floare de Iris

Cristi Minculescu „suferă de o boală hepatorenală ereditară”. Mi-e rău! Boala se cheamă exces de votcă, sau cum o numeşte chiar el: „albitură”. Ştiu, ştiu, 98% din internet o să mă înjure iar că cine-s „io” să mă iau de Iris, dar zău dacă-i mai suport! Discul lor din 1984 a fost un amalgam reuşit de AC/DC, Judas Priest şi Iron Maiden, au fost haioşi şi la al doilea disc cu Angus Young pe copertă (hahaha, n-am mai pomenit trupă să pună pe copertă un chitarist dintr-o altă formaţie! – grafică realizată de Andrieş), dar cam pe aici s-a şi terminat partea frumoasă a poveştii Iris. Să mă ierte fanii, da’ tobar mai prost ca Ion „Nelu” Dumitrescu cu greu găseşti, practic doar Compact au reuşit performanţa cu Leluţ Vasilescu. Valter Popa este un chitarist mediocru şi cum se procedează la noi predominant, formaţiile nu fac nimic altceva decât copiază din tiparele impuse de artiştii din Vest şi nici Iris n-a făcut excepţie de la această regulă şi treptat au abandonat AC/DC-ul şi s-au cantonat undeva în zona Whitesnake. Este atâta muzică bună de ascultat, n-am să-mi irosesc timpul ascultând o copie de mâna a doua sau a treia! Dar nu muzica lor este subiectul, Iris rămân cea mai populară şi cea mai iubită formaţie Rock din România, acesta este vox populis-ul, este exact ca-n politică: avem ce merităm! Treaba este că omul acesta a turnat în el alcool până şi-a pus ficatul la pământ cu toate că nu o dată a fost avertizat să se oprească, iar acum vin cu declaraţii de genul acesta „boală ereditară”. Jenant. Mi-am amintit de o altă fază: accidentul lui Kempes, s-a organizat şi un concert de strângere de fonduri pentru operaţia lui, se zvonea că omu’ e pe moarte, îl plângea toată lumea şi-n final, Kempes, bine merci s-a cărat în Australia. Nu e cazul lui Cristi, Minculescu este chiar bolnav şi suferinţa unui om este un fapt trist, dar cerşetoria asta, melodrama asta care se întinde ca o telenovelă de ani de zile, lipsa de demnitate şi nu în ultimul rând, lipsa de asumare a responsabilităţii – că nu eu i-am turnat votca pe gât ani de zile! – îmi provoacă greaţă!

Mi-am pregătit batista de nici nu mai ştiu câţi ani, garoafele din coroană s-au veştejit, dar până atunci:  încă o votcă cu lămâie, vă rog!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NMfh4WQuGc8]

să moară duşmanii!

Pe 23 februarie o să fie lansat noul album The Prodigy, “Invaders Must Die” al cincilea LP al trupei Britanice. Aveam un promo din decembrie, am găsit şi tot albumul. Deh, fisurile internetului!
Discul precedent, „Always Outnumbered, Never Outgunned” din 2004 mi-a plăcut foarte-foarte mult, chiar dacă n-a avut acelaşi succes comercial ca precedentele. Trupa lui Liam Howlett de la bun început a reuşit să sune foarte viu în ciuda faptului că vorbim despre muzică electronică, de samplere, sintetizatoare şi tot arsenalul de artificii digitale. Mă uitam pe tot felul de situri, citeam părerile criticilor, zâmbeam la etichete: Prodigy sunt Big Beat, Rock Alternativ, Electropunk, Rave şi Breakbeat, sunt Hardcore Tehno şi Industrial în funcţie de cine-i ascultă. Mare lucru şi puţine formaţii au reuşit să adune aşa un public „pestriţ”. Cine nu s-a zbenguit pe „Breathe” sau „Firestarter”?

PRODIGY_invaders

The Prodigy – MySpace

01. “Invaders Must Die” – 4:55
02. “Omen” – 3:36
03. “Thunder” – 4:08
04. “Colours” – 3:27
05. “Take Me to the Hospital” – 3:39
06. “Warrior’s Dance” – 5:12
07. “Run with the Wolves” – 4:24
08. “Omen Reprise” – 2:14
09. “World’s on Fire” – 4:50
10. “Piranha” – 4:05
11. “Stand Up” – 5:35

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EiqFcc_l_Kk]

Prima piesă,  „Invaders Must Die” a fost pusă la dispoziţia publicului pentru descărcare gratuită pe situl oficial al formaţiei pe 26 noiembrie 2008. Este o piesă cu puţină voce, orientată mai spre zona dansantă, recunoşti că-i Prodigy instantaneu după sunetul şi ritmul impus de tobe şi clapa pregnantă, the Moog Prodigy, acel sunet analogic inconfundabil.
Pe 16 februarie va fi lansat oficial al doilea single „Omen”. Aceeaşi clapă schizofrenică domină şi această piesă, ritmul rămâne alert, nu prea poţi sta locului. „Thunder” ne aruncă înapoi undeva la „Out of Space” în 2001 şi la rădăcinile trupei, după două-trei măsuri cânţi şi fără să vrei: „I hear thunder but there’s no rain/  this kind of thunder break walls and window pane/ I hear thunder but there’s no rain/ this kind of thunder”. Vocea lui Keith Flint a rămas neschimbată şi şi-a păstrat şi acel accent exotic care-l face special. „Colours” revine la tonurile mai experimentale ale precedentului album, rămâne însă intensă şi plină de energie. „Take Me to the Hospital” are basul acela pulsant de Hardcore din „Breathe”, are clapele şi vocea nebună din deja amintita „Out of Space” şi un tempo agresiv. Apropo de spital, „Take Met o the Hospital” este şi numele noii case de discuri al formaţiei, acest album fiind primul lor produs independent. „Warrior’s Dance” este o versiune revizuită la „No Good (Start the Dance)”, este mai experimentală, dar te ţine pe ringul de dans. „Run with the Wolves” îl are la tobe pe Dave Grohl (Foo Fighters, ex-Nirvana), poate şi din acest motiv are un gust mai „Rock”, dar rămâne o piesă profund Prodigy, clapele sună violent şi schizofrenic în acelaşi timp, ritmul este ameţitor şi vocea lui Keith obsesivă. După încă o scurtă repriză de „Omen” scoatem chibriturile pentru „Firestarter”, pardon! „World’s on Fire”. Vă e clar, nu? „Piranha” revine iar în zona mai experimentală trasată de „Always Outnumbered…” ca-n final să mai sărim odată-n sus pe „Stand Up”, o piesă instrumentală şi cu un sunet de old-school sănătos şi o linie melodică atipică pentru The Prodigy, ceva ce mi-a amintit de alte vremuri şi de altceva, altcineva, dar nu pot să vă spun (sau spoon?) de ce.
M-am liniştit, „Invaders Must Die” n-are nicio legătură cu „să moară duşmanii de ciudă”, aşa că-l dau la maxim să moară de bucurie şi vecinii…Să le stea salamu’, puştiu şi guţă-n gât!

