Tag Archives: funk rock

Literally mind-blowing Funk, some pumping Punk energy and pounding Rock attitude, Atomik Clocks delivering a quite refreshing mixture of Jazz, Funk and Rock, merging the spirit of free, improvised music with the power and weight of experimental spiced, Progressive Rock, eventually reminds me of Morphine.
“Magdan in Charleroi”, their first full-length release is available as digital download for only €3 on their official Bandcamp page, and definitively it worth every single penny of it!!
We’ve got 10 groovy, sometimes pretty Psychedelic taste-like, experimental, but not pointlessly abstract songs, an exciting mixture of styles and approaches, the saxophone playing the main role, but the killer funky bass is equally present while the drums offers the solid bases for these sonic jams. (more…)


Category: Grilled Records

I’m wondering for how many more albums they have contract with the Warner Bros. because I actually see no other reason to deliver new materials. RHCP kind of pissing on their own grave and the only evolution from their previous album is that “I’m With You” fortunately is considerably shorter, instead two discs we’ve got only one. “Stadium Arcadium” was a chaotic/eclectic, extremely scattered release, variety actually meaning only fluctuate quality songs. Well, critics praised as the best RHCP album and it sold over 7 million copies, so, probably something it’s wrong with me and not with the Uplift Mofo Party guys.
Kiedis said the recording almost was called “Dr. Johnny Skinz’s Disproportionately Rambunctious Polar Express Machine-Head,” based on a drug experience and the cover image by the controversial British artist, Damien Hirst is already considered by many as a repulsive one. Well, I’m sick – and once again – I find the cover might be the only interesting thing about the new RHCP. (more…)


Category: Grilled Records

Between naked punks with only socks on their cocks and (funk) rock superstars with “Blood Sugar Sex Magik”, the transitional album was this “Mother’s Milk” from 1989, released on 16th August 22 years ago. Just as curiosity, “Freaky Styley”, their second album was released also on 16th August, but four years earlier, in 1985.
Kiedis, Frusciante, Flea and Smith delivered a nervous, high energy material where funk and punk collided into groovy and pulsing music. “Mother’s Milk” also contains guitarist Hillel Slovak last recording, a cover version of The Jimi Hendrix Experience song “Fire”. Slovak died on June 25, 1988 due to a heroin overdose. The record also contains another cover, Stevie Wonder’s “Higher Ground”.
“Higher Ground”, “Knock Me Down”, “Taste the Pain” and “Pretty Little Ditty” are the more funky – and radio-friendly tracks – while “Magic Johnson”, “Stone Cold Bush”, “Fire” and “Punk Rock Classic” were kept the energy and rawness of punk and the other songs were blendings of both direction.
(more…)


Category: Grilled Records

Being around for 23 years; released ten studio albums, one live album, four compilation albums, four EPs and four DVDs; achieved triple platinum with their 1995 self-titled album, which reached #12 on the Billboard 200 and achieved platinum with one more album and gold with other two; and finally, but not at least, selling over 8 million records worldwide, 311 seems to be a quite successful recipe. Generally labeled as an alternative rock band, they are also classified as rap rock, rap metal, funk rock, funk metal, ska punk, pop punk, reggae and even jazz fusion. Their ten, and up to date shortest album – only 8 tracks -, “Universal Pulse”, will not clarify further their style and genre, it’s another colourful album, while some might even say, this is the same 311 album they’ve already heard it nine times before.
This is a summer album. (more…)


Category: Grilled Records

Spui Prince, inevitabil lumea îl asociază cu „Purple Rain”, cu câteva hit-uri – doar a compus sute de piese, a avut 10 albume notate Platină şi 30 de single-uri Top 40 -, ne vin în minte „Nothing Compares 2 U”, „Kiss”, „Cream”, „Diamonds And Pearls”

