Home › RO › Archive for PERSONAL

PERSONAL

personal

pasăre sau…păsărică?

Posted on by — 29 Comments ↓

Temele fierbinţi ale momentului sunt legate de tot felul de personaje umflate cu pompa sau scoase de sub unghii de tot felul de jurnalişti şi redactori ajunşi şi ei în jenanta ipostază de vedetuţe sau starlete făcătoare de celebrităţi trecătoare. O lume ameţită şi ameţitoare, lumea în care la Balc se vânează ca-n evul mediu, fotbalul se joacă cu valiza, tinerii la şcoală se fugăresc cu săbii ninja în loc să înveţe, oamenii dispar fără urmă, guvernele sunt compuse din politicieni oportunişti şi nu din specialişti, copii sunt vaccinaţi cu seruri experimentale, traficul este blocat, autostrăzile cresc cu un metru doi pe an, leul se prăbuşeşte în umbra economiei îndopate cu credite fără acoperire, ruşii se joacă cu robinetul de la gaz, în Gaza Hamasul anunţă armistiţiul prin intermediul rachetelor lansate asupra Israelului, Obama preia fotoliul de la Casa Albă, dar şi o Americă în plină criză…

„Magda – dispărută, Diana – ucisă, Tolea – infractor” – scria ieri seară pe ecranul de la OTV, erau şi fotografiile celor trei personaje într-o coloană pe toată partea stângă a ecranului, sus într-o bandă „ştirea senzaţională” a serii care zău n-am citit care era, jos încă două sau trei benzi, una cu ştiri, alta cu numere de telefon, alta cu sms-urile primite de la telespectatori, în partea dreaptă a ecranului era afişată grafica cu votul prin telefon al telespectatorilor legat parcă de dispariţia amintitei Magda…În puţinul spaţiu rămas pe mijlocul ecranului se desfăşura eternul „în direct” Dan Diaconescu, invitaţii şi colaboratorii săi. În colţul din stânga sus s-a mai găsit puţin loc pentru sigla postului şi undeva sub pozele amintite a mai fost înghesuită şi sigla emisiunii. Toată lumea vorbea deodată, erau şi două sau trei voci distorsionate prin telefon ale căror nume erau şi el afişat pe mijlocul ecranului… Nimeni nu înţelegea nimic, dar fiecare încerca să vorbească, să strige mai tare ca celălalt în timp ce Dan Diaconescu prezenta tabelul cu noua audienţă record înregistrată cu o noapte înainte. Am navigat mai departe liniştit că măcar misterul de acum câteva seri s-a lămurit: „Diana a fost sinucisă sau a fost omorâtă?”

Lăsând proştii şi prostiile la o parte, mă gândesc la modul cel mai concret ce înseamnă recesiunea. Vom avea parte de mai puţine starlete, filozofii de talk-show, specialişti ad-hoc sau trend-setteri oportunişti? Politicienii o să-şi vadă de treabă şi în sfârşit vom avea un Guvern funcţional şi un Parlament eficient? Vom muncii mai mult şi mai conştiincios? Cred că nimic din toate acestea… Şi mai cred că nimeni nu priveşte în mod serios problema. Nu că aş face-o eu sau am să o…fack. Da’ aşa, ca idee…
Cred că am ajuns în acest punct mort din cauza aroganţei cu care tratăm tot şi toate, superficialitatea cu care trecem peste ori ce. Nu are nicio legătură, da’ mi-am amintit: Isus sau Buda au arătat cu mii de ani în urmă soluţii alternative la actuala criză (probabil previzibilă) dar nici Creştinii, nici Budiştii nu i-au luat foarte-n serios şi au tratat cu…superficialitate problema.
E simplu să afirmi că nimeni din cei care ar fi putut face ceva, nu au făcut-o, dar eu întreb ceva mai simplu şi – în idioţenia mea remarcabilă – zic că de bun simţ: noi, noi ce am făcut? Fiecare din noi. Fiecare în adâncul său ştie răspunsul concret. Nimic. Să fim serioşi! Recesiunea pentru mulţi probabil înseamnă că nu o să mai comande pizza de pe internet, ci o să-şi facă din nou macaroane cu brânză singuri acasă. Iar cei care şi până acum au mâncat macaroane cu brânză făcută acasă, în cel mai rău caz o să o pună de o mămăligă. Mare brânză! Asta spuneam: nu tratăm problema serios şi nici nu o vom face.
Criza o să-i oblige pe unii dintre noi să lase maşina acasă când sunt nevoiţi să se deplaseze 1 km şi să ia tramvaiul sau să o ia pe jos. Cei care încă nu au al 3-lea televizor în bucătărie şi al 4-lea în baie, poate nu mai „prind” credit şi renunţă la idee. Poate nu voi mai fuma 27 de ţigări pe zi şi doar 19…Poate.
Cred că această criză este pozitivă şi necesară. Totul e să ştim ce să facem cu ea. Este momentul în care angajatorii ar putea să scape elegant de angajaţii leneşi, incompetenţi şi ineficienţi,  afacerile de carton o să dispară şi ele, este un moment în care după 19 ani s-ar putea face curăţenie.
Mă întreb doar câte din cele ce s-ar putea face se vor şi realiza? Oportunităţi am mai avut şi le-am ratat cu indolenţă. Şi o să mai ratăm câteva… suntem geniali la asta! Cred că putem vorbi liniştiţi despre un colaps moral. Problema este că doar o să vorbim şi de această dată, apoi schimbăm cu lejeritate programul din telecomandă.
Nu am crezut şi nu cred în soluţiile globale. Nu cred că vine nimeni nici să-mi facă treaba, nici să-mi rezolve problemele. Fiecare v-a fi nevoit să-şi înfrunte problemele şi să le rezolve. Cred că de asta ne şi temem cel mai mult…

Oare pasărea albastră a fericirii este o păsărică roz? Eu am stoluri…

joc pierdut la rece

Posted on by — 2 Comments ↓

Zac pe canapea cu telecomanda ofilită-n mână. Televizorul luminează camera acoperită de incertitudinea neliniştită a zorilor. Astăzi m-am trezit mai confuz, mă simt mai ciudat, mai distant de mine şi mai rupt de lume. Percep totul mai ascuţit, mai distorsionat, amarul cafelei este mult mai amar, fumul pare mai înecăcios, laptele mai alb şi întunericul mai de nepătruns. Aud ameţitor acelaşi vers repetându-se în capul meu: „Just because I’m losing/ Doesn’t mean I’m lost …” Bine, eu cânt alte versuri: „Just because I love you, it dosn’t mean I’m lost”, dar asta nu schimbă cu nimic „problema”.