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=olHnyslc-OM]

Valentine, n-o da de gard!

Strict teoretic vorbind sunt ateu, în cel mai laic şi cenuşiu mod de a privi problema. Sf. Valentin sau Sf. Gheorghe îmi este tot una. N-am să pricep de ce pe 14 februarie ar trebuii să iubesc mai mult ca pe 16 aprilie sau pe 29 mai? De ce astăzi şi de ce nu ieri sau mâine? Este la fel ca bunătatea de Crăciun: la ce folos să fim mai buni la sfârşit de an ca primăvara sau toamna? Eu iubesc în egală măsură de Bobotează, de Dragobete şi de ce o mai fi, nu ţin cont de calendar. Valentine’s day? Este încă o zi dedicată Sfântului Shopping. Şi dacă dragoste nu e, o facem pe LOVEle. Flori, felicitări de dragoste şi ciocolată în formă de inimioare. Prezervative cu aromă de fructe. Toată lumea-şi bate capu’ cu ce să mai cumpere iubitei/iubitului, băieţii cu unde să o scoată-n lume pe porumbiţă, cuconiţele cu ce să se îmbrace… Un întreg şir de probleme! Şi dacă stau bine să mă gândesc, pentru ce?

porumbei_1porumbei_2

Nu mi-a căzut în cap nici piatra filozofală, n-am băut nici din fântâna înţelepciunii, n-am nici reţeta succesului în buzunarul din spate şi nici nu cunosc vre-o formulă secretă, dar eu zic să fiţi iubiţi şi să iubiţi în fiecare zi. Măcar câte puţin. Preventiv. Şi dacă o fi să fie mult, excesul nu dăunează grav sănătăţii! Jale! Vă zic eu!

Am în schimb o sugestie pentru cadoul perfect de Ziua Îndrăgostiţilor: aspirina. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=r7aavVp450c]

dreapta

…sau să o spun pe aia dreaptă: democraţia nu e pentru proşti că se găseşte cineva să-ţi dea cu ea în cap. Am zis asta puţin altfel şi într-un alt context, dar cam asta este esenţa, cam aşa stau lucrurile, nu pretind nici că am inventat-o eu, nici nu zic că sigur e adevărată afirmaţia, este doar o constatare.
Sunt zile în care parcă fuge tastatura de sub degete, nu se leagă nimic, televizorul merge-n gol şi orice muzică mi-aş pune, trece pe lângă urechi. Încerc să înţeleg ceva din cursul pentru examenul de mâine, dar (iar) nu-mi stă capul la materie, nici nu ştiu dacă mai am cap şi chiar de aş mai avea, nu văd sensul să stea undeva… V-am lămurit?

Brambura prin browser am dat de un blog despre un băiat de opt ani din Iran, prins la furat şi căruia pentru fapta sa, i s-a zdrobit mâna. Act crud, barbar, comentarii revoltate. Am stat să rumeg cele citite, faptul în sine este trist, nimic de zis, dar cred că lucrurile nu stau chiar aşa. Noi, occidentalii, judecăm lucrurile după ocaua noastră, vedem strict faptul şi nu ne gândim la context şi la dedesubturile lucrurilor. În Iran se trăieşte după regulile Islamice care pentru furt prevăd tăierea mâinii. Atâta lucru ştiu şi eu, cu toate că nu-s foarte familiarizat nici cu Islamul, nici Coranul nu l-am aprofundat ci doar l-am citit superficial. În condiţiile date cred că cel care trăieşte şi a crescut în cunoştinţa acestor reguli când fură îşi asumă conştient riscul pedepsei în cazul în care este prins. Adică ştie exact la ce se expune, nu?

copil_de_8_ani

Apoi mi-am amintit de modelul German. Credeţi că nemţii sunt mai arieni? Pe draq! Civilizaţia s-a impus şi la ei prin reguli stricte şi pedepse/amenzi drastice. Aruncai gunoiul pe jos şi erai văzut, săreai cu vreo 500 de Mărci din buzunar! S-a impus şi perpetuat şi modelul hitlerist conform căruia „se raporta” orice încălcare a regulilor. Un prieten uşor băut, seara ajuns cu maşina acasă a lovit copacul din faţa casei. Un vecin responsabil a anunţat Poliţia şi prietenul meu a rămas fără carnet. Turnătorie sau spirit civic? Practic nici nu mai contează, ideea era că şi în Germania standardele de civilizaţie s-au impus printr-o serie de reguli stricte.
Admitem sau nu, dacă nu suntem forţaţi, nici gând să ne civilizăm.
Cred că după 90 ne-am trezit peste noapte liberi şi habar n-am avut ce să facem. Mai cred că „modelul original” despre care a tot vorbit la vremea respectivă tataie Iliescu, a fost mai nociv ca toate mineriadele laolaltă. Am crezut că putem linge frişca de pe tort fără să ne murdărim mâinile…
Valorile occidentale nu înseamnă doar liberă circulaţie, „merţane”, cârnaţi fără stat la coadă şi filme, muzică şi cărţi, cum mulţi cred că am crezut. Am ales modelul occidental iar acest model include şi prostituţia, pornografia, drogurile şi…şomajul, concurenţa, falimentul, etc.
Tot acest sistem funcţionează pe baza unor reguli stricte. Din nefericire noi am adoptat o legislaţie destul de permisivă, ambiguă şi cu prea multe portiţe, başca, de multe ori ea nici aşa şchioapă cum este nu se aplică la categoria aşa numiţilor „băieţi deştepţi”!
Biserica nu mai îndeplineşte de mult rolul de educator şi modelator de caractere, nu mai este un îndrumător spiritual. Şi atâta timp cât vom mai vedea preoţi înjurând din jeepanele lor şmechere-n trafic, nici nu vreau să am de-a face în vre-un fel cu aceşti păstori ciobanizaţi. O mai fi preoţi cu vocaţie, nu zic nu, dar ei nu se văd, nu-i vom găsi pe internet toată ziua în război cu cipurile…

Am mai spus asta, traversăm un moment dificil şi dacă este o criză reală, aceea este criza spirituală, criza morală. Cu tradiţionala atitudine „merge şi aşa” nu o scoatem la capăt. Tranziţia la noi parcă nu se mai termină niciodată şi singurul rezultat vizibil este măcinarea reperelor şi al valorilor reale. Nu-mi surâde ideea de a mă raporta la ceva, dar şi lipsa totală a unor repere ne conduce în deşertăciune.