Prince, acum în vârstă de 52 de ani, este un artist complex: compozitor, multi-instrumentist, actor. Are-n vitrină 7 Grammy-uri, un Glob de Aur, în 2004 a fost introdus în „Rock and Roll Hall of Fame” şi revista Rolling Stone îl situează pe poziţia 28 din cei mai importanţi 100 de artişti al tuturor timpurilor.
Dincolo de cifre şi date, pe cele 26 de albume de studio lansate începând din 1978, Prince ne-a oferit în toţi aceşti ani o muzică extrem de colorată, un adevărat hibrid multicultural şi dimensional, a mixat cu extrem de mare eficienţă elemente Rock, Jazz, Soul, Blues, Funk, Psihedelic, New Wave, Folk, Rap şi Hip Hop şi îşi desemnează rădăcinile în muzica unor artişti ca: Jimi Hendrix, James Brown, Miles Davis, Sly & the Family Stone, Curtis Mayfield, Parliament-Funkadelic, Stevie Wonder, Carlos Santana, Joni Mitchell, The Beatles, Duke Ellington şi Led Zeppelin.
Prince a pus umărul la lansarea unor artişti ca Sheila E, Carmen Electra, The Time, Beyonce şi Vanity 6. Mereu l-am iubit pe Prince. Cred că Michael Jackson n-ar fi existat fără Prince, în fapt mereu am văzut în Jaco o copie palidă a lui Prince, o copie unde accentul s-a pus pe dans şi mega-show şi mai puţin pe muzică. Prince cântă excepţional cu vocea, chitara, pianul şi instrumente de percuţii.

Ar fi foarte multe de spus despre cariera şi muzica lui Prince, are albume geniale şi perioade mai puţin reuşite. De exemplu în perioada 1994-2000 cariera lui a fost marcată de conflictul cu casa de discuri Warner, Prince a scos discuri pe bandă rulantă numai să scape cumva de contract… Atunci este lansat şi albumul „The Black Album” imprimat în 1987 şi amânat până-n 1994 de casa de discuri… Afilierea sa la secta Martorii lui Iehova în 2001 a marcat oarecum şi stilul şi muzica artistului, din fericire pentru noi, după o perioadă-n care Isus a fost introdus chiar şi-n „Purple Rain”, Prince a lăsat-o mai moale cu convertirea audienţei, ultimele lui discuri au revenit la temele, abordările care-l caracterizau în epoca Prince And the Revolution (1984-1987).
Aş amintii totuşi câteva din albumele lui de excepţie, o minimă discografie obligatorie care arată faţetele colorate ale artistului:

1984: Purple Rain
1986: Parade
1987: Sign o’ the Times
1990: Graffiti Bridge
1991: Diamonds and Pearls
1994: Come
1995: The Gold Experience
1996: Chaos and Disorder
1996: Emancipation
1998: The Truth
2002: One Nite Alone…

„Parade” conţine una din piesele mele preferate: „Sometimes It Snows in April”, „The Truth” din 1998 este un album Blues axat predominant pe chitară-voce sau „One Nite Alone…” din 2002 este un album genial, aproape exclusiv pian-voce ce aminteşte de Keith Jarrette şi genialul „The Köln Concert” din 1975.

Citeam nominalizările Grammy pentru 2010 şi am dat şi de numele lui Prince la categoria „Best Rock Solo Vocal Performance” cu piesa „Dreamer” şi aşa am aflat de albumul „LOtUSFLOW3R” lansat în martie 2009.

Materialul a fost lansat ca CD dublu şi în cutie ca 3 CD-uri, celor două discuri noi Prince s-a alăturat şi CD-ul noii protejate al lui Prince, Bria Valente şi albumul ei de debut „Elixer” la care a contribuit Prince şi clăpar-compozitorul Morris Hayes.
Albumul poartă amprenta lui Prince, Valente are o voce plăcută, însă este un disc destul de convenţional pe segmentul R&B, nimic deosebit, nimic ieşit din comun, Prince mai scapă degetele pe chitară şi colorează discul puţin, dar cam atât.