În aşteptarea noului album Depeche Mode, al noului U2 şi Peter Gabriel, mai zăbovesc o vreme în discurile de anul trecut. Îmi vine mereu greu să trag linii şi să afirm că X sau Y este un câştigător şi chiar nu vreau să percep lumea muzicii, a show business-ului, ca pe un concurs al artiştilor, în final, cred că noi, consumatorii avem mereu de câştigat, iar artiştii – sper şi cred că aşa şi este normal – au avut plăcerea de a compune, de a scrie şi de a interpreta muzica şi se vor simţii toţi premianţi pe scenă când vor trăii vibraţia alături de public. Of! Dar totuşi dacă e să desemnez din subiectivul meu punct de vedere un album al lui 2008, votez fără să clipesc pentru Kings of Leon şi al lor „Only by the Night” cu toate că precedentul lor produs „Because of the Times” din 2007 a fost un material şi mai reuşit. Dacă eu merg pe mâna Americanilor de la Kings of Leon, majoritatea criticilor, detest să le spun „specialişti”! votează pentru Coldplay şi al lor „Viva La Vida Or Death And All His Friends”. N-am apucat să scriu despre el, am să o fac acum.

Coldplay sunt o formaţie din Londra, înfiinţată în 1998 şi cu toate că au doar patru albume, au vândut deja peste 40 de milioane de discuri. Începuturile au fost anevoioase ca al ori cărei formaţii de garaj. Pe cheltuială propriei în 1998 au scos într-un tiraj de 500 de exemplare un EP intitulat „Safety” din care doar 50 au ajuns la vânzare, celelalte au fost împrăştiate la casele de discuri şi prieteni. Promoţia le-a adus un contract cu label-ul Fierce Panda şi un nou EP ce includea trei piese „Brothers and Sisters” lansat în 1999. De aici la contractul pentru cinici albume cu Parlaphone şi încă un EP, „The Blue Room” a fost un singur pas.
Albumul de debut, „Parachutes” a fost lansat în 2000 şi după intrarea în top 40 a single-ului „Shiver” a venit rapid şi succesul cu următorul single, „Yellow” .
„A Rush of Blood to the Head” apare în 2002 şi continuă linia formaţiei, un Rock Alternativ în manieră Britanică cu reflecţii de U2 şi R.E.M. dar şi cu infuziile unor nuanţe de actualitate, efecte secundare ale succesului unor nume ca Oasis. Un element care dă o notă aparte şi-i diferenţiază de ceilalţi artişti este este un strop de Folk strecurat din loc în loc în compoziţiile lor. De notat de pe acest al doilea disc sunt piesele: „In My Place” , „Clocks” şi „The Scientist” . Chiar dacă nu sunt „Balade Rock” plângăcioase, majoritatea pieselor sunt relativ lente, au un filon romantic, sunt umplute cu sensibilitate şi sentimente de multe ori neliniştitoare. Este ceva în ploile britanice cred. Hahaha!
2003 le-a adus două premii Grammy: „A Rush of Blood…” a câştigat premiul pentru cel mai bun Album Alternativ iar single-ul „Clocks” pentru cel mai bun disc al anului.
Al treilea album, „X & Y” a fost scos în primăvara lui 2005. Reţeta de succes nu se schimbă şi Coldplay par să fi învăţat această lecţie. Discul este introdus cu single-ul „The Speed of Sound” o piesă ce are un ecou U2, dar păstrează nota şi expresia formaţiei: „How long before I get in?/ Before it starts, before I begin?/ How long before you decide?/
Before I know what it feels like?/ Where To, where do I go?/ If you never try, then you’ll never know./ How long do I have to climb,/ Up on the side of this mountain of mine?” În sptembrie apare single-ul „Fix You” urmat în decembrie de „Talk” . Succesul comercial al albumului nu a adus şi acelaşi entuziasm din partea criticilor. Jon Pareles, criticul muzical de la New York Times a scris despre ei că „sunt cea mai influenţabilă formaţie a deceniului” făcând referire la asemănările sesizabile cu U2. Cu toate acestea, trupa a câştigat BRIT Awards-urile pentru cel mai bun album şi cel mai bun single.