Presa s-a tabloidizat. Chiar şi presa cu ceva pretenţii este tot mai mizeră şi să vorbim despre independenţa ei este cel puţin un gând pueril. Nu-i prea mai văd nici rolul de informare şi nici atribuţia de formare de opinie. Pe de o parte presa deserveşte interesele finanţatorilor ei, pe de altă parte s-a pliat după cerinţele şi nevoile publicului larg. Într-o societate (relativ) sănătoasă Sexy Brăileanca sau Magda Ciumac nu prindeau nici pagina cinci, nici ştirile populare de la aceeaşi oră…

Şi am ajuns (înapoi) la Justiţie. E trecut de al doisprezecelea ceas, dar poate că încă nu este prea târziu.  Avem nevoie de reguli dure şi măsuri aplicate cu stricteţe. Nu vorbesc despre o convertire la Islamism, poate că pentru un furt nu tăierea mâinii este singura măsură aplicabilă, poate că nici întoarcerea la statul fascist nu este soluţia, dar o legislaţie fermă şi pedepse aspre ar putea să stăvilească actuala stare de fapt. M-am săturat de hoţi, corupţi, violatori şi criminali, m-am săturat să fie puşi în libertate fiindcă „suferă” de otită, herpes sau – vezi Doamne! – claustrofobie.

Nu-mi place ce văd în jurul meu şi dacă stau bine să mă gândesc, nici de mine nu-mi mai place. Dacă nimeni nu mă pedepseşte, într-un fel sau altul mă voi pedepsi singur… îmi prind degetele-n mouse. Click!

Cântarea României

Tot discursul Preşedintelui Băsescu a fost interesant şi off-topic. A plecat de la a se dezice de Guvern, a continuat cu „epurarea etnică”, a vorbit în mod misterios despre corupţia din cadrul Guvernului şi a terminat triumfător cu mogulii din presă şi jurnaliştii „tonomaţi”.
Asta la investirea noului ministru de Interne, Dan Nica şi fără să aducă nicio atingere subiectelor grave legate de acest „sector”.
Să înţeleg că siguranţa cetăţenilor este rezolvată, că infractorii stau la rece şi că presa rea-voitoare este de fapt unica sursă a nemulţumirilor cetăţenilor? Mai sunt câţiva corupţi la nivel Guvernamental, dar tataia Băsescu îi ştie şi veghează. Şi-a început Traian Băsescu campania electorală? Nu, Traian Băsescu este tot timpul în campanie…

De câteva zile am sentimentul că lucrurile o iau razna, că ne afundăm tot mai mult în incertitudine, suspiciune, călcăm pe un teren dacă nu minat, cu siguranţă alunecos.
Asasinarea lui Cozma la Veszprem a inflamat spiritele în ţara vecină. Conflictul dintre unguri şi etnicii ţigani era un foc mocnit care a primit canistra de benzină de care avea nevoie ca să explodeze.
În contextul general tensionat social şi economic de criză, un astfel de fitil poate fi letal. De aici şi elanul autorităţilor din Ungaria de a soluţiona cazul cât mai rapid, de aici şi temerile exprimate făţiş de Premierul Ferenc Gyurcsany.
În acest context vine cuvântarea preşedintelui Băsescu care vorbeşte nici mai mult, nici mai puţin decât despre „epurare etnică”. Îmi este greu să înţeleg dacă a fost inconştienţă, o greşeală de exprimare cum s-au grăbit unii să afirme sau simplă prostie. Nu a trecut nici un an de când Preşedintele Băsescu petrecea week-enduri vesele în Harghita-Covasna lingând la gulaşul secuiesc cu vădita intenţie de a destabiliza UDMR-ul. Mişcarea a eşuat, UDMR-ul a reuşit să atingă pragul electoral, astfel a fost nevoie de o altă mişcare pentru excluderea lor de la guvernare, excludere de altfel absolut justificată. Sunt unul din maghiarii care nu se simte în nici un fel reprezentat de UDMR. Dar nici de aşa-numitul partid al secuilor. De exemplu, fostul ministru al mediului, Attila Korodi mi-a fost simpatic, dar nici măcar numele lui Attila Verestoy nu mai vreau să-l aud.
Dar să revin. În ceea ce priveşte „epurarea etnică” din Covasna-Harghita, semnalul tras de Preşedintele Băsescu este unul cel puţin extrem de întârziat: UDMR-ul controlează zona de imediat 20 de ani, nu cred că ieri, 11 februarie 2008 era momentul zero în care Preşedintele să sune trâmbiţele şi să inflameze spiritele. Unica explicaţie poate fi faptul că PD-L-ul doreşte să-şi impună proprii oameni şi în funcţiile administrative locale şi să scape de UDMR-iştii aflaţi pe posturi, dar o astfel de mişcare nu justifică intervenţia Preşedintelui în mod public.

Autonomia locală este un fapt în toată lumea şi nu ţine de etnie, rasă, sex, religie sau…apartenenţă politică. Faptul că la noi nici acum nu se doreşte o descentralizare efectivă se datorează faptului că marea caracatiţă a corupţiei de la centru nu vrea să-şi piardă tentaculele din teritoriu.

„EPURARE ETNICĂ: Expulzarea forţată a unui grup etnic de către un altul, în scopul creării unei populaţii omogene.” (Sursa: Studenţie.ro )

12022009

De corupţii fără nume m-am cam plictisit, dar chiar sunt curios ce funcţionari mărunţi vor pica iar de fraieri în urma acestei intervenţii Prezidenţiale. Nu cred că vreodată dosarul „Flota” sau dosarele lui Adrian Năstase se vor soluţiona în mod corect.

