Home › Posts tagged rock › Page 54

rock

Rock dă Billboard

Posted on by — 6 Comments ↓

Nu m-am mai uitat pe eMpTyV de peste zece ani. La începutul anilor ’90 o aşteptam pe Vanessa Warwick ca pe zâna bună, emisiune „Headbangers Ball” până-n 1996 era locul unde vedeam clipurile noi.  Emisiunea a fost scoasă din grilă brusc şi fără nicio explicaţie. În 2003 a fost introdusă-n grila MTV2, dar parcă nu mai este acelaşi lucru… Câţi şi-o mai amintesc pe Vanessa…? 🙂
Peste clasamentele Billboard m-am uitat destul de rar, niciodată nu mi-am ales muzica în funcţie de poziţia din vre-un top.

Poate cel mai aşteptat disc al anului este noul Alice In Chains, primul disc de la albumul auto-intitulat din 1995 şi primul album cu noul solist vocal William DuVall. „Black Gives Way to Blue” a fost imprimat în perioada octombrie 2008 – martie 2009 şi iniţial se preconiza lansarea pentru luna iunie, noua dată confirmată fiind 29 septembrie.
Primul single, „A Looking in View” a fost lansat pe 30 iunie şi o puteţi descărca de pe situl oficial al formaţiei. Este o piesă Heavy în maniera caracteristică a trupei, are peste 7 minute şi sună exact cum toţi fanii Alice In Chains îşi doresc să sune trupa. Nimeni nu poate să-l înlocuiască pe Layne Staley (decedat pe data de 5 aprilie 2002 în urma unei supra-doze) şi nici nu cred că se intenţionează acest lucru. Pe de altă parte, chitaristul Jerry Cantrell a dovedit de-a lungul timpului şi în Alice In Chains şi pe albumele solo că are voce şi poate să susţină foarte bine partiturile vocale.
Mie mi-a plăcut piesa nouă, în august va fi lansat încă un single: „Check My Brian”, aştept cu nerăbdare albumul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qNf1hRkVnM4]

În clasamentul Billboard, albume Hard Rock, săptămâna aceasta pe prima poziţie este albumul Dream Theater „Black Clouds & Silver Linings”, un material reuşit, o combinaţie perfectă între pasajele Heavy şi momentele de Rock progresiv, un album despre care am scris deja pe larg.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s7Q1Nn1CYHk]
Pe locul doi este coloana sonoră a filmului „Transformers: Revenge Of The Fallen”. Discul conţine 11 piese de la formaţii în vogă, Green Day „21 Guns”, Taking Back Sunday  „Capital M-E”, Nickelback „Burn It To The Ground”, Theory Of A Deadman „Not Meant To Be”, etc precum şi o piesă nouă Linkin Park „New Divide”. E o oglindă bună a ce înseamnă în linii mari mainstream-ul American la această oră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ysSxxIqKNN0]

Pe locul 3, în cădere două poziţii, este albumul Chickenfoot, am vorbit deja şi despre acesta pe larg.  Este un material Rock pur şi simplu, un disc care sună viu şi proaspăt într-o eră în care totul este „Post” sau „Retro”.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=BDo7lQ6Jt8Q]

Nickelback cu „Dark Horse” se ţine tare pe locul 4, cu toate că este vorba despre un album scos anul trecut. Pe mine nu m-au convins niciodată…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NAqc54duV6g]
Pe locul 5 sunt Shinedown cu albumul „The Sound of Madness”, tot un disc din 2008. Sunt catalogaţi ca un produs Post-Punk, Alternativ Metal. Trupa s-a înfiinţat în 2001 în Jacksonvill, Florida şi ambele discuri anterioare s-au vândut foarte bine, „Leave A Whisper” din 2003 a ajuns disc de platină iar „Us And Them” din 2005 aur. Actualul disc a primit deja aur şi are şanse mari să devină platină.
Dacă e să compar trupa cu alte formaţii, sunt un amestec de Godsmack cu Nickelback, un Metal „cuminte” colorat cu elemente Alternative, pe alocuri cu influenţe de Southern Rock şi Hard Rock.
Nu este un produs slab, sună excelent cum sună cam toate produsele de peste ocean, dar nici nu este ceva deosebit, nu este un material peste medie. Piesele mai în forţă, „The Sound of Madness”, „Cry for Help”, „Sin With a Grin”, „Cyanide Sweet Tooth Suicide” sună chiar bine, din păcate discul predomină de piese lente şi balade destul de inodore, incolore.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HeCQUSh1Pyo]

Pe locul 6 sunt Theory of A Deadman, tot cu un disc lansat anul trecut, „Scars And Souvenires”. De la primul sunet al piesei „So Happy” care deschide albumul, un singur nume răsună în urechile ascultătorului: Alice In Chains. Cvartetul provine din Canada, au debutat în 2002 cu albumul auto-intitulat, urmat în 2005 de „Gasoline” şi pe 1 aprilie 2008 a fost lansat „Scars And Souvenires”.
Pe lângă amintitul „So Happy” albumul a fost promovat cu încă patru single-uri: „Not Meant To Be”, „All or Nothing”, „Bad Girlfriend” şi „Hate My Life”.
Albumul este energic şi melodios, are teme şi idei bune, parfumul Alice In Chains este prezent peste tot, poate doar la balade seamănă mai mult cu o altă copie, cu Stone Temple Pilots. Ca şi în cazul celor din Shinedown, baladele sunt cam palide şi din păcate preponderente, o fi trendul american de a cucerii topurile.
Trupa se află în turneu alături de Motley Crue, Godsmack, Drowning Pool şi Charm City Devils în cadrul maratonului „Crue Fest 2: the White Trash Circus”, cu siguranţă o să mai auzim de ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ak22bVWw5HM]

