Cum se întâmplă mereu în preajma sărbătorilor, am revăzut toate filmele despre ci nu cu Isus, Moise, Apostolii, Fecioara Maria şi Maria Magdalena, am văzut o serie de documentare despre secretele, misterele şi enigmele creştinismului, adică acelaşi clişee gen fetiţele-n roz, băieţeii în albastru cu care an de an suntem bombardaţi şi ne auto pedepsim în ideea că „aşa e bine”, „aşa trebuie”, „aşa se face”. Nu ne place mielul, da’ Paşte fără friptură de miel?
miel sau... ce a mai rămas din el...
Ei, ieri seară avem poftă de puţină caterincă, de ceva cancan, de un orice absolut nedefinit, de acel ceva care poate este chiar enigmaticul Dumnezeu sau cel puţin este la fel de intangibil şi de nedefinit.
Tolănit pe canapea, cu un deget până la cot scobindu-mă în nas şi în mâna cealaltă cu telecomanda, butonam în disperare să găsesc acel ceva sau să mă regăsesc în ceva. Pe OTV nicio şansă: se discuta la modul tehnico-ştinţific despre cutremur, adică nu era nici un lunatic, nicio vrăjitoare ci chiar doi domni respectabili de la Institutul Seismologic, pe Realitatea era fostul şi actualul ministru de finanţe şi se certau pe marginea bugetului şi deficitului iar eu cum am numai deficit şi nici urmă de buget, eram uşor depăşit de discuţie… aşa că mi-am încercat norocul pe Antena 3. Sinteza Zilei lu’ Gâdea, dacă ai baftă de Vali Stan şi ceva „audio failuri” bate orice Divertis Mall. N-a fost să fie: în studio era Gâdea cu Mircea Diaconu, Tudor Chirilă, Mircea Radu şi unicul potenţial salvator de situaţii tragi-comice: Mircea Badea. Şi mai mare mi-a fost dezamăgirea când am constatat că vorbeau despre Dumnezeu. La draq, ca să nu zic la naiba! Mi-a plăcut Mircea Diaconu care a vorbit foarte firesc şi interiorizat despre credinţă, m-a surprins Tudor Chirilă care a vorbit uşor expansiv despre Isus, Mircea Radu a confirmat: este un prostănac şi Mircea Badea la început părea stânjenit de sacou, subiect şi situaţie/discuţie, da’ şi-a intrat în rol şi a spus exact ce se aştepta de la el să spună. Constat constant confuzia unor oameni între Dumnezeu şi Isus, dar depăşesc acest aspect. Tudor Chirilă şi-a lansat şi noul videoclip cum anunţa şi pe blog şi mi-a plăcut o frază de acolo: „Sunt Tudor Chirilă şi încerc să fac lucruri frumoase.” N-am fost fan Vama Veche, nici Trupa Veche şi nici trupa Vama nu mă dau pe spate, nici piesa aceasta „Dumnezeu nu apare la ştiri” nu m-a convins, dar ideea îmi este simpatică…
Cine e, unde este şi cum arată Dumnezeu? La ştiri nu e, dacă merg pe mâna lui Tudor. Să rămân în zona profană a muzicii, mie îmi place o formaţie obscură, The The şi Matt Johnson spune într-o piesă:
„But if you think that Jesus Christ is coming
Honey you’ve got another thing coming
If he ever finds out who’s hi-jacked his name
He’ll cut out his heart and turn in his grave
Islam is rising
The Christians mobilising
The world is on its elbows and knees
It’s forgotten the message and worships the creeds
If the real Jesus Christ were to stand up today
He’d be gunned down cold by the C.I.A.
Oh, the lights that now burn brightest behind stained glass
Will cast the darkest shadows upon the human heart
But God didn’t build himself that throne
God doesn’t live in Israel or Rome
God doesn’t belong to the yankee dollar
God doesn’t plant the bombs for Hezbollah
God doesn’t even go to church
And God won’t send us down to Allah to burn
No, God will remind us what we already know
That the human race is about to reap what it’s sown”
(Armageddon days are here again)
Adică ce mi-am amintit este că „Dumnezeu nu merge la biserică”. E uşor usturătoare şi partea cu „dacă adevăratul Isus s-ar ridica astăzi ar fi împuşcat cu sânge rece de C.I.A.” dar asta deja este o altă poveste…
La ştiri nu, la biserică nu, atunci unde?
unde este Dumnezeu? (1)unde este Dumnezeu? (2)
Unde este Dumnezeu când se petrec tragedii? Când moare un copilaş de câteva luni de o boală incurabilă, când vine un tsuami, un cutremur devastator sau se petrece o catastrofă aviatică? Există Dumnezeu? Cu tot scepticismul meu, zic că totuşi există şi Dumnezeu este peste tot. Nu ştiu de unde au unii ideea că Dumnezeu este numai bun şi numai frumos… Eu din tot ce am citit, n-am dedus aşa ceva şi nu mi s-a indus de nicăieri ideea aceasta. Şi fiind catolic, e drept, ne-practicant de mult prea multă vreme, totuşi mi-am dat toate „examenele” la şcoala de duminică… Dar tot drept este, nu mă mai duc la biserică şi n-am mai discutat cu un preot de vreo 25 de ani… N-am pus la socoteală micile clinciuri cu tot felu’ de preoţi şi teologi mai mult sau mai puţin auto-declaraţi. Poate că nici nu mai am cea mai bună relaţie cu Dumnezeu, dar asta este iar o chestiune mult prea intimă ca să o pun pe tapet. Şi nu are nicio legătură cu existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu. Doar credinţa mea şchiopătă rău de tot uneori…
Mi-am amintit de păgâni. Mereu încerc să sap înapoi până la rădăcini. Omul primitiv trăia în armonie cu natura şi cu universul. Cel puţin asta este imaginea noastră idilică despre el şi aşa pare să fie din tot ce am găsit dovezi arheologice legate de viaţa şi credinţa lui. În vremurile în care încă nici nume nu i-am dat lui Dumnezeu cred că omul a fost cel mai aproape de el. Nu, nu numele e problema, dar am senzaţia că esenţa s-a pierdut în translaţie…
Mi-a plăcut o „chestie” ieri pe care a spus-o Badea când discuţia a ajuns la ce i-am cere lui Dumnezeu dacă l-am întâlnii: Dumnezeu nu este Peştişorul de Aur…
unde este Dumnezeu? (3)unde este Dumnezeu? (4)
Ieri seară Dumnezeu a fost pe Lipscani, la Hanul lui Manuc, a fost în Unirii… L-am surprins (din nou 🙂 ) cu aparatul foto, dar i-am simţit atingerea cu sufletul şi a avut bunăvoinţa să-mi arate încă o dată faţa sa. Cea frumoasă.
Norii par şterşi cu buretele pe un placaj ondulat de umezeală, sprijinit de spatele blocurilor. Dimineaţa se lipeşte de geam, praful încă doarme pe aleea măcinată şi o ultimă fâşie dintr-un vis risipit mai cască pe pleoapele aproape lipite. Îmi amintesc mireasma. Îmi amintesc tot…
Cu toate că numărul participanţilor este într-o simţitoare scădere, în ciuda faptului că autorităţile au început arestările şi procurorii studiază înregistrările pentru identificarea manifestanţilor, la Chişinău demonstraţiile continuă. Din nefericire, lucrurile spuse de mine ieri se adeveresc: dacă cu alte ocazii, posturile mari de televiziune axate pe ştiri, transmiteau orice încăierare dintre zece săteni din Africa sau Asia, despre Moldova n-a „scăpat” nicio ştire pe nici un canal media occidental. Graniţa Europei şi al NATO a fost stabilită, s-a bătut palma cu Rusia, fiecare îşi vede de treaba lui, fraţi-fraţi, dar gazu’ e la robinet. Represaliile de la Chişinău au început şi în condiţiile în care unicul stat care a luat o poziţie oficială (dură) a fost… Rusia. La unison cu declaraţiile lui Voronin, Rusia a acuzat manifestanţii şi ne-a urecheat şi pe noi pentru intervenţionism în treburile unui stat vecin şi suveran. În paralel ambasadorul României în Republica Moldova, Filip Teodorescu, a fost declarat persoană non grata, caz fără precedent în istoria UE. Şi Ministrul consilier al Ambasadei României în Republica Moldova, Ioan Gaborean, a fost declarat persona non grata. Tot de ieri, Moldova a introdus obligativitatea vizei pentru intrarea pe teritoriul ei al cetăţenilor Români, decizie unilaterală.
Cu toate acestea, la Bucureşti subiectul de top a fost candidatura anunţată a lui Gigi Becali pe listele PRM la Euro Parlamentare. Asistăm la o tentativă Prison Break în versiune dâmboviţeană: evadarea pe listă. Vreau să lămuresc două chestiuni:
1. întrebarea nu este de ce Gigi e la bulău într-un dosar privind sechestrare de persoane şi vătămare corporală ci de ce alţi cercetaţi în cazuri similare sau mult mai grave sunt în libertate?
