Indie la rotisor

Incredibil de multe discuri s-au adunat grămadă, nici n-am cum să le mai fac faţă, le iau la foc rapid, nu-i nici foarte corect, nici prea elegant, dar secolul vitezei, societatea de consum (pe bandă rulantă şi cu ochii închişi) nu este nici prea corectă, nici prea elegantă.

P.S. Chiar dacă le-am aruncat la rotisor şi le servesc cum s-ar spune la grămadă, nu înseamnă că sunt trupe şi discuri mai slabe ci doar reflectă faptul că este aşa o avalanşă de „marfă” încât cu greu îi fac faţă. Mai am o grămadă de restanţe din 2009 şi am constatat că s-a umplut sertarul (folderul) cu discuri proaspete. Spunea un prieten că nu face faţă la ritmul cu care diger eu discurile, păi cum se vede, nici eu nu fac nici faţă, nici spate la avalanşa cu care vin noile produse. E o nebunie completă, dar încerc să funcţionez ca o redacţie completă de unul singur.

…Şi în nebunia generală am optat să plec de la un disc care prin simplitate, minimalism şarmant şi incredibil de mult suflet, m-a cucerit pe loc.

Smile Smile – Truth Or Tape (2010)

Dou-ul din Dallas format din Ryan Hamilton şi Jencey Hirunrusme au debutat cu albumul „Blue Roses” în 2006 şi propun publicului un amestec proaspăt şi reconfortant de Folk, Country, Pop şi Rock, un Indie mult mai autentic şi credibil decât multe din trupele de garaj sau campus universitar cu pretenţii. Farmecul lor provine din adaosul acelui ceva pe care n-am altfel cum să-l definesc decât fiind suflet.
Poate mă înşel, dar acest „Truth Or Tape” are şanse să le aducă o notorietate celor din Smile Smile şi sincer, m-aş bucura pentru ei.
Cele 11 piese de pe disc vorbesc despre dragoste, la modul simplu şi firesc şi muzica este la fel de simplă, aerisită, lipsesc absolut toate artificiile. Chitară acustică, un pian fără pretenţii de virtuozitate, tobe unde este strict necesar („Cancer”), dar predominant doar discret în fundal, câte un bas de suport şi vocile celor doi care uneori se împletesc într-o singură voce, alteori se completează sau leagă câte un dialog. Mi-au plăcut toate piesele, mi-a plăcut tot discul şi mi-a plăcut aşa de mult că nu-mi mai venea să-l opresc. Aproape oricare are şanse să se strecoare-n clasamente şi-n sufletul ascultătorilor. Dar de trebuie să fac nominalizări, zic: „Beg You To Stay”, „Somebody Else”, „Truth Or Tape”, „Move Along Folks”, „The Attic” şi mă opresc ca să nu înşir toate piesele. 🙂
Dacă sunteţi extrem de fericiţi, dacă vă simţiţi extrem de mizerabil că tocmai v-a părăsit iubitul/iubita, dacă n-aveţi chef de nimic sau dimpotrivă, v-aţi trezit în dimineaţa aceasta cu sentimentul că lumea întreagă vă aparţine, Smile Smile sunt perfecţi – sau indispensabili – pentru coloana sonoră a dimineţii, a îmbulzelii din metrou sau al unei seri relaxate pe canapea după o zi istovitoare sau dacă nu ştii ce muzică să pui când vine prima oară noua iubită/iubit la tine acasă pentru o cină-n doi. 🙂
Ce mai, te unge la suflet nene!

The Hotrats – Turn Ons (2010)

Hotrats? Da, dacă v-aţi gândit cumva la Frank Zappa şi albumul “Hot Rats” din 1969 asta şi era ideea. Vă mai dau un pont: Supergrass. The Hotrats (iniţial The Hot Rats) este un duo format din Gaz Coombes (chitară, voce) şi Danny Goffey (tobe), ambii din amintitul trio britanic.
Sunt un cover-band, adică „bagă” exclusiv prelucrări, dar remodelează după gustul lor piesele, le dau un alt aer, o cu totul altă interpretare.