Hollywood Unded cu albumul „Swan Songs” datat 18 mai 2008, se află pe poziţia următoare, locul 7.
Trupa din Los Angeles, California, a spart audienţele de pe MySpace în 2005 cu piesa „The Kids” care a atins până la sfârşitul anului 2006 8 milioane de accesări şi i-a transformat în trupa cea mai ascultată fără contract de disc. Au făcut vâlvă cu pozele lor în care-şi ascundeau feţele în spatele măştilor de hockey. Apropo: îşi mai aminteşte cineva de formaţia Raven şi cum apărea tobarul lor încă din anii ’80?
Faza cu măştile le-a adus şi comparaţii şi conflicte cu Slipknot, dar – părerea mea – Slipknot sunt o trupă adevărată şi ultra Heavy, cât timp Hollywood Unded…
A venit şi contractul de la MySpace Records, dar ulterior trupa l-a anulat ca urmare a faptului că MySpace a încercat să-i cenzureze şi s-au mutat la Polydor Records. Lucrul la materialul de debut a durat trei ani, rezultatul, acest „Swan Songs”, a debutat pe locul 22 în Billboard 200 şi în prima săptămâna au vândut din el 21.000 de exemplare.
„Undead”, una din cele de mai succes piese ale formaţiei, deschide albumul care conţine 14 piese.
Muzica celor din Hollywood Unded este un Rap Metal adus la zi, chitara pe alocuri sună Heavy ca la Korn, clapele au sound modern a la Linkin Park, vocile amintesc cel mai mult de Beastie Boys şi Kid Rock, dar mai ales la refrene – cum se întâmplă şi în acest „Undead” – devin şi ele Heavy, urlă ca Jonathan Davis sau aduc linii vocale melodioase, în forţă.
„Sell Your Soul” este o piesă mai electronică, sună foarte modern, „Everywhere I Go” amestecă o temă Southern cu electronică şi un refren de discotecă, „No Other Place” este enervant de Hip Hop, în „No. 5” revine chitara, dar sună sintetic şi doar undeva-n umbră, „Young” este încă o piesă mai interesantă cu toate că aminteşte flagrant de Linkin Park, „Black Dahlia” combină amintitul gust Linkin Park cu Beatie Boys, „This Love, This Hate” este încă o piesă mai bună, construcţia este interesantă, rămâne paralela Linkin Park… etc. Mi-a mai plăcut „Bottle And A Gun”, tema de tangou din „The Diary” şi finalul cu „Paradise Lost”, o piesă iarăşi mai Heavy.
Pare un amestec fabricat să aibă succes, este Rock doar cât să atragă atenţia şi unui rocker mai deschis, este Hip Hop să fie dinamic şi dansant, este electronic să sune modern, la zi.
Sunt curios încotro şi pentru cât timp?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tSALnnA-rWw]

Pe 8 persistă Kid Rock cu un disc lansat pe data de 9 octombrie 2007: „Rock’N’Roll Jesus”.
Până la „Devil without A Cause” din 1998 şi succesul pieselor „Bawitdaba” şi „Cowboy”, Kid Rock a fost un eminent anonim. Vânzările de peste 11 milioane de exemplare din acel disc l-au transformat în vedetă peste noapte. Kid Rock este party şi mie îmi plac petrecerile unde lumea bea responsabil şi se simte bine. Nu cred că trebuie luat în serios Kid Rock. Poate că n-are umorul şi abordarea Punk a celor din The Bloodhound Gang, dar are câteva piese care merită savurate. Amestecul de Southern Rock şi Rap Metal funcţionează ireproşabil şi nu este nicio mirare că peste ocean este vedetă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=P6nvrYopHV8&feature=related]