Am ajuns la „Viva La Vida Or Death And All His Friends”. Dacă nu aveţi albumul, trageţi o tură pe pagina formaţiei pe MySpace . Zic asta fiindcă în era download-ului nu prea mai cunosc indivizi care să cheltuiască bani pe CD-uri (originale) şi mai pluteşte deasupra noastră şi umbra mult rumegatei crize…Ei, scuze găsim mereu, nu-i bai!
Pentru acest disc a fost adus la pupitrul de producţie un nume greu: Brian Eno. De la bun început băieţii şi-au propus să o rupă cu trecutul şi să păşească pe un drum nou. Trecutul în acest caz înseamnă U2, evident, hahaha. Sincer, nu aud să fi reuşit acest lucru într-o măsură substanţială, dar pe de o parte mie îmi plac U2 şi nu mă deranjează faptul că influenţa lor se simte la multe alte formaţii, inclusiv la Coldplay, pe de altă parte, pe acest disc, băieţii totuşi au adus câteva schimbări interesante, şi-au permis experimente sonore care au adus culori noi în muzica lor. Un astfel de experiment este piesa „Yes” de exemplu, care prin orchestraţie şi sonorităţile orientale introduse rupe în mod pozitiv albumul. „Violet Hill” – primul single –  mi-a amintit puţin de Queen şi apare şi un riff de chitară mult mai distorsionat decât sunetul mereu moale, melodic şi plăcut cu care ne răsfăţau până acum băieţii. Piesa de titlu, „Viva la Vida” a devenit rapid un imens succes şi a adus formaţiei primul hit numărul unu în top Hot 100 Billboard şi prima piesă numărul unu în topul de vânzări prin download al Marii Britani. Este o piesă care se strecoară cu uşurinţă în urecheile ascultătorului şi nu o mai scoţi de acolo. „Lovers in Japan” readuce spiritul U2 combinat elegant cu rădăcinile The Beatles ale celor de la Oasis. Ştiu, este uşor să fi cârcotaş.
Pentru o dimineaţă ceţoasă de duminică, pentru un tip pierdut din toate punctele de vedere aşa cum sunt eu, „Viva la Vida…” este coloana sonoră perfectă. Dacă băieţii iar câştigă nişte premii MTV, Grammy şi BRIT Awards-uri, nu o să fie nicio surpriză.  Şi o merită.

Mai ascult odată „Lost” … poate mă regăsesc. Duminică plăcută!

„Just because I’m losing
Doesn’t mean I’m lost
Doesn’t mean I’ll stop
Doesn’t mean I’m in a cross

Just because I’m hurting
Doesn’t mean I’m hurt
Doesn’t mean I didn’t get what I deserve
No better and no worse

I just got lost
Every river that I’ve tried to cross
And every door I ever tried was locked
Ooh-Oh, And I’m just waiting till the shine wears off…

You might be a big fish
In a little pond
Doesn’t mean you’ve won
‘Cause along may come
A bigger one

And you’ll be lost
Every river that you try to cross
Every gun you ever held went off
Ooh-Oh, And I’m just waiting till the firing stops

Ooh-Oh, And I’m just waiting till the shine wears off…”

nimic nou pe blogul de est

Posted on by — 2 Comments ↓

„La fotbal, politică şi internet se pricepe toată lumea!” – reflectă oarecum cu precizie şi pe o linie clară a timpului şi al evoluţiei, lucrurile din societatea Românească. Dacă înainte de decembrie 89 toţi ne pricepeam la fotbal, la sfârşitul anilor 90 am devenit toţi „analişti”, ne pricepem la politică şi la economie în egală măsură, iar după 2000 toţi am descoperit computerul şi internetul. Ce înseamnă de fapt să „le ai” cu computerele şi cu internetul?

Majoritatea încă nu fac diferenţa nici între hardware şi software sau cred că spaţiul virtual este un loc unde pot rămâne anonimi şi nu există nicio regulă. Nu vorbesc de tinerii care s-au născut deja în umbra monitoarelor, ci de cei ca mine, care am descoperit noile tehnologii din mers şi ne-am adaptat mai mult noi la ele, decât să le fi integrat pe ele în viaţa şi activitatea noastră. În ceea ce priveşte hardware-ul, adică componentele, treaba e mai simplă decât ar crede mulţi: este aproape imposibil să montezi o componentă greşit. Asta nu înseamnă să vă schimbaţi singur procesorul, dar nici mare „filozofie” nu este.

În ceea ce priveşte sistemul de operare şi programele utilizate, adică partea de software, majoritatea lor au o interfaţă „prietenoasă”, ţi se spune pas cu pas ce ai de făcut la instalarea lor şi dacă citeşti instrucţiunile cu atenţie, nu dai greşi. Utilizarea lor este la fel, la îndemâna fiecăruia, setările „din fabrică” – by default – a sistemului operaţional, satisface cerinţele utilizatorului obişnuit. Cei mai experimentaţi pot să opteze pentru setări personalizate, să activeze sau dezactiveze anumite opţiuni şi funcţii, asta, evident, în funcţie de cunoştinţele acumulate şi de necesităţi. Dacă Windows 98 de exemplu necesita mai multă atenţie şi „sudoare”, XP-ul este mult mai „intuitiv” şi recunoaşte singur ori ce modificare de hardware şi „rezolvă problema”. Windows XP Professional costă în jur de 560 RON şi este o soluţie confortabilă pentru majoritatea utilizatorilor. Service Pack 3-ul rezolvă în mare măsură toate „găurile” din sistem şi momentan este probabil cel mai stabil sistem de operare oferit de Windows .  Nici sistemele Linux nu mai speria aşa de mult, oferta acestor sisteme alternative de operare s-a diversificat, interfaţa lor a devenit tot mai simplă şi prietenoasă iar faptul că este gratuit (şi astfel legal) a atras tot mai mulţi utilizatori. Soluţiile Linux includ şi programe adiţionale gratuite care deservesc eficient nevoile majorităţii utilizatorilor şi aceste sisteme sunt mult mai puţin expuse atacurilor cibernetice. Am cam deviat de la subiect – chiar, care era subiectul? – nu o discuţie despre sistemele de operare este tema zilei. Sper că v-am plictisit.

Dependenţa de computer a plecat de la jocuri. Joaca cu „Paint”-ul sau banalul Solitair. De la acestea la FPS-uri şi trecerea la jocurile on-line, la Counter-Strike a fost… o joacă de copil. Renunţarea la activităţile obişnuite, la plimbările-n parc, la berea cu prietenii pentru o „altă” viaţă, a venit şi s-a instalat pe nesimţite. Dar există viaţă dincolo de…taste? Sau formula „monitorul care nu se vede, se uită” funcţionează oare?