În ceea ce priveşte presa, rolul ei este clar de a omagia fiecare mişcare a Preşedintelui, al bravului conducător şi al realizărilor măreţe iar instituţiile statului funcţionează impecabil, doar presa denaturează realitatea.
Totul este minunat!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LOOUEh5Mp8c]

1. Băsescu s-a delimitat de Guvern ca în cazul eşecului guvernării să aibe mâinile spălate. 2. Este supărat fiindcă n-a reuşit (deocamdată) să macine PSD-ul şi să asigure o guvernare PD-L independentă. 3. Atacacul la UDMR a fost un avetisment şi un act de şantaj: vrea să se asigure că în caz de nevoie, are susţinerea lor şi totodată vrea să-i ţină la respect.

De câteva zile am sentimentul că lucrurile o iau razna…

Tragedia lui Marian Cozma

De imediat două zile nu mai interesează criza, bugetul, petrolul şi gazele din Marea Neagră, declaraţiile belicoase ale lui Năstase, nu mai caută nimeni armele evaporate de la Ciorogârla şi nici sexy Brăileanca nu mai este aşa de sexy, nici Alina Plugaru nu mai este suficient de porno, toată lumea este cu ochii pe cazul asasinării în Ungaria a handbalistului de numai 26 de ani, Marian Cozma.

Un astfel de caz este o pâine bună de mâncat pentru toată presa, dar şi pentru blogosferă. Spiritele s-au încins, circulă jumătăţi de informaţii şi zvonuri. Constat încă o dată lipsa de profesionalism, rea voinţa şi/sau imaturitatea unora. În mod paradoxal sursa multor informaţii este Gazeta Sporturilor transformată ad-hoc dintr-o publicaţie cu specific sportiv într-una de investigaţii. Şi ieri şi astăzi m-am uitat prin presa on-line din Ungaria şi multe din „informaţiile” pe care le-am găsit la noi, nu se regăsesc acolo, mai mult, unele publicaţii se referă ca la zvonuri lansate dintr-o singură sursă: Gazeta Sporturilor şi atrag atenţia asupra pericolului de a inflama spiritele în mod iresponsabil. Şi s-a găsit şi Realitatea TV să preia şi să popularizeze astfel de “informaţii”…

Îmi pare sincer rău pentru viaţa curmată a lui Marian Cozma. Orice viaţă de om risipită prematur este o tragedie.  Este trist şi faptul că se vorbeşte despre sport şi despre sportivi tot mai des legat de întâmplări extra-sportive şi tot mai rar despre performanţele lor. Dar care performanţe? Suntem după cea mai slabă participare la o Olimpiadă, este un an în care iar nu avem nicio echipă de fotbal calificată în „primăvara europeană”, calificarea Naţionalei de fotbal la  Campionatul Mondial din Africa de Sud pare la fel de realistă ca prezumţia de nevinovăţie a lui Adrian Năstase…

Nu vreau să fiu prost interpretat, dar totuşi nu înţeleg ce căuta un sportiv profesionist la cinic dimineaţa într-o cârciumă? Oare de ce Nadia sau Hagi nu-şi pierdeau nopţile şi făceau performanţă? De ce acum sportivii devin uşor vedete peste noapte, dar nu, nu pe teren, nu în sala de sport ci…în noapte? Cum nici să nu te poţi duce noapte într-o discotecă de frica borfaşilor nu este normal.
Dar vina o au bozgorii, ţiganii, vecinu’ de la patru, guvernul, internetul, diavolul din paşapoartele biometrice şi hard discul crăpat de la compania de telefonie mobilă pe care s-au stocat convorbirile înregistrate între Tanţa din Ferentari şi Lucica de la Obor.

Nici acum nu ştim cine a ucis cu sânge rece două persoane în jaful armat de la Braşov, în schimb în cazul lui Cozma deja trei suspecţi se află-n arest şi este căutat şi un al patrulea. Dar nici asta, nici altceva nu-l mai aduce pe Marian Cozma înapoi.

Sursă imagini INDEX – Barakonyi Szabolcs

cozma_05cozma_02cozma_04cozma_03

(e-)job de criză

Uşor-uşor devin alergic la auzul cuvântului „criză”.

Ce mă enervează cel mai mult este faptul că doar se vorbeşte despre acest fapt, măsuri ioc. La cum funcţionează toate la noi, criza era inevitabilă: pseudo-creşterea economică datorată creditărilor masive (şi de multe ori fără acoperire), mai devreme sau mai târziu tot ne exploda în faţă. Fără producţie şi cu importuri masive, colapsul era uşor de prevăzut.
Bun, nu de analize economice-mi arde mie acum, ideea este alta: avem o criză, ce facem cu ea?
Românul este întreprinzător, scoate bani şi din piatră seacă, de ce n-ar scoate şi din…criză?
Un exemplu simpatic am găsit pe e-jobs.
O agenţie de publicitate caută grafician.

CANDIDATUL IDEAL:
PERSOANA CORECTA, CARE SA PUNA ACCENT PE CAPACITATEA SA DE A ADUCE BENEFICII ANGAJATORULUI SI DUPA CE VA DEMONSTRA ACEST LUCRU SA PUNA PRETENTII, DE ORICE NATURA.
DISPONIBILITATE IMEDIATA.

RESPONSABILITATI / BENEFICII:
CONCEPTIE GRAFICA/MACHETARE BROSURI, PLIANTE, DIPLOME, REVISTE, BANNERE, STANDURI PUBLICITARE, CUNOSTINTE AVANSATE CORELDRAW, PHOTOSHOP, ADOBE ACROBAT, PREGATIREA MATERIALELOR PENTRU TRIMITEREA IN TIPOGRAFIE.

DESCRIEREA COMPANIEI SAU A JOBULUI:
AGENTIE DE PUBLICITATE

ANUNTUL CONTINE UN INTERVIU ONLINE CU 3 INTREBARI:

VREI UN JOB BINE PLATIT, PE TERMEN SCURT?
DACA RASPUNSUL E DA, ATUNCI NU APLICA PENTRU ACEST JOB.

VREI UN JOB PLATIT DECENT PE TERMEN NELIMITAT CARE SA-TI GARANTEZE UN SALARIU CHIAR SI PE TIMP DE CRIZA?

DACA RASPUNSUL ESTE DA, ATUNCI TE RUGAM SA APLICI CV-UL TAU PENTRU ACEST JOB.

UN SALARIU DE 500 EURO CREZI CA E (REPET) UN SALARIU DECENT?

e-job de criză

Abordarea psihologică a subiectului este genială! Hahahaha! 🙂 Băi, e criză! Repet, e criză, ai înţeles? Nu-ţi dau prea mulţi bani, da’ ăştia puţin dacă te rupi în patru muncind ţi-i dau sigur, e criză, mă înţelegi? Să repet încă o dată? 🙂

Treaba-i simplă. Dacă tot e criză, ne menţinem profitul sau cu puţin noroc chiar îl creştem, pe seama angajaţilor. De lucru este, treaba merge, oamenii-s speriaţi şi de criză, dar mai ales să nu-şi piardă slujba, de ce să nu profităm?

Mi-am amintit un banc auzit acum câteva zile:
Doi directori de firme vorbesc.
– Băi, cum îţi merge cu criza asta?
– Nasol, nasol! Nu mi-am mai plătit angajaţii de două luni…
– Da? Păi nici eu! Şi mai vin oamenii la muncă?
– Da, vin…
– Şi ai mei…
– Băi, ce-ar fi să le cerem taxă de intrare-n clădire?

Şi mi-am mai amintit o vorbă de duh pe care am auzit-o de la mulţi patroni: „Băi, stau zece la uşă să-ţi ia slujba!”

Mda… avem o criză, da’ avem mult mai multe probleme. Multe de management, dar şi mai multe de MENTALITATE.

metalmorfoza

M-am apucat să scriu despre Adrian Năstase şi discursul său teribil şi teribilist, dar mi-am dat seama că nu are rost să scriu al 6548-lea blog despre asta, chiar dacă şi eu îmi doresc ca instituţiile statului să funcţioneze, bugetul să răspundă nevoilor oamenilor, justiţia să apere cetăţenii, penitenciarele să nu lase criminali pe drumuri, pensionarii să aibă pensii mai bune, profesorii să aibă salarii mai mari, de asemenea şi medicii şi funcţionarii publici şi, nu în ultimul rând, naţionala României să se califice în Africa de Sud iar turismul (ecumenic?) să triumfe în România.

Poate cu un mic amendament: justiţia nu trebuie să apere cetăţenii – asta ar fi datoria Poliţiei, Jandarmeriei, al S.R.I.-ului şi-n caz de un nedorit război al Armatei – justiţia ar fi momentul să-şi facă treaba şi borfaşii, infractorii, criminalii, hoţii şi corupţii să ajungă după gratii. Indiferent că-i cheamă Iliescu, Năstase, Verestoy, Gorbunov, Becali sau cum i-o chema.

Atât.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=92miS5edOao]

Nici n-a început bine anul şi au dat năvală Metaliştii de ligă grea-n Bucureşti. Şirul l-au deschis britanicii din Napalm Death în promovarea proaspătului lor album „Time Waits For No Slave” într-un concert pe 11 ianuarie la Becker Brau în faţa a 400 de fani. N-am fost la concert, dar mi-am băgat nasul (urechile) în album. Recunosc, nu-s fan Napalm Death, din cele 14 albume începând cu debutul „Scum” din 1987, cred că am început să-i urmăresc abia de la „Fear, Emptieness, Dispair” din 1994. Atunci trupa a renunţat la Grind-Core şi a început să experimenteze, să devină şi muzicali, nu doar extremi şi vitezomani. Fanii evident au considerat asta ca trădare şi semn de comercializare, dar asta e o altă mâncare de peşte! „Diatribes” din 1996 este probabil cel mai experimental produs al lor şi favoritul meu. Cu următoarele albume, „Inside the Torn Apart” (1997) , „Words from the Exit Wound” (1998 ) şi terminând cu „Enemy of the Music Business” (2000), treptat Napalm Death au revenit spre stilul care i-a consacrat. „Order of the Leach” (2002), „Leaders Not Followers part 2” (2004), „The Code Is Red…Long Live the Code” (2005) şi „Smear Campaign” (2006) sunt discuri corecte, redefinesc elementele tradiţionale de Grind-Core într-un Metal tăios, energic şi momentele mai „lente”, riff-urile de respiro fac muzica lor mai accesibilă şi pentru un public puţin mai larg.

napalmdeathtimewaitsfornoslave

Cele 14 piese de pe „Time Waits For No Slave” păstrează reţeta ultimelor produse, predomină temele brutale, ritmurile alerte, secvenţele experimentale au dispărut aproape în totalitate, dar au mai rămas mici ruperi, pete de culoare şi câteva riff-uri ce taie sănătos câte o piesă şi lasă omul să tragă aer în piept. Dacă supravieţuieşti primele patru piese, ai mintea odihnită şi nervii suficienţi de tari, de la „On the Brink of Extinction” discul devine tot mai interesant. Urmează ceva mai experimentalul „Time Waits For No Slave” care combină strofele Grind cu un refren mai lent, colorat interesant şi sprijinit şi de un cor vocal atipic pentru trupă, „Life And Limb” este o piesă aproape tradiţională ce aminteşte de momentele bune ale regretaţilor Pantera şi nici „Downbeat Clique” nu este departe de acel sound. „Fallacy Dominion” combină armonii interesante şi aduce şi ceva pasaje mai lente. Nu este un disc revoluţionar, dar este un album corect. „Politically corect”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OJS76JZbP1s]

Într-un interviu acordat de Max Cavalera revistei „Revolver Magazine” în 2007 a lansat ideea unei posibile reuniuni al formaţiei Sepultura în cadrul Ozz Fest-ului. Lucrurile au evoluat într-u totul altă direcţie: Igor s-a alăturat proiectului proaspăt al lui Max, botezat sugestiv Cavalera Conspiracy şi a părăsit şi el Sepultura. În aceste circumstanţe nu ştiu câtă lume mai spera într-un nou album al Brazilienilor, cu toate acestea, al 11 disc Sepultura nu doar că a fost lansat pe 16 ianuarie 2009 şi băieţii pe 7 februarie au şi sosit la Bucureşti in cadrul primei ediţii al „My Metal Festival”-ului să-şi promoveze proaspătul produs în Sala Polivalentă. Sesiunea nu-i o scuză, da’ alta n-am, am mai ratat un eveniment!

Numele Alex vă spune ceva? Anthony Burgess? Sau poate Kubrick? 1971? Portocale Mecanică? Exact! „A-Lex” – titlul noului album Sepultura – se referă la acel Alex şi băieţii şi-au propus un nou album concept după „Dante XXI” care  s-a bazat pe „Divina Comedie” a lui Dante Aligheri.

sepulturaalex

Discul porneşte cu un scurt intro „A-Lex I” care surprinde cu prezenţa sintetizatorului, clapele fiind mânuite de invitatul Eduardo Queiroz pe tot parcursul albumului. „Moloko Mestro” revine cu un riff puternic în zona sunetului tradiţional al formaţiei, Thrash Metal curat, simplu şi energic. Calităţile noului baterist, Jean Dolabella (ex-Udora şi Rock Fellas) se fac simţite în „Filthy Rot” care include şi pasaje de percuţie Braziliană tradiţională, nuanţe Electro-Industriale şi un cor ce dă culoare interesantă. „We’ve Lost You” a fost prima piesă disponibilă pe pagina MySpace a formaţiei, este o piesă ce porneşte uşor cu chitară acustică, apoi vine şi riff-ul cu toba, piesa devine apăsătoare şi este grea (Heavy) fără să fie rapidă. „What I Do!” mai încinge puţin atmosfera pentru două minute. Surprinzător, majoritatea pieselor sunt foarte scurte, 2-3 minute. „A-Lex II” este încă o piesă instrumentală ce combină sonorităţile Braziliene cu Metalul Nord American, sunt pete muzicale interesante. „The Treatment” este încă un Thrash galopant ca apoi în „Metamorphosis” să slăbească uşor ritmul şi în doar 3 minute să ne treacă prin stări şi abordări diametral opuse. „Sadistic Values” cu cele aproape 7 minute este şi una din cele mai interesante compoziţii de pe album. Derrick dovedeşte că are veleităţi vocale adevărate şi sincer nu înţeleg de ce nu le etalează/foloseşte mai des. După un început tulbure construit predominant pe tobe, voce şi ceva electronică, piesa intră în tempoul tradiţional şi devine încă o desfăşurare tipic Sepulturistă şi trece neobservat în „Forceful Behavior” o piesă cu un ritm ceva mai alert. „Conform” închide şi ciclul doi al discului şi ajungem la „A-Lex III” încă o instrumentală scurtă. Apropo de „A-Lex”, ingenioasă găselniţa din latinul Ab (departe) şi Lex (lege) în combinaţie cu numele personajul şi caracterul lui Alex. „The Experiment” nu putea fi decât încă o piesă mai Thrash urmată de un moment bun al discului: „Strike” cu un bas sănătos şi chitara uşor Industrializată. „Enough Said” ne scoate rapid din sonorităţile Metalice şi ne aruncă într-o interesantă incursiune în lumea lui „Ludwig Van” (Beethoven of course! Cei care au văzut filmul lui Kubrick, ştiu de ce!). Urmează „A-Lex IV” şi finalul cu „Paradox”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NbROQxe4aV4&feature=channel_page]

„A-Lex” nu este nici „Chaos A.D.”, nici „Roots” şi poate nici măcar „Roorback”, dar este un disc dinamic şi colorat şi dovada că Sepultura merită să rămână pe scenă.

Şi apropo de scenă, pe 16 martie ne onorează cu vizita sa şi Max cu trupa Soulfly pentru un concert la Sala Polivalentă în promovarea genialului album de anul trecut „Conquer”. Cu siguranţă merită fiecare bănuţ din cei 75 Ron cât costă biletul!

kreatorhordesofchaosl

Nici nu apucăm să ne dezmeticim, pe 9 februarie la Becker Brau năvălesc peste noi „hoardele haosului”! Când vine vorba despre germanii de la Kreator îmi amintesc două lucruri: 1. albumul genial din 1992 „Renewal” – un disc mai experimental şi uşor Industrializat, deloc apreciat de public şi 2. un interviu din Metal Hammer al lui Nick Holmes (Paradise Lost) în care povestea despre un turneu dezastruos în America împreună cu Kreator, turneu de prin 1993-1994 dacă ţin bine minte, vremuri când erau deja Regi în Europa, dar în America abia de se adunau 4-5 oameni la concertele lor, turneu deprimant în urma căruia au ajuns în pragul destrămării, şi în care cel mai distractiv lucru era să-l întrebe în autobusul de turneu pe Mille Petrotzza despre conţinutul textului piesei „Bonebreaker”…Hahaha! Bine, dacă mai sap puţin, nu departe, doar prin 1988, îmi amintesc că prietenul meu Goro primise de la „sursa” din capitalismul corupt şi desfrânat o casetă care pe o parte avea „Endless Pain”-ul, pe partea cealaltă „Pleasure to Kill”-ul. Nu auzisem nimic aşa turbat până atunci, brusc Slayer sau The Exploited păreau copii inocenţi şi rapid mi-am şi “tras” un logo mare cu Kreator pe spatele hainei de camuflaj cu care defilam în acele vremuri… Eram singurul Punker din Braşov şi prieten cu toţi Rockerii, de bătut ne băteam doar cu cocalarii…Alte vremuri!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=a4CB-qTBIvI&feature=PlayList&p=745F4EFCEAB7F3E8&playnext=1&index=2]

„Hordes of Chaos” a fost lansat oficial pe 13 ianuarie 2009, este al 12-lea album al formaţiei şi conform spuselor lui Mille, este un disc imprimat aproape-n totalitate live, fără prea multe artificii de studio. Actuala formulă a trupei este alcătuită din Mille Petrozza – chitară, voce, Sami Yli-Sirniö – chitară (membru din 2001 şi component activ al formaţiei Waltari), Christian Giesler – bas (membru din 1994) şi bateristul veteran, co-fondatorul formaţiei, Jürgen ‘Ventor’ Reil (absent doar în perioada 1994-1996). Albumul debutează cu chitarările armonice ce amintesc uşor de Iron Maiden ca imediat Mille să se desfăşoare şi se trece la Thrash-uiala tradiţională: „Everyone hates everyone…Chaos!” „Hordes of Chao (A Necrologue for the Elite)” este o piesă care aliniază toate elementele de marcă Kreator şi este un început promiţător. Trecere directă prin tobe şi ajungem în „Warcurse”. Reţeta este neschimbată, combinaţii de riff-uri armonice cu pasaje de măcinare (grinding) Thrash. Vocea lui Mille este neschimbată şi textele rămân în aceeaşi zonă, de la „Violence is conquering the world” la „Violence, total violence unlike anything You have ever seen before”. Clişee? Probabil, dar fac parte din arsenalul Kreator, fără acestea ar fi ca AC/DC fără riff-urile lui Angus şi textele cu „money”, „Rockin’”, whiskey şi femei. În „Amok Run” Mille cântă surprinzător pe o temă de chitară acustică, dar piesa intră-n normal cu un riff care iar m-a dus cu gândul la Maiden, la fel ca şi riff-ul de bază din „To The Afterborn” unde şi refrenul aminteşte de Britanici.