2. n-am nimic cu Gigi, dar serios vorbind: ce să caute un analfabet în Parlamentul Europei şi cum cred alegătorii că prezenţa lui Gigi acolo ne va servii la ceva?
Înţeleg şi scârba şi sictirul şi plictiseala unora faţă de aceste subiecte, dar repet, cu cât facem noi mai puţin, cu atât o să le fie mai greu copiilor noştri şi să mă iertaţi, dar nu avem nicio scuză.
În tot talmeş-balmeşul acesta, uciderea încă unui militar Român în Afganistan, a trecut din nou aproape neobservat.
Nici occidentul nu stă mai bine cu democraţia: britanicul Ian Tomlinson, a fost bruscat de poliţiştii englezi în timpul summitului G20 şi a decedat. Omul nu avea nicio legătură cu manifestaţiile, poliţiştii l-au bruscat…by default.
Cutremurul care a zguduit Italia ia şi nuanţe cinico-comice: Berlusconi a sfătuit sinistraţii să considere situaţia ca pe un camping de week-end. Ce am mai râs!
Dar la anunţul acesta chiar e de râs: „PlayCool anunţă cel mai mare festival de Rock organizat până în prezent îin România: Bucharest Rock Arena .” Până aici toate bune şi frumoase. Am văzut şi afişele prin oraş, s-a anunţat data şi locaţia – 30-31 mai la km 15 de pe Autostrada Soarelui -, s-a anunţat preţul unui bilet: 100, 200, 400, respectiv 800 ron, s-au anuţat şi formaţiile româneşti care vor cânta în deschiderea spectacolului: Celelalte Cuvinte, Vita de Vie, Altar, AB4, Grimus, The Pixels, The Moood si Persona, organizatorii mai au de rezolvat o singură problemă: încă nu ştiu cine va cânta la marele eveniment… ha ha ha! 😛 Frate, am cântat 15 ani, am văzut şi trăit multe, da’ una ca asta niciodată! Conform sitului evenimentului pe 15 aprilie vom afla răspunsul şi la această întrebare minoră. Până atunci vă mai puteţi încerca norocul şi la 6 din 49: duminică se pun în joc 7 milioane de euro.
Din toată presa de azi, o singură „fază” mi-a atras atenţia: ciocnire între Cristian Tudor Popescu şi Mircea Badea. Nu ştiu ce la împins pe „înainte să fiu executat, mai pot să fac un şpargat?” ( 😛 ) să se ia de CTP, dar e ca şi cum m-aş duce „io” la penitenciarul din Rahova să-i dau un picior în gură lui Tolea. Asta ca să nu încurc nivelul de abordare şi să spun că-l provoc la o partidă de şah pe Gari Kimovici Kasparov.
Îmi permit să citez fragmente din articolul lui C.T. Popescu:
„Invitat marţi seara în emisiunea lui Adrian Ursu împreună cu Emil Hurezeanu, am explicat de ce consider că afirmaţia d-lui Badea relativ la cazul Becali „în Justiţie se judecă faptele, nu persoana”, repetată cu încăpăţânare de acesta, este falsă. Am spus exact aşa: de ce mai există un avocat pledant, dacă nu contează decât faptele, adică dosarul? Avocatul, atunci când susţine cauza clientului, poate face apel pentru a convinge instanţa, la descrierea vieţii învinuitului, a profilului său moral, a relaţiilor lui cu oamenii. Legea prevede asta. Există, de asemenea, un întreg capitol juridic despre circumstanţiere. Circumstanţe agravante, circumstanţe atenuante (…)Finalmente, am argumentat, prin reductio ad absurdum, că dacă n-ar conta persoana judecată, atunci procesele s-ar desfăşura fără oameni, numai cu dosare introduse în calculator, care ar tipări sentinţa pe bază de articole de lege. (…)
Mă gândeam că dl. Badea poate va replica folosind drept contraargumente teorii juridice pe care eu nu le cunosc. Sau va întreba un jurist profesionist şi, lămurit, va face o rectificare pentru public sau va tăcea. Ce-a făcut dl. Badea? A început prin a menţiona ca aspecte relevante pentru caz faptul că eu eram nebărbierit, că purtam un trening şi că se vedea marca pe bluză, drept care dl. Badea a sesizat CNA-ul pentru publicitate mascată. Asta, probabil, în spiritul zicerii d-sale „faptele contează, nu persoana”. Ca fapt divers, neras şi în trening eram pentru că am fost invitat târziu, pe neaşteptate, în emisiunea la care am participat; în mod normal, eu apar doar vinerea cu dl. Hurezeanu. Cât priveşte „publicitatea mascată” pe care aş face-o, n-am cuvinte că calific gestul d-lui Badea.
Apoi, dl. Badea a înlocuit toată demonstraţia, desfăşurată pe 5 minute de emisie, pe care v-am prezentat-o mai sus, cu un singur cuvânt, pe care telespectatorii ştiu bine că eu nu l-am rostit nici măcar în treacăt: cazier. Pe care l-a calificat drept argument imbecil. Atât. Tânărul domn Badea a răspuns deci printr-o dezinformare ordinară, premeditată, pe care am mai întâlnit-o, desigur, dar la cutre bătrâne venind din vechiul regim. (…)
Rugămintea mea către dl. Badea, înainte de a înceta orice dialog, este să nu mai citească pe post nici un editorial de-al meu, nici măcar parţial. Pe cât posibil, să mă ignore, fireşte, exceptând cazul în care aş sucomba sau aş fi băgat în puşcărie, căci astea fac rating.”
Lui Mircea nu o dată îi mai fuge preşul de sub picioare şi o dă de gard. Tot mai des. Aşa se întâmplă când crezi că popularitatea reflectă valoarea şi dacă eşti vedetă, ai şi dreptate, poţi face, poţi spune chiar ce vrei. Aşa a crezut şi Gigi. Trist – cum a punctat şi CTP – este că Badea este exponentul unei generaţii (mai) tinere de la care (totuşi) speram altceva.
Cu siguranţă a gândit-o şi a mai spus-o cineva, cum am gândit-o şi eu ieri după masă, da’ tot am să o spun: în spatele revoluţiei de la Chişinău este Băsescu, este o perdea de fum să distragă atenţia de la Gigi, Gigi care la rândul său tot perdea – de fapt halat – de fum este să acopere problemele ivite-n sânul familiei Băsescu, scandaluri legate cu precădere de numele lui Popoviciu care tot perdea este pentru acoperirea casei de 1 milion de euro a Ioanei Băsescu sau salariul de la Luxten al Elenei Băsescu… Jos textila! 😛
Şi dacă nu Băsescu, atunci bloggeri. 🙂
Privită cu oarecare suspiciune, vrem nu vrem, la Chişinău se desfăşoară o revoluţie anti-comunistă. Inevitabil ne amintim de revolta noastră anti-Ceauşescu din ’89 şi comparăm situaţia. Consider un cinism ne la locul lui afirmaţia că revoluţiei române ia luat 20 de ani să ajungă la Chişinău…
Dacă ce s-a întâmplat în ’89 a fost cu acordul (tacit) al Moscovei, situaţia Chişinăului este cu totul diferită. Sistemul Sovietic a fost gândit şi construit la modul la care statele au fost subordonate şi s-a creat o stare de interdependenţă, ruperea din sistem este dacă nu imposibilă, cel puţin dureroasă şi dificilă. Tinerii din Moldova probabil în adâncul inimii lor speră la un sprijin dinspre Bucureşti, dar ştim bine, acel sprijin nu o să vină niciodată. Guvernul Român este incapabil să gestioneze multiplele crize interne, nici vorbă de capacitatea de a întinde o mână de ajutor. Gesturile noastre de apropiere de Moldova au fost strict sentimentale – uneori exagerate – şi teatrale, dar Podul de Flori a fost lipsit de consistenţă, nici un guvern de după ’89 practic nu a făcut nimic şi n-a avut un plan pentru o apropiere reală între cele două state.
Cred că frontierele extinderii U.E. şi N.A.T.O. au fost deja trasate, şi America, şi Europa se confruntă cu propriile crize şi probleme, nici ele nu au nici interesul nici capacitatea de a intervenii măcar formal în sprijinul demonstranţilor din Chişinău. Relaţia Americii şi a Europei cu Rusia este fragilă şi nimeni nu riscă perturbări în actualele condiţii.
Am comentat ieri pe undeva pe blog aiurea: n-am scăpat noi de comunişti şi securişti nici după 20 de ani, să nu ne îmbătăm cu apă rece nici acum.