De la „joaca” cu computerul, la navigarea pe internet n-a fost decât un pas mărunt. Scrisorile parfumate au fost rapid înlocuite cu e-mail-urile, zâmbetul cu un emoticon banal : ) … Indiferent ce ne-a împins spre tastarea primului www, căutarea paradisului virtual, curiozitatea sau foamea de „free porn”, am rămas conectaţi, prinşi în mai mică sau mai mare măsură în această lume. Ne bem cafeaua de dimineaţă în faţa computerului, vedem filme pe computer, ascultăm muzică şi citim corespondenţa şi uneori cărţi pe computer. Pe Messenger ţinem legătura cu prietenii de departe, dar vorbim şi cu un prieten de care ne desparte un singur etaj sau o scară de bloc… Computerul nu mai este de mult o unealtă care ne uşurează viaţa, a devenit dependenţă, obsesie şi de multe ori ne complică existenţa. Cine-şi mai aminteşte de mIRC când are Second Life …sau blog? Trecerea de la web 1.0, de la site-urile „simple”, construite sau vizitate, la web 2.0, la blog şi de la jurnal la jurnalism, a fost aproape insesizabilă. Şi cum spune şi Dorina Guţu-Tudor în cartea ei „New Media” : „ultima soluţie, o nouă evoluţie”, după colţul blogului, ne aşteaptă web 3.0.

Dar toată evoluţia tehnologică nu era posibilă şi nu este eficientă şi fără un nou mod de gândire. Avem YouTube sau… RedTube , avem Wikipedia şi avem Google , avem MySpace , FaceBook , Hi 5 , o serie de pagini unde ne putem crea blog-uri gratuite: Blog Gratuit , WordPress , Blogger , Xanga , Sibir , Netlog şi multe-multe altele. Teoretic avem posibilitatea să fim – sau să pretindem – că suntem cine vrem, dar mai ştim cine suntem? Cine mai pierde vremea să „construiască” o pagină gen Tripod când e mai uşor “să-şi facă” un blog? Unii caută celebritatea, alţii anonimatul. Realitatea virtuală este tot o formă de realitate. Fuga în virtual este tot o „fugă pe gheaţă” şi este cum se spune: poţi fugi, dar nu te poţi ascunde. Toţi avem un IP…

Se nasc simpatii şi antipatii, se scuipă seminţe virtuale. Mai există oameni în spatele modemurilor sau am devenit umbre şi fantome? Este tot o chestiune opţională, eu am să mă deconectez acum şi vă doresc un sfârşit de săptămână frumos!

„Pentru a fi ziarist sau, cum se zice, publicist, românul nu are zor de nimic, nici chiar de gramatică.”

92.82.190.121.

cultură şi untură

Posted on by — 5 Comments ↓

“La propunerea secţiei de Filologie şi Literatură, membrii Academiei Române au aprobat, în unanimitate, ca ziua de 15 ianuarie să fie declarată Ziua Naţională a Culturii Române. Am înaintat această propunere Parlamentului României şi sperăm ca acesta să o aprobe, la rândul său”, a precizat academicianul Eugen Simion.” ( Realitatea ) Constat de la an la an, de la aniversare la aniversare, nu doar în cazul lui Eminescu, ci în general, că toate manifestările pretins culturale sunt doar de paradă, de complezenţă şi structura „formei fără fond” s-a standardizat şi s-a impus la toate nivelurile. Edilul şef al capitalei, nici numele nu mai vreau să-l mai scriu, mi-a stârnit un zâmbet amar folosind termenul de „Mall cultural” referindu-se la reabilitarea Palatului Copiilor. Cultură de cârnaţi. Kilometrici.

„Karousel, prima galerie de fotografie de artă din România, va fi deschisă pentru public în Bucureşti, începând de vineri, şi va prezenta, pentru început, o colecţie de 100 de lucrări realizate de fotografi români şi din străinătate, anunţă organizatorii. Printre expozanţii români de fotografii artistice se vor număra cunoscuţii Dragoş Lumpan, fotograf la National Geographic România, Cosmin Bumbuţ, Alexandru Paul, Alex Gâlmeanu, Cristian Crisbăşan şi Cornel Lazia. Galeria Karousel va fi deschisă în fiecare zi de luni până vineri, în intervalul 11.00 – 20.00, şi sâmbăta, de la 11.00 la 16.00.” ( Realitatea ) Chiar dacă în zona privată, non-guvernamentală, asociaţii, fundaţii sau firme încearcă să promoveze şi valorile reale, fără o strategie naţională şi susţinere relevantă, cultura tinde să devină sub-cultură, strivită de mormanul de „cultură” de deşeu din import…Mai vreau puţin ketchup pe hamburger, dacă se poate!

„Între 30% şi 50% din cazurile de cancer sunt produse de nutriţia greşită, iar alte 30% sunt urmarea fumatului. 5% din cazurile de cancer sunt genetice. Alimentaţia de tip fast-food este nocivă: pâinea albă este devalorizată, carnea este deja congelată şi amestecată cu tot felul de lianţi şi arome, cartofii sunt trataţi şi pe deasupra prăjiţi. Succesul fast-foodurilor se bazează pe lipsa de educaţie nutriţională. Efectele unei nutriţii neadecvate se pot observa între 45 şi 55 de ani, după ce sistemul imunitar începe să mai cedeze. Starea de sănătate se menţine prin nutriţie. Dacă starea de sănătate se menţine echilibrată, atunci avem şi un sistem nervos echilibrat, iar stresul nu-şi mai face efectul şi nici nu te îngraşi, pentru că metabolismul va fi echilibrat. Primul care este afectat de nutriţia greşită este Sistemul Nervos Central. Bolile nervoase, psihice, se vindecă în secolul al XXI-lea printr-o nutriţie adecvată. Toate bolile secolului al XXI-lea sunt cunoscute sub denumirea genetică „Sindromul metabolic X”, iar vindecarea acestor boli este posibilă datorită nutriţiei.” ( Atac ) Asta cu metabolism echilibrat, cu sistem nervos echilibrat, nutriţie sănătoasă şi cu bolile psihice, în final tot de la educaţie pleacă, de la puţină cultură şi bun simţ dobândit sau…nu. În lipsa acestora şi sub presiunea produselor dubioase, dar magnific ambalate şi insistent promovate, care ne-au invadat şi s-au impus, pseudo-cultura de toate tipurile care încet-încet a înlocuit toate formele de cultură, dă roade. Sau îşi arată colţii?

„Războiul mediatic dintre Şerban Huidu şi Mircea Badea este departe de a se fi sfârşit, cei doi, oameni în toată firea de altfel, bălăcărindu-se ca la uşa cortului şi jignindu-se ca doi puşti aflaţi la vârsta pubertăţii.” ( Atac )  Şerban Huidu şi Mircea Badea (cu blogul încă şters…) par plictisiţi şi lipsiţi de subiecte mai interesante. Este vorba de apariţiile la televizor sau blogurile personale, cei doi se insultă fără menajamente. Merge o dată, merge şi de două ori, dar nu la nesfârşit. Deşi…mai ştiu cazuri.  „Le promit celor dezgustaţi de subiect că asta o să fie ultimul post pe această temă, deşi tare-mi e teamă că nu mă voi putea abţine în viitor.” – Spune Huidu. Ei, de asta mă tem şi eu.

„Preşedintele Traian Băsescu a prezentat un decalog al opţiunilor personale extrase din raportul realizat de Comisia prezidenţială de analiză a regimului politic şi constituţional din România.  Preşedintele a apreciat că revizuirea Constituţiei este un lucru important în acest moment şi a spus că şi-ar fi dorit ca acest lucru să se întâmple mai repede. “Constituţia noastră a produs disfuncţionalităţi în bunul mers al instituţiilor statului. De această analiză nu are nevoie, dar preşedintele României, ci întreaga ţară”, a spus preşedintele care a explicat de ce a ales specialişti tineri pentru întocmirea acestui raport.” ( Realitatea ) Problema Constituţiei este una veche. Cred că o revizuire a ei este oportună, problema este însă alta: cine, când, cum şi de ce vrea să o schimbe. Când un singur om, Traian Băsescu vrea să aibă puteri sporite ca preşedinte şi acest lucru ne este „vândut” ca fiind revizuire şi modernizare, avem o mare problemă. Încă una.

„Pentru a reduce semnificativ costurile din F1, din cauza crizei mondiale, Federaţia Internaţională de Automobilism a luat o serie de decizii, care afectează toate echipele implicate în “Marele Circ”. Cea mai importantă măsură luată de FIA este aceea că un pilot va avea dreptul să folosească opt motoare de-a lungul sezonului 2009. Sezonul 2009 din F1 cuprinde 17 etape, iar debutul va fi la Melbourne, în Australia pe 27-29 martie.” ( Realitatea ) „Maşina Ferrari F1 2009, deşi va fi prezentată oficial publicului pe 12 ianuarie, încă nu corespunde specificaţiilor pentru curse. De fapt, Felipe Massa va realiza primele teste cu noul monopost pe circuitul de la Fiorano după inaugurarea oficială.” ( Promotor ) Mai e puţin şi bolizii de F1 vor fi dotaţi cu electromotoare…

Ilie Şerbănescu în Revista 22 punctează o problemă care celor mai mulţi, intenţionat sau nu, le scapă: „Într-un top al celor mai valoroase 100 de companii din România, întocmit de Ziarul Financiar împreună cu casa de investiţii Capital Partners, străinii deţin 70% din capitalul acestor companii, statul vreo 25%, iar antreprenorii privaţi români mai puţin de 5%. Nimic altceva nu poate spune mai mult despre actuala economie din România şi despre problemele care preocupa cel mai serios în noul an, în condiţiile crizei financiare şi economice internaţionale: la ce să ne aşteptăm şi de la cine? Economia din România este total dependentă de capitalul străin şi i se va întâmpla exact ceea ce acesta va dori. (…) O biată confuzie – care, din păcate, funcţionează copios – amestecă în cazul unei companii proprietarul ei cu locul unde această companie îşi are înregistrarea juridică şi îşi desfăşoară în principal activitatea. Este un fel de glumă de a numi “româneşti” companii care sunt doar înregistrate ca persoane juridice române şi acţionează în cea mai mare parte pe piaţa românească, dar care aparţin unor proprietari străini.” Privind problema crizei şi din această perspectivă, situaţia generală prinde nuanţe şi mai sumbre. Eu îmi pun o singură întrebare: cei implicaţi, cei responsabili în toţi anii aceştia, chiar au fost inconştienţi sau au închis ochii şi au lăsat lucrurile să evolueze astfel? Şi când mă gândesc cum ne prosteau pe faţă cu lozinca „nu ne vindem ţara” şi ei exact asta făceau… Tot articolul este interesant, îmi permit să mai citez finalul: „Niciodată până acum industria prelucrătoare nu-şi pierduse poziţia de lider al topului. Iată că din 2007 şi-a pierdut-o, pecetluind aiureala la care asistăm în ultimii ani: o economie fără economie reală, a importurilor fără exporturi, a automobilelor fără şosele, a castelelor de nisip…”

Am găsit şi o formulare „veselă” legată de economie şi criză: „Noua prognoză bugetară: creştere economică şi salarii mai mici” anunţă Cotidianul . Pe scurt, în cifre reci: creştere a PIB de 2,5%, deficit bugetar de 2,5%, salariu mediu brut de 1.690 de lei. Dar revenind asupra titlului, am înţeles de unde se aşteptă creşterea economică: din diminuarea salariilor… Iar o să duduie economia de mi-e rău!