Primul album, „Drive My Car” de anul trecut l-am ratat – o să sap după el – acest „Turn Ons” şi cele 12 piese au fost o surpriză neaşteptat de plăcută.
Repertoriul este mai mult decât colorat. Avem de la Lou Reed, The Doors, Pink Floyd sau Roxy Music până la Sex Pistols, The Cure, The Beastie Boys şi… Pet Shop Boys.
Interesante sunt toate, mi-au plăcut toate. The Hotrats sună brut, sună murdar, au un sunet sănătos de garaj, sună foarte Punk  însă abordarea este ceva mai nuanţată, mai Rock şi mai Retro, au un parfum pregnant şi plăcut de anii ’70, dar se încadrează perfect în sonorităţile Indie impuse de White Stripes.

O iau anarhic. „Bike” (piesa lui Syd Barrett imprimată de Pink Floyd) sună psihedelic, i-au redat atmosfera, dar într-o manieră zgomotoasă, au murdărit-o în sens pozitiv. „The Lovecats” al celor din The Cure a fost transformată într-un anthem Punk Rock energic, basul pulsează mult mai pregnant, ritmul este mai alert, are cu totul altă faţă, una nouă, dar la fel de câştigătoare. „The Crystal Ship”-ul celor din The Doors a prins viaţă tot într-o manieră mai zgomotoasă, n-a sunat atât de nervos/coios niciodată, dar i-a rămas şarmul intact. „E.M.I.”-ul celor din Sex Pistols a fost îmblânzit cu umor: lipseşte chitara murdară, au apelat la chitara acustică şi la pian, ritmul a rămas alert şi astfel impresia de Folk cu Pop Rock dă o cu totul altă notă Punk-ului. Ingenios. „Queen Bitch” (David Bowie) şi „I Can’t Stand It” (Lou Reed/Velvet Underground) au aer de anii ’70 relocat în garaju’ de anii ’90, păstrează spiritul originalurilor, însă au un alt puls. „(You Gotta) Fight For Your Right (to Party)” al celor din The Bestie Boys sună de parcă ar fi The Who, este iarăşi incredibil! Şi toate celelalte piese sunt la fel de incitant prelucrate.
Un super disc, pe bune!

Shout Out Louds – Works (2010)

Pare aproape nefiresc să dai peste o gaşcă Indie care nu este nici britanică, nici americană ci provine din Suedia. E drept, Belgia m-a cucerit prin dEUS – şi nu numai -, dar cumva nordicii par cumva din afara zonei. Nu-i ştiam pe Shout Out Louds cu toate că acest „Works” este al 3-lea lor album după „Howl Howl Gaff Gaff” (2003, re-editat 2005) şi „Our Ill Wills” (2007) şi între multe alte nume au fost în turnee alături de The Strokes şi Kings of Leon.

Dacă e să-i caracterizez într-un singur cuvânt, spun fără ezitare: plăcuţi.
Şi cu asta aproape am spus totul despre ei. Sunt foarte chill, sunt cool, sunt senini. Nu-mi lipsesc ritmurile alerte, nu-mi lipsesc zvâcnirile de chitară, este perfect totul aşa cum este. Cred că mi-au picat cu tronc în noaptea aceasta discurile ronţăite. Mda, mi s-a dereglat (iar) ceasul biologic şi dorm 3-4 ore, mă rod tot felul de chestii şi nu de pantofi vorbesc ci mai ales de gânduri iar muzica asta m-a relaxat.
Shout Out Louds sunt aerisiţi, degajaţi, au o notă melancolică, dar nu sunt chiar aşa reci cum poate ne aşteptăm ci degajă calm, degajare, căldură umană. Şi aici, ca şi la Smile Smile, simplitatea, această apropriere/abordare umană este binevenită.
Mi-a plăcut „Play the Game”, „The Candle Burned Out” şi „Paper Moon” în mod deosebit, dar tot discul curge în aceeaşi notă plăcută.

The Brunettes – Paper Doll (2010)

Din Suedia coborâm în Noua Zelandă. 🙂
S-au înfiinţat în 1998 şi actualul material este al 4-lea lor album, pentru mine însă primul. Ei, cale lungă din capătul acela de lume până la Bucureşti…ha ha ha! 😛 , dar îi ştiam de pe compilaţia „Just Like Heaven – a tribute to the Cure” la care au participat cu piesa „Lovesong”.