Altfel spus, tinerii din Chişinău sunt pe cont propriu şi orice am spune, rămân (încă o dată) doar vorbe goale.
Mai zăbovesc un moment asupra paralelelor: dacă revolta din ’89 a fost prima televizată, actuala revoluţie din Chişinău este prima multi-media: ştirile au circulat mai mult pe internet, imaginile filmate veneau de pe YouTube, până când „a picat netul” dincolo de Prut.
În acest context citeam undeva pe WordPress despre un plan de închidere a internetului. Da, era o balivernă din seria conspiraţiei mondiale, scrisă şi pusă pe tapet de un idiot care degeaba doarme cu capul pe tastatură, n-a înţeles nimic nici despre internet, nici din cum funcţionează internetul în particular şi lumea în general. Internetul este nu doar un mediu de comunicare şi a devenit un pilon important al economiei mondiale şi în perioadă de criză economică nimeni nu are interesul să amputeze un organ viu şi sănătos. Este o altă discuţie controlul datelor şi informaţiilor care circulă şi se transferă pe calea internetului, dar nu este nici locul, nici momentul să discutăm acest aspect. Dacă a existat o revoluţie victorioasă, acela a fost internetul.
Toată media a fost împărţită între Chişinău şi Gigi. Legat de Gigi s-a discutat mai mult despre listele lansate de Măgureanu, Vanghelie şi Năstase, liste ne-nominale, devenite nominale ulterior prin intermediul… internetului. Cu toată imunitatea (artificială) de care beneficiază distinşii domni, în secunda doi şi un sfert, trebuiau săltaţi de organele abilitate şi luaţi la rost ce liste, de unde şi cum. Nesimţirea cu care politicienii îşi permit să arunce câte o fumogenă – să nu zic pocnitoare – apoi să dea din umăr nonşalant a devenit mai enervantă decât neruşinarea cu care fură tot pe ce pun mâna sau ating cu gândul. Ideea scuipată de Năstase, precum nu el, ci internetul, bloggerii s-a răspândit ca un foc de pădure şi a prins rădăcini la fel de rapid.
Pisica moartă a fost aruncată de aproape toţi politicienii şi jurnaliştii – ca la un semnal – în curtea internetului şi a frustraţilor care probabil de la graffittiurile măzgălite pe pereţi au trecut (şi) pe paginile virtuale ale internetului. Şi nu vorbesc doar de bătrâneleul Ion Cristoiu (pe care eu nu-l stimez 🙂 ) pe care l-a pomenit Flavius („Ion Cristoiu (pe care altfel îl stimez) care preia şi el o subţirică şi… intelectualistă prejudecată şi vede în bloggeri tot nişte frustraţi care, nu au altundeva loc să scrie…”) şi de mulţi alţi jurnalişti mult mai tineri de la care parcă am totuşi alte pretenţii. Un astfel de „deştept” ieri a aruncat şi ideea că „internetul nu are un C.N.A.” şi sub acoperirea anonimatului fiecare spune ce vrea. Din ce am citit zilele acestea, listele cu nume au apărut la Dan Andronic – care nu? – numai anonim nu este. Şi nu este singurul blogger care nu se ascunde în spatele unui nick-name. În ceea ce priveşte responsabilitatea, oricând poate fi dat în judecată pentru răspândirea de informaţii false, calomnie sau ce mai vreţi dumneavoastră. În schimb politicienii beneficiază de această imunitate care-i ţine la adăpost indiferent de ce spun sau fac. Poate lucrul acesta nu ar fi aşa grav dacă stimabilii beneficiari n-ar profita la maxim şi dincolo de limitele maximului de această chichiţă legislativă şi nu am fi ajuns la situaţiile de nesimţire şi iresponsabilitate crasă la care am ajuns.
Pe de altă parte este amuzantă şi frustrarea eruptă ieri în rândul jurnaliştilor încadraţi. Nu este nici un secret că vânzările ziarelor în format tradiţional, pe hârtie, suferă o descreştere constantă şi alarmantă. Toate publicaţiile s-au reorientat treptat pe formatul on-line unde se duce o luptă acerbă pentru trafic şi implicit publicitate. La aceasta se adaugă şi aspectul aservirii mediei la interesele grupurilor politico-economice. Nu este de mirare că în acest context, bloggerii au devenit un ghimpe în coasta celor care pe de o parte îşi văd pâinea ameninţată, pe de altă parte văd în blog o zonă greu sau imposibil de controlat.
Am putea discuta şi despre cum stă treaba cu “dezvăluirea sursei” unei informaţii, dar nu acesta este subiectul şi eu nu mă consider nici în conflict, nici în război cu presa convenţională.
Am spus şi ieri şi voi mai spune de câte ori este nevoie: observ o dorinţă tot mai arzătoare de revenire la un sistem totalitarist cosmetizat. Ieri la Chişinău cineva a oprit internetul…
Se aruncă seminţe şi unele prind rădăcini.
Trăim în România şi conspiratu’ ne mănâncă zilele!
Trăim vremuri tulburi ori unde privim sau din ori ce unghi am privii. Nimic şi nimeni nu mai este sigur sau în siguranţă. Nici măcar ce bagi în gură sau ce tragi… în piept. Na! Că era să zic (alt)ceva. Dragostea, cică, trece prin stomac cu un mic ocol prin cămară, frigider. Asta dacă în prealabil am făcut piaţa sau a mai rămas ceva cât de cât din ultimele cumpărături.
După o săptămână de ros „pe uscat” brânză dimineaţa, brânză la prânz şi brânză seara, am spus: bun! înţeleg „io” că dragoste nu mai e, da’ cu stomacu’ ce ai avut?! Sau acesta este încă un caz de împuşcare a doi iepuri deodată? Stop joc, zic eu, şi mai am o vorbă de duh: mâncarea este un lucru prea important să-l laşi pe mâna femeii. Şi nu, nu sunt misogin. Spăl vase din plăcere. Eliberaţi-l pe Willy! Pardon, Gigi… Ha ha ha! 😛
Buuuuun! Când ai resturi faci un… gulaş. E simplu ca reţeta de varză a la Cluj a unui prieten de-al meu născut la… Cluj: bagi varza la cuptor, scoţi buletinu’ şi aştepţi. Ha ha ha! 😛
Dacă dreptate nu pot să-mi fac singur, mâncare, de bine, de rău, tot îmi fac. Gulaşul nu are reţetă. Câte case, atâtea obiceiuri. Întrebarea de 3 puncte de pensie sau de cât valorează toate sporurile tăiate bugetarilor este: gulaşul este o supă sau o mâncare? Răspunsul – evaziv – este: e groasă fraţilor, ca – să comit şi o cacofonie gravă – criza. Ha ha ha! 😛 Îmi spunea cineva că trec toate. Perfect! Fiind un bătrân libidinos, sper să treacă bătrâneţea şi să rămân doar libidinos! Ha ha ha! 😛 Mi-a zis o fată, râd cam mult…. 🙂
„Resturile” de care m-am împiedicat „io” în incursiunea din cămară, frigider şi congelator au fost: cartofi, carne de vită, bulion, ceapă, usturoi, morcovi, pătrunjel şi ardei congelaţi toamna trecută. Pe raft am mereu rezerve de condimente şi cu foamea în ciuda aparenţelor, stau bine. Adică tot timpu’ mor. Ha ha ha! 😛
Gulaşul se face după posibilităţi, inspiraţie de moment şi…gust. Eu am pus cartofi, da’ se poate folosii şi fasole, sau lângă cartofi să mai adaugi şi puţină fasole. Am mâncat şi o combinaţie de cartofi cu paste (melci). A fost bun şi acela. 🙂 Am avut pulpă de vită, da’ este şi mai bun dacă pui şi carne de porc, puţină afumătură, un os de gust… adică tot ce ai la îndemână. Cel mai bun gulaş e cel pregătit la ceaun şi în cantitate cât mai mare… n-a fost cazul.
Am avut cam 700 gr de carne şi 1 kg de cartofi. Carnea am tăiat-o cubuleţe şi am pus-o la fiert la foc mic cu puţină sare. Cu o linguriţă am tot curăţat spuma şi când n-a mai făcut spumă, am adăugat şi o ceapă şi ceva usturoi. Am pus şi cartofii bine spălaţi la fiert în coajă într-o oală separată. Focul dat încet, am plecat să mă plimb pe blog. Să nu faceţi ca mine! Andruska m-a dat gata din prima: „Rătăcind într-o noapte pe străzile Budapestei…” N-am mai hoinărit pe malul Dunării de imediat nouă ani… La Praga n-am fost – şi mă oftic! – dar cei 3 ani petrecuţi în capitala Ungariei nu se pot uita… Şi ce potriveală! Gulaşul fierbe la foc mocnit pe aragaz şi prima pagină pe care o deschid e cu Budapesta. Hm…nimic nu este întâmplător.
Pe BlueAngel am găsit-o la ţigară, apoi încremenită-n bancă, cum spune ea: „până şi musca se lipise de tavan…”. „Rezolvarea” o găsiţi la ea.
La Tudor am primit palma de trezire din visat: spinosul subiect al ajutorului umanitar. „(…) primesc tot mai multe mesaje prin care mi se cere ajutorul în legătură cu diverse cazuri umanitare. Momentan, tot ce pot face este să public aceste mesaje pe blog. Dar trebuie să înţelegeţi că nu pot monopoliza blogul cu astfel de subiecte.” De la eşecul meu personal în cazul Erika, m-am cam „acrit” de subiect. Atunci, la prima licitaţie organizată nu s-a prezentat nici un cumpărător… Mi-am mai revenit când la concertul Paraziţii/Viţa de Vie am văzut casa plină la Fabrika, da’ gustul amar din carii, a rămas. Şi atunci, şi acum spun acelaşi lucru: e frumos ca omul să fie bun, e sănătos să fim sufletişti şi să ne pese de alţii, nu, nu la modul dizgraţios de bulevard şi sticlă, ci pur şi simplu uman, e bine când societatea civilă şi/sau organizaţiile non-guvernamentale se implică în astfel de cazuri, dar nu pot să nu mă revolt când constat constant că statul numai ne bagă mâna-n buzunar şi zi de zi mor oameni, copii, tineri şi bătrâni, de nepăsarea statului, stat fantomă, stat fără faţă şi fără… obraz.
Criză morală, criză economică, criză de idei, criză de inspirţie, criză de… ultima urmă de umanitate.
Şi eu am mess-ul, mail-boxul, modemul plin cu astfel de strigăte disperate… sunt aşa de multe că mai-mai nu le mai aud. Asta e o altă problemă: sunt multe falsuri şi uneori se pierd printre ele cele adevărate. Lumea s-a săturat. Şi staul… stă.
Merg să văd de gulaş…
(Mâncarea) e bine. 🙂
Nimic nou la blondina. Blogul cu mozolitu’ unei tipe de o altă tipă e fain, da’ a rămas povestea din noiembrie-n aer şi n-a venit… orgasmul.
„Cati era blondă cu picioare lungi, frumoase şi cu un zâmbet exact ca al Cristinei Cioran.” Nu ştiu cine e Cristina, da’ îmi curg deja balele şi aş pupa-o şi eu! Ha ha ha! 😛 Condimentele din gulaş o fi de vină… Curvette sărbătoreşte cu Gina şi cu vin roşu. Nu m-am dumirit ce: „Este vino procede de una seleccion de los mejores tempranillos de la Rioja alta y Alavesa.Los largos tiempios de maceration lo han dotado de un contenido tanico poderoso y estable. La crianza prolongada en barricas de roble, le confiere la estructura que precisa para una larga estancia en botella y una evolucion sostenida. Entre 18 y 20 C, se aprecian su robustez y complejidad” – ha ha ha! – da’ vinul roşu se brodeşte perfect cu gulaşul meu. Ne combinăm? 🙂 Bine… La Mulţi Ani, ai milionul? 🙂
La Flavius am dat de Nichita Stănescu – de care sincer am uitat. „Nichita Stănescu ar fi împlinit 76 de ani… O vârstă deplină de creaţie şi lauri pentru un poet viu. Un alt prag al nemuririi…” Merci Flavius!
S-a brodit şi trecerea la Andreea. Mi-a intrat o melodie melancolică numai bună de o seară liniştită şi am citit (din nou) cu plăcere printre bobi: „Ştiu ce ne face mai corecţi. Egalitatea salvatoare. Care ne tot promite că nu se comportă ca o indulgenţă. Dar ce te faci când ea nu se luptă cu diferenţele, ci cu comparaţiile. Care pălesc înfăţişările ca verdeaţa sub o mătură din paie, desconsiderată, primenită, îngrămădită. Dar chiar ştiu ce ne face mai corecţi.” Hm… decât să zic o prostie, mai bine învârt lingura de lemn prin fiertura mea.
Răbdare şi tutun. Fotografii şi amintiri. „atunci când fotograful are atâta grijă de tine şi te face să râzi şi îţi curăţă locul de gunoaie, pentru ca tu să stai cât mai comod, şi ştii că în mod sigur nu o să cazi în cap de pe gard, pentru că stă pe poziţie, gata să te prindă, tot ce e urât dispare şi rămâne doar plăcerea unei experienţe frumoase.” Aşa povesteşte Iren şi aşa am ajuns şi eu pe pagina lui Alex Galmaeanu. Mi-a plăcut.
Dacă vreţi să vă dezmorţiţi niţel, la Moretta vă aşteaptă Tangou-ul. În patru. Anna schimbă ritmul, dă cu capu’ (sau dă din cap, sper!) şi ne îmbie cu Deep Purple. Acum două-trei zile am descărcat The Doors remixat şi re-editat stereo. Uneori ne agăţăm de parfumuri uitate-n raft şi prăfuite. Anna! Te ciufulesc! „Dacă m-ar întreba acum cineva de-oi mai vrea să scriu ceva vreodată, şi in general, dacă mai vreau ceva pe lumea asta, aş răspunde că NU. Norocul meu că nu mă-ntreabă nimeni.” Anestesia adulmecă sărbătorile ce bat la uşă. Şi ridică probleme „grave”: „Io din cate stiu, fiecare are o zi de nastere si una cand da coltu’, nu? Eh, de Paste ce se sarbatoreste? Invierea, nu? Invierea dupa cele trei zile de cand a murit Iisus, da? Bunnn…si-atunci, de ce in fiecare an trebuie sa fie in alta zi? De ce neaparat sa fie Duminica?” He he he… ce ne-am face dacă n-am fi cârcotaşi?
Probabil voi fi urecheat pentru gulaşul meu în plin post, da’ nu sunt „celebru” pentru ortodoxismul meu şi cred în alimentaţia echilibrată. Mănânc ce şi când am poftă!
Nu sunt de acord cu Roxana: „Ceea ce s-a petrecut azi la Strasbourg în timpul summitului NATO demonstrează, din nou, vulnerabilitatea democraţiei faţă de ea însăşi. Democraţia devine sinucigaşă atunci când se uită că fundamentul care o face posibilă este statul de drept şi când, deci, guvernul democratic permite, neprevenind, atentate anarhiste sau extremiste la adresa statului de drept.” Am mai pomenit de asta, da’ la 20 de ani de la „revoluţie” regret că n-am fost mai radical (şi mai violent) atunci. Nu zic că violenţa este soluţia, dar constat că democraţia e doar o iluzie, nu funcţionează şi totul merge până în punctul în care nu deranjezi (foarte tare) puterea. Ori cum suntem monitorizaţi 100% şi ca să revin la „oile noastre” (nu neapărat şi la ciobanii noştri), la noi dacă eşti incomod, statul „democratic” îţi fabrică rapid un dosar în două mişcări şi… un sfert. În ceea ce priveşte titlul articolului scris de Roxana: „ROMÂNIA A AVUT DREPTATE OPRIND BORFAŞII ANTI-NATO” chiar m-a enervat! „Borfaşii” despre care vorbeşte, erau nişte tineri într-un hambar şi făceau un exerciţiu (democratic) de creaţie. Au venit jandarmii şi i-au căsăpit. Ca să păstrăm proporţiile, azi la Strasburg autorităţile ar fi trebuit să dea măcar cu Napalm în demonstranţii violenţi… Puţin spirit liberal n-ar strica. Părerea mea. Chit că – tot părerea mea – ne întoarcem tiptil-tiptil la… fascism.
La „blondele gânditoare” am aflat că atunci când nu gândesc, citesc Tangou-ul… Ha ha ha! 😛 Serios vorbind, subiectul este „despărţirea cu iubire”. Dau copy/paste: „Există oameni care se despart iubindu-se. Şi există oameni care se despart crezând că nu se mai iubesc. Însă după o săptămână de coafor şi bere cu băieţii, luciditatea îşi face loc printre obişnuinţa confundată cu nepăsare. Dar de săptămâna asta de triumf şi destrăbălare n-are noroc orice nefericit. Că nu e pentru toţi norocul.” Este simplu: ne despărţim de iubit/iubită, nu de iubire. Ha ha ha! Sunt blonduţ şi prostuţ, da’ acum ceva vreme am realizat că nu iubim omu’ ci ceea credem că este el, imaginea pe care ne-am creat-o despre el, iubim o „fantomă”, o închipuire, o fată Morgana. Când ne trezim din acest vis sau dăm cu capu’ sau…cu piciorul. Uneori şi la noroc.
La fix s-a potrivit cu text găsit la Thanata. Poate prea fain, poate prea tulburător. „Prizonieri ai aceluiaşi trecut trăiau încă din dobânda primei promisiuni, cu iluzia unui viitor împreună. Declarativ îşi erau indiferenţi unul altuia, trupurile şi le amanetaseră altora pentru o stea fară noroc.” Norocu’ acesta domne! Cică ţi-l mai faci şi singur. Schimb mâna… 😛 Unicornu’ are probleme „administrative”… sau cu administraţia. Problema asta e pe toate site-urile cu administraţie autohtonă: pică serverul, se blochează nu ştiu ce, etc. E mai palpitant aşa, mi-am amintit de vremurile „dial-up” când dura 10 minute să deschizi un jpg amărât şi astfel…fumam mult mai mult.
Mă iubesc şi mă urăsc. Simultan. Vorbesc verzi şi uscate. După Tango şi Rock a venit momentul unui Hip Hop de bâţâială relaxantă.
Reţeta. Când carnea a fiert suficient, s-a înmuiat, am pus ceapă, puţin usturoi, rădăcină de pătrunjel şi morcovi tăiaţi mărunt la călit. Când ceapa a prins o uşoară nuanţă aurie, am turnat carnea şi zeama peste şi am adăugat două-trei foi de dafini şi câteva boabe colorate de piper. Am verde, roşu, alb şi negru. Am pus peste şi ardeii de la congelator, tăiaţi tot cubuleţe mărunte. Merge şi un strop de vin roşu. Focul l-am lăsat tot mic, graba strică gulaşul. Am luat cartofii de la fiert, nu trebuie să fie fierţi complet, mai urmează să fiarbă şi cu carnea, i-am decojit şi tăiat cubuleţe. După încă aproximativ jumătate de ceas am adăugat cartofii şi cam două linguri de bulion. Am mai pus puţină pastă de ardei iute şi tot felu’ de condimente, ce mi-a picat la mână. De exemplu am presărat şi puţin busuioc. Mie-mi place aroma pe care o dă. La foc foarte mic m mai lăsat toată combinaţia să mai fiarbă şi să se omogenizeze. La final am mai decorat oala cu puţin usturoi şi ceapă verde, am omis să iau o legătură de pătrunjel verde, dar… asta e! Criză frate! Ha ha ha! 😛
Nici nu ştiu de unde să încep să nu vă plictisesc, dar să nici nu omit ceva.
Mă întreabă lumea ce am cu Iliescu, Minculescu, Bălaşa sau mai ştiu eu cine… Păi am, adică n-am. N-am nimic cu ei personal, am cu sistemul, am cu ceea ce reprezintă.
Într-o altă discuţie glumeam pe seama faptului că am şi uitat de ce am ieşit în stradă în decembrie ’89. Aaaa….pentru libertate! Parcă, parcă îmi mai amintesc ceva vag. Ha ha ha!
Pe 22 decembrie (’89), la TVR Ion Iliescu ne explica cu nonşalanţă faptul că nu partidul comunist a fost rău şi nici comunismul sau comuniştii ci doar clica lui Ceauşescu care şi-a însuşit partidul şi la folosit în scopuri personale. Tentativa de a prelua nu doar conducerea ţării, dar şi a partidului (unic) şi al sistemului, aproape că a reuşit. Chiar dacă eram proşti şi naivi, eram prea furioşi pe Ceauşescu şi comunismul pe care-l reprezenta ca o astfel de încercare să reuşească pe faţă. Iliescu a revenit ulterior, a vorbit despre „comunismul cu faţă umană” şi-n final forţat de împrejurări, despre un sistem pluripartidic. Am mai spus asta, preţul de a accede la conducere a fost salvarea sistemului şi mai ales a oamenilor din vechiul sistem. Şi Iliescu s-a achitat onorabil de datorii. Poate că nu el este singurul vinovat, dar cu siguranţă este principalul.
Legat de proaspătul scandal Popoviciu am spus şi faptul că nimeni de pe stradă nu s-a trezit peste noapte nici cu spaţii comerciale, nici cu fabrici, nici cu clădiri sau hectare de teren sau cu alte afaceri la cheie. Nu, toate acestea au fost privilegiul celor din vechiul sistem şi al rudelor acestora. „Democraţia originală” – cum a numit-o acelaşi Ion Iliescu – a fost o cumetrie al activiştilor care au preluat controlul. S-a profitat de necunoaşterea şi naivitatea noastră, am fost păcăliţi şi manipulaţi după cum le-a fost interesul. Iliescu şi noua putere a mimat reforma şi a asigurat tranziţia vechiului sistem într-o conjunctură nouă. Sub sloganul ingenios „nu ne vindem ţara” şi-au împărţit bunurile sub nasul nostru.
În ’90 habar nu aveam nici ce înseamnă democraţia, nici ce este şi cum funcţionează capitalismul sau ce implicaţii are. Majoritatea a crezut că libertatea este tot, se termină cu „raţionalizarea” alimentelor şi al resurselor, în rest lucrurile rămân cum au fost, adică o să persiste siguranţa locului de muncă, în continuare o să mergem la muncă şi o să ne facem că muncim şi viaţa o să fie numai lapte şi miere, câinii vor alerga cu covrigii în coadă iar gardul o să fie din cârnaţi şi salam. Repet, nu vreau să plictisesc pe nimeni, dar tot ce s-a întâmplat în perioada regimului Iliescu, practic ne-a compromis în mare măsură viitorul şi asta doar pentru a asigura un viitor confortabil aceleaşi nomenclaturi „reformate”.
Este suficient să ne uităm la marii îmbogăţiţi de după ’90 şi cine sunt ei, ce au făcut înainte. Oameni ca Popoviciu sunt peste tot, mai bogaţi sau mai săraci, mai discreţi sau mai exhuberanţi.
Dar vechea nomenclatură şi cei apropiaţi de ea, precum şi securiştii, nu s-au reorganizat doar în FSN ci s-au înfiltrat în toate partidele politice, au preluat controlul şi conducerea peste tot. Şi politicul nu poate fi disociat de economic. Am mai spus şi acest lucru: chiar dacă de dragul spectacolului se mai ceartă-n Parlament un PSD-ist cu un PNL-ist, asta nu înseamnă că oamenii n-au afaceri împreună, nu au interese comune şi nu îşi fac treaba departe de ochiul public. Avem un balaur cu mai multe capete care de dragul spectacolului se mai muşcă uneori şi singur. Cei incomozi au fost şi sunt înlăturaţi sau pur şi simplu nu au acces în poziţii importante. A fost aproape haios Băsescu când într-un moment mai mult sau mai puţin regizat de sinceritate a recunoscut că tot comuniştii sunt la putere. Dar avem exemple şi mult mai recente: simpatia reciprocă între Crin Antonescu şi Iliescu sau tovărăşia dintre Antonescu şi Oprescu. Ce alte dovezi sau confirmări ale marii cumetrii mai doriţi?
Este trist ca la 20 de ani după evenimentele din decembrie ’89 să ajungem să regretăm faptul că ne-am dorit o schimbare fără violenţă, să regretăm că n-am fost mult mai determinaţi şi radicali atunci. Pe 22 decembrie întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu 2 din securiştii care m-au arestat şi anchetat cu un an în urmă şi i-am lăsat în pace. În nebunia de atunci un strigăt gen „securiştii!” era suficient ca respectivii să fie linşaţi de mase. Dar nu căutam răzbunarea.
Vorbeam despre falsificarea istorie… se face sub nasul şi cu acordul nostru tacit.
Sabin Bălaşa. Nu discut despre pictura sa, nu mă interesează şi nu sunt critic de artă să mă pronunţ despre valoarea sau non-valoarea lucrărilor sale. Bălaşa a fost pictorul de curte al familiei Ceauşescu, un pupincurist notoriu şi implicit unul din marii profitori de pe urma sistemului.
Am o singură întrebare: chiar nu există şi alţi artişti valoroşi care ar merita atenţie şi promovare?
Şi la uniunea artiştilor de plastic şi plastilină a existat o mare cumetrie şi acea cumetrie s-a conservat şi s-a perpetuat.
Să vedem puţin şi cum stă treaba cu Rock-ul. Mergeam la concerte Iris fiindcă mai cântau un „Back in Black” şi un „Living After Midnight”, Holograf mai scăpau un „Jump” şi Compact un “You Give Love A Bad Name”. Cine neagă acest lucru este un mincinos sau nici n-a trăit epoca.