După bloguri sunt ei care ne face…

Posted on by — 2 Comments ↓

Dacă tot m-am auto-exilat în pat pentru trei zile, ci nu să mă tratez băbeşte, făcând sex în disperare, ci să mă otrăvesc convenţional pentru viroza pe care bănuiesc că o am şi de care ştie tot oraşul, doar medicul meu de familie nu, m-am gândit că între două valuri de febră, pot să analizez la rece – că viroza tot o răceală este – şi ograda, capra, varza, respectiv blogurile vecinilor. Am încercat toate leacurile băbeşti, acum m-am dat la pastile, starea mea este neschimbată, trag o singură concluzie: sunt imun. Cu picioarele în ligheanul cu apă fierbinte, cu cana de ceai în mână, mă apuc de citit. Sau mă fac bine, sau mă bagă-n boală complet!
Băieţi, avem concurenţă serioasă: Tăriceanu şi-a făcut blog.  “Primul pas a fost site-ul. Împreună vom face şi al doilea pas. Pregătesc blogul şi vreau să fii primul care va răspunde la prima postare.” La a doua postare pot să răspund eu al doilea? Abia aştept să citesc ceva hot!
Alt liberal, alt blogger veritabil: Chiuariu agaţă la greu pe videoblog. “În septembrie, Tudor Chiuariu,  fost ministru al Justiţiei şi actual purtător de cuvânt al PNL, a anunţat că îşi face videoblog. Paralel, a spus că are cont pe facebook şi Hi5, două reţele sociale de pe Internet, pe care îşi va face campanie electorală. Din 412 prieteni, câţi avea până la ora 14, luni, băieţi erau 58, fete – 354. Chiuariu stă non-stop pe Internet. Cine-i monitorizează activitatea poate să vadă că, de dimineaţă până seară, nu face decât să le trimită fetelor invitaţii.” Ăsta ne ciordeşte gagicile în scopuri electorale!

Rămân în zona bloggerilor grei: Elena Udrea.  Plictiseală mare. Lăudat fie Băsescu sau ce ne ofticăm noi când n-avem ce face. “Întâlnirea de ieri cu unii dintre cititorii blogului a fost pentru noi toţi o bucurie. Cu atât mai mult regret criticile pe care invitaţii mei trebuie să le suporte doar pentru că au venit alături de mine. Dar cel mai supărător mi se pare comportamentul lipsit de orice deontologie al unei ziariste, care s-a prezentat drept cititoare de blog, a stat la masă cu noi, a pus câteva întrebări ciudate, apoi s-a dus să scrie un articol din care reiese fie că nu a înţeles ce vorbeam noi, fie că misiunea ei era să decredibilizeze evenimentul.” Mi-a plăcut ideea întrebărilor ciudate, a faptului că săraca n-a înţeles nimic sau a avut o misiune destabilizatoare. Limbaj sublim! Dacă aş fi blondă, şi m-aş băga în curvăsăreala asta de politică şi mi-aş trage şi un blog să fiu în trend, aş apela la cineva care pare blondă, dar ştie despre ce este vorba într-un blog. Părerea mea.
Am accesat şi pagina lui Victor Ciutacu. Omu’ ne propune un exerciţiu de imaginaţie, nu comentez. M-am distrat în schimb la comentarii: “eu văd un cur făcut în photoshop.. mare brânză..” De ana pe 29 October 2008 la 2:20 am. “@ana: tu eşti o toantă lipsită de imaginaţie. nici o pierdere. next, please” De Victor Ciutacu pe 29 October 2008 la 2:24 am. Aspru. Dialogul. Oi fi eu idiot, da’ credeam că blogul trecând peste faptul că este un posibil jurnal public, este şi un mijloc interactiv de comunicare. Chiar că-s un bou! Chiuariu măcar este la agăţat, Ciutacu pare prea frustrat să se mai sinchisească… Vorbe grele, bun simţ ioc.
Ajung şi eu la Alexandru Vakulovski şi textul său din Clujeanul care a stârnit deja ceva valuri şi-s curios câţi o să-l copieze şi re-posteze ca fiind al lor… Limbajul nu mă excită, dar incontestabil adevărul din spatele său este o radiografie fidelă a blogerului anonim. Şi frustrat. Normal, dacă eşti anonim, musai să fi frustrat.

Dacă mai dau odată peste blogul despre piţipoanca corporatistă îmi fac aspirina intravenos!

Am avut aşa o furnicătură-n degete să intru şi pe blogurile fotbaliştilor, dar m-am oprit la timp. Cam asta e:
după bloguri sunt ei care ne face…ne place, nu ne place, aceştia sunt, pe aceştia îi avem. Cititul însă rămâne opţional. Ca şi votul.

planul “B”

Posted on by — 2 Comments ↓

Mă arunc cu capul înainte, valul mă ia sau mă duce, mă aduce, nu contează. Rămân la suprafaţă sau ajung ca buşteanul la fund? Până nu faci saltul, nu vei avea răspunsul. Poţi anticipa… şi poţi avea surprize. Eviţi apa rece şi te trezeşti între colţii unui rechin. Pot spune că am evitat un infarct?
Viaţa mea este un film. Mă las pe spate şi privesc cu gura căscată.

Vreau să mă ciocnesc.  Tremur, respir, zâmbesc…. Mă ciocnesc cu aceeaşi plăcere cu care am făcut-o şi acum 10 ani. Mai cred în minuni… Ieri într-un supermarket stăteam la coadă şi a venit o fată plângând şi ne-a întrebat dacă nu am văzut un portofel roşu. Nu văzusem. Ieşit afară m-am bucurat de câteva minute de soare cald, am lăsat sacoşele jos şi mi-am aprins singura plăcere rămasă-n buzunar. La câteva minute după a apărut şi respectiva fată cu sacoşa ei de cumpărături molfăind o felie de pizza. Nici nu s-a uitat la mine, dar am simţit o relaxare şi m-am bucurat. Îmi place să le zâmbesc străinilor chiar dacă uneori îmi dau seama că mă face să par un idiot…
M-am pierdut şi m-am regăsit de milioane de ori. Sunt pe drumuri, pe cărări risipite între două ciocniri, un ricoşeu şi un morman de cioburi. Sunt singura umbră constantă din viaţa mea. Nu ştiu ce o să fiu peste 10 ani… cred că am să fiu tot eu. Tot o umbră. Şi un zâmbet. N-am nici un plan…
Viaţa este un ricoşeu. Dai în ceva şi habar n-ai unde se duce…şi când şi cum vine înapoi. Te loveşte în freză.
Ca o creangă lăsată-n urmă ce te plezneşte peste ochi. Gata cu vrăjeala! Ideea e că nu e nicio idee şi nicio şmecherie! Mă străduiesc să fiu eu, îmi este greu, ştiu, sunt un nesuferit! Nu-s nici Făt Frumos, nici Gânditoru’, sunt un om, o faţă în mulţime. Sar în primul tren…

Viaţa este o ciocnire, un ricoşeu, feresc capu’ de fiecare dată când spun o prostie şi mai ales când fac ceva greşit. Încerc să fiu eu, să fac cum simt şi să am ricoşeuri faine… Să găsesc ciobul perfect şi să-l adun.

periculos

Posted on by — 8 Comments ↓

Trăiesc periculos în fiecare zi.
Trăiesc periculos când ies în oraş. La prima gură de bere mă îndrăgostit de o şatenă. La a doua bere de prietena ei şi de o blondă al cărei sâni îmi zâmbesc provocator, la a patra bere de două brunete şi o altă blondă, la a cinci-a am revin la prima şatenă şi cele două prietene ale ei, la a şasea de o blondă proaspătă…of! Bine că nu sunt mofturos! Trăiesc periculos fiindcă ţin minte tot , ţin minte şi câte beri am băut şi unde, şi cu cine şi ţin minte şi fiecare blondă, brunetă, şatenă sau roşcată şi ţin minte fiecare zâmbet, fiecare linie şi curbură, fiecare formă, fiecare culoare, ţin minte spuma berii şi culoarea ochilor în care m-am scăldat cu seninătate.
Trăiesc periculos fiindcă trăiesc în fiecare zi, fiecare clipă, fiecare iubire, fiecare culoare, fiecare formă… Fiindcă iubesc! Şi trăiesc periculos fiindcă uneori urăsc, uneori urlu şi uneori sunt trist, dar tot eu sunt, sunt tot umbrele mele în sertarele mele, sunt tot eu pe canapea, în tramvai, jos în pub, la bar sau la slujbă. Trăiesc periculos fiindcă beau cafea şi fumez, fiindcă deschid larg ferestre zidite , fiindcă vă povestesc tot, tot ce visez, tot ce simt, tot ce trăiesc periculos.
Trăiesc periculos fiindcă trăiesc la 38 de ani ca la 18 şi mă simt încă la 28 de ani. Fiindcă mă simt şi mai simt.
Trăiesc periculos fiindcă îmi plac ciorapii de lux şi fluturii, îmi place lumina şi nu accept o lume zugrăvită în alb şi negru iar totul în jur pare numai gri. Trăiesc periculos fiindcă pielea mea uneori miroase a tei, alteori părul îmi miroase a alge… Merg pe bicicletă într-un oraş al maşinilor şi din buzunarul din spate îmi flutură vise…şi îmi place să trăiesc periculos şi când nu este totul roz.

Urmează staţia Nirvana cu peroane roz pe ambele părţi. Vă dorim orgasm plăcut.

trebe, nu trebe….

Posted on by — 4 Comments ↓

mă aflu în treabă. Obişnuinţa, comoditatea, confortul, clişeele unei gândiri reflectate imaculat într-o exprimare mecanică şi…ruginită. Convenţionalul şi cotidianul pas la pas, veşnicele referiri la tradiţie: „aşa trebuie”…Trebuie? Nu zău?!

Trebuie să sune telefonul şi trebuie să mă trezesc. Trebuie să mă dau jos din pat, trebuie să ajung bâjbâind până la baia şi nu trebuie să fac zgomot. Trebuie să mă uşurez, să mă spăl şi să mi-o spăl, apoi trebuie să mă spăl şi pe dinţi că am un gust amar ciudat. Ar trebui să merg la dentist odată, la dracu! Trebuie să-mi fac cafeaua şi să fiu atent să nu dea în foc că altfel trebuie să curăţ aragazul. Trebuie să-mi fac pacheţel. Trebuie să-mi deschid computerul, să-mi citesc mesajele, trebuie să le ordonez şi trebuie să răspund la cele importante, trebuie să şterg cele neinteresante. Trebuie să-mi aprind ţigara şi trebuie să mai iau o gură de cafea. Trebuie să-mi pun muzică şi trebuie să mă îmbrac.
Trebuie să cobor şi să mă târăsc până-n staţie şi trebuie să aştept tramvaiul. Trebuie să perforez bilet şi trebuie să suport mirosurile şi oamenii umezi care trebuie să se frece neapărat de mine. Trebuie să fiu tolerant şi trebuie să gândesc pozitiv.
Trebuie să merg la serviciu şi să fiu respectuos cu şeful. Trebuie să muncesc să am bani. Şi trebuie să-mi duc tot salariul acasă până la ultimul bănuţ. Trebuie să-mi rămână timp pentru mine, trebuie să mai visez şi poate trebuie să mai ies cu băieţii la o bere. Trebuie să-mi bag minţile-n cap şi trebuie să mă adun dracului!
A trebuit să scriu şi azi un blog…

Vă propun un mic exerciţiu. Luaţi textul de mai sus şi înlocuiţi verbul trebuie cu ori ce alt cuvânt credeţi de cuviinţă.

