caut job ca dama pentru sex am 40 ani

Vorbeam zilele trecute despre “Care este motivul principal pentru care guvernul Boc trebuie să plece?” şi am închis postarea într-un ton oarecum de resemnare: “Am 41 de ani şi am sentimentul tot mai profund că am devenit inutil mie însumi, copilului meu, societăţii. Şi nu sunt singurul. Dar suntem toţi singuri.” Dincolo de argumentaţia expusă vis a vis de incompetenţă, corupţie şi în ultimă instanţă trădare şi o nesăbuită lăcomie, poate cel mai grav lucru este resemnarea. O resemnare care vine din disperare. Ieri vedeam la ştiri cum oamenii la Iaşi s-au călcat în picioare să cumpere zahăr la jumătate de preţ, apoi să adune de pe jos şi să-şi îndese în traiste zahărul vărsat din pungile rupte. Privim spre Japonia cu teamă şi poate şi cu o oarecare simpatie, dar noi suntem la fel sau chiar mai rău loviţi, ci nu de un dezastru natural, ci de conducerea pe care – iertată să-mi fie francheţea – noi ne-am ales-o prin vot.
Azi dimineaţă “săpând” în statisticile de administrare ale blog-ului la “termenii motorului de căutare” am găsit: “caut job ca dama pentru sex am 40 ani”. Read more caut job ca dama pentru sex am 40 ani

Între bine şi rău

Pentru a determina poziţia unui obiect în spaţiu este nevoie de două puncte de referinţă. În cazul omului aceste două puncte sunt binele şi răul. Suntem educaţi să alegem între bine şi rău, suntem învăţaţi să alegem binele. Dar ce ne facem dacă descoperim că nu există bine şi rău, cele două “lucruri” în fapt sunt unul singur? S-ar creea un dezechilibru? Am fi oare pierduţi?
Între bine şi rău – sau ceea ce presupunem că ar fi binele şi răul – suntem doar noi, singuri, goi, aşa cum nu ne vede nimeni, ba nici noi nu vrem să ne vedem. Avem nevoie de bine şi de rău ca să identificăm în vre-un fel sau este doar sofism şmecher?
Fiecare fiinţă este singulară şi absolut unică. Conceptul de “bine şi rău” ne grupează, ne poziţionează în turmă. Suntem învăţaţi să fim buni şi să fim mai buni. Mai buni decât copilu’ vecinului, mai buni decât colegul de bancă, mai buni decât colegul de muncă. În fapt tot ce suntem învăţaţi şterge şi estompează din tot ceea ce suntem. Read more Între bine şi rău

Viaţa secretă a păpuşilor gonflabile

Au păpuşile gonflabile o viaţă secretă? Este întrebarea asemănătoare cu cea legată de frigider: ce se întâmplă înăuntru după ce închizi uşa, se stinge beculeţul, oare cum se împacă cutia cu margarină cu iaurtul sau roşiile, cine este şeful?
Pe site-ul Ego.Alter-Ego am dat de povestea păpuşilor gonflabile. 🙂 Ce fac “fetele” când le lăsăm singure ascunse-n cutie, închise-n dulap, eventual îngrămădite sub pat? Bine, băiat de modă veche – şi cult 😀 – mi-am amintit inevitabil de Blade Runner şi faţa lu’ Rutger Hauer, dar mai ales de Daryl Hannah (în ’82 avea 22 de anişori) – dar cei mai “proaspeţi” poate o ştiu din “Kill Bill” – aka. Pris, în film fiind, cum se spune: “basic pleasure model”. Read more Viaţa secretă a păpuşilor gonflabile

răsăritul – spectacol ceresc

N-am mai postat fotografii de ceva vreme, ce-i drept, nici n-am mai fotografiat cu aceeaşi intensitate cu care o făceam acum un an…

În această dimineaţă însă cerul mi-a oferit un spectacol care ar fi fost păcat să-l ratez şi cum s-ar spune, am fost pe fază. 😉 🙂

Vizionare plăcută! Read more răsăritul – spectacol ceresc

somnul soră cu moartea

[bandcamp album=4188120728 size=grande3 bgcol=FFFFFF linkcol=e64a05]

N-am mai stat la poveşti de ceva vreme, nici la modul general şi nici în particular. Poate vremurile sunt de astfel de natură, poate poveştile nu mai sunt ceea ce au fost, dar n-aş vrea să dau vina pe nimeni şi nimic.
Zero este mai mare decât nimic. Când ceva e gratis musai să fie o şmecherie undeva. Nu e nici una. Noul meu album, „Chasing Shadows” e gata, poate fi ascultat şi descărcat (gratis, moca, am făcut şi o probă, în format mp3 l-am dat jos în 8 minute, dar poate fi descărcat şi FLAC), şi am să vă spun una-alta şi din bucătăria lui, din dedesubturile materialului. Şi vă spun şi un secret: de azi faza cu zero este valabilă şi la celelalte materiale. 😉 Descărcaţi în voie, îmi fac eu griji pentru facturi. 😆
N-am planificat nimic, discul acesta pur şi simplu a ieşit la suprafaţă. Sunetele se nasc pur şi simplu, muzica nu este chirurgie pe creier, în definitiv n-ar trebui să fie ceva meşteşugit, ci este suma unor sentimente şi stări exprimate.
Ce am făcut este pur şi simplu muzică contemporană şi etichetele, clasificările, catalogarea ei este inutil şi puerilă. Ştiu, ce fac eu nu cadrează nici cum cu lumea în care trăim şi mai ştiu că dacă unii acum abia apreciază eforturile mele (noastre) cu Nation’s Slum la mai bine de 15 ani de când noi le produceam, probabil peste 10-20 de ani cineva o să aprecieze şi muzica mea de acum.
Şi care e lumea-n care trăim? Parafrazând una – aproape singura – mea piesă favorită R.E.M.: it’s the end of the capitalism as we know it and hell yeah, I feel goddamn fine. Dar despre disc vorbim mai târziu, ştiu că nu vă interesează.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tklxkg7TeRw]

A venit Angela Merkel. Dacă n-a fost Read more somnul soră cu moartea

Trent Reznor and Atticus Ross – The Social Network (2010)

N-am fermă în Virtualia şi nu cresc, nu fur oi, capre sau vaci nici în viaţa de zi cu zi, nici pe internet. N-am sute de prieteni nici pe Facebook, nici pe MySpace şi nici măcar în viaţa reală. În fapt prietenii mi-i pot număra pe degete şi cred că-i bine aşa, chiar nu contează numărul lor, ci relaţia pe care o avem, adică prietenia. Nu socializez excesiv, ba, chiar sunt un pic sociofob, nu mă dă pe afară compasiunea pentru semeni. Şi apropo: nu semnez petiţii, nu particip la strângerea de semnături pentru interzicerea avortului fiindcă am convingerea că sunt mult prea mulţi idioţi – avortoni – printre noi. Nimeni nu-i perfect. Şi nimeni nu e nimeni. 😀
Mark Elliot Zuckerberg ( 😛 ) are 26 de ani (născut pe 14 mai 1984) este co-fondatorul reţelei de socializare Facebook, deţine 24% din acţiuni şi conform ultimelor date valorează 6,9 miliarde de parai. Facebook-ul a fost lansat în 2004, adică omu’ a produs aproximativ un miliard pe an. Prost nu o fi şi pe semne a avut şi ceva bulan.
Noul film, „The Social Network” este ecranizarea cărţii „The Accidental Billionaires” (Miliardari accidentali, deh, nu ca la noi, de carton…. ) scrisă de Ben Mezrich. Nici cartea, nici filmul nu se doreşte un documentar şi nu reflectă „povestea adevărată”, ci creează o intrigă în centrul căreiea personajul principal – Zuckerberg interpretat de Jesse Eisenberg – este un tip „normal”, cu trăsături atât pozitive, cât şi negative, nu s-a încercat „romantizarea” personajului ca de exemplu în „The People vs. Larry Flynt” al lui Miloš Forman în care Larry Flynt este prezentat ca un tip amuzant şi un Robin Hood contemporan.
Ideea de a face un film despre Zuckerberg pare totuşi puerilă. Faza cu „nu poţi avea 500 de milioane de prieteni fără a-ţi face câţiva duşmani” e totuşi simpatică. N-am văzut încă filmul, dar recunosc, am rezerve şi oarecum idei preconcepute legat de subiect. Faptul că filmul este făcut de David Fincher, celebru pentru „Alien 3”, „Seven”, „The Game”, „Fight Club”, Read more Trent Reznor and Atticus Ross – The Social Network (2010)

David Sylvian – Sleepwalkers (2010)

Somnambuli. Despre asta vorbesc de ceva vreme încoace şi unii cred că-s răutăcios sau – mai rău – invidios. Avem senzaţia că trăim, în fapt umblăm chiauni, suntem toţi – sau aproape toţi – nişte somnambuli ce visează că trăiesc şi cred că au o viaţă. Dar dacă totul este fix invers, respectiv pe dos? Realitatea este o iluzie mascată de un decor bine gândit, viaţa este un vis – sau coşmar -, albul este negru şi frumosul urât. Eu nu aş exclude nici o ipoteză, dar da, unii – majoritatea – consideră că eu sunt nebun. Sau somnambul. Nu cred în nici o conspiraţie, ci în comoditate, delăsare, lăcomie, alte alea, fiţe pur umane.
Suntem consumatori comozi şi docili. Şi dispensabili. Somnambuli. Cum spune David: „Something to wake us From cultural slumbers, You fucking sleepwalkers Go on and sleep…”
Sylvian (52 de ani) nu este o faţă prea cunoscută, ca şi alţi pionieri ai muzicii electro-experimentale – vezi Gary Numan -, figura sa a rămas într-o obscuritate relativă. Trupa care l-a consacrat, Japan, activă din 1974 şi desfiinţată în 1982 când tocmai ajunseseră să atingă pragul popularităţii după al cincilea album „Tin Drum” lansat în 1981,  a rămas şi ea la statut de cult mai ales în Japonia unde datorită numelui au avut un succes mult mai pronunţat ca-n Anglia natală.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YNYYRl86R4g]

Mama mea a avut vinilul „Tin Drum” şi piese ca „Ghosts”, „Still Life in Mobile Homes”, „The Art of Parties”, „Visions of China” sau „Talking Drum” m-au bântuit (ghosts…) din Read more David Sylvian – Sleepwalkers (2010)

Mentalitatea de ceai de păducel

O fi bun ceaiul de păducel, nu zic nu, dar eu sugerez să încerce şi cu verde de Paris, am citit pe „goagăl” că-i eficient.
N-am să vă plictisesc (prea mult) cu spusele consilierului prezidenţial cătălin avramescu, dar spusele lui la o dezbatere pe tema sistemului sanitar merită consemnate:
„Voi asista cu multă curiozitate la dezbatere şi voi asculta cu mult interes. Să vă spun de ce: pentru că – nu ştiu care este situaţia dumneavoastră – dar cel puţin eu nu mai sunt un client al sistemului de sănătate de vreo 15 ani. L-am părăsit îngrozit, cum bănuiesc că mulţi au făcut-o deja.”
Da, fostul premier tăriceanu, preşedintele băsescu şi în general toţi demnitarii şi oamenii cu dare de mână din această ţară. Restul, adică noi cei mulţi şi fraier, n-avem decât să ne tăvălim.
Şi – cu mâna pe inimă o mai spun încă o dată: ne merităm soarta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QvXyG4Hck1M]

Sictir

Am ascultat încă vreo 6-7 discuri pe sărite, dar mare lucru n-am auzit aşa că bat câmpii cu altceva.
Lucrurile merg din prost în mai prost, cu toate acestea lumea pare impasibilă. Sau cum ar spune cei cu ceva spirit patriotic contorsionat, românul se descurcă.
Cei mai bătrâni – măcar aşa ca mine – care am prins decembrie ’89 cât de cât maturi, poate ne mai amintim că murise chiar şi speranţa, sincer nu credea nimeni că lumea o să iasă în stradă, atunci frica ne ţintuia în case, în frig, în beznă şi la o viaţă gri. Frica a dispărut ca prin farmec şi odată cu zorii democraţiei frica nu mai ţine nici de scuză. Lucrurile merg prost, ştim, simţim asta pe pielea noastră, totuşi nu se întâmplă nimic. Fac totuşi o paranteză, dacă întrebi oamenii acum o să-ţi spună că aşa rău nu era nici pe vremea lu’ împuşcatu’, românul se descurca şi de foame n-a murit nimeni… OK.
Frica nu mai e, a fost substituită de lehamite. De… „dă-i în mă-sa!” Pe undeva înţeleg şi asta: pleacă „ăştia”, vin „ăia”, cam tot aia… şi da, dă-i în mă-sa. Pe toţi.
Totuşi nu-i o scuză. Nici pentru lipsa de responsabilitate, nici pentru lehamitea generală. Pare neaoş românesc ca acum 6-7 luni să ne fi bucurat că nu mai vine iliescu cu minerii la guvernare şi acum să-l înjurăm pe băse şi boc. Şi vorba aia, era de-al nostru, era pitoresc, gagici, şpriţane, mai cârpea un mucos sau dă-dea un cap în gură la un arab, înjura ţiganii, ţinea cu poporul domne, era… un „roacăr” manelist!
Adică… acum ne pare rău că atunci ne-a părut bine?
Dincolo de nuanţele schizofrenice noi nu înţelegem, refuzăm să învăţăm şi din ce ni s-a întâmplat ieri. N-a fost să nu fie cumva şi… ne-om descurca. Eventual să-i dea jos pe ăştia „cineva” şi să vină „alţii”. Mama lor.

Şi vorba unui prieten, suntem cobai Read more Sictir