Am tot auzit şi basmul cu disidenţa. Să fim serioşi! Iris – de exemplu – au activat sub aripa protectoare a poetului de curte Adrian Păunescu, erau cap de afiş la Cenaclul Flacăra. Aveau contract de disc la Electrecord, de bine, de rău erau difuzaţi la radio şi la televizor. Sau să vorbim despre cum cântau Iris an de an pe litoral la cârciumă pe bani frumoşi şi nu ori unde şi la Neptun, locul de reşedinţă al familiei Ceauşescu? Disidenţă ziceţi? Să râd sau să mă piş direct? Ei, a fost un mic incident cu Iris la Miercurea Ciuc, dar a intervenit şi aplanat problema… Adrian Păunescu.
Şi toate formaţiile acestea au activat ba sub aripa UTC-ului, ba sub aripa sindicatelor sau la o casă studenţească… Se găsea un sistem de amplificare, mai venea măcar un amplificator Vermona. Am tot auzit poveşti despre sacrificiile făcute şi iar nu pot decât să… râd. Să nu discutăm despre valoarea sau non-valoarea muzicii făcute de unii sau de alţii, gusturile nu se discută, faptul că-ţi plac sau nu-ţi plac manelele – de exemplu – nu face nici genul, nici pe unul ca Salam un artist mai valoros sau mai puţin valoros. Poate că ce am făcut nu valorează nici o ceapă degerată, dar cu trupele mele am repetat încă din 1987 în spaţii particulare unde ne plăteam singuri curentul şi atât echipamentul cât şi instrumentele ni le-am cumpărat exclusiv din banii proprii. Am cântat de plăcere, n-am cerşit şi n-am pupat în cur pe nimeni niciodată. E o chestiune de principiu.
Mai este un aspect: mass-media. Mulţi se trezesc vorbind despre tot felul de lucruri, dar habar n-au despre ce vorbesc. După ’90 nici în media sau la Electrecord nu s-a schimbat nimic. Cineva neavizat sau neinteresat, neimplicat în mod direct în fenomen, nu are de unde să ştie, dar pun şi eu întrebarea ca prostul, cum de 30 de ani avem numai Iris, Compact şi Holograf? Adică alte formaţii nu s-au mai găsit să facă ceva? La ce se difuzează la majoritatea posturilor de radio şi televiziune, la ce poţi citii în presă, ai tendinţa să crezi că altceva nu a existat şi nici nu există.
Întâmplător, da la una din mineriade, la asaltul televiziunii exact arhiva emisiunii lui Magdin şi înregistrările cu formaţiile româneşti de la începutul anilor ’90 a ars. Ce a scăpat atunci, a fost şters ulterior: s-au refolosit casetele. 🙂
Gusturile nu se discută, dar ar putea fi educate. Nu este cazul. Suntem bombardaţi cu aceleaşi “valori”: nişte ramoliţi şi nişte fufe care pecesc şi play-backul. Uneori ai senzaţia că avem doar 2 compozitori: Moga şi Moculescu… şi manelele curg şi din robinet. Şi nu doar manelele ci o grămadă de sunete dubioase sau ciordite…
Şi aici au rămas aceeaşi oameni în sistem şi evident s-au păstrat legăturile, relaţiile şi cumetria. Acelaşi set de artişti este difuzat la radio, la televizor, aceeaşi artişti cântă la evenimentele corporatiste şi în deschidere la concertele artiştilor de dincolo. Este un sistem cu circuit închis la fel ca în politică: la vremuri noi, tot noi. Unde e rost de ceva bani, cărţile sunt făcute între aceeaşi jucători.
Pentru o scurtă perioadă, anii 1990-1994, sistemul a fost uşor scurtcircuitat şi nume noi au pătruns şi spart puţin tiparele, dar „minunea” nici aici n-a ţinut mult şi am ajuns înapoi de unde am plecat.
De ce mă enervează Cristi Minculescu? Păi vă explic şi asta. Omu’ e alcoolic, şi-a distrus sănătatea de bună voie şi cu bună ştire, ce să zic? Să fie sănătos! Corect şi de bun simţ ar fi fost să-şi rezolve problema tot aşa, discret şi pe… barba lui. Dar nu, ştiţi vorba cu fudulia… Cu un ingenios artificiu, alcoolismul s-a transformat în boală ereditară şi astfel Cristi a obţinut sponsorizare naţională pentru intervenţia chirurgicală. Nu s-a mai apelat la mila publică, la chetă fiindcă acestea nu-s soluţii garantate 100% ci s-a scurtcircuitat frumos sistemul şi pe banii noştri, dar fără să mai fim întrebaţi, s-a înfăptuit minunea. Ingenios şi simplu. Şi tot… cumetrie. Nu contează nici cine contribuie sau nu la fondul de sănătate, nu contează nici câtă lume se află pe lista de aşteptare, nu contează nici gravitatea cazurilor, cunoşti pe cine trebuie, îţi rezolvi treaba. Poate n-ar fi aşa enervantă toată faza dacă oamenii după ce s-au mânjit cu căcat, nu şi-ar fi făcut şi mediatizare pe măsură. Dar când eşti artist, publicitatea este totul, nu?
Ştiu alţi artişti mult mai grav bolnavi care suferă în tăcere. Sunt foşti sportivi de performanţă uitaţi şi ajunşi la prăpastia sub-existenţei sau bătrâni, bolnavi şi abandonaţi. Sunt oamenii simplii, oameni care muncesc şi îşi plătesc dările şi doamne fereşte să ajungă vreodată la mâna sistemului!
Şi dacă am amintit de relaţia Iris – Păunescu, să revin la Păunescu. Poet, poet, da’….vă mai amintiţi accidentul soţiei poetului (senator)? Trei morţi şi un rănit grav. Sentinţa? Doi ani de închisoare cu suspendare. Păi sunt oameni care au luat 2 ani fără suspendare fiindcă au plecat cu bicicleta vecinului beţi de la cârciuma din sat seara şi au fost condamnaţi pentru furt chit că dimineaţa au returnat…vehiculul. Asta să nu amintesc de octogenarii băgaţi la zdup pentru smulsul de ţăruşi…
Adică asta-i buba cumetriei. Nu poţi închide un ochi aici şi să dai cu pietre dincolo… Rectific: sunt eu un idiot imbecil şi nu pot. Alţii pot.
Văd că sunt persoane care îşi asumă veleităţi divine şi cu gura plină strigă că omul acesta merită mai mult ca omul celălalt.
Sau să vorbim despre copii bolnavi care n-au nici vină, dar nici şansă şi se sting din viaţă zilnic în umbra nepăsării sistemului obosiţi de aşteptarea unei decizii… nu fac parte din marea cumetrie, nu le vine rândul niciodată.
Este un teren cam alunecos…
Este subiectul unei alte discuţii ce ar fi menit statul să facă pentru oamenii de valoare care ne-au reprezentat sau ne mai reprezintă şi care din terţe motive ajung la în situaţii dificile. Dar deocamdată nu există un astfel de cadru legislativ bine definit şi ori ce intervenţie este profund subiectivă.
Lucrurile interferează, sistemele nu funcţionează în paralele ci se suprapun. Nu poţi reforma clasa politică fără să investeşti în agricultură, nu poţi reforma sistemul sanitar fără să susţii învăţământul, etc.
(Ce-i de făcut? Habar n-am… ne rămâne vorbitul… măcar atât sper că am câştigat în decembrie ’89. Şi puteţi să mă înjuraţi cât poftiţi. Din câte se vede, accept şi comentariile anonime, n-am şters nici înjurăturile primite şi nici nu am blocat accesul nimănui (pe bază de IP pot face asta pe WordPress).)
Petecitul nu duce nicăieri şi dacă faci un compromis, inevitabil urmează şi altele şi în final ajungi să spui ca fostul preşedinte Constantinescu: ne-a înfrânt sistemul. Ăla ticăloşit, vorba altui preşedinte….
şi încă o dată, rămânem cu vorbitul.
Probabil că nu mi-am ales cel mai bun moment să devorez noul produs Depeche Mode „Sounds of the Universe”, luni dimineaţa la cinci. Oficial, acest al 12-lea album v-a fi lansat pe 20 aprilie, dar de pe 26 martie „a scăpat” pe internet. Eu m-am „împiedicat” de el ieri seară.
Nu are sens să vă vorbesc prea mult despre trecutul formaţiei, există un site oficial românesc care conţine istoria, biografia, discografia completă a trupei, are o secţiune de descărcare, wallpaperuri, noutăţi şi toate versurile.
Foarte pe scurt, Depeche Mode s-au înfinţat în 1980 la Basildon, Essex, Anglia. Dacă în prima perioadă s-au încadrat în zona New Wave-ului urmând tradiţia unor nume ca Ultravox, Alphaville, Yazoo sau Erasure, respectiv spectrul mai comercial, de Synthpop al valului, cu timpul formaţia a devenit tot mai întunecată, experimentală, s-a îndepărtat de aria Pop şi s-a apropiat de Rock, păstrând însă nota Electro.
Depeche Mode au vândut peste 100 de milioane de discuri în lumea întreagă, au 45 de piese numărul unu în UK Single Chart şi din cele 12 albume de până acum, două au fost numărul unu în Anglia, unul în America.
Vestea că Depeche Mode încep lucrul la un nou album a venit aproape simultan cu terminarea producţiei celui de al doilea album solo al lui Dave Gahan, „Hourglass” în vara anului 2007.
În august 2008 formaţia şi-a reziliat vechiul contract cu casa de discuri Warner şi a semnat pentru E.M.I. Să fac o glumă proastă, de ce nu cu Universal? 😛
Turneul „Tour of the Universe” include 28 de oraşe din 21 de ţări europene şi pe 10 mai un concert la Tel Aviv, Israel şi o să revină şi în America unde n-a mai fost din 1994.
„Sounds of the Universe” porneşte lent, discret undeva-n fundal cu „In Chains”, o piesă de peste şase minute care creşte treptat de la sunetele introductive într-o melodie caldă care are-n centru vocea în uşoară manieră Gospel şi sprijinită de chitara cu o uşoară tentă de Swing, basul mârâie susţinut din umbră şi alternanţele cu momentele electronice dau o dinamică plăcută piesei.
„Hole To Feed” începe mult mai sintetic, ne aruncă uşor înapoi în anii 80 şi la o abordare minimalistă bas-tobă-voce accentuată uşor cu clape şi chitara la refrenuri.
Despre „Wrong” am vorbit deja, este o piesă ce mi-a amintit de albumul „Songs of Faith and Devotion” din 1993, are tensiune şi faţa aceea mai întunecată a trupei care m-a atras şi îmi place.
„Fragil Tension” este o altă retrospectivă a soundului New Wave din anii 80 reambalat uşor în tiparele moderne, ritmul te îmbie la bâţâială.
„Little Soul” încăpea pe „Exiter”-ul din 2001, e plăcut cum cu mijloace puţine, orchestraţie minimalistă reuşesc să vrăjească atmosferă într-o compoziţie. Chitara de la final te lasă oarecum uşor în aer, parcă mai aştepţi să urmeze ceva.
Synthpop lent cu efecte la zi, dinamică ingenioasă între strofă şi refren, „In Sympathy” pare o replică cuminte la „Barrel of a Gun” şi „It’s No Good”, adică ne trimite la albumul „Ultra” din 1997.
„Peace” este următorul single promis de pe disc. Trupa rămâne în aceeaşi zonă Synthpop, clapa de la început mi-a amintit de Erasure şi Ultravox. Ce vremuri, ha ha ha! Adică la vremea aceea ascultam Motorhead şi Sex Pistols.
„Come Back” ne readuce în zona „Playing the Angel” dar cu minimalismul de pe „Exciter” şi cu un uşor parfum de „Violator”. Contrastează destul de strident cu porţia de sirop de dinainte.
„Spacewalker” e o „joacă” de nici două minute, ca o combinare de samplere şi loop-uri într-un program de editare audio cu uşor iz de şansonetă, dar fără voce.
„Perfect” începe mai experimental, prinde contur treptat şi în momentul în care ai crede că se întâmplă minunea, vine revelaţia, se termină abrupt.
„Miles Away” are feelingul precedentului album, e uşor zgomotoasă iar ritmul aminteşte de „Personal Jesus”, dar nu are potenţialul acelei piese.
„Jezebel” este secvenţa de sentimentalism în notă Depeche Mode, cu tot arsenalul de sunete şi soluţii orchestrale pe care formaţia le-a testat şi aplicat de-a lungul timpului, în lipsă de altceva, interesant.
„Corrupt” închide albumul în ton mai grav, în nota piesei „Wrong” şi al albumului „Ultra”, are un riff de chitară bun dar nu suficient de explorat cum a fost cazul piesei „I Feel You” de exemplu, piesă cu care totuşi oarecum se înrudeşte.
Albumul are oarecum această caracteristică de sinteză, de trecere în revistă a tot ceea ce a însemnat Depeche Mode din anii 80 până-n prezent, dar cum nici ciorba, nici relaţiile reîncălzite nu par să funcţioneze, aşa constat că nici această încercare nu este cea mai fericită mişcare a trupei. Am amintit de „Hourglass” scos de Gaham, este un disc mult mai dinamic, mai viu şi mai actual, poate chiar mai Depeche Mode.
Poate m-am pripit să trag concluzii, prima impresie nu este tot timpul şi ceea mai bună, dar „Sounds of the Universe” pare să încerce să satisfacă tot spectrul de fani al formaţiei şi astfel de încercări de obicei dau rezultate cu virgulă. Discul are momente bune şi faze de clişeu, chiar uşor jenante, dar lipseşte parcă sclipirea de geniu. Chiar şi după 3-4 ascultări consecutive, doar remiză.
Nu ştiu cum este pe altă stradă, în alt cartier, alt oraş sau… era să zic pe altă planetă. Rahova – unde vieţuiesc cu stoicism de imediat doi ani – este plină de rabla care zac pe trotuare şi în faţa blocurilor.
Maşini vechi, nemişcate de ani de zile, multe din ele utilizate pe post de debara sau semn de carte: este locul meu! Locul de parcare, evident.
Bucureştiul a devenit un oraş îmbâcsit şi neîncăpător. În faţa blocului în care locuiesc este un adevărat parc de maşini, spaţiile verzi, trotuarul, aleea şi strada este ticsită seară de seară cu maşini. Maşina personală, maşina de serviciu, maşina prietenului sau prietenei. De loc de joacă pentru zecile de copii nici nu se pune problema, uneori este un slalom spectaculos să ajungi la scara blocului printre maşinile parcate uneori şi la propriu una peste alta.
Scandalurile degenerează de multe ori la violenţe. Aproape în fiecare seară.
Prin septembrie anul trecut, ajuns acasă de la serviciu, stăteam şi fumam ca tot ţăranul la bustul gol pe geamul de la bucătărie. Scuze mereu se găsesc cu mare uşurinţă, pe moment scuza mea era vara şi căldura semi-tropicală. În faţa blocului adunaţi părinţi şi copii ca-n fiecare seară obişnuită: beri, ţipete, discuţii, fum de grătar şi tot ce poate un om normal să-şi imagineze ori ba.
În toată hărmălaia de afară apare şi administratorul blocului, o doamnă trecută de 50 de ani cu micuţa s-a maşină şi o parchează pe locul ei obişnuit. Se dă doamna jos, moment în care unul din bărbaţii burtoşi şi cu berea-n mână se dezlipeşte de grup şi ţintă la femeie. Nu vreau să redau ce ieşea pe gură bipedului, dar ideea era că femeia i-ar fi zgâriat portiera cu uşa maşinii şi că nu ştie nici să parcheze, nici să se dea jos din maşină. Cârpa a tot înjurat femeia apoi a şi bruscat-o. Când biata femeie ajunsese aproape de scara blocului, animalul a aruncat cu berea după ea şi brusc înfuriat şi mai tare a alergat după ea şi i-a tras şi vreo doi-trei pumni. Nimeni din vecini nu a schiţat nici măcar un gest. Nici femeile care stăteau ca de obicei cu copii printre maşini şi bărbaţii cu berile-n mână.
A venit Poliţia şi tot conform tradiţiei dâmboviţene nu s-a întâmplat nimic. Era zi de încasat întreţinerea, femeia a stat şi şi-a făcut treaba, apoi s-a urcat iar în maşină şi a plecat.
A venit un alt dobitoc şi şi-a parcat repede maşina pe locul proaspăt eliberat.
Între timp femeia a demisionat din administrarea blocului şi şi-a scos apartamentul la vânzare, o să se mute.
Acum se fac reamenajări, au mai tăiat un pom, doi şi pe spaţiul verde – egal o fâşie de pământ – se fac locuri de parcare.
Certurile au luat o altă tonalitate: „Ce pula mea vrei băi, eşti de doi ani în bloc şi acu’ vrei şi loc de parcare?!”
Hârburile rămân. Stau în faţa blocului nemişcate. Unele sunt ale unor pensionari care mai visează la o maşină nouă şi nu vor să-şi piardă locul de parcare, alţii mai ţin un bax de bere şi o cheie franceză-n portbagaj, să fie la îndemână la nevoie. Doar la scara unde stau sunt vre-o patru Dacii, un Mercedes ruginit şi un Trabant.
N-am maşină şi nu vreau loc de parcare. Mi-ar plăcea să văd puţină iarbă, două-trei flori şi o bancă, un leagăn sau un tobogan, nu doar griul blocurilor scrijelite şi mormanele de fiare vechi şi noi.
Am o răceală de care nu scap de câteva luni bune. Mă mai lasă, mă ia din nou, mi-o dau singur sau i-o dau lui David şi o iau înapoi de la el. Sunt într-o spirală, tot în jos mă duc ca un lift stricat.
