vârstei de mijloc fiindcă aceea vârstă pare extrem de îndepărtată de mine. Şi…nu este.
Parcă sunt într-un glob de sticlă, fragil şi iluzoriu, mă privesc cu detaşare de undeva de departe şi cu toate acestea îmi tot scapă ceva sau câte ceva.
Viaţa mea pare perfectă sau patetică în funcţie de cum se sparge lumina pe suprafaţa alunecoasă a acestui glob imaginar şi adevărul încă o dată se dovedeşte termen depăşit şi abstract condiţionat. Păstrez secrete dosite-n dulap, în buzunare cusute cu vise albe, în fundul unor sertare ticsite cu nimicuri de care nu mă pot despărţii.

Acum 2 săptămâni m-a vizitat un prieten şi după ce a onorat baia mi-a spus un lucru care mie nu-mi sărise-n ochi: baia este plină de tot felul de tuburi, creme, şampoane, sticluţe şi cutiuţe, asta a păţit şi el, avea doar 2-3 „chestii” în baie până când s-a instalat în viaţa lui o „ea”. M-am uitat cu acel suspect „alt ochi” în baia mea şi da, am în toată înghesuiala de pe rafturi, dulăpioare plus marginea băii ticsite doar un aparat de ras, o spumă de ras, un aftershave şi o periuţă de dinţi cu pasta aderentă. În rest sunt complet şi dezarmant de înghesuit, sufocat de tot felul de produse care habar n-am la ce folosesc. Şi din acel moment acest lucru a început să mă enerveze teribil.

Aşa începe fiecare avalanşă. De la un fulg aparent rătăcit.
Ieri mi-a mai făcut o vizită, mi-a cerut o consultanţă-n Tarot şi viaţa lui, dilemele lui, problemele cu care se confruntă m-au aruncat înapoi la dilemele mele, deciziile mele, greşelile pe care le-am comis, capcanele în care am intrat (conştient) acum ceva ani.
Şi iar trebuie să spun: nu cred în coincidenţe.
Şuturile-n fund, palmele peste ochi au forme multiple, vin toate din senin, pot fi subtile sau stridente, dar toate sunt semnale de trezire.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_dygzfUVCk0]

„Podeaua frige ca un bec”.
Nu de decizii mă tem ci de unele consecinţe. Cu toate acestea este timpul să mă încalţ şi să-mi urmez drumul. Mă pot fofila de toată lumea, dar nu şi de mine. (Şi nici de Tine. 🙂 )

Nu ştiu dacă vin vremuri (şi) mai căcăcioase, noi suntem (şi) mai căcioşi sau s-au aliniat astrele în cine ştie ce conjunctură (ne)favorabilă şi se duce inevitabil dracului totul în jur… Habar n-am ce o să fac peste 15 minute, dar să-mi mai dau cu părerea şi despre „alte alea”..?!
Încerc să-mi remixez viaţa. M-am crizat nene!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DuLPhsrt4dg]

Sharm el-Sheikh – Savita Resort & Spa

Ruby îmi spunea acum o săptămână: „pare un colţişor interesant de văzut şi explorat”. Acum aş adăuga, un colţişor de paradis şi…paradoxuri. Coexistă un Egipt de vis, de basm, de 1001 de nopţi şi un Egipt real, izbitor, crud şi care eclipsează cel mai teribil grotesc. Sunt multe de povestit, la unele lucruri am să revin, tot grupul nostru a fost extrem de impresionat şi acest lucru ia impresionat şi pe egiptenii cu care am luat legătura, ideea ar fi să facem ceva pentru copii egipteni, vom încerca să strângem măcar haine şi jucării într-o primă fază şi să încercăm să le trimitem unor familii nevoiaşe şi unor organizaţii non-guvernamentale. Lângă hotelul de lux, reciful de corali, apa incredibil de curată şi peştii care înoată lângă tine, la nici doi paşi, peste gard, realitatea este foame şi mizerie. Un contrast ţipător de care se pare că majoritatea turiştilor nu par deranjaţi, întorc pur şi simplu capul. Pe noi ne-a izbit, asta poate şi prin prisma faptului că din grupul nostru – 9 adulţi şi 3 copii – 2 sunt de profesie asistenţi sociali… Însă nu trebuie să fi sociolog să realizezi diferenţa dintre sărăcia de la noi şi ce am găsit în Egipt.
Dar despre asta o să mai vorbim.

Îi mulţumesc şi lui Lilith pentru sfaturi şi informaţiile despre Egipt, chiar dacă le-am citit abia acum la sosire… 🙂