Sunt catalogaţi Indie Pop şi Twee Pop. Uite aşa îmi îmbogăţesc şi eu cultura de „sertăraşe”. 😛 Treaba asta cu Twee Pop cică e o sub-categorie de Rock Alternativ originală din Anglia şi cu rădăcini în Post Punk-ul scoţian, exemple fiind daţi The Smith, Orange Juice şi Josef K.
Ce am perceput eu – la ora aceasta imposibilă 😛 – este un Soft Pop (Rock) cu ceva Psihedelic la modul chill şi aerisit, un fel de New Wave minimalist cu clară sonoritate de anii ’80. Drăguţ, ce să zic?
Acest album cu 10 piese a fost lansat anul trecut, dar a ajuns (re)distribuit la nivel internaţional abia anul acesta.
Este un material relaxant – azi am avut parte de multă-multă relaxare 🙂 – şi plăcut, blând. Cred că „blând” este cel mai potrivit cuvânt care li se poate asocia/asorta. Mi-au căzut bine ca gura de cafea proaspătă în dimineaţa friguroasă de iarnă, ca un ceai de tei băut seara sau… ca o mângâiere pe frunte în timpul unei poveşti spuse de adormit copiii (mari) 🙂 .
Ca şi următorii Beach House, au un aer de cântec de leagăn.
Mi-au plăcut piesele „Red Rollerskates”, „Badroom Disco”, mai vesela „It’s Only Natural” şi „Magic (No Bunny)”, dar tot albumul este destul de unitar, are pulsul său legănător şi reconfortant. This is magic. 🙂 Shala-la!

Beach House – Teen Dream (2010)

Azi am avut „bulan” predominant la duo-uri. Dou-uri la rotisor. 😀 Beach House s-au înfiinţat la Baltimore (USA) în 2004 şi este compus din franţuzoaica Victoria Legrand şi americanul Alex Scally.
Albumul lor de debut auto-intitulat din 2006 a fost cotat de Pitchfork Media ca fiind al 16-lea cel mai bun disc pe anul cu pricina, eu l-am ratat, cum am ratat şi următorul lor material, „Devotion” din 2008.
Noul disc este lansat sub egida deja faimosului label Sub Pop (Seattle, grunge…and stuff), astfel cu siguranţă va beneficia de o vizibilitate mai mare.

Cu ocazia asta am mai colecţionat o etichetă – doar ştiţi că le ador! Ha ha ha! 😛 : Dream Pop. E ceva în treaba asta, mi-am amintit de serialul lui David Lynch şi Mark Frost, „Twin Peaks” – ofcourse! – , evident de Angelo Badalamenti şi implicit de Julee Cruise.
Beach House nu sunt chiar atât de „aerieni”, de „extratereştrii”, vocea lui Victoria Legrand nu pluteşte atât de distant şi sus ca cea a amintitei Julee Cruise, însă atmosfera, abordarea este apropiată, sunt aerisiţi, minimalişti, oarecum distanţi şi plutitori iar asocierea cu visul de data aceasta este absolut fundamentată şi perfect la îndemână. Cred că poate trata insomniile, dacă nu aş fi la a 3-a cană de cafea, având în vedere că prestez de la 1 noaptea (dimineaţa?) şi încet-încet, de la disc la disc s-a făcut 5.41 dimineaţa, mai că simt tentaţia să-i mai acord o şansă pernei şi plăpumii… ha ha ha! 😛
10 piese care te leagănă la propriu şi la figurat într-o lume destinsă, totul parcă se desprinde de sub incidenţa legii gravitaţiei şi pluteşte cu seninătate-n jur, obiectele par moi şi rotunjite, sunetele vin rupte din vis. Este un disc uniform, poate şi din cauza minimalismului şi ritmului constant, pare imposibil să smulg din el o piesă-două, totuşi parcă mi-a plăcut (mai) mult „Norway”, „Walk in the Park” şi „Real Love”. După parcurgerea albumului am înţeles şi coperta “ciudată”. 🙂

Era să zic “noapte bună”, dar la naiba! e luni dimineaţa! 😛
Am fost harnic. 🙂 Am avut multă-multă muzică bună, am îndulcit – sper – cafeaua (virtuală) cu ceva-ceva suflet, m-am relaxat şi sper că această călătorie a fost reconfortantă şi pentru voi care aţi parcurs-o.
E 7 ceasul, merge să zic ’neaţa, nu?

2 comments on “Indie la rotisor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *