Satanismul (capitolul 2)

(Satanismul (capitolul 1) )

devil_01

Probabil am dezamăgit pe mulţi fiindcă n-am început „povestea” cu faze practice gen: cum să jumulim cocoşu’ negru al vecinului, cum să smulgem unghia pisicii şi să o fierbem sau cum să dărâmăm cruci prin cimitire părăsite… ha ha ha! 😛
Dezamăgire, dar în Satanism nu despre asta este vorba.
Satanismul pe de o parte reprezintă revolta, nesupunerea, pe de altă parte cunoaşterea şi căutarea. În ambele ipostaze în aceste acte Biserica a văzut mereu pericolul şi implicit „duşmanul”. Un om liber, informat şi în căutarea cunoaşterii dincolo de ceea ce i se spune, este un om periculos.
Crearea unui duşman – cu cât mai nedefinit şi obscur, cu atât mai bine – se pare că a fost una din cele mai vechi forme de manipulare şi un instrument extrem de eficient. Diavolul s-a potrivit perfect acestui profil şi prin creşterea abilităţilor sale de-a lungul timpului Diavolul s-a mulat „cerinţelor” şi necesităţilor.
Este suficient să amintim faptul că la începuturile Creştinismului, în perioada cruntei prigoniri al celor convertiţi la noua credinţă, primul personaj identificat cu Diavolul a fost împăratul Nero. De-a lungul istoriei, pe rând Napoleon, Stalin sau Hitler au fost de asemenea desemnaţi ca fiind „Diavolul pe Pământ”, dar şi alte personaje oculte ca Rasputin sau Aleister Crowley, dar n-a scăpat nici Bill Gates ( vezi 666 )
„One size fits all” –  un chip – cu o mie de feţe şi nici unul – perfect tuturor.

Totuşi, cât suport găsim pentru toate acestea în Biblie?
„Diavol” apare în 33 de versete ( 🙂 ) iar „Satana” în 27. Pentru un inamic atât de feroce, pare cam puţin.

În Facerea (3,1-5 ) apare şarpele – corupătorul – şi acesta o tentează şi o convinge pe Eva să muşte din fructul interzis.

„Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?”  2. Iar femeia a zis către şarpe: “Roade din pomii raiului putem să mâncăm;  3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: “Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”  4. Atunci şarpele a zis către femeie: “Nu, nu veţi muri!  5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.”

Interesantă este motivarea lui Dumnezeu: „în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii”.

Este ideea care a stat la baza bisericii: păstrarea omului în prostie – întuneric – şi necunoaştere. Paradoxal? Nu, biserica a înţeles că prin cunoaştere obţii puterea şi deţii controlul. De aici şi conflictele ulterioare cu cei care n-au acceptat necondiţionat „învăţăturile” bisericii şi au căutat răspunsuri înafara limitelor impuse …şi au fost „satanizaţi”.

Analogie şarpe – Diavol este la îndemână, dar nu este extrem de convingătoare. Spun asta tot în lumina textului biblic: „Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: “Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale! (Facerea 3,14 )
Nu pare şarpele îngerul căzut, prinţul întunericului, inamicul puternic demn de temut.

O altă abordare o găsim în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: „Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.” (12,9)

Aici analogia este clară şi această formulare se repetă de-a lungul întregii cărţi însă trebuie să avem în vedere condiţiile în care a luat naştere Noul Testament.
Conform cercetărilor, cele mai vechi texte din Nou Testament au fost scrise undeva în 45 D.C. în Grecia şi scrierea, respectiv adunarea apoi selectarea textelor care au stat la baza Noului Testament a durat încă sute de ani şi textele provin de la sute de autori. Trebuie să fim naivi să credem că Evanghelia lui Luca a fost scrisă de… Luca – de exemplu.
Forma actuală a Noului Testament s-a cristalizat abia în 397 D.C. dar nici atunci n-a fost unanim acceptată de toate bisericile Creştine.
Este evident că textele au fost filtrate, selectate, modelate după interesele şi nevoile conducătorilor bisericii din acele vremuri. Dacă în linii mari canoanele excluse sunt cunoscute, este cu atât mai dificil stabilirea pasajelor modificate, excluse sau adăugate de-a lungul procesului. De altfel, printr-un proces asemănător au trecut şi textele ce formează şi Vechiul Testament. Un material destul de amplu pe acest subiect găsiţi AICI.

Ideea tentaţiei, ispitei se leagă de numele Diavolului în mai multe versete.
În Cartea întâia a Cronicilor (21,1) „s-a sculat Satana împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărătoarea Israeliţilor.” În Faptele Sfinţilor Apostoli (5,3) „Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei?”.
Şi cel mai evident în ispitirea lui Isus când acesta a petrecut 40 de zile-n deşert, episod consemnat atât de Luca (4, 2-13),  Matei (4, 1-11) cât şi de Marcu (1,13) destul de asemănător: „Şi a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de satana.”

În ceea ce priveşte „unde sălăşluieşte Diavolul”, lucrurile par clare: „Aruncat a fost pe pământ”… sau „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Luca 10,18)

„Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12,12)

Cât de scurt este timpul, nu putem ştii cu exactitate. De-a lungul istoriei Apocalipsa a fost prezisă şi recunoscută cu „precizie” de nenumărate ori.

Nici în ceea ce priveşte forţa Diavolului, Biblia nu este foarte clară.
Pe de o parte avem:

„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel 6,11)

Şi:

„Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi.” (Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov, 4,7)

Pe de altă parte sunt avertizările:

„Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 2, 14)

Şi:

„Ca să nu ne lăsăm covârşiţi de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute.” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 2,11)

Imaginea Diavolului este contradictorie cum – se spune – este şi spiritul său.

Mai sperie pe cineva Diavolul? Se pare că da. Bau!