Am plecat sâmbăta, 23 ianuarie de pe ex-Otopeni cu ceva întârziere, dar a fost un zbor lin, fără probleme şi în mare parte am recuperat toată întârzierea pe parcurs. Stewardesele au fost foarte amabile, am primit sucuri, apă minerală, cafea şi ceai, o porţie de orez cu 3 cuburi de piept de pui şi un mic desert, dar nu călătoream să ne îndopăm! Pentru mine a fost primul zbor, dar a fost absolut ok. M-am mirat de cât de mulţi români au optat pentru o mini vacanţă-n Egipt pe timp de iarnă. Lume pestriţă, pensionari, tineri teribilişti, familişti, cupluri la 40-45 de ani şi… amanţi. 🙂
Dacă la Bucureşti erau -7 grade, la Sharm el-Sheikh la ora 11 erau +24. 😀 Vama şi formalităţile au durat destul de mult, viza costă 15 $ de persoană, dar una peste alta, egiptenii s-au arătat destul de amabili, n-au fost probleme. Ne aşteptau două autocare şi 2 ghizi ai firmei Tez Tours, am fost împărţiţi pe grupuri în funcţie de hoteluri. Drumul până la Savita a durat cam 15 minute, ne-au surprins desele baraje ale miliţiei/armatei şi gardurile de beton cu cioburi în vârf.
Savita este un hotel construit recent, în 2005 şi încă se mai construiesc corpuri suplimentare, vile adiacente şi porţiuni de plajă. Chiar dacă la prima vedere – şi mai ales în fotografii – arată destul de butucănos, în fapt Savita este chiar un hotel cu un oarecare stil, are o căldură familiară care contrastează plăcut cu dimensiunile sale (369 de camere), cu spaţiile largi.
La recepţie a fost îmbulzeală, am fost sfătuit să strecor 10 $ în paşaport pentru o cameră mai bună, aveam numai bancnote de 100 şi o singură hârtie de 5, am „sacrificat-o” pe aceasta. Ni s-a spus că vom primii camerele abia la ora 14, aşa că îmbrăcaţi bine de iarnă, ne-am înfipt pe terasa centrală cu bar şi ne-am răcorit cu bere. La ora 13 ne-am mutat în sala de mese şi am luat prânzul. Faţă de ce am găsit în Turcia anul trecut, sortimentele de mâncare au fost mai puţin diversificate şi spaţiul lor de expunere foarte restrâns, astfel se crea înghesuială şi s-a cam stat la coadă, dar nimic din prostiile citite pe net nu s-au confirmat. La primul prânz am mâncat un escalop de vită delicios, zilnic puteai opta între o supă cremă şi o supă de legume, garnitură aveai mereu orez, cartofi sau diverse paste, era un colţ de pizza şi un colţ Egiptean unde găseai tot felul de preparate din vită, oaie sau peşte, aveam salate şi fructe. Mai ales unii bucureşteni s-au plâns de meniu, ca să citez „se aşteptau să fie serviţi regeşte”, da’ „io” zic că astea-s fiţe, la 200 de euro cât a costat practic cazarea şi All Inclusive-ul pentru o săptămână (restul de 114 euro fiind biletul de avion), totul a fost mai mult decât satisfăcător. Pe ăştia cu figuri i-aş trimite la Vama Veche să vedem în ce condiţii se cazează şi ce pot să mănânce şi să bea 7 zile de banii aceştia! Mâncarea însă în general a fost bună, puţine lucruri n-am gustat, de exemplu mezelurile nu mi-au câştigat încrederea şi nici crenvurştii, dar era brânză, caşcaval, miere, tot felul de gemuri, ouă. Dimineaţa se făceau ochiuri, omletă şi clătite pe loc, în faţa ta, tot timpul găseai mere, pere, pepene galben, mandarine şi banane, produse de patiserie şi tot felul de prăjituri. Eu nu sunt de fel foarte mofturos iar modul de gătit arăbesc nu este foarte diferit de cel ardelenesc, însă cred că nimeni nu moare de foame cu ce găseşte acolo. Băutura. Votcă, brandy, whisky, rom, gin, sucuri, vin şi bere. Toate egiptene, mai ales tăriile de proastă calitate, dar gurgitabile şi acestea. 🙂 Problema era că ţi se dădea un singur pahar. Adică nu puteai să mergi să ceri 6 beri să duci şi la prieteni. Într-o seară era să-l iau de gât pe unul din băieţi că a stat nevastă-mea la coadă pentru 2 pahare de suc, eu cu fi-meu stând mai deoparte să nu-l calce-n picioare ruşii pe pitic iar bou’ n-a vrut să-i dea decât un pahar de suc. Dar cu 10 $ şpagă pe seară, acelaşi ospătar îţi aducea toată băutura din lume direct la masă fără să mai stai la coadă şi 10 $ în cazul grupului nostru de exemplu nu era un capăt de lume. 😀 Şi aici, diferenţa faţă de Turcia este că dacă la turci dai 10-15 $ şpagă în prima zi, nici dacă-l baţi nu-ţi mai acceptă alt ciubuc, cât timp egiptenii întind mâna zilnic… Ospătarii cel puţin. La barul de pe plajă de exemplu zilnic le strecuram 1 $ ospătarului să ne dea bere câtă ceream şi-n pahare mai mari… Ha ha ha! 😆 În schimb cafeaua este oribilă! În sala de mese te serveai cu „American Coffee”, un fel de cafea la filtru extrem de slabă şi-n rest la bar găseai pliculeţe de ness, însă am dus lipsa unei cafele adevărate. Pe o terasă-n oraş am băut cu 3 $ o cafea, dar tot apă chioară a fost şi-n final, la întoarcere, în aeroport am băut un expresso adevărat, e drept a fost 5 $ în sala pentru fumători.
În hotel se intră la etajul 7 din 8. La acest „parter” este recepţia, sala de mese cu o terasă imensă spre mare, o sală de conferinţe, este un restaurant şi un bar pe bani, internet cafe compus din 2 computere ( 😆 😆 😆 ), sunt birourile agenţiilor de turism, magazine şi-n centru o terasă deschisă cu barul care uneori seara funcţiona şi ca discotecă.
Noi am fost cazaţi în camera 1403 la etajul 4. Tot ţărmul în aceea zonă este stâncos, s-a săpat practic acel spaţiu imens până la nivelul mării în aceea stâncă, din acest motiv este sus parterul, interesantă abordarea. Camerele foarte spaţioase, în cele 2 paturi încap lejer şi 3-4 oameni, baia era dotată cu vană, camera avea o terasă măricică cu vedere la mare. Decorat drăguţ, am fost încântat. O parte din prietenii noştri au fost cazaţi în una din clădirile de lângă corpul principal, un bloc de două etaje, camerele sunt identice cu cele din hotel, doar la baie este doar cabină de duş în loc de cadă.
N-am pierdut vremea, ne-am dus pe plajă.
Dacă aerul avea 24 de grade, apa avea 23. Nu pot să vă descriu cât de curată, transparentă este apa, vezi la 2 metrii fără probleme prin ea, se văd coralii, nu sunt alge deloc şi peştii înoată lângă tine ca într-un acvariu. Incredibil! Intrarea-n apă se face de pe un ponton, asta pentru a proteja coralii. Pontonul în funcţie de condiţiile meteo uneori se balansează destul de puternic, într-o după-masă l-au şi închis din cauza valurilor mari, trebuie să fi atent cum păşeşti pe el. Plaja este şi ea în trepte, malul este destul de abrupt şi stâncos, sunt două locuri pe unde puteai intra direct în apă, însă sunt semi închise, e pus un semn de interzis însă paznicii cam întorc capul şi te mai gonesc din când în când mai mult formal. În schimb este interzisă hrănirea peştilor şi ruperea coralilor şi la asta evident ţin cu sfinţenie. N-ai voie să aduni scoici, corali nici dacă-i găseşti morţi pe ţărm, la vamă dacă te găsesc cu aşa ceva amenda este între 300 şi 1000 de euro, suma este în funcţie de toanele vameşului iar marfa se confiscă, poţi risca şi o interdicţie pentru Egipt. În schimb poţi cumpăra corali şi scoici prelucrate de localnici, cu acestea nu sunt probleme.
Turişti. Foarte mulţi ruşi şi cum spuneam, surprinzător de mulţi români pentru vremurile de criză, însă preţul fiind atât de mic, lucrurile au totuşi sens. Şi doar pentru ideea de a te lăfăi în mare şi la plajă-n ianuarie, în toiul iernii şi tot merită experienţa! În rest, ceva englezi, francezi, câţiva nemţi şi în ultimele zile au venit un grupuleţ mai consistent de italieni. Tot personalul vorbeşte rusa, cu alte limbi te înţelegi mai greu cu ei… 😆
Soarele apune pe la 4 jumătate, 5, este totuşi iarnă şi-n Egipt, iar când apune se răceşte simţitor, temperatura coboară la 14-16 grade destul de brusc. Răsăritul este pe la 6 dimineaţa, pe la 7 deja este cald din nou, însă ziua este totuşi scurtă, doar 10 ore.
Distracţii. Poţi merge-n oraş, sunt cluburi, cafenele şi un bazar, însă mai interesante sunt ofertele agenţilor de turism şi servicii. Noi ne-am împrietenit cu Adam, un băiat simpatic, vorbea bine şi engleza şi ne-a făcut oferte bune, reduceri substanţiale. Dacă de exemplu Tez Tours ofereau drumul la Cairo cu autocarul la aproape 200 de dolari, Adam ne-a furnizat exact acelaşi pachet la 65 de dolari. Tez sunt cei mai scumpi şi serviciile sunt identice indiferent de operator. De Moise n-aveam chef, în schimb au fost multe pensionare care au venit pentru exclusiv pentru el. 😀 Asta nu înseamnă că nu merită excursia pe muntele Sinai şi la mănăstirea Sfântei Caterina. Data viitoare! 😀 Nici la safari n-am fost, dar cei care s-au dus din gaşca noastră au spus că a fost fain. Am ratat şi o plimbare cu barca la insula Tiran, asta chiar merită, o oră costă 100 de dolari, a doua oră – în caz că vrei să-ţi prelungeşti şederea – costă 80, în barcă încap 2 cupluri – la acelaşi preţ – aşa că merită să te combini. Insula Tiran are plajă superbă de nisip şi plaja privată îţi conferă intimitate maximă, vine Valentine’s Day-ul, o mică vacanţă-n Egipt cu o astfel de „escapadă” este o idee genială şi face toţi banii! 🙂
Dacă duminică ne-am lăfăit la soare şi-n apă, luni pentru 45 de Dolari de persoană – mai puţin copii – ne-am dus la scufundări în faimosul Parc Naţional Ras Mohammad. La banii aceştia, cu o barcă am fost duşi în 3 locaţii pentru scufundări sub supravegherea unor instructori profesionişti. Primele 2 locaţii au fost în incinta parcului cu durate de 30, respectiv 40-45 de minute iar a 3-a, în afara zonei ocrotite, într-un loc liniştit cu program de voie de circa o oră, o oră jumătate. Dacă n-ai echipament poţi închiria la mal, dar au şi băieţii pe barcă. Ochelarii sunt 3 Dolari pe zi, de cumpărat găseşti produse de calitate la 15-20 de Dolari. Nu doar merită, dar este obligatorie investiţia, sub apă descoperi o lume fascinantă, nu doar coralii minunaţi, dar zeci de specii de peşti absolut splendizi. A fost o zi cu vânt mai puternic, pe barcă ne-am cam zguduit, din 9 adulţi 6 au şi dat afară plus am cam îngheţat toţi, luaţi-vă haine mai groase cu voi şi prosoape suplimentare. Masa s-a servit pe barcă, a fost ok, intră-n preţ. Toată tura a durat cam 7 ore, am plecat la 9 dimineaţa şi am revenit la hotel pe la 4 după-masa. Pe barcă era şi un camera-man profesionist care a filmat toate momentele importante din excursie şi pentru 30 de Dolari făcea un montaj din material la care se adăugau filmări subacvatice din parcul Ra’s Mohammad, dar şi un filmuleţ cu un tur complet al Egiptului, un DVD cu o durată totală de 2 ore. Dacă ruşii şi englezii de pe barcă l-au refuzat, noi l-am comandat. 🙂
Parcul Naţional Ra’s Mohammad este la 12 km de Sharm el-Sheikh, punctul sudic al peninsulei Sinai unde se întâlneşte Golful Arab cu Golful Sued, loc în care apa are o adâncime de 700 metri. Este zonă protejată din 1983 şi a devenit punctul de atracţie al zonei fiind cea mai mare atracţie turistică şi principala sursă de venit din zonă. Parcul are o suprafaţă de 480 km² din care 345 km² sunt pe apă. Un adevărat paradis!

Egiptul este o democraţie mai mult formală, Mohamed Hosni Mubarak este un fel de Ceauşescu, este preşedinte de 28 de ani şi chiar dacă oficial puterea este împărţită între preşedinte şi prim-ministru (din 2004 Dr. Ahmed Nazif), practic toată puterea este-n mâna lui Mubarak.
Localnicii n-au acces în zona hotelurilor cu excepţia angajaţilor, dar şi turiştii au o libertate limitată de mişcare. Puteam ieşii cu taxiuri sau microbus-uri în oraş, însă în afara oraşului doar în excursii organizate sau cu o aprobare specială de la Poliţia locală. Nu poţi să închiriezi o maşină şi să pleci de capul tău… Sunt filtre militare la tot pasul.
Sărăcia este izbitoare. Mereu m-a preocupat cum o civilizaţie avansată şi măreaţă cum a fost şi cea din Egipt a decăzut în mod misterios şi au ajuns codaşe, sub dezvoltate. Din ce am vorbit cu localnicii, autorităţile nu se implică în nimic, protecţia socială este noţiune necunoscută şi drama sutelor de mii de nenorociţi, oameni fără adăpost, fără venituri, fără minimul de sub-existenţă ne-a impresionat.
Nu ştiu ce putem face efectiv, dar cum spuneam, vrem să facem ceva.
Eu nu m-am dus în excursia la Cairo, dar a fost aparatul meu foto şi David. Nevastă-mea a fost aşa impresionată de o femeie cu o grămadă de copii de i-a dat toate hainele de schimb al lui David şi unor copii de pe stradă mâncarea. Ce este trist – şi înspăimântător – este că nu sunt zeci cum mai vezi şi la noi, sunt mii, sute de mii la tot pasul. Întâmplător, joi când ei erau la Cairo iar eu la masa de prânz, mă gândeam ce risipă este totuşi şi All Inclusive-ul… Lumea îşi umple farfuria de dă pe afară apoi lasă jumătate în ea. În fapt mă gândeam la mâncarea rămasă neatinsă şi de ce nu se face lângă hotel o cantină de ajutor social…

David şi-a descoperit un nou idol: Pamut. Adică Tut-ankh-Amon. 🙂 Mi-a explicat şi că soţia lui Pamut avea doar o ureche, chestie pe care nu ştim de unde a scos-o. Tutankhamon (1341 î.Hr. – d. 1324 î.Hr.) a urcat pe tronul Egiptului la vârsta de 9 ani şi a fost ucis la vârsta de doar 18. Nu se ştie cu exactitate cine l-a ucis, suspectă este şi soţia sa, Ankesekhamon, dar şi Ay, succesorul său la tron. A făcut parte din făcând parte din aşa numitul Noul Regat, dinastia a 17-a, numită şi Epoca de aur a faraonilor. Notorietatea s-a post-mortem se datorează în mare parte faptului că mormântul său de lângă Teba, din Valea Regilor a fost descoperit de britanicul Howard Carter în 1922 şi astfel este singurul mormânt al unui faraon care timp de 3.200 de ani a scăpat nejefuit.

Joi mare parte din gaşcă s-a dus în excursia de la Cairo, eu m-am odihnit şi am terminat lecturarea cărţii de concediu: Pascal Bruckner „Iubirea faţă de aproapele”. Poate o să povestesc şi despre asta.
7 zile au trecut ca 3… vacanţele sunt parcă mereu prea scurte şi admit, încă sunt buimac, ameţit, probabil aş mai putea povestii multe. Nu-mi iese din cap nici imaginea peştilor de lângă noi din apă – parcă o armonie firească a omului cu natura care pare tot mai fantastică, ireală – şi nici sărăcia oamenilor locului, o tristeţe amestecată cu revoltă şi acea furie pe care o simţi când ceva este atât de nedrept şi nici nu ştii ce ai putea face. Sper să putem face ceva, dar sunt conştient că nu sunt nici Crucea Roşie, nici O.N.U…

Întoarcerea a fost cam de calvar. Am plecat ieri dimineaţă la 9 de la hotel, urmând să decolăm la ora 11 şi un sfert cu o cursă Tarom. La aeroport am fost anunţaţi că există o întârziere de 3 ore, apoi au spus 30 de minute, apoi două ore jumătate şi iar 3 ore… În final pe la 13 jumătate a sosit avionul, ne-am îmbarcat, dar surpriză, cică aveam 2 pasageri întârziaţi de aşteptat! Pasagerii s-au certat cu stewardesele, stewardesele nu prea aveau răspunsuri şi nici nu au reuşit să comunice prea convingător, a intervenit şi pilotul, dar tot degeaba. Acesta din urmă ne-a ameninţat că la 5 iese din tură şi ne lasă baltă…ha ha ha! 😛 😛 😛
În final am decolat pe la ora 16 şi la ora 19 am ajuns la Bucureşti. A durat mai bine de o oră descărcatul bagajelor aşa că în final, acasă-acasă am ajuns după ora 21, au fost 12 ore cam obositoare.

Sper să mă mai întorc în Egipt, dar acum am să mă întorc la treabă. 🙂 Am făcut peste 2000 de poze, am selectat 471 să vedeţi o mică parte din ce am văzut, dar nici o imagine nu este nici măcar o frântură faţă de lucrurile văzute acolo.

Mare shopping n-am făcut, câteva atenţii pentru rude, mi-am cumpărat o eşarfă, m-am întors cu câteva pietricele în buzunar. 🙂 La trei persoane ai dreptul la 60 de kg în cală, noi am avut nici 20… 😛

Egiptenii vor să transforme zona într-o rivieră după modelul Antalia însă mai au ceva de lucrat cu serviciile, însă oferta naturală este fascinantă. Nouă cameristul ne-a sustras cei 25 RON lăsaţi de rezervă într-o gentuţă de cosmetice-n cameră cu toate că l-am “premiat” cu 5 Dolari şi în penultima zi, în timpul mesei de prânz cineva ne-a uşurat şi de un prosop ce ne-a mai costat 15 Dolari, dar asta e, se mai întâmplă… 🙂

8 zile am fost rupt de realitatea flăcărilor mov, al celor minus 20-30 de grade, al noului dopaj a lu’ Mutu… Ajuns ieri seară în Piaţa Unirii, eram cu căştile în urechi când m-a “interceptat” o puştoaică frumuşică, cu părul vopsit roşu şi pearcing în buze. Mi-a spus ceva din care am înţeles doar că-mi cere bani, i-am spus că mai am doar o hârtie de 1 RON, m-am scormonit de portofel şi i-am dat-o. Mi-a mai spus ceva din care am înţeles doar că mi-a mulţumit că am ascultat-o – ce din cauza muzicii din căşti nu era adevărat – şi am mai înţeles cuvântul “ţigări” aşa că m-am căutat prin buzunare şi de pachetul de ţigări şi i-am dat câteva…

Bine v-am găsit. 🙂

Last fuckin’ minute

Am rămas fără slujbă acum un an. Acum mai sunt şi supt energetic de flacăra mov, nu se mai poate aşa! Ce să mai zic despre RON-ul care se clatină sau despre minusurile din termometru (şi buzunar!)? băse preşedinte şi boc premier… NU SE MAI POATE! Vă zic „io”. 👿
Bunnn!
Am avut o perioadă-n viaţă – vreo 10 ani – în care n-am avut nici măcar o zi de concediu. Bine, gurile rele o să-mi spună că nici job „pe bune” n-am avut, ce – între noi fie vorba – cam aşa şi este, dar ideea este că mi-am văzut de ale mele fără să fi plecat în concediu măcar pentru o zi undeva.
Anu’ trecut – că tot am rămas fără slujbă – mi-am făcut un concediu de criză în Turcia la care am plecat destul de sceptic şi de unde m-am întors încărcat foarte pozitiv.
Şi acum o prietenă a îmbârligat-o pe nevastă-mea şi aşa m-am trezit cu un concediu neprogramat.
– Mergem în Egipt!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5RIlRhXXQjg]

– WTF??!
Spui Egipt eu mă gândesc la Tarot şi piramideNil, crocodili – 😛 – apoi Marea Mediterană şi evident îi zic lu’ nevastă-mea: femeie, eşti du-să? (întrebare strict retorică, răspunsul îl cunoşteam. 😀 ) În ianuarie sunt vreo 14-16 grade cu puţin noroc, da’ nici vorbă de mare, plajă. Ea: vedem piramidele. Eu: Ramses! Ramses! (reiterare la Batman! Batman!)
– Şi unde zici că mergem?
– Sharm el-Sheikh.
– Coool… 👿
Dau căutare pe Google Earth, Wikipedia, etc.

Sharm el-Sheikh (Arabă: شرم الشيخ, Sharm al-Shaykh) este un oraş situat în partea de sud a peninsulei Sinai, în regiunea Janub Sina’ – Egipt, pe fâşia de coastă între Marea Roşie şi muntele Sinai.”

– Moise! Moise! 😛 😛 😛 (ştiţi bancu’ cu cele 10 porunci? tot încerca „moşu’” să dea poruncile unui popor şi l-au refuzat toţi până a dat de Moise care l-a întrebat cât costă, „moşu’” a spus că-s gratis la care Moise „atunci dă-mi zece!” Ha ha ha! 😛 )
OK, mergem la mănăstirea Sfântei Caterina… să facem scuba diving, păi zi aşa! 😛
Recif de corali n-am văzut până acum, de rusoaice mi-e dor şi din ce am citit, sunt peste tot! Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SQ4m5u016Mo]

Cât costă, când plecăm? Păi… era 589 Euro, da’ e cu reducere şi e 314 Euro, 8 zile, cu avionul… plecăm pe 23 ianuarie la 7 dimineaţa.
Oh da! O călătorie dus întors cu Taromul e o aventură!
Hotelul. Savita Resort & Spa 5*. Citesc ce scrie pe site la ofertă:

Pret: 589 314 EURO / de persoana Durata sejur: 8 zile Destinatia: Egipt / Sharm El Sheikh Plecare in data de: 23.Jan.2010 Transport: cu Avion

”Hotelul este situat la 10 km de aeroportul Sharm El Sheikh, pe malul mării.
A fost construit în anul 2005.
Hotelul, compus din corpuri de 3 etaje, dispune de 369 camere:
-316 standard room (max. 2+2 pers., 35 m2), Top Floor Room, Junior Suite şi connected room.
Comentariul nostru
Hotel сu infrastructură dezvoltată,. recomandat pentru un sejur de familie liniştit.

CAMERA: cadă sau duş, foehn (în cameră sau la recepţie, gratuit), mini-bar (contra cost, plin), seif (în cameră sau la recepţie, gratuit), aer condiţionat centralizat (numai rece), TV, telefon, pardoseală – gresie
balcon sau terasă, room service (contra cost), Internet (contra cost), curăţenia în camere – zilnic, schimbarea aşternuturilor – zilnic (la cerere).
RELAXARE SI SPORT.
Gratuit :sală de fitness, tenis de masă, mini-fotbal, volei pe plajă, discotecă,muzică live.
Contra cost:jacuzzi, saună, baie cu abur, masaj, SPA, biliard, teren de tenis, închiriere mingi de tenis, centru de diving, sporturi acvatice.
TERITORIU: 6 baruri, 6 restaurante (2 a la carte, contra cost), 2 piscine exterioare (1 cu încălzire, iarna), spălătorie (contra cost), curăţătorie chimică (contra cost), medic, la cerere (contra cost), magazine, coafor (contra cost), comandă taxi, parcare (gratuit), schimb valutar, Internet-cafe (contra cost), autobuz până în oraş (contra cost)
PLAJA:proprie, recif de corali, ponton. Umbrele, şezlonguri, saltele, prosoape de plajă – gratuit. La piscină: umbrele, şezlonguri, saltele, prosoape – gratuit.
PENTRU COPII: 2 piscine (1 cu încălzire, iarna), baby sitter (la cerere, contra cost), pătuţ (la cerere la recepţie, gratuit) .

Ce am citit pe net, păreri de la turişti englezi, nu mai sună chiar aşa bine… Mulţi s-au plâns de mâncare – de la poveşti cum că ar fi extrem de condimentată până la faze că pun mâncarea proaspătă peste cea veche şi infecţii cu Escherichia coli (E. coli).
Servirea este bună doar dacă dai şpagă, eşti la mâna ospătarilor şi barmanilor.
5 stele după standardele egiptene echivalează cu 2-3 stele…
Ruşii beţi sunt peste tot… (Ha ha ha! 😛 )
Se construieşte-n zonă, de dimineaţa până seara se aud doar pickhammere…
Se fură ca-n codru, să nu-ţi laşi lucrurile nesupravegheate…

„Unlock my section of the sand
It’s fenced off to the water’s edge
I clamp a gasmask on my head…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=A4SQqPSdJUU]

Sharm el-Sheikh… aproape la 2000 km în linie dreaptă, noaptea am văzut că-s 16 grade, ziua 20-25… adică plec la o diferenţă de aproape 30 de grade… 😀
Micu’ ştrengar de cum a văzut pozele pe net a şi început: „apă, apă!” – sigur se va distra, eu îmi iau mp3 player-ul, o carte şi mi-am cumpărat un card de 8 GB pentru aparatu’ foto, ceva-ceva poze tot am să fac. 😀
Ies de sub incidenţa flăcării mov, mă destind puţin şi sigur o să am ce povestii la întoarcere. 😉

Vorba lu’ Denis Leary: life’s gonna suck when you grow up, it sucks pretty bad right now! 😛 😛 😛

N-am să mor din asta şi nici voi 8 zile fără mine, tot nu vă interesează Fear Factory, OK Go, Rob Zombie, Pigface, Spoon sau Eels … Dacă nu pică avionu’, nu mă fură beduinii sau nu mor otrăvit, dau un semn pe 31 seara. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wNeTc68g084]

pi s flacăra mov

în ideea că noaptea este sfetnic – sau sfeşnic? – bun, mi-am pus chiloţii pe dos, pe dos de tot, adică în loc să mi-i trag pe cur, i-am tras pe cap şi astfel protejat de „necurat” şi focusat absolut pozitiv, m-am scufundat în nani. revelaţia, nici de data aceasta nu m-a ocolit:
după douăzeci de ani de tranziţie buimacă, acum ştiu. nu e nicio Luminiţa la capătul tunelului, e flacăra mov!

mai e o treabă, să nu ziceţi că fac (numai) caterincă: magia începe unde se termină ignoranţa. 😉

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UDUeUFPzU2s&feature=related]

Flacăra Mov

„Dacă nu vorbeşti despre flacăra violetă, nu exişti. Şi eu vreau să exist, deci să vorbim despre flacăra violetă!” spunea ieri cu mult umor la o emisiune tv Crin Antonescu.
Asta după ce întrebat şi ceva mai devreme dacă crede în treaba aceasta, tot cu umor a răspuns că dacă ar spune nu, ar fi considerat nesimţit, dacă ar spune da, nebun… ha ha ha! 😛
Şi eu zic că a înnebunit toată lumea.
Acum n-am să o dau în Codul lu’ Oreste şi nici nu mă caut în dulap după costumul lu’ Batman sau… Pantera Roz. Nu-mi pun nici chiloţii pe dos, nu fug nici în Unirii să-mi cumpăr pulover ca premierul boc.
Nu ştiam ce se petrece, de ce mi-a scăzut… traficu’. Păi bine domne! Acum îmi spuneţi că sunt atacat energetic?! Nu ştiam ce mă gâdilă-n c*r! Păi era flacăra mov, frate!
Crezi, nu crezi în treburile acestea „necurate”, energia există. Şi există oameni care o simt, o controlează.
Eu sunt mai idiot de felu’ meu, fac ce fac şi revin la Lucas şi Războiu’ Stelelor şi spun ce spunea şi Dark Vader (mai ţineţi minte cum îi sufoca pe duşmani Vader de la distanţă?):

– Follow me, my son! This is your destiny!

– Da’ halatul, cât costă halatul??!

P.S.

Buget 2010 – Never Sleep at the… Will

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=rYCXTj67AqU&feature=related]

(Ai-ia-ia-ia-ia-ai-ia-ia-ia
Uu-aa, uu-aa…)
😛

…Să nu (a)dormi la volan ([a]sleep at the wheel). De bună voie (will) – conştient.
Nu ştiu, de 20 de ani maşina asta-n care ne dăm noi toţi – România – merge tot mai prost şi dacă nu neapărat în direcţia greşită, dar cu siguranţă într-o direcţie incertă.
Nu sunt nici prea deştept, n-am diplomă nici în economie – şi nici în altceva, nici măcar carnet de conducere n-am, dar parcă mi-e tot mai frică să deschid ochii.
Băieţii ăştia – deştepţi – care s-au tot învârtit prin rotaţie la… ghidonul – conducere-i mult spus – acestui prezumtiv vehicul, rând pe rând au furat tot ce se putea mişca de pe biata maşină (second-hand) de la oglinzile retrovizoare până la plăcuţele de frână. Asta oarecum în cârdăşie directă – prin vot – cu noi, pasagerii turmentaţi sau pur şi simplu dezinteresaţi.
De mai bine de un an a devenit evident că maşina se îndreaptă direct în primul pom şi prin ricoşeu o să ajungă pe fundul râpei. Pentru a vedea asta nu trebuie să fi nici implicat politic, nici iluminat în ale economiei.
Anul trecut ştiam că iraţional – dar din raţiuni politice – guvernu’ nu o să ia măsuri nepopulare, nu o să rişte măsuri radicale menite să schimbe ceva în mersul lucrurilor, mers sub egida impasibilului „las’ că merge şi aşa”. Au trecut alegerile, avem guvern nou, aceeaşi criză, aceleaşi probleme.
Ştiam că acest guvern este complet incompetent şi n-am nicio garanţie că alt guvern ar fi făcut treabă mai bună.
Programul guvernului nu conţine nicio măsură anti-criză iar bugetul este din nou o împărţire a banilor pe ministere – interese, se cheltuiesc banii iar total aiurea.
Nu vreau să discut despre ideea unora de a taxa pornografia, brichetele, ciocolata, hot-dog-ul şi chebabul, sucurile, dreptul de autor, pământul de sub unghii şi aerul inspirat/expirat fiindcă dăm într-un penibil grotesc.
Eu revin – obsesiv – la povestea mea despre Kemer, Turcia de anul trecut. O să fiu scurt, Guvernul Turc la începutul anilor ’80 a făcut un împrumut masiv şi a investit toţi banii în zona Antalia-Kemer, a construit autostradă şi a încurajat investiţiile în turism, s-a dezvoltat turismul şi conceptul „all inclusive” care pe de o parte serveşte impecabil orice cerinţă a clientului, pe de altă parte pe lângă industria hotelieră a dezvoltat şi agricultura şi alte servicii colaterale care servesc şi deservesc această industrie.
Ce vreau să spun este că dacă tot ne împrumutăm masiv, banii ar trebuii folosiţi cu cap. Investiţi în agricultură, în infrastructură, în turism sau economie. Nu ştiu, ce ştiu este că guvernul ar fi trebuit să desemneze 2-3 proiecte primordiale şi să dirijeze banii în acelea. Nu se întâmplă aşa, banii sunt risipiţi, se vor duce în continuare în salarii şi pensii, în proiecte aiuristice şi spre contracte tradiţional păguboase statului şi pentru satisfacerea celor de la putere şi a clientelei politice.
Nu sunt bani pentru educaţie, pentru agricultură, sunt pentru servicii (secrete) şi… terenuri de golf şi evident, bani de biserici şi cel mai scump metru pătrat de asfalt din lume.
Pare absurd, dar cred că conducătorii noştri nu doar că dorm, dar par direct drogaţi sau… sinucigaşi (ca să revin şi la piesa de la început). Dacă ne dăm cu capul de parbriz la impact, ne dăm toţi, nu doar noi, fraierii de pe bancheta din spate.
M-a dezamăgit şi opoziţia. Şi PNL-ul şi PSD-ul în egală măsură. Nu ştiu câte mii de amendamente la actualul buget doar încearcă să mute banii dintr-o parte-n alta, însă un program viabil, o viziune clară şi de perspectivă nu a venit nici din zona politicului, dar nici din partea specialiştilor mai mult sau mai puţin independenţi. Nici în ce spun reprezentanţii guvernului şi al partidelor aflate la putere, nici în ce spune opoziţia nu văd nici o perspectivă, dincolo de vorbe nu se întrevede nici un proiect.

Pe mine mă afectează criza din România, dar mă îngrijorează la modul cel mai serios criza globală. Adică indiferent cât de deştepţi sau şmecheri au fost unii şi au mormanele de cash în bancă, banii – hârtiile acelea cu valoare numerică – nu sunt organici, din câte ştiu eu nu sunt comestibili, deci nu prea ţin de foame…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BGvd-C7bw8g&feature=related]

Metalhead.ro. – LOL

Brushvox Vs. People. 😀
Uneori încep să cred că sunt ceea ce de fapt nu sunt. Un certăreţ. Sau – fuck! – un supărăcios. Sau…dracu ştie ce. În ultima vreme vreau – nu vreau, îmi fac tot mai mulţi prieteni… ha ha ha! 😛
Am zis că las dracului politica să nu mai am discuţii. Discuţiile mie îmi plac, adică atunci când chiar sunt discuţii, se confruntă idei şi argumente şi din acestea în final iese ceva, rămâi cu ceva. Ideea nici nu e să ai tot timpul dreptate, ci să te confrunţi, să-ţi confrunţi ideile, părerile, cunoştinţele cu ale altora. Ei, din astea mai rar, mai ales pe net, dar asta-i altă poveste!

Nu vă plictisesc, anu’ trecut mi-am făcut la un moment dat – cred că prin mai – cont pe Metalhead şi am început să-mi pun o parte din scrieri şi acolo. Am ajuns destul de repede apreciat, mai ales de cititori, dar şi de administratori. În definitiv a apărut un bou care făcea muncă voluntară. 😀

Recenziile mele de discuri au fost probabil cele mai apreciate, citite.
Apoi cam din toamnă încet-încet a început treaba să scârţâie.
La un moment dat căutam nişte informaţii despre o trupă şi am găsit un articol pe Beatfactor.ro şi am constatat cu stupoare că era scris de mine. Am verificat, m-am logat şi parola folosită pe Metalhead funcţionează şi acolo. OK, n-am citit „io” user agreement-ul. În România sunt multe site-uri în oglindă, nu e neapărat un lucru normal, dar trec peste asta.
Am postat un review la un album pe Metalhead, a 3-a zi a dispărut. Atunci Morrison mi-a spus că fiindcă albumul încă n-a fost lansat oficial. He he he. E genul de fază: prostul cu hoţul. M-am apucat de lucrat în presa scrisă prin ’93, apoi am fost redactor şi moderator la un post de televiziune, am colaborat cu câteva reviste, apoi iar am lucrat o vreme în redacţia unei reviste. Am fost şi reprezentantul unei case de discuri în România pentru o perioadă de aproape 2 ani, apoi în perioada în care am locuit la Budapesta, am fost prieten cu multă lume din presă, am avut casa mea de discuri de garsonieră şi am avut contacte cu alte case de discuri şi trupe, management-uri. Materiale promoţionale se dau presei, uneori cu piese trunchiate, alteori materiale integrale şi idee tocmai asta e ca publicul – potenţialul cumpărător – să fie informat, anunţat despre o nouă apariţie.
Acum despre descărcatul ilegal de mp3-uri de pe net am mai tot vorbit. Nu intru în toate detaliile, dar cred că omul descarcă, ascultă şi dacă este fan, dacă un material chiar îi place, în final îl mai şi cumpără. Eu aşa fac. Tot în perioada petrecută la Budapesta mi-am cumpărat peste 2000 de CD-uri originale, unele le-am găsit doar ca import America sau Japonia, am dat pe unele o cârcă de bani. Acum am buget mai mic, am copil şi alte priorităţi, cumpăr mai rar, recunosc. Însă revenind la scris, cred că prestez o muncă voluntară şi în beneficiul artiştilor şi al caselor de discuri.
Bun. Apoi n-au mai pus de pe pagina de blog pe cea cu recenzii scrierile, ba, s-a apucat Morrison şi a pus recenzii la albume mai vechi. Nu de alta, da’ la un moment dat erau recenziile mele cele mai citite şi probabil a început să deranjeze. În fine! Toţi suntem puţin paranoici…
Aşa am ajuns anul acesta să nu-mi mai pun articolele integral ci să las doar o introducere şi link. Chiar mă gândeam când voi fi urecheat şi a venit şi asta – merită să dai click! 😀 . Tot ieri seră.

„brush fără supărare dar ultimele tale bloguri sunt strict pentru a-ţi promova doar blogul şi nu e frumos 🙂 ”

Păi, treaba stă aşa. 1. am un blog „simplu”, nu vând spaţiu publicitar pe el, nu câştig nimic de pe urma lui, nici măcar la concertele pe care le-am promovat n-am cerut şi primit vreodată vre-o invitaţie. Să promovez ce? Egoul? L-am promovat destul la 20 de ani cântând. De supărat, n-am de ce să mă supăr. 2. Treaba – zic eu – stă cam aşa: de exemplu despre Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine n-a scris nimeni pe Metalhead. Dacă cineva dă o căutare pe Google să zicem, găseşte mai repede pagina de pe Metalhead decât blogul meu, dacă chiar îl interesează, dă click şi ajunge şi la mine. Eu aş numi-o simbioză. Nimeni nu pierde nimic, nu costă nimic. Dar cum i-am spus şi lui Morrison, dacă doreşte, îmi şterg contul, şterg toate articolele, în definitiv oamenii pot venii şi direct la mine fără să mai treacă şi prin Metalhead, nu-i nicio problemă. Dar ca să lămuresc şi ce mare trafic îmi fac „io” cu link-urile de pe Metalhead, aceasta e statistica accesărilor prin link (referinţe) pe ziua de ieri:

Adică dintr-un total de 244 de accesări pe ziua de ieri, 3 vizitatori mi-au venit de pe 2 link-uri de pe Metalhead. 😀 M-am scos!