„Hordes of Chaos” este un disc „regular”, obişnuit pentru gaşca lui Mille, nu aduce nimic nou şi rămâne în categoria discurilor corecte ca şi ultimul Napalm Death.

Alături de Kreator luni seara-i mai putem vedea pe: Caliban (Germania), Eluveitie, Emergency Gate, Taine şi Snapjaw.

Setlistul concertului conform site-ului Metalhead : 01. Intro 02. Hordes Of Chaos 03. Warcurse 04. Extreme Agression 05. Phobia 06. Voices Of The Dead 07. Enemy Of God 08. Destroy What Destroys You 09. Pleasure To Kill 10. To The Afterborn 11. Corpses Of Liberty 12. Demon Prince 13. The Patriarch 14. Violent Revolution 15. Terrible Certainty 16. Betrayer 17. Amok Run 18. Riot Of Violence  PLUS 19. Flag Of Hate 20. Tormentor

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hcDhw90VTQg&feature=related]

şase! 666

Mă uitam ce mai este prin blogosferă, ce pot să citesc fiindcă cursul de Introducere în sistemul Mass-media nu mă atrăgea deloc. Astfel am dat peste aceleaşi  paşapoartele biometrice, am călcat în pete de petrol amestecate cu corupţia mioritică, m-am împiedicat de argumente pro şi contra pornografiei şi m-am blocat în spinoasa problematică a stocării datelor confidenţiale de către operatorii reţelelor de telefonie mobilă. La naiba, plictiseală mare! Poate totuşi ar fi bine să mă concentrez asupra cursurilor, o fi un semn?
Nu ştiu de ce-l caută unii pe Dumnezeu pe internet. Sau de ce-l caută pe draq în paşapoarte? Nu înţeleg nici ce caută ei pe prima pagină a WordPress-ului. Pe bune! Dacă mai văd mulţi pseudo-preoţi, cruci şi predicatori voluntari, am să borăsc pe tastatură. Asta aşa, de dragul divertismentului.
Mi-am amintit de anii 90 când anumite publicaţii îşi făceau vânzarea pe seama „Rockerilor Satanişti”. Cum dispărea o găină printr-un cătun uitat de lume, era clar că fa fost victima unui ritual Satanist la miez de noapte. Acum dacă un adolescent sare de pe bancă şi îşi scrânteşte glezna, este etichetat „Emo”. Nu vreau nici să bagatelizez, nici să minimalizez anumite probleme, unele chiar grave, dar vreau să spun că de fiecare dată se judecă lucrurile superficial şi de multe, prea multe ori îşi dau cu părerea persoane paralele cu subiectul. Uneori am impresia că toată lumea din jurul meu are diplomă-n sociologie, psihologie şi ştiinţe politice şi economice cel puţin. Mai nou şi-n inginerie şi în genetică. Plus teologie. Mă bântuie şi o imagine teribilă precum mulţi nu sunt în stare nici să se şteargă la fund, dar n-au nicio jenă să se mânjească la gură.
Nu, nu m-am găsit „io” nici acela mai deştept, nici cel a tot ştiutor. La matematică sunt chiar bâtă, dar dacă mă gândesc mai bine, nu prea mă pricep la nimic. Sunt cam prost, dar asta am mai spus-o şi parcă au spus-o şi alţii. Hahaha!

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul este cea mai veche carte a Noului Testament. În linii mari s-a acceptat ipoteza conform căreia ea a fost scrisă la sfârşitul anilor 60 secolul I. e.n. şi probabil în anii 90 a fost redactată din nou.
Astfel revelaţiile se referă la evenimentele ultimului an al domniei împăratului Nero (54-68 e.n.) şi al prigoanei asupra primilor creştini, respectiv la căderea Ierusalimului (70 e.n.) şi înăbuşirea primei revolte iudaice împotriva romanilor în timpul domniei împăratului Domiţian (73 e.n.) şi al noilor represarii împotriva creştinilor.
Despre Ioan Teologul nu se cunosc foarte multe lucruri. Se presupune că a fost fiul unui pescar din Galileea şi a devenit posluşnic al lui Ioan Botezătorul. Aşa a ajuns să-l cunoască şi să-l urmeze pe Isus, devenind unul din cei 12 apostoli şi alături de Petru, unul din favoriţii acestuia.
În timpul domniei lui Domiţian a fost trimis în surghiun pe insula Patamos şi acolo a avut revelaţia despre sfârşitul lumii. Se presupune că a avut o viaţă lungă, a trăit 100-120 de ani şi a murit pe insula Efes.
Sunt însă alţi cercetători care atribuie Apocalipsa lui Ioan Gură de Aur…
La începutul erei noastre, în literatura iudaică au apărut o serie de scrieri numite apocalipse. Sunt peste 15 astfel de scrieri ajunse până la noi, dar numai Apocalipsa Sfântului Iaon Teologul a fost acceptată de către Biserică şi este scrierea care face legătura între Vechiul şi Noul Testament.
Simbolismul Apocalipsei a stârnit dea-lungul secolelor multe discuţii, cele mai aprinse fiind legate de versetele în care este amintit şi „numărul Fiarei” – 666.

„Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.
Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.
Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” (13. 16,17 şi 18 )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jBs33lXH06M]

Alfabetul ebraic este format din 22 de litere, fiecare literă având şi un echivalent numeric. De exemplu: A=1, B=2, G=3, D=4, H=5, etc.
Una din cele mai răspândite scale de corespondenţă a literelor şi cifrelor este:
A=1, B=2, C=7, D=4, E=5, F=8, G=3, H=5, I=1, J=2, K=2, L=2, M=4, N=5, O=7, P=8, R=2, S=3, T=4, U=6, V=6 şi Z=6.
În numerologie se operează cu cifrele de la 1 la 9. Indiferent de valoarea sa fiecare număr putând fi redus la o singură cifră cu ajutorul adunări „naturale”: 12=1+2=3, 35=3+5=8 sau 49=4+9=13=1+3=4 etc.