Va Urma!

devil_02

Satanismul (capitolul 1)

Mulţi vorbesc despre Satanism, mulţi îl leagă de Rock şi în general este considerată o manifestare anti-creştină. Greşit.

Nu este singurul subiect despre care mulţi au o părere, dar în fapt habar n-au despre ce vorbesc.
Nu sunt teolog – am mai spus-o: nu sunt de fapt nimeni şi nimic – dar am citit dea-lungul timpului destul de mult (şi) despre acest subiect şi voi încerca să fac o sinteză cât de cât obiectivă.

Nu sunt Satanist, în fapt nu mă simt confortabil în nici un curent religios, cred în faptul că religia şi credinţa nu ţin una de cealaltă, religia doar exploatează ideea de credinţă şi profită de cele mai multe ori de naivitatea şi necunoaşterea oamenilor. Nu cred că am nevoie de o clădire specială – biserică – să-l „contactez” pe dumnezeu şi nici de translatori şi intermediari (preoţi).
Credinţa ţine de intimitatea fiecăruia, sunt eu oaia neagră, dar niciodată n-am simţit nevoia să stau în turmă. Bine, admit: sexul în grup este o altă poveste ( 😆 ), dar ţine tot de intimitate. Chiar şi-n grup de doi.

Dincolo de aparenta mea abordare ateistă a existenţei, nu pot să cred într-o lume (şi forţă superioară) împărţită în două. Nu cred că există lumină fără umbră (întuneric), bine fără rău. Ne complicăm în definiţii şi – cred – ne scapă esenţa, simplitatea. Polarizarea în plus şi în minus ne ajută şi ne încurcă în aceeaşi măsură.
Poate pare superficial sau cel puţin copilăresc, dar m-a fascinat de copil Războiul Stelelor al lui George Lucas în care „divinul” este o energie iar noi alegem între „bine” şi „rău”, între pozitiv şi negativ, dar în esenţă manifestarea aceleaşi energii.
Este interesant că în majoritatea religiilor, „răul” apare ca o forţă seducătoare – deci atrăgătoare – şi cu toate acestea apare şi este zugrăvită predominant ca ceva urât…

shedevil

Diavolul are multe forme şi există de când lumea. Sau de când dumnezeu. Sau de când omul a descoperit divinul. Omul de la începuturi a fost fascinat şi totodată speriat de lumea în care trăia, de natura care-l înconjura. Poate de aici şi dualitatea abordării divinului.

În Hinduism de exemplu nu există nici o divinitate echivalentă Diavolului. Sunt zeităţi capabile de acte „rele”, dar nu există nicio forţă explicit opozită „binelui”.

Budismul are o figură diabolică: Mara, un demon care încearcă să-l seducă pe învăţătorul Gautama Buddha prin frumuseţe. Cu toate că Mara reprezintă predominant moartea spirituală, în Budismul timpuriu apare adesea ca un spirit malefic, dar cu toate acestea textele în care apare au o abordare umoristică şi nu gravă.

Nici în Zoroastrism (mazdeismul) nu apare o zeitate sau forţă direct opozită lui Dumnezeu sau binelui, însă şi aici putem identifica un demon: Aeshma (sau Eshm).

La Egiptenii din Antichitate îl găsim pe Set. Set este cu mare probabilitate strămoşul Satanei din Iudaism şi astfel din Creştinism. Cu toate acestea, în Iudaism imaginea Diavolului este cu totul alta şi are alte conotaţii.
Cuvântul „ha-satan” defineşte adversarul, obstacolul şi are rolul de „procuror” vis a vis de Dumnezeu care este considerat Judecătorul. Simbolismul acesta este tot de origine Egipteană, într-o oarecare măsură ea se regăseşte şi în cărţile de Tarot.

În scrierile Apocrife – neacceptate nici de Iudaism, nici de Creştinism – Satanael apare ca cel ce a adus Moartea. Abia mai târziu apare ca „prinţ” alungat din Rai, un „spirit” rău, cel care cunoaşte diferenţa între ce este bine şi ce este păcat. În aceste texte se vehiculează şi ideea că Satanael ar comanda o armată de îngeri.

În Biblie găsim două personaje diferite: Diavolul – Satana – şi Lucifer (Luceafărul – planeta Venus).
Apare „povestea” războiului din Rai, al îngerului răzvrătit şi alungat (căzut). Este şi punctul radicalizării poziţiilor şi apariţia unui rău definit şi într-o evidentă stare conflictuală cu binele, cu divinul suprem, cu Dumnezeu.

Cuvântul „satan” pare să aibă ca semnificaţie originală rătăcire – plimbare, explorare. Conotaţiile negative apar ulterior şi introducerea lor pare forţată, se suprapun poveşti şi personaje diferite.

În fapt, vechile texte sugerează că „diavolul” nu are nicio putere şi răul vine din înclinaţiile, acţiunile omului.
Diavolul pare unealta Domnului pentru a testa credinţa, vrednicia, curăţenia spirituală a omului – o unealtă parte a divinului, un act al Domnului şi în nici un caz un adversar.

Abia Creştinismul îl „creditează” pe Diavol ca „prinţ al întunericului”, inamicul feroce al binelui, opozantul diabolic al lui Dumnezeu.

Codex_Gigas_devil

Satanismul este probabil la fel de colorat şi diversificat ca şi personajul Satana. 🙂
De la abordările Mistice şi Ritualurile Magice, trecând prin Ateism şi până la înfiinţarea în anii ’60 al primei Biserici Sataniste, Diavolul şi-a arătat multe feţe.

Dat dracului Satana ăsta! Dar e dracu aşa de negru pe cât îl zugrăvim? Sau omul alb se dovedeşte – încă o dată – rasist…? 🙂

Va urma!