Maylene And The Sons Of Disaster şi materialul intitulat simplu  „III” este pe poziţia a 9-a. Habar n-aveam de trupa asta şi a fost o surpriză plăcută! Funcţionează din 2004, provin din Birmingham, Alabama şi combină foarte ingenios (şi coios!) Metalcore-ul energic cu un Southern Rock zemos. Sunt la al 3-lea album după debutul din 2005 cu albumul auto-intitulat „Maylene And The Sons Of Disaster” şi „II” din 2007.
Numele formaţiei vine din povestea Kate „Ma” Baker, gaşca criminală care a terorizat America în anii ’30.
Noul disc a fost lansat pe 23 iunie 2009 şi conţine 11 piese energice, un amalgam exploziv de Metalcore cu elemente Post Punk amestecate cu mult gust şi pricepere cu note tradiţionale de Southern Rock.
„Waiting On My Deathbed” deschide-n forţă materialul, riff-urile vânjoase se amestecă impecabil cu armoniile Southern şi vocea puternică a vocalului Dallas Taylor te cucereşte din prima. Timbrul său aminteşte puţin de Rob Zombie.
Secţia ritmică – Roman Haviland bas şi proaspătul sosit Matt Clark tobe – funcţionează perfect, schimbările de ritm, răsturnările din „Settling Scores By Burning Bridges” sunt hipnotice. Ca şi soloul de chitară piperate cu pedala whau-whau. „Just A Shock” nu slăbeşte ritmul, poate fi un nou imn Rock, trecerile sunt fluente, compoziţia foarte colorată, trec cu mare uşurinţă din diferite teme şi nuanţe, leagă cursiv muzica complexă, dar plină de nerv şi feeling. „Last Train Coming” reînvie feelingul formaţiei Trouble ca şi cum la microfon ar fi amintitul Rob Zombie, este o piesă foarte-foarte Rock cu un „ooo, oh, ooo” american în refren şi cu câteva riff-uri impecabile. „Step Up (I’m On It)” mi-a amintit de o altă trupă americană dispărută: Jackyl. Elementele Southern predomină, piesa este cantabilă, are un uşor iz AC/DC, este iarăşi foarte…Rock. „Listen Close” este o baladă energică, nici urmă de smiorcăiala Post-Grunge, vocile sună gras, corul armonios şi plin, ritmul este balansat şi în fapt nu slăbeşte nici ritmul, doar ridică uşor piciorul de pe acceleraţie. „The Old Iron Hills” readuce elementele în forţă, are dinamismul şi nervul pe care parcă nu l-am mai întâlnit de la albumul „The End of Silence” al celor din Rollins Band. „No Good Son” are un refren puternic, chitarele sunt la locul lor, riff-urile curg fluent, ritmul are nerv, solo-urile sunt inspirate, este un Rock’N’Roll modern în cel mai pozitiv sens. „Harvest Moon Hanging” readuce tonurile mai Heavy, cei doi chitarişti, Kelly Scott Nunn şi Jake Duncan sosiţi şi ei în 2008 ştiu exact cum se produce sunetul uşor murdar de distors şi cum se fac riff-urile Heavy, solo-urile dinamice, refrenul este melodios şi puternic, combinaţiile lor funcţionează şi nu dau greşi niciodată. „Oh Lonely Grave” mi-a amintit de momentele Southern al formaţiei lui Phil Anselmo, Down. Piesa este introdusă lent, cu aer de Mississippi, urmează o răsturnare Heavy apoi revenirea la o temă aerisită în prim plan cu vocea, urmată din nou de răsturnarea Heavy. „The End Is Here… The End Is Beautiful” închide discul într-o atmosferă de plutire misterioasă ce aminteşte uşor de muzica de film presărată cu inevitabilele elemente de Southern şi Blues.
Este un disc excepţional şi o „descoperire” de zile mari pentru mine!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MSzvPXP5DaA]

Pe locul zece avem un clasic britanic, Best Of-ul Led Zeppelin „Mothership”, un material remasterizat digital, scos în 2007.

Faţă de săptămâna trecută, au părăsit clasamentul Seether „Finding Beauty In Negative Spaces”, Marilyn Manson „The High End of Low” (un material excepţional!)  şi Daughtry „Daughtry”.

În clasamentul „Hot Mainstream Rock Tracks” conduc Linkin Park cu „New Devide”, urmaţi de Shinedown „Sound of Madness”, Saving Abel „Drowning (Face Down)”, Cavo „Champagne”, Disturbed „The Night”, Godsmack „Whiskey Hangover”, Nickelback „Burn It to the Ground”, Halestorm „I Get Off”, Mudvayne „Scarlet Letters” şi Metallica „All Nighmare Long”.

No, mom apdatat şi io la ce e trendi. 10 pentru Billboard…ha ha ha! 😛 😛 😛 Este “Rock the Billboard” sau “Rock de Billbord”? 🙂

Nu ştiu dacă-mi foloseşte la ceva, parcă muzica ce se consumă peste ocean nu se pupă cu ce ne ronţăie nouă urechile în Europa, dar a fost o călătorie pe cinste.
M-am liniştit: muzica bună americană nu prea intră-n Billboard sau dacă o face, este simpla excepţie de la regulă. M-am ales totuşi cu un nou prieten: Maylene And The Sons Of Disaster, o trupă ce merită căutată şi urmărită, o adevărată revelaţie pentru mine. Şi mi-am amintit că America ne-a dat Metallica, Slayer, Slipknot, Tool, System of A Down, Alice In Chains, Ministry, Nine Inch Nails, Marilyn Manson, Korn, Red Hot Chili Peppers, Primus, Smashing Pumpkins… şi încă o grămadă de muzică bună, un şir lung de formaţii adevărate şi de calitate. Indiferent că sunt sau nu pe listele Billboard.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s7mTyW3NX1A]

Discuri de B’estfest

Posted on by — 8 Comments ↓

A venit şi ziua probabil cea mai aşteptată de Metalişti: AfterShock şi seara recitalului Manowar.

Era prin 1988 când un prieten mi-a vândut vinilul „Sing of the Hammer” al celor din Manowar.  „All man Play On 10”, „Animals”, „Mountains”, „The Oath” sau „Guyana (Cult of the Damned)” mi-au smuls capul şi am reuşit să „infectez” un şir serios de tineri rockeri cu trupa Americană.
Manowar s-au înfinţat în 1980 şi din 1982 până-n 2007 au scos 10 albume de studio, anul acesta urmează să apară noul material, „Hammer of the Gods”. Muzica lor are ceva din lejeritatea şi consecvenţa celor din AC/DC şi nervul de Heavy Metal pur al unor Judas Priest într-o abordare americană şi cu un sound bombastic cu mare accent pe tobele care bubuie, tehnicitatea basului, chitara tăioasă şi vocea puternică a lui Eric Adams.
Trupa deţine recordul pentru „cea mai zgomotoasă formaţie din 1984, record pe care ulterior l-au mai doborât de 2 ori şi deţin recordul şi pentru cel mai lung concert Heavy Metal din 2008, cu un spectacol din Bulgaria care a ţinut 5 ore şi 1 minut.

manowar_ep

Manowar – Thunder In The Sky (2009)

„Thunder In the Sky” este E.P.-ul ce prefaţează al 11-lea album, este un CD dublu şi un cadou pentru fani în actualul turneu.
Primul disc conţine 6 piese: “Thunder In The Sky”, “Let The Gods Decide”, “Father”, “Die with Honor” (piesă de pe E.P.-ul anterior cu acelaşi titlu din 2008), The Crown & The Ring” (Metal Version) – piesă cunoscută de pe albumul „Kings Of Metal” din 1988 şi “God or Man”.
Discul doi conţine 15 variante în 15 limbi diferite la piesa “Father”: Bulgară, Croată, Finlandeză, Franceză, Germană, Greacă, Maghiară, Italiană, Japoneză, Norvegiană, Poloneză, Portugheză, Română, Spaniolă şi Turcă.
O idee frumoasă, un dar de suflet şi omagiu fanilor devotaţi al trupei. Eric a fost îndrumat la fiecare piesă de câte un translator al fiecărei limbi, nu cred că i-a fost foarte uşor!
Manowar nu sunt formaţia surprizelor, au livrat şi de această dată un material sănătos, iar piesa „Father” este o baladă acustică.
Nu ne rămâne mare lucru de făcut decât să învăţăm versurile de la „Tata”, dacă Eric a reuşit, atâta putem şi noi.

M-am gândit că am fost aspru cu Polarkreis 18 şi am ascultat ultimul lor produs, albumul „The Colour of Snow” lansat anul trecut. Cele 10 piese nu mi-au schimbat părerea iniţială: trupa abordează un New Wave cu note Disco de anii ’80, amintesc de Ultravox, poate puţin de A-HA. Poate că sound-ul este ceva mai modern, dar nu substanţial, nu reuşesc să iasă din zona destul de mediocră a genului. Şlagărul „Allein Allein” nu cred că rezistă mai mult de câteva săptămâni, cel mult o vară-n topuri. Momente ceva mai răsărite sunt în piesa de titlu „The Colour of Snow” şi piesa „Tourist”, dar insuficient să-i scoată la suprafaţă din masa masivă a formaţiilor care ţintesc zona comercială.
Deocamdată sunt doar o trupă de umplutură şi cred că au fost o variantă ieftină de umplut afişul festivalului.

51ddglmgal_ss500_

White Lies au lansat anul acesta albumul „To Lose My Life”. Atacă aceaşi zonă ca şi Polarkreis 18, dar o fac cu mai mult nerv şi inspiraţie. Nici ei nu s-ar fi integrat înainte de Motorhead, dar cred că se descurcau mai bine, folosesc mai mult chitara, au o abordare mai colorată, sună mai viu. Amintesc pe alocuri de Duran Duran în mod pozitiv. Piesa de titlu este construită pe un bas uşor distorsionat care mârâie sănătos în fundal, toba sună plin, clapa colorează zona armonică, chitara apare zgomotos, dar cam puţin. Vocea lui Harry McVeigh este puternică şi totodată plăcută. Critica din Anglia îi compară cu Joy Division, Editors şi Interpol, există paralele, dar până la Joy Division mai e ceva, dar trupa nu sună rău, mi-au amintit (şi) de o altă trupă care ne-a vizitat la începutul anilor ’90 şi ulterior au devenit celebrii: Jesus Jones.
Este un debut promiţător, un material plăcut care se încadrează bine în zona dintre Post Punk şi New Wave, are un uşor iz Retro, dar şi suficientă forţă şi prospeţime.

Front Cover

Franz Ferdinand au ajuns anul acesta la albumul cu numărul trei, „Tonight”. Trupa s-a înfiinţat la Glasgow în Scoţia în 2002 şi prestează un Post Punk Britanic coios şi plin de energie. Noul material îi menţine în aceeaşi zonă, abordarea este energică, sunetul uşor murdar, de garaj, dar foarte viu şi pulsant. Au ceva din The Clash şi The Stranglers, cum există şi paralele cu Kaiser Chiefs, combină cursiv notele Indie şi New Wave/Post Punk cu caracterul acela inconfundabil britanic.
„Tonight” este un disc foarte bun pentru publicul tot mai larg şi de la noi care gustă acest gen, această abordare.

Ediţie de criză, pe lângă numele mari, The Killers, Motorhead, Moby, Orbital, Franz Ferdinand, Santana sau Manowar, cam multă umplutură adusă probabil pe mărunţiş… Atitudine ce nu le face cinste organizatorilor şi lasă de dorit.
Am vorbit despre plusurile şi minusurile festivalului, nu are rost să revin. Nu-mi pare rău de banii daţi pe Motorhead/Moby, dar nu pot să nu constat că şi numele mari au fost uşor…subţiri. Eram curios de Orbital şi Franz Ferdinand, mai am ceva nostalgii Manowar, dar mai sunt o grămadă de concerte anul acesta, am şi un copil de crescut… mă rezum la ce am văzut şi sper ca la anul să fie mai bine. Mereu este loc de mai bine şi mă cam înspăimântă abordarea „merge şi aşa”…

Dream Theater – Black Clouds And Silver Linings (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Trupa a fost înfiinţată în 1985 la Berklee College of Music din Boston de John Myung, John Petrucci and Mike Portnoy sub numele de Majesty. Când prin ’92 au făcut furori cu piesa „Pull Me Under” de pe albumul „Images and Words”, pe mine nu m-au dat pe spate. Nu-mi plăcea nici vocea lui James LaBrie, nici piesele complexe, pline de elemente foarte tehnice şi solo-uri de virtuozitate. Totul îmi suna a demonstraţie, uşor a circ şi fără sens. Bun, daţi drumul la înjurături.
Premergător albumului de debut şi-au schimbat numele în Dream Theater fiindcă o formaţie din Las Vegas funcţiona deja sub numele de Majesty şi i-a ameninţat cu proces. Formula formaţiei s-a modificat pe parcurs. Primul solist vocal, Chris Collins a fost înlocuit cu Charlie Dominici apoi de la al doilea lor album cu James LaBrie sosit din formaţia Glam Metal White Rose. La clape Kevin Moore a fost schimbat de Derek Sherinian şi din 1997 formula formaţiei s-a stabilizat prin venirea lui Jordan Rudess.
Mie îmi place cel mai simplist, cel mai direct şi mai Metal album al lor, de mulţi hulitul „Train of Thoughts” din 2003 şi două din bootleg-urile oficiale, „The Number of the Beast” din 2005 şi „Dark Side of the Moon” din 2006, primul conţine cover-uri Iron Maiden, al doilea este re-interpretarea albumului genial al celor din Pink Floyd.
Albumele lor sunt destul de diferite chiar dacă la bază toate sunt un Rock Progresiv, influenţele majore fiind King Crimson şi Rush. La presiunea casei de discuri EastWest pe albumul „Falling Into Infinity” a fost adus ca producător fabricantul de şlagăre americane Desmond Child (co-autorul primului mare succes Bon Jovi „You Give Love a Bad Name” şi omul din spatele multor alte succese de top de la Aerosmith sau KISS la Cher şi Ricky Martin). Piesa „You Not Me” a fost o încercare de a penetra radiourile comerciale, tot albumul fiind împins spre o zonă mai „uşoară” şi trupa a fost refuzată să scoată un disc dublu ce ajungea la 140 de minute.
„Scenes from a Memory” din 1999 este un disc conceptual complex, „Six Degrees of Inner Turbulence” din 2002 este un material colorat pe care influenţele Progresive şi cele din Metal se combină impecabil, pe „Octavarium” din 2005 stilul formaţiei se cristalizează, se aşează pe acest făgaş între Rockul Progresiv tradiţional şi combinaţia de elementele din Metal-ul modern. Formaţia ajunge la maturitate.
Toţi membrii formaţiei sunt foarte activi şi implicaţi şi în alte proiecte, trebuie amintit măcar proiectul Liquid Tension Experiment în care alături de Mike Portnoy, Jordan Rudess şi John Petrucci este implicat basistul din King Crimson Tony Levin.

„Black Clouds & Silver Linings” este al 10-lea album al formaţiei şi a fost lansat pe 23 iunie, săptămâna aceasta ajungând în fruntea clasamentului Billboard la secţiunea albume Hard Rock surclasând coloana sonoră a filmului „Transformers: Revenge Of The Fallen” şi albumul Chickenfoot.

dream-theater-black-cloud-and-silver-linings

„A Nightmare to Remember” are nu mai puţin de 16 minute, deschide albumul într-un ton sumbru ce aminteşte de Black Sabbath, chitara vine cu riff-uri în forţă, toba loveşte în forţă şi sună plin. Pasajele de Metal sunt încheiate într-un ton ce aminteşte de momentele bune ale celor din Queensryche şi trupa trece în zona Rush cu o alunecare elegantă şi bine legată. De remarcat soloul de clape al lui Jordan Rudess şi tonurile colorate folosite. După solo-urile intercalate de clape şi chitară, revine Metal-ul în forţă, colorat cu pasaje Hard şi ruperi cu clapa. Ascultând şi re-ascultând tot discul, este piesa care mi-a plăcut cel mai mult, este foarte dinamică, pasajele sunt bine legate, are coerenţă şi nerv, nu există timpi morţi.
„A Rite of Passage” are doar 8 minute jumătate, este o altă compoziţie semnată de John Petrucci, are nervul care le cam lipseşte în ultima vreme celor din Queensryche, combină cursiv riff-urile Metal cu un refren gras, melodios şi orchestrat mai amplu. Intervenţiile lui Jordan Rudess amintesc ca ton şi partitură de Deep Purple şi perioada „Perfect Strangers”. Alternanţa pasajelor în forţă cu cele de natură mai progresivă şi Hard au dinamică şi Jordan Rudess iar are un solo schizofrenic cu tonuri demenţiale.
„Wither” este o piesă lirică de 5 minute şi jumătate, probabil compusă sub deviza „radio friendly”. Viorile îngroaşă refrenul, în centru este vocea lui James LaBrie, orchestraţia este discretă. Nu este o piesă rea, dar nici ceva deosebit, ieşit din comun, „respectă” reţeta tradiţională.
„The Shattered Fortress” este partea finală a suitei „Twelve Steps” începută cu primele trei părţi în „The Glass Prison” pe albumul „Six Degrees of Inner Turbulence” urmat de „This Dying Soul” pe „Train of Thought”, „The Root of All Evil” pe „Octavarium” şi „Repentance” de pe anteriorul material „Systematic Chaos”.
Piesa are aproape 13 minute şi este împărţită pe 3 subcapitole, „Restraint”, „Receive” şi „Responsible” şi este o compoziţie Mike Portnoy. Este tot o piesă dinamică având în centru elementele de Hard şi Heavy colorate cu momentele Progresive, riff-urile sunt moderne, groase, clapa are acel iz Deep Purple, dar şi „scăpările” avangardiste şi tonurile futuristice.  Dialogul chitară/clapă are cursivitate, schimbările de ritm şi teme curg constructiv, momentele de acalmie sunt alternate cu exploziile zgomotoase. John Petrucci trece din pasajele de solo tradiţionale la abordări moderne şi în forţă a la Dimebag cu multă uşurinţă.
„The Best of Times” este o piesă semnată tot de bateristul Mike Portnoy, o compoziţie lirică ce sare de 13 minute. Este o piesă frumoasă, are câteva răsturnări în forţă ce îi conferă şi dinamică, să nu credeţi că am ceva cu piesele lente, dar parcă nici această melodie nu convinge foarte tare, în ciuda întinderii sale este destul de comercială, nota dramatică şi refrenul în crescendo şi „luminos” se completează plăcut, dar…cam atât.
„The Count of Tuscany” este compusă de John Petrucci şi cu cele aproape 20 de minute ale sale este cea mai lungă piesă de pe album. Începe tot în notă lirică şi cu un solo de chitară, apoi trec într-o temă ce aminteşte din nou de canadienii de la Rush, o construcţie progresivă zemoasă, clapa şi chitara se completează armonios, toba şi basul constituie un fundament ritmic solid şi colorat. Combinaţia dintre pasajele moderne şi tradiţionale, alternanţa momentelor sumbre cu pasaje mai luminoase, mai melodice, au devenit caracteristice formaţiei, uneori devin uşor previzibile, uneori mai lasă uşor un gust de calcul matematic şi nu neapărat de inspiraţie artistică, dar de multe ori execuţiile de virtuozitate şi unele solo-uri sau soluţii inspirate reuşesc să atenueze acest sentiment şi să salveze imaginea de ansamblu. Piesa este ruptă cu un pasaj aerisit ce aminteşte puţin de Pink Floyd-ul din ultima perioadă şi momentul de respiro cu pasajul de trecere acustică rezolvă frumos şi această piesă.

„Black Clouds & Silver Linings” este un disc de calitate avânt toate elementele pentru care Dream Theater sunt iubiţi şi apreciaţi. Discul a fost produs de Mike Portnoy şi John Petrucci şi mixat de Paul Northfield, omul care a lucrat şi cu Rush, Queensryche, Asia, Ozzy Osbourne, Alice Cooper,  şi Suicidal Tendencies.
Albumul a fost lansat în format de CD simplu, vinil dublu şi Ediţie Specială cu 3 discuri.
Discul doi conţine 6 coveruri dintre care 2 sunt instrumentale (King Crimson „Larks’ Tongues in Aspic, Part Two” şi Dixie Dregs „Odyssey”), mi-a plăcut mult „Stargezer”-ul celor din Rainbow şi „To Tame A Land” al celor de la Iron Maiden şi mai este o piesă a formaţiei Zebra („Take Your Fingers From My Hair”) şi un colaj Queen.
Discul trei conţine variantele instrumentale şi pe alocuri modificate ale celor 6 piese ale noului material.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WV-f4IJScPY]

Les Claypool – Of Fungi and Foe (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

Era o vreme când Les Claypool şi formaţia Primus erau foarte la modă. A fost – probabil – şi o chestie de snobism (am un fix! ha ha ha! 😛 ), dar în 1991 piese ca „Jerry Was a Race Car Driver” sau „Tommy the Cat” de pe genialul album „Sailing the Seas of Cheese” nu lipseau de la aproape nicio petrecere sau din programul din Rockotecă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=npBhCo5KzCI]

Cum ulterior şi „My name Is Mud” de pe albumul „Pork Soda” a fost „şlagăr”.
Trioul face o muzică de avangardă, un adevărat alternativ, nu seamănă cu nimic altceva şi nu doar basistul Les Claypool este fenomenal ci şi cei doi colegi ai săi, chitaristul Larry “Ler” LaLonde şi bateristul Tim “Herb” Alexander.
Primus au scos şapte albume în perioada 1989-1999, ultimul fiind „Antipop”-ul. Între 2000 şi 2003 formaţia a luat o pauză oficială, apoi au lansat un EP şi DVD „Animals Should Not Try to Act Like People”, dar un nou album semnat Primus, se lasă încă aşteptat. Este drept, în 2006 a fost lansat un CD „They Can’t All Be Zingers” ce conţine 16 single-uri remasterizate digital, dar… nu se pune!
Cu toate acestea Les Claypool nu s-a plictisit în ultimii ani. În 2001 apar 2 CD-uri sub titulatura Colonel Les Claypool’s Fearless Flying Frog Brigade, un album Oysterhead („The Grand Pecking Order”), în 2002 The Les Claypool Frog Brigade cu albumul „Purple Onion”, în 2004 Colonel Claypool’s Bucket of Bernie Brains şi discul „The Big Eyeball in the Sky”, primul album solo din 2006 „Of Whales and Woe”, în 2008 cântă cu Electric Apricot pe albumul „Quest for Festeroo” şi apare pe un şir lung de discuri ale unor artişti diferiţi de la Tom Waits, trecând prin Firehorse, Alex Lifeson (Rush), Limp Bizkit până la Metallica (şi mulţi-mulţi alţii).

front

La baza noului său album solo stau două coloane sonore compuse şi înregistrate anterior: unul pentru jocul „Mushroom Men”, celălalt pentru filmul „Pig Hunt”.
„Of Fungi and Foe” nu diferă radical nici de precedentul „Of Whales and Woe”, nici de discurile semnate Primus sau celelalte proiecte în care s-a implicat Les Claypool. Stilul său de a aborda chitara bas şi timbrul vocal inconfundabil sunt un real şi unic trademark.
„Mushroom Men” deschide albumul cu vocea filtrată, într-o tonalitate apropiată de Tom Waits, toată muzica sună ciudat, efectele, tonurile, coloratura instrumentelor este uşor bizară. Chiar şi basul sună mai sintetic ca de obicei.
„Amanitas” readuce „joaca” pe bas caracteristică, percuţia este mai vie, are caracteristica halucinantă a compoziţiilor semnate Les Claypool, este o piesă uşor Psihedelică, dacă Les Claypool spune că „I can feel your poison”, eu aş adăuga că simt şi alte substanţe.
„Red State Girl” are ca fundament percuţiile, textul povestit de Les Claypool are umorul de care mereu a dat dovadă, în rest instrumentaţia este construită din sunete şi instrumente ce abordează teme în manieră Free Jazz, adică uşor schizofrenic.
„Booneville Stomp” are mai mult ritm, basul este în centrul piesei, Les Claypool abordează partituri dificile cu uşurinţă fascinantă, ţine şi ritmul, dar face şi solistică simultan, vocea şi restul instrumentelor sunt „doar” de coloratură.
„What Would Sir George Martin Do” este uşor mai fredonabilă, iar mi-a amintit de momentele mai bizare ale prietenului Tom Waits, poate şi din cauza ţambalului. Nu m-am prins cu ce instrument a fost executat solo-ul…ha ha ha!
„You Can’t Tell Errol Anything” are coloana centrală constituită din basul fuzzat, Claypool pălăvrăgeşte nestingherit, în rest rămân în jur aceleaşi sunete bizare, ritmuri ameţitoare.
„Bite Out of Life” este o temă sud-americană, energică, prinde bine puţină adrenalină, ritm, patru minute de… normalitate. Relativă. Ha ha ha!
„Kazoo” este o călătorie cu uşoară amprentă Jazz, o piesă mai relaxată, dar la fel de colorată, are muzicalitate mai uşor de asimilat, este reconfortantă.
„Primed by 29″ sună mai a Primus, basul are nerv, se aud chitarele ţipând, nu vă aşteptaţi la riff-uri, rar există aşa ceva pe un disc Les Claypool, totul rămâne în zona experimentală şi Psihedelică cu oarecare nuanţe de anii ’70, dar cu un sound la zi.
„Pretty Little Song” nu prea este nici drăguţă, la patru minute nici chiar micuţă. Ha ha ha! Basul este trecut prin efecte şi filtre, Les Claypool vorbeşte nestingherit, apoi şi vocea este perturbată de efecte, restul instrumentelor intervin paranoic, tema este tot cu amprentă sud-americană, abordarea (mai) Jazz.
„Of Fungi and Foe” are doar un minut şi cinzeci şi două de secunde, multe zgomote, puţine de care să te poţi agăţa.
„Ol’ Rosco” iar readuce paralela Tom Waits, pe refren avem şi (aproape) un riff, piesa prinde viaţă şi ceva nerv. Partea de solistică are elemente de Jazz în ambalaj psihedelic, piesa este o imagine de ansamblu pentru tot albumul, sună ca o concluzie sau rezumat.

12 piese cu o durată totală de 50 de minute, încă o călătorie (trip) în adevăratul sens, o aventură muzicală într-o lume uşor abstractă, puţin bizară, viu colorată (de ciuperci… ha ha ha!) a lui Les Claypool. Pentru cunoscători o revedere plăcută, pentru începători un material care trebuie abordat cu grijă… Mai bine încercaţi prima oară amintitele albume Primus. Un alt material genial este albumul Oysterhead, un disc cu multă vână, nuanţe Post Punk.  Doar la recomandarea medicului sau a farmacistului! 😛 😛 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S_7Ec0lxSNg&feature=related]

B’estfest: lume bună, muzică bună, festivaluri, snobi

Posted on by — 17 Comments ↓

Este peste mână să scrii despre un eveniment la cald. Lucrurile nu sunt încă foarte aşezate, rişti să uiţi ceva, mai e şi mahmureala… ok!
Să amesteci sarea cu zahărul nu este cea mai bună idee. Dacă la „Rock the City” Queensryche şi Limp Bizkit au încăput pe aceeaşi scenă şi afiş, în fapt, un Metalist conservator niciodată nu o să meargă la un concert de Rap Metal. La un festival cum este B’estfest, treburile sunt şi mai complicate. Mă agăţ de un gând de-a lui Berti Barbera din suplimentul revistei „Sunete”: lumea bună are legătură cu muzica bună? Nu cred. „Lumea bună” cu mici excepţii înseamnă-n fapt snobi. Sunt feţele care apar la toate concertele pe locurile scumpe de VIP nu de dragul muzicii ci de dragul imaginii. Concertele au devenit un fel de Mall-uri culturale unde „dă bine” să te afişezi şi să fi văzut. Dar ce înseamnă muzica bună? Nimic. Pentru fiecare din noi altceva. Şi revin la B’estfest: este un cocktail şi dacă „barmanul” nu se pricepe, te alegi cu durere de cap.
Trebuie să o contrazic pe Laura Coroianu: n-am văzut fan Marilyn Manson sărind la Wu-Tang Clan şi nici raperi dând din cap la Manson. Ba, chiar s-au împărţit pumni şi picioare şi puţin a lipsit de la o bătaie generală. Am fost acolo.
Afişul de anul acesta este parcă şi mai pestriţ. Patrice, Snails, White Lies, The Killers, Les Elephants Bizarres, Ayo, Polarkreis 18, Motorhead, Moby, AB4, Funkstar de Luxe, Gabriela Cilmi, Alternosfera, Oceana, Orbital, Klaxons, Franz Ferdinand, Persoana, The Mood, Gravity Co., Looptroop Rockers, The Ting Tings, The Charlatans, Santana… Brrrrrrr! Are cineva un Antinevralgic?