Am fost la medicul de familie care are o soluţie universală pentru toate bolile posibile şi imposibile: să mă las de fumat. Într-o zi dacă mor călcat de maşină şi mă voi duce la ea să cer ajutorul, o să-mi spună că m-a călcat maşina fiindcă am traversat strada să-mi cumpăr ţigări.
Mi-a dat Tantrum Verde şi Paracetamol Sinus. Frecţie la piciorul de lemn amputat. Am supt Tantrum de mi-a venit rău şi dacă nu mai găsiţi Paracetamol la farmacie, să ştiţi că eu le-am înghiţit pe toate. Bine nu m-am făcut, dar am un gust tot mai de rahat în gură.
Am încercat cu usturoi, vin fiert, ţuică fiartă şi toate variantele de aspirină. De la cele scumpe la cele la îndemâna omului sărac. Tot răcit sunt şi tot rău îmi este. Nu, nu întreabă moartea de mine…
Am o răceală şi este ca o leapşă.
M-am procopsit cu o leapşă şi de la Moretta. “Ti-am lasat o leapsa de dus la indeplinire… E in legatura cu sinestezia, stiu ca le ai cu simturile… Sper sa-ti placa pt a o prelua.” Niciodată nu le-am avut cu astea, nu ştiu cum se procedează şi ce să fac cu ele. Din instinct am vrut s-o pun în frigider sau s-o duc pe balcon, dar poate că n-ar fi fost cel mai frumos gest aşa că… Omu’ mai face şi lucruri care nu erau în calcul. 🙂
Dacă eram o lună, aş fi fost Septembrie.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1NX0II7JAGY&feature=related]
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost Miercuri (la mine este Miercuri zi de zi).
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost cinci dimineaţa (îmi plac să stau liniştit cu mine).
Dacă eram un animal marin, aş fi fost un căluţ de mare.
Dacă eram o direcţie, aş fi fost cea care indică o înfundătură.
Dacă eram o virtute, aş fi fost raţiune.
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost…soldatul Svejk. (istoria e tot o ficţiune, nu?)
Dacă eram o planetă, aş fi fost Mercur (la naiba, Mercur mă mănâncă pe mine-n…)
Dacă eram un lichid, aş fi fost apă.
Dacă eram o piatră, aş fi fost granit.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost corb.
Dacă eram o plantă, aş fi fost un ficus (am şi „io” fixurile mele, ce vreţi!).
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost un răsărit de soare (cafea la nisip pe plajă…).
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost un bas (mârâit).
Dacă eram o emoţie, aş fi fost dorinţă (subscriu).
Dacă eram un sunet, aş fi fost un ţipăt.
Dacă eram un element, aş fi fost cu siguranţă al cincilea.
Dacă eram un cântec, aş fi fost Low Rider.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8iffDvXTcm8]
Dacă eram un film, aş fi fost Falling Down.
Dacă eram un serial, nu aş fi fost (gen) sud-american. Ha ha ha! (Bulevardul Paulista!)
Dacă eram o carte, aş fi fost „De veghe în lanul de secară”.
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost C-3PO.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost foarte picant.
Dacă eram un oraş, aş fi fost Budapesta (sau Praga).
Dacă eram un gust, aş fi fost iute.
Dacă eram o aromă, aş fi fost…mentă (că tot o frec 🙂 ).
Dacă eram o culoare, aş fi fost albastru.
Dacă eram un material, aş fi fost lemn (să nu zic direct “bâtă”, ha ha ha!).
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost cuvântul „tăcut”.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost… ochii.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost stingher.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost ora de desen.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi Şniţel (ha ha ha!).
Dacă eram o formă, aş fi fost un cerc.
Dacă eram un număr, aş fi fost numărul unu (One Is the Loneliest Number…).
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=r5DHquP1HWU&feature=related]
Dacă eram o maşină, eram Ferrari.
Dacă eram o haină, aş fi fost un fular vara.
Mă trezesc tuşind, dar asta nu mă împiedică să-mi aprind o ţigară înainte să fie gata cafeaua. E luni – cred – e martie cu siguranţă, am „cules” ieri alte flori şi zâmbetul lor mă face şi pe mine să zâmbesc, să mă pun pe prag şi să aştept soarele rătăcit după bloc, să privesc cerul printre crengile uscate, să trag în piept aerul rece cu gândul la primăvara care sper că nu ne-a uitat şi ne v-a mângâia cu seninătate.
Partea proastă când eşti disponibilizat e că uiţi de tine cu mare uşurinţă. Trec zilele aiurea, nu mai e marţi, nu mai e vineri, nu te mai bărbiereşti, nu te înghesui în metrou, nu ţipă şefu’ la tine şi nu mai ieşi cu colegii la bere. Totul devine ceţos, nu contează la cât te trezeşti sau la cât te culci sau dacă la zece dimineaţa vrei să mai tragi un pui de somn, nu te împiedică nimeni şi nimic. Verifici mailurile, mai trimiţi un CV undeva, dai o tură de net, mai fumezi o ţigară şi-ţi mai faci o cafea, mai vorbeşti cu cineva 5 minute pe mess, da’ lumea e ocupată, munceşte, tu, tu n-ai nimic de făcut…şi mai trece o zi.
Mi-am găsit de făcut o grămadă de treburi. Lucrez la un nou proiect muzical, am împrăştiat pe la cunoştinţe o piesă promo şi am avut un feed-back neaşteptat de pozitiv. E şi nu e foarte diferit de ce fac în mod normal, o să vă ţin la curent şi probabil am să fac o pagină separată pe MySpace.
Am şi pictat, dar acum m-am cam lipit cu degetele de clape. Îmi place să pictez, altfel nu aş face asta, dar… Mori de foame cu pensula-n mână! Ha ha ha!
Bun, poate mai târziu scriu şi (alt)ceva… acum prefer să hoinăresc puţin.
M-am dus pe la Curvette – sunt un depravat, asta e! am mintea setată pe un singur lucru! ha ha ha! – şi am citit despre sex şi vicii în timp de criză şi un swap party. Mi-a plăcut o frază: „Oamenii au nevoie de senzaţii noi şi încearcă să le obţină plătind mai puţin.” Fain…
La grămada de bobi am lins puţin din cratiţa cu suflete. „Simţurile noastre nu pot fi graniţe decât pentru temerilor celor din jur.” Mă tem că nu mai simt nimic şi că s-au şters toate graniţele. „Cerem involuntar irealului. Crezând apoi, că poate aşa, ne înfrumuseţăm realul…” Da, suntem captivi în coliviile pe care singur le-am creat să ne protejăm de cei din jurul nostru… Dar fix de cei din jur avem nevoie câteodată.
Iren (mintea de ceai) mi-a amintit de cubul lui Rubick şi de faptul că eu am fost leneş şi cred că mi-am îngropat creierul în cutia cu cuie. Moretta s-a trezit mai târziu şi mai veselă, deschide fereastra larg şi s-a gândit să scrie un roman pe blog. Roman să fie! Până atunci să vedem şi ce zice bunica-n zaţ. Anna m-a delectat cu o imaginară conversaţie, dar problema de fond rămâne: până nu pui punctul unde trebuie, nu poţi începe o frază nouă. Am o grămadă de puncte de pus şi cu toate acestea deschid noi şi noi propoziţii. Sunt varză. Anestisia m-a întâmpinat cu seriozitate , dar m-am dumirit repede că nu-i grav, e doar puţină melancolie de ploaie.
La blondă m-a distrat titlul: „Bloggerii scriu pe prezervative”. Este vorba despre concursul LovePlus şi despre viaţa dincolo de blog, adică….după bloc. Ultimul Unicorn tot tristă este şi asta mă enervează, îmi ajunge tristeţea mea! Ha ha ha! „De unde mă cunoşti? De unde te ştiu? (…) Suntem aici dar în acelaşi timp suntem şi acolo… acum şi atunci… Din nou îmi arunci lumile in aer…” Nu despre mine-i vorba, eu sunt expert doar să-mi tai craca singur. Şi de atâtea ori m-am dezamăgit încât nu mai vreau să dezamăgesc pe nimeni… Zappy nu scrie azi, da’ în general e haioasă. Thanata în obişnuitul ei stil m-a amintit de Fuckutură… Ha ha ha. „Io” la faza asta scot nişte Sepultura că tot am fost lunea trecută la Soulfly şi-mi mai crestez creierul puţin! Ha ha ha!
Am terminat plimbarea la verzi şi uscate şi concluzia este una: „O să fie bine. Ce bine sună asta. O să…”
Am fost doar pe la fete, ce chestie! “O să” vizitez şi băieţii…. Ha ha ha!
Azi creşte iarba?
Habar n-am, vă las cu florile mele, să fiţi cuminţi!