Mult mai plăcută a fost surpriza rezervată de Prince cu „LOtUSFLOW3R” şi „MPLSoUND”.
Cele 21 de piese ne aruncă înapoi undeva în anii ’80, la atmosfera şi abordarea epocii „Purple Rain”, dar totul sună extrem de proaspăt, viu, Prince ne plimbă de la Blues şi Soul la Funk şi Rock, de la momente Psihedelice ne trimite în ringul de dans, dar o face extrem de abil, cu multă energie, sensibilitate şi nu în ultimul rând cu mult-mult talent şi abilitate.
„Pachetul” „LOtUSFLOW3R” conţine 12 piese din segmentul mai Rock şi Blues, piesele mai experimentale iar al doilea disc, „MPLSoUND” are 9 piese şi sunt din latura mai comercială, mai apropiată de zona R&B şi Funk, ceva Hip Hop. Ce leagă discurile este talentul lui Prince, notele Soul, lejeritatea şi naturaleţea cu care Prince „se joacă” cu diferitele sunete şi abordări.
Imediat intro-ul piesă  „From the Lotus…” are un ton Blues/Jazz şarmant, are nerv, vibraţie. „Boom” vine cu tonuri Psihedelice, incizii Rock/Funk, are un groove captivant, chitara şi vocea lui Prince domină şi conduc compoziţia. „Crimson & Clover” este o baladă marca Prince, are şarmul anilor ’80, insertul din „Wild Thing” (piesa lui Chip Taylor înregistrată de The Wild Ones în 1965 şi făcută celebră de The Troggs în 1966) este de-a dreptul genială! „4Ever” este tot o piesă mai lentă, uşurică aş spune, dar Prince reuşeşte să strecoară feeling, trăire chiar şi în astfel de piese mai simple, vis a vis de pseudo R&B-ul absolut jenant din topuri, chiar şi piesa aceasta este o oază de seninătate. „Colonized Mind” este încă o incursiune în Blues, colorată cu ceva Psihedelism, cu chitara criminală al lui Prince şi un refren stropit cu ceva inflexiuni Soul. „Feel Good, Feel Better, Feel Wonderful” aruncă-n luptă arsenalul Funky, un segment în care Prince a învăţat toate lecţiile de la James Brown şi le-a perfecţionat. În „Love Like Jazz” tema cu rădăcini Jazz este aşezată într-o abordare lejeră, are notele sud-americane şi condimentele Blues se asortează perfect. „77 Beverly Park” readuc Psihedelismul şi Rock-ul anilor ’70 pentru câteva secunde ca apoi Prince să ne surprindă cu un cântăcel latin, proaspăt ca un răsărit de soare. Tonurile apăsate din „Wall of Berlin” însă aduc în faţă din nou amestecul Rock şi Funk, piesa are ritm, puls, Prince încă o dată dă dovadă de stil când vine vorba de chitară şi compoziţie. „$” se înrudeşte cu lumea lui Quincy Jones, premisa este Funk, avem Soul şi Blues, ritm şi relaxare. Amintitul „Dreamer” sună ca Jimi Hendrix într-o interpretare Led Zeppelin, sau ca… Them Crooked Vultures ha ha ha! 😛 😛 😛 Prince dă dovadă de nerv, are forţă, ţipă şi el, şi chitara lui, are feeling, are şi coaie. „…Back to the Lotus” închide discul cu încă o perlă Rock/Blues în care are loc şi Jazz-ul şi nuanţe de Psihedelic, este o desfăşurare plină de energie.
De foarte multă vreme n-am ascultat un disc atât de bun, fără momente moarte, fără fisuri şi fără cusur!

Nu-i rău nici „MPLSoUND”, dar aminteşte mai mult de perioada The New Power Generation (începutul anilor ’90), are puls, domină Funk-ul, mi-a plăcut „U’re Gonna C Me”, piesă reorchestrată de pe albumul „One Nite Alone…”, dar şi celelalte piese dansante sunt ok.


Category: Grilled Records

Original purtând titulatura de Perfect Confusion, gaşca americană din Bowling Green, Kentucky a debutat anul trecut cu materialul autointitulat, de doar 37 de minute, un disc scurt pentru era digitală, dar în cazul lor, un material foarte viu şi plin de culoare.
Cage the Elephant jonglează cu nonşalanţă între originile de Blues/Souther/Stoner Rock şi infuziunile de Rock Alternativ, Funk şi Punk. Inevitabil ne mai duc cu gândul la Red Hot Chili Peppers, dar şi la The Stooges sau Iggy Pop.

cage-the-elephant-400

„In One Ear” deschide materialul în nota amintitului Iggy Pop ca vocea lui Matt Shultz şi abordarea Rap/Punk să ni-l amintească pe Anthony Kiedis. Sonorităţile de Blues şi Funk se amestecă fluent cu o atitudine Punk şi abordarea Alternativă, rezultatul final fiind un mix dinamic şi antrenant.
„James Brown” rămâne în aceeaşi zonă, parcă lasă ritmul cu o idee mai lent, pianul cu miros de praf prinde mai mult spaţiu, dă bine-n el cineva, coperta nu creditează pe nimeni cu pianul… 😆
„Ain’t No Rest For The Wicked” aminteşte de Kid Rock, este şi unul din single-urile menite să-mpingă trupa cât mai sus în Billboard. Nu reinventează nici ei whiskey-ul ieftin, nici Rap Metal-ul cu infuzie de Southern, dar au degajarea şi lejeritatea tipic americană şi un strop de „sunshine” bine venit.
„Tiny Little Robots” readuce amestecul The Stooges/RHCP, este un Punk cu puls de Funk, dinamic şi nevrotic, are un balans fain, puţin zgomot de garaj, atât să-l facă Alternativ şi „up to date”, un pasaj lent şi Psihedelic fără să fie şi foarte solicitant, cumva pe tot discul simt că băieţii vor succesul şi se străduiesc să îşi facă marfa consumabilă pentru un public cât mai larg, dar o fac într-un mod plăcut, nu cu insistentă enervantă.
„Lotus” relevă latura mai Funky, cu un refren uşor îmbibat în Blues, dar cu un mesaj solid, cum altfel sunt toate textele lor:

„A billion faces running round my head
All got opinions but the don’t mean shit
Keep droppin’ bombs untill the whole world’s dead
They said it’s all been done and it’s all been said
They’ll turn this message into a pop movement
A fasion statement, call it politics
You can’t mark my words they’ll put a spin on it
They say it’s all been done”

„Back Against The Wall” începe lent, nu, nu e o baladă, dar e un moment mai lejer, aerisit, piesa creşte exponenţial, apoi se aşează din nou între chitarele acustice, ciupite uşor printre care vocea ne călăuzeşte. Toţi ajungem din când în când cu spatele lipiţi de un perete, toţi ne ascundem sau am vrea să dispărem pentru câteva minute măcar.
„Drones In The Valley” are un bas pulsant pe care construiesc încă 2 minute 28 secunde de cocktail Punk/Funk, majoritatea pieselor au cu puţin peste 3 minute, nu forţează nici nota, nici răbdarea ascultătorului, oricare piesă poate fi single şi poate fi filmat, aruncat în gura MTV-ului… almighty.
„Judas” „transpiră” aceeaşi lejeritate, basul Funky şi chitara acustică se amestecă perfect: let the good times roll! Schimbările de ritm, salturile de la lent la momente mai săltăreţe şi chiar rapide cum este pasajul de final, sunt găsite şi implementate la fix.
„Back Stabbin’ Betty” începe într-o notă mai Blues/Southern/Stoner, parcă şi vezi fumul dintr-o cârciumă plină de feţe dubioase, simţi whiskey-ul cum te arde pe gât: să nu arunci gheaţa din pahar, indiferent că-i Jack sau votcă fiindcă nu se ştie pe cine nimereşti şi unde sfârşeşti azvârlit! 😆
„Soil To The Sun” mi-a amintit de Street Sweeper Social Club-ul lui Tom Morello, chiar dacă nu este atât de Rap şi poate nici chiar aşa Funky, dar are ceva din atitudinea şi abordarea lor, refrenul este foarte „Fight! Smash! Win!”. Sau piesa lu’ Morello s-a inspirat din Cage the Elephant?
„Free Love” este încă un Funk în viteză, o piesă dinamică, nu poţi să stai locului dacă o asculţi, are enregie debordantă, intervenţii zgomotoase şi un refren aproape tembel care inevitabil se înşurubează-n creier. Păcat că nimic nu e… moca. În nici un caz muzica, iubirea… berea sau orice altceva ce ne face plăcere.
„Cover Me Again” închide discul ca un cântec de leagăn, trage şi la propriu şi la figurat pătura moale peste un disc colorat, dinamic şi un debut promiţător al unei formaţii cu potenţial. Dacă pe discul următor reuşesc să-şi găsească identitatea, cristalizează ideile şi se setează pe o direcţie mai bine definită, au şanse mari să ajungă la succesul mult râvnit şi noi vom avea şansa să ascultăm o muzică proaspătă, energică şi numai bună de cluburi sau de văzut gaşca live.

V-am iertat de glume la îndemână gen: vreţi să vedeţi elefantul? 😆

Site Oficial
Pagină MySpace


Category: Grilled Records