Mai dificil este să eliminăm complet trebuie din viaţă, nu din vocabular. Automatismul confortabil al rutinei ce ne macină.

O zi faină, un sfârşit de săptămână plăcut!

Omul nou, religios?

Posted on by — 7 Comments ↓

Freud a spus: „Primul om care a preferat să înjure decât să dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizaţiei”. O discuţie despre religie este dificil de imaginat fără pietre şi înjurături. Omul religios nu o dată s-a dovedit fanatic orbit de furie şi exponent al intoleranţei. E oarecum paradoxal, având în vedere că religiile impun anumite coduri morale care ar trebuii să-l facă pe om mai docil, mai supus. Dar latura cealaltă, întunecată a religiei îl face pe om manipulabil. Dacă credinţa s-a născut din frica de supranatural, religia a explorat teama omului pentru al controla. Puţine religii fac excepţie de la acest fapt, dacă sunt asemenea religii. Religia este vânzătorul de umbrele, când umbrelele sunt la tot pasul şi pe toate gardurile gratuit. Ne naştem cu umbrela în suflet dar o rătăcim.
Şi vine religia şi ne oferă o altă umbrelă. Nu, nu este umbrela noastră, dar ei spun că a lor e mai bună, este umbrela adevărată. O umbrelă super-turbo. Teleshopping. Totul trebuie să fie „super” sau „turbo”. Dacă e super-turbo ai dat lovitura…

Religia este o formă de explicare a lumii, în condiţiile lipsei unei cunoaşteri sau explicaţii ştiinţifice. Religia s-a născut din teamă, nu din dorinţa de a cunoaşte şi a găsii explicaţii. Niciodată n-am înţeles sensul expresiei „frică de Dumnezeu”. Mie nu îmi este frică. Dacă Dumnezeu este bun, de ce m-aş teme? Dacă el este Creatorul, Tatăl nostru, de ce mi-ar fi frică de el? Pe taică-meu îl respect şi îl iubesc, dar nu mi-a fost frică de el niciodată. Nu cred într-o relaţie bazată pe frică. Cred în relaţiile bazate pe comunicare şi respect reciproc. Cred.
Când plouă îmi place aerul proaspăt, îmi plac umbrelele. Mii de umbrele colorate pe străzi. O privelişte minunată. „Am două umbrele, fac ce vreau cu ele…” Am o umbrelă albă şi am o umbrelă neagră. Aleg calea dreaptă. Calea mea. Calea Rahovei. Tramvaiul roz. Un tramvai numit dorinţă. „…în ori ce situaţie, îmi dau satisfacţie!” O joacă. Viaţa. Credinţa. Sex fără lumânărele, beţigaşe parfumate şi prezervativul tras pe cap. Prea multă rigiditate în tot ce facem şi spunem.

„Cuvântul religie vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio – a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul şi fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeităţi sau alte forţe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înţelesului vieţii. În mod obişnuit, religiile evoluează din/către mitologie şi au drept caracteristici necesitatea credinţei şi un mod specific de a gândi şi a acţiona pe care credincioşii sunt îndemnaţi să le respecte. Religile creştine socotesc cuvântul “religie” ca “legătura liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu”. (Wikipedia)
„Religia se explică din perspectiva biologiei şi antropologiei prin existenţa unor baze biologice identificabile ce caracterizează specia sapiens. Din perspectiva biologiei, se pot identifica două mari clase de factori care acţionează întru apariţia şi persistenţa religiei, anume factorii proximali (neurologia, genetica, endocrinologia) şi factorii ultimi (numiţi şi “evoluţionişti” ) ; aceştia din urmă ţin de natura socială a speciei. Ei sunt ultimul palier explicativ al comportamentului religios.” (Wikipedia)
Succesul religiei se datorează în principal faptului că omul se teme şi crede în supranatural, îi plac ritualurile (ceremoniile) şi doreşte să aparţină unui anume grup.

Ne naştem şi suntem botezaţi. Practic ni se ia dreptul de a alege. Comunitatea ia o decizie majoră în ceea ce ne priveşte. Cred că fiecare om are dreptul de a-ş alege singur credinţa. Credinţa este o opţiune extrem de intimă. Doar religia a exteriorizat-o. Purtăm cruci şi ne facem cruci…
Biserica interferează nesănătos cu lumea laică. Agăţăm icoane în şcoli, biserica îşi extinde influenţa în şcoli, văd preoţi parlamentari. Banii se risipesc în proiecte grandomane cu iz ceauşist, gen Catedrala Neamului, cânt tot mai mulţi cetăţeni trăiesc sub pragul sărăciei în mizerie…

Ministrul sănătăţii se sfătuieşte cu patriarhul în legătură cu avorturile. Îmi amintesc de controversatul Osho: la avort, ucidem trupul, nu şi sufletul. Simplu.

Văd vile şi jeepane. Făţărnicie şi somptuozitate. Lipsesc însă modelele morale. Le-am fixat pe cruci.

Ca să alegi corect, e necesar să cunoşti toate răspunsurile posibile. Ce şi cât cunoşti despre religia ta? Ai ales-o sau ai „nimerit” în ea fiindcă aşa „trebuie”?
Umbrele şi umbreluţe colorate. Creştinismul ester fragmentat în biserici şi bisericuţe. Dar există Islam, Hinduism, Taoism, Budism, Sikhism, Iudaism, Bahá’í, Jainism, Shintoism, Zoroastrism, Asatru, Wicca, Satanism şi Druidism. Şi există multe altele. Nu vreau să mănânc mere toată viaţa fără să fi gustat vreodată o pară. Nu ştiu dacă e mai bună para. Sau pruna sau…banana. Vreau doar să le gust înainte să…înjur.

Daţi cu pietre fraţilor, am banana tare!