Fiind şi început de an, rockerul nici nu e scriitor renumit prin vocaţie, la pagina de blog-uri până ieri seară erau aproape numai postările mele.
S-a gândit Morrison şi… s-a pus pe treabă. Vorba lui: LOL. Să nu mai fie blogurile mele despre muzică, să fie mai bine ceva gen… Bravo. 😛

Spor frate şi… Rock!

Rămân şi eu Bravo. Bravo Punk. 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1Gn0e7kvTA]

The Dark Side of the Moon

Se spune că pisicile şi femeile sunt curioase, eu zic că şi bărbaţii, oamenii în general sunt curioşi. Tot aşa, despre secrete se presupune că sunt menite să fie descoperite. Secrete – schelete-n dulap – avem toţi, ale noastre sunt tabu, ale altora sunt de… descoperit. Slobod la cuget, am vorbit despre masturbare, nimeni nu admite şi cu atât mai puţin se făleşte cu faptul că se masturbează, cum nimeni nu admite că descarcă sau îşi achiziţionează materiale pornografice. M-am luat cu prostiile şi zău că nu despre asta vreau să vă povestesc! Cel puţin nu acum. 🙂
Ideea era „the dark side” – partea întunecată -, necunoscutul, secretul, misteriosul care ne atrage.

Am avut „A Walk on the Wild Side” – mai mult sau mai puţin cu… Gicu – era previzibilă, la îndemână şi incursiunea în „The Dark Side of the Moon”.
Întâmplarea a făcut că plimbându-mă azi pe net, am dat de o pagină cu şi despre muzică, Muzika Magikaunde m-am regăsit în Blogroll şi mă simt onorat – şi unde am găsit o postare despre muzica din 2009 şi am citit un articol interesant despre… „The Dark Side of the Moon”: 5 faze întunecate ale Lunii. Le recomand pe ambele. Şi nu numai.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZSi02uccrc]

Asta însă nu mă întoarce din drum. Îmi fac şi eu plimbarea şi damblaua cu „The Dark Side of the Moon”, albumul din 1973 al celor din Pink Floyd este şi cel mai de succes disc al lor. Albumul a rezistat un timp record în Billboard – 741 de săptămâni, se estimează că s-a vândut în peste 45 de milioane de exemplare şi astfel este unul din cele mai vândute discuri din toate timpurile.
A fost re-editat de nenumărate ori, cea mai interesantă din aceste ediţii fiind cea pentru a 30-a aniversare a lansării, re-mixat şi lansat în format Super Audio CD. Chiar şi membrii trupei spuneau că această realizare a scos la suprafaţă sunete,  instrumente pe care abia ţineau minte că le-au imprimat, dar până atunci nu se auzeau.
Despre cele 10 piese ce însumează 43 de minute de muzică s-ar putea povestii zile şi pagini întregi. N-am să povestesc nimic fiindcă nu cred că am ceva de adăugat la tot ce s-a mai spus, nici nu vreau să vă plictisesc şi în definitiv: muzica e de ascultat.

Mie îmi plac prelucrările, cover-urile. Am o colecţie fabuloasă de astfel de piese şi discuri, sunt maniac.
Cum este şi firesc, n-au scăpat nici Pink Floyd, n-a scăpat nici „The dark Side of the Moon” de tentaţia de a fi reorchestrate, reinterpretate, rearanjate de diferiţi artişti.
Am în colecţie piese şi albume tribut Pink Floyd, majoritatea din zona Electro, Trance, Chillout şi Tehno, dar şi Rock, Country, Bluegrass şi Industrial sau Gothic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zny_iiS8NJk&feature=related]

În 2003 este lansat „The Dub Side of the Moon”, albumul de debut al proiectului Reggae Easy Star All-Stars, un material care reinterpretează albumul Floyd în manieră Chillout/Trance şi Trip Hop  înbinat cu Reggae. În 2006 scot un disc asemănător dedicat formaţiei Radiohead şi anul acesta au lansat „Easy Star’s Lonely Hearts Dub Band” – material evident ce reiterează muzical faimosul album The Beatles.

„Return to the Dark Side of the Moon” este un disc realizat sub bagheta lui Billy Sherwood în 2005 şi lansat în 2006 ca urmare a unui alt material, „Back Against the Wall”, reinterpretarea albumului „The Wall” al aceloraşi Pink Floyd.
Sherwood a adunat la o laltă o listă impresionantă de muzicieni din formaţii cu greutate ca: Zappa, Yes, King Crimson, UFO, Journey, Sefferson Starship, Asia, Whitesnake, The Firm, The Doors, Toto, Supertramp, Styx, etc pentru realizarea ambelor materiale, un deliciu pentru orice ascultător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HiaGECY8LWw]

În 2006 apar două materiale.
Pe de o parte Dream Theater imprimă live în Japonia tot albumul, discul este o interpretare în oglindă, fidelă originalului, dar interesantă ca abordare şi sunet. Este un „bootleg oficial”, trupa mai are la activ astfel de tributuri pentru Metallica („Master of Puppets” – 2004), Iron Maiden („The Number of the Beast” – 2005) şi Deep Purple („Made In Japan” – 2007).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gPOrXSu_eKk]

Celălalt material îi aparţine cântăreţei, compozitoarei şi actriţei Mary Fahl, cunoscută din formaţia October Project. Albumul „From the Dark Side of the Moon” este finalizat în toamna lui 2006, însă din cauza restructurărilor de la casa de discuri V2 Records unde are contract artista, discul a fost pus în vânzare doar în formă electronică şi câteva copii promoţionale au ajuns pe eBuy.
Este un disc extrem de intens, colorat, Mary Fahl are o voce expresivă şi puternică, dar ea a imprimat şi o mare parte din părţile instrumentale şi muzica ei se aventurează de la faze de Rock Progresiv şi sonorităţi experimentale până în zona Electro-Ambiental, World Music şi până la Jazz, Blues şi Folk într-un coctail sonor extrem de proaspăt şi incitant. Pe mine m-a câştigat definitiv Mary Fahl. 🙂

În 2008, patru muzicieni de Jazz: Sam Yahel, Ari Hoenig, Mike Moreno şi Seamus Blake realizează şi o acoperire Jazz a materialului: „Jazz Side of the Moon”, un disc incitant, o provocare interesantă, o coloratură deosebită dată materialului original.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GnP8-xofiz8&feature=player_embedded]

Anul trecut am tot vrut să pomenesc de The Flaming Lips şi albumul „Embryonic”, dar cumva – ca şi cu Buckethead – îmi vine mai greu să vorbesc, decât să ascult şi lucrurile mi-au luat-o înainte, în decembrie trupa a mai lansat un material: „The dark Side of the Moon”. Pentru acest disc au apelat şi la veteranul Henry Rollins, la trupa Stardeath and White Dwarfs şi la solista canadiană Merrill Beth Nisker cunoscută sub numele Peaches.
Este un disc experimental, cu sonorităţi Rock, Electro şi Blues în egală măsură, un material avangardist, zgomotos, Indie în adevăratul sens, surprinzător doar pentru cei care nu cunosc trupa, dar interesant şi provocator pentru orice fan Pink Floyd.
Ştiu, cunosc mulţi fani Pink Floyd, ştiu că sunt conservatori, astfel de discuri mulţi le consideră blasfemie, însă aceste experimente scot în evidenţă alte dimensiuni al unui material genial şi de referinţă, cred că sunt binevenite.

🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zlY-JlE5ZCo]

Aaaaaaaaaaa! Şi era să uit! Mai este un disc interesant, să zic aşa colateral: “The Dark Side of the Spoon”, discul genial al celor din Ministry din 1999. Ei au “răstălmăcit” doar titlul, au explorat într-o altă direcţie, însă au creat un material extrem de întunecat, grav, tulburător şi avangardist. Merită ascultat!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oZgAohO31eI]

Gicu – Walk On the Wild Side

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=UKlKJeeIfsU&feature=related]

Noi bărbaţii – se spune – că suntem nişte copii mari şi – cu siguranţă! – nişte alintaţi.
Omul, genetic şi structural, este egocentric, la acest egocentrism natural se adaugă şi o educaţie care accentuează nu neapărat în mod pozitiv acest egocentrism. Asta este mai ales valabilă la băieţi/bărbaţi unde există mereu o concurenţă/rivalitate de multe ori acerbă între indivizi. Am spus că revin la subiectul acesta, dar nu asta este ideea! Din superficialele mele incursiuni în filozofia Orientală şi Budism, am reţinut o idee – zic, de bun simţ -: omul se raportează nejustificat la ceilalţi în loc să se concentreze asupra propriei sale persoane. Poate treaba asta sună egocentric şi egoist, dar treaba e şi nu prea aşa. Prea des şi prea „firesc” ne pasă mai mult de cei din jur şi la ce cred, ce spun „ceilalţi” în loc să ţinem cont de ce credem, ce simţim, ce ne dorim noi.
Revenind la spiritul de competiţie, mi-am amintit de o fază amuzantă, dar cu atât mai elocventă văzută la televizor înainte de sărbători. Într-o grădiniţă copii erau întrebaţi de ce-şi doresc de la „Moşu’” şi un băieţel foarte dezinvolt a spus că nu contează ce primeşte, numai să primească mai mult decât Costel… ha ha ha! 😛
Nu afirm că spiritul competitiv – să zicem cel sportiv – nu are o latură pozitivă, însă în general, concurenţa se manifestă prin dorinţa de a avea note mai bune decât Costel – ci nu pentru a avea cunoştinţe mai vaste sau profunde -, prin a avea o bicicletă mai „bengoasă” decât are Costel şi mai târziu un job mai tare decât job-ul lui Costel, o maşină mai scumpă şi… gagici mai mişto decât cele ale lui Costel. Şi asta – cred eu – este o distorsiune nefirească a lucrurilor, este o raportare falsă şi neconcludentă, o stârnire a egoului într-un mod nefiresc, dacă nu chiar nociv.
Bine, cine dă doi bani pe părerile mele? Ha ha ha! 😛

Dar am cam deviat de la ideea de la care plecasem. Uneori chiar plec de la câte o idee. 😀 Egocentrismul masculin se măsoară cel mai des în centimetri. Ştiu, ştiu, se spune că „mărimea nu contează”, dar ştim toţi că asta este în cel mai bun caz o scuză, doar un fel de a spune, o chestie de politeţe. Excelentă şi expresivă este formularea: ne ascundem după degete… Ha ha ha! 😛
Dar nu este cazul să vorbim acum nici despre mărime şi nici despre centimetri.
Egoul masculin „se manifestă”, se confundă sau se rezumă de cele mai multe ori la organul genital, la penis.
Şi revin la fraza, ideea de la care am pornit: bărbaţii sunt copii mari, nişte alintaţi.
Penisul beneficiază de un tratament special, vorbim despre el la persoana a III-a, are un nume, este (auto) alintat. „Ăla micu’”, motan, motănel, Gicu, Gogu, Vasilică, Ştoacă, marcel, baston, salam, carbasan, şarpe, etc. Problema – ce probleme am! Ha ha ha! 😛 – este că „ăla micu’”, simbolul şi întruchiparea masculinităţii, este de fapt o ea (o p*lă, două p*le) iar nume ca Gicu, Gogu sau Vasilică sunt total neadecvate, improprii şi – ce glumă a sorţii – acest simbol suprem masculin, este profund şi complet feminin. 😀
Cum – într-un alt context – spune Lou Reed: „he was a she” (el era o ea) şi de aici şi conexiunea… 🙂

„Holly came from Miami, F.L.A.
Hitch-hiked her way across the USA
Plucked her eyebrows on the way
Shaved her legs and then he was a she
She says, Hey babe
Take a walk on the wild side
Hey honey
Take a walk on the wild side”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=q_zUo8YU3GI&feature=related]

”A Walk On the Wild Side” este romanul scriitorului Nelson Algren din 1956 şi adesea este citat pentru fraza: „niciodată să nu te culci cu o femeie care are probleme mai mari decât ale tale”.

”Candy came from out on the Island
In the backroom she was everybody’s darlin’
But she never lost her head
Even when she was giving head
She says, Hey babe
Take a walk on the wild side
I Said, Hey baby
Take a walk on the wild side
And the coloured girls go
Doo do doo do doo do do doo..”

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=yHl3pGKZHik&feature=related]

Cartea a stat la baza filmului lui Edward Dmytryk din 1962 „Walk On the Wild Side”.

”Little Joe never once gave it away
Everybody had to pay and pay
A hustle here and a hustle there
New York City’s the place where they say,
Hey babe, take a walk on the wild side
I said, Hey Joe
Take a walk on the wild side”

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=HG9wKzeKW8Q&feature=related]

Şi nu în ultimul rând la inspirat pe Lou Reed pentru piesa genială „Walk On the Wild Side” din 1972, piesă inclusă pe la fel de genialul său album „Transformer” – al 2-lea său disc solo.
Piesa a fost produsă de David Bowie care şi cântă-n piesă cu vocea şi a devenit faimoasă pentru tema de bas cântată de Herbie Flowers. Pe mine m-a fermecat solo-ul de saxofon interpretat de cel care l-a învăţat şi pe Bowie să cânte la saxofon, Ronnie Ross, solo-ul este pe finalul piesei şi este „curmat” de fade-out, dacă eram la butoane, cred că piesa mai dura măcar 5-6 minute… 😛
Textul lui Lou Reed atinge subiecte tabu ca trans-sexualitatea, drogurile, prostituţia masculină şi sexul oral.
Cu toate acestea, a fost un succes major, a urcat până pe poziţia 16 în Top Hot 100 din Billboard şi revista Rolling Stones a inclus-o în lista celor mai importante 500 de piese al tuturor timpurilor.

”Sugar Plum Fairy came and hit the streets
Lookin’ for soul food and a place to eat
Went to the Apollo
You should’ve seen em go go go
They said, Hey shuga Take a walk on the wild side
I Said, Hey babe
Take a walk on the wild side
All right, huh”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MLJD-hntSBA&feature=related]

”Jackie is just speeding away
Thought she was James Dean for a day
Then I guess she had to crash
Valium would have helped that bash
Said, Hey babe,
Take a walk on the wild side
I said, Hey honey,
Take a walk on the wild side
And the coloured girls say,
Doo do doo do doo do do doo”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Xy87mAPpUho&feature=related]

Am promis discuri la rotisor şi cafea cu suflet. 🙂 Asta a fost puţin din toate:  şi disc la rotisor, şi cafea cu suflet şi … o plimbare în lumea ascunsă, întunecată, sălbatică şi o poveste de seară. 🙂