O altă cale de codificare este aşa numitul sistem Atbash. Este primul cifru prin substituţie prin care litera A devine Z, B=Y, C=X, D=W, E=V, etc. Este un cifru uşor de spart care are o singură cheie posibilă, un cifru cu substituţie monoalfabetică. Totuşi, aceasta s-ar putea să nu fi fost o problemă la timpul când a fost creat şi folosit.

Cifrare şi descifrarea… Se caută chei şi coduri Biblice şi se descoperă sensuri noi şi revelaţii profetice. Se scriu mii de cărţi, apar ipoteze noi şi teorii. Codul lui DaVinci.  🙂
Dea-lungul timpului acest apocaliptic 666 i-a fost atribuit pe rând lui Nero, Napoleon şi Hitler… sau lui Bill Gates.  Dar şi codului de bară sau a celor trei w-uri din „pragul” internetului.
În sistemul codului de bară, tipurile UPC-A şi EAN-13, acestea fiind cele mai utilizate,  deţin în mod invariabil, pentru orice produs, trei perechi de linii uşor prelungite care se citesc în memoria computerului prin cifra 6. Aceste linii se numesc caractere de siguranţă sau bare de protecţie (Guard Bars) şi servesc la recunoaşterea de către calculator a sistemului bar code. Cu alte cuvinte, la citirea codului, calculatorul detectează mai întâi prezenţa celor trei guard bars, care, decodificate alcătuiesc în mod invariabil, pe toate produsele, numărul 666!
Apelând din nou la numerologie W=6 şi astfel www-ul se transformă şi el în 666…

Un cotidian American relata o descoperire surprinzătoare făcutaă de câţiva informaticieni. Ei şi-au dat seama că numele complet a lui Bill Gates, convertit în limbaj ASCII (pentru Interchange), standard informatic, pe bază de cifre, se transforma în 666, adică exact numărul diavolului. Două produse de succes ale lui Microsoft – Windows 98 şi MS DOS 6.21 – dau acelaş rezultat…

B = 66
I = 73
L = 76
L = 76
G = 71
A = 65
T = 84
E = 69
S = 83
I = 1
I = 1
I = 1__ = 666

MS-DOS 6.21  = 77+83+45+68+79+83+32+54+46+50+49 = 666
WINDOWS 95  = 87+73+78+68+79+87+83+57+53+1= 666

Este un subiect epuizant şi inepuizabil. 🙂

Dacă-l căutăm pe Dracu undeva, cu siguranţă îl vom găsi.

Da’ până vine Apocalipsa mai am de dat nişte examene şi un 5 mâine, cinci fiind cifra planetei Mercur iar eu sunt un tip Mercurian, ar fi un rezultat satisfăcător… Gata cu pauza, înapoi la învăţat! Ne vedem nu la vară ci în 21.12.2012! Hahaha! În ce zi suntem? Şase??! Coincidenţa dracului!

ciunga

Mestecăm ciunga şi înghiţim în sec. De câte ori cineva deschide gura, primeşte o ciungă. Nu ţine de foame, dar mesteci la ea pe-ndelete şi te ţine ocupat. Faci balonaşe… „Acelaşi gust, fără zahăr”?

Nici gândul că Statul Român ar putea repeta figura frumoasă Petrom – O.M.V. şi-n variantă maritimă nu mi s-a uscat în colţul creierului şi a şi răsărit scandalul Sterling.

„Contractul iniţial de concesiune al perimetrelor Pelican şi Midia a fost atribuit, în 1992, în timpul Guvernării Stolojan, firmei Enterprise Oil, care a devenit, astfel, prima companie străină care fora în zona maritimă a Româ­niei. În 1997, Enterprise Oil a renunţat la concesiune, în urma acutizării diferendelor dintre România şi Ucraina refe­ritor la delimitarea platformei marine. În 2006 Sterling a deve­nit unic concesionar, prin achiziţia a 80% din drepturile asu­pra perimetrelor Pelican şi Midia de la partenerul său, Talisman Energy. Prin Hotărârea de Guvern 1446 din 12 noiembrie 2008 s-a aprobat al XI-lea act adiţional, de 42 de pagini, la Contractul de exploatare şi împărţire a producţiei pen­tru perimetrele Pelican şi Midia.” (sursa Gândul)

Desecretizarea actului adiţional conform actualelor condiţii impuse de lege nu se poate face fără acordul firmei/companiei implicate. Puţin probabil că Sterling Resources îşi va da acordul. Cât pierdem de fapt este tot atât de dificil de calculat. Am însă aşa o presimţire că gazul din platforma marină care o să ne revină nu ne ajunge nici să fierbem un ibric de cafea iar petrolul nici să alimentăm o…bicicletă.

România – Ucraina 1–0? În toţi anii aceştia lupta s-a dat pentru insula Şerpilor, teritoriu acordat conform deciziei de la Haga, Ucrainei. Dacă la acest fapt adăugăm şi contractul de concesionare a platformei marine, rezultatul final este România – Ucraina 0-2. Golul doi fiind un frumos autogol dat prin minutul 92. Nu este deloc dificil să construim o întreagă teorie conspiratistă în jurul „poveştii” în care interese străine şi „obscure” ne-au tras-o din nou, dar tare mă tem că încă o dată ne-am făcut-o cu mâna noastră.

Aceeaşi „băieţi deştepţi” care nu se satură niciodată. Nouă ne rămân resturile şi mestecatul de ciungă. Ei se îngraşă, noi ne înfigem tot mai adânc în pământ…

wringley

Tot iz de ciungă are şi povestea urmăririi penale a domnului Adrian Năstase. Mătuşa Tamara poate să-şi vadă liniştită de investiţii imobiliare şi-n următorii ani: una din proprietăţile ciungii este că se întinde. În acest caz la nesfârşit.

Dacă în ceea ce priveşte bugetarii de rând nu vor fi creşteri salariale şi s-au mai tăiat şi o serie de sporuri, lucrurile stau diferit în Parlament. Bugetul Camerei Deputaţilor a crescut cu 22% faţă de anul 2008. În semn de austeritate s-a renunţat la studioul de televiziune al Camerei şi la sera Palatului Parlamentului… La cât rahat mănâncă unii, este clar că folosesc o ciungă inodoră cu gust de usturoi!