2009_bestfest

Se puteau împărţii cât de cât artiştii pe căprării, dar probabil ideea era de a atrage un public cât mai larg, deci şi…pestriţ. Cred că organizatorii au încercat să facă profit cât mai mare cu o investiţie cât mai mică…

Bun. Să vă povestesc în linii mari ce a fost ieri, 2 iulie, la B’estfest.
Am ajuns când a urcat pe scenă Ayo. Nu cântă rău, seamănă mult cu Tracy Chapman, se potrivea într-un club, nu pe scena mare a unui festival.
Polarkreis 18 cică cuceresc topurile cu piesa „Allein Allein”, eu nu i-am văzut, nu i-am auzit până ieri seară şi n-am pierdut nimic. În program scria despre „ritmuri distorsionate, riff-uri de chitară şi sonorităţi electronice”, ce am auzit eu, a fost o trupă Disco/New Wave cu sound de anii ’80. Poate tot într-un club, într-o sâmbătă seara dansantă, se potrivesc, dar am rezerve.
Motorhead au început cu „Iron Fist” şi au încheiat după o oră cu trio-ul criminal „Killed By Death”, „Ace Of Spades” şi „Overkill”. Între, Motorhead a funcţionat impecabil, a mers ca un accelerat. Au fost piese din toate perioadele: de la „Stay Clean”, „Metropolis” sau „Just Another Perfect Day” la  „Going To Brazil”.   Ştiu, sunt eu conservator în anumite privinţe, ador era „Ace Of Spades” şi formula de atunci, dar Phil Campbell şi Mikkey Dee au fost parteneri perfecţi pentru veteranul Lemmy. Despre Mikkey a spus Lemmy că este cel mai bun baterist din lume şi la ce a bătut pe „Overkill”, pot spune că este un tobar rapid, precis şi cu mult nerv. A fost solo de tobe, de chitară, un show Rock tradiţional, poate uşor de uzură. Lemmy evident nu are entuziasmul de acum 40 de ani, dar vizibil se simte încă bine pe scenă.
Nici nu se stinsese ultimul acord de chitară din „Overkill” când pe scena alăturată a pornit primul acord din programul Moby.
Moby a venit cu o trupă beton, a sunat brici şi a avut un program care a acoperit toată gama de sonorităţi şi stiluri pe care artistul le-a abordat de-a lungul timpului. De la piesele cu notă lirică, la Rock, Funk şi Disco, Moby şi trupa lui au cântat impecabil. A fost „Pale Horses”, „Extreme Ways”, „It’s Raining Again”, „In My Heart”, „We Are All Made of Stars”, „Natural Blues”, „Bodyrock”, „Why Does My Heart Feels so Bad” şi „Lift Me Up”. La „Bodyrock” Moby la salutat pe Lemmy, a afirmat că este o onoare să fie pe aceeaşi scenă cu Motorhead.

Organizarea a fost bună, lucrurile au mers şnur. Sunetul a fost foarte tare – mai ales la Motorhead – dar nu şi foarte bun. La Motorhead chiar a sunat înghesuit, aglomerat, inexplicabil având în vedere că era vorba despre un trio, adică bas, tobă, chitară şi două voci. Sunetistul lui Moby a dat volumul general mai jos şi a sunat mult-mult mai bine. Nu mi-a plăcut că în timp ce cântau Polarkreis 18, pe scena alăturată se regla chitara pentru Motorhead. Denotă lipsă de respect şi bun simţ. Am înţeles că totul era calculat la minut, dar parcă 10-15 minute de respiro între programe era bine venit. Cum spuneam, nu se terminase ultimul acord din Motorhead şi s-a suprapus primul acord din programul Moby.
Motorhead au cântat corect, dar nu se compară cu prestaţia lui Alice Cooper de acum doi ani.
Moby a fost extraordinar, păcat că mulţi rockeri au plecat sau au luat în derâdere show-ul, dar asta se întâmplă când faci astfel de evenimente amestecate şi încerci să le legi cursiv, nu delimitezi spectacolele.

Alt aspect enervant este durata show-urilor: au fost spectacole „de buzunar”, de carte de vizită, nişte preview-uri ci nu concerte adevărate. Motorhead au cântat o oră şi cinici minute, Moby o oră şi zece minute. La „Rock the City” – de exemplu – am avut o oră jumătate de Limp Bizkit cum scrie la carte. Gustul acesta amar l-am simţit şi acum doi ani la Manson… care tot o oră a cântat. Ar fi de preferat show-uri complete şi artişti mai puţini. Părerea mea. Din fericire, nici Motorhead, nici Moby nu s-au jucat de-a bis-ul şi au profitat la maxim de ora avută la dispoziţie…

Dincolo este altfel: mergi la un festival, vezi 10-20 de formaţii, vezi ce-ţi place apoi când vine turneul oficial, mergi şi vezi show-ul complet… La noi festivalurile ţin loc de show-uri şi rămânem doar cu aperitivul…

Publicul pestriţ… nu mi-a plăcut atitudinea unora de a fluiera la Polarkreis 18 şi a scanda “Motorhead!”. Nu-ţi place ceva, mergi şi bei o bere.  Sau un suc. 😛 Eu asta am făcut. Am băut 3 sau 4…  (beri) ha ha ha! 😛 (nu înţeleg nici pe cei care vin la un concert sau festival şi se îmbată crâncen… ce rost mai are să dai banii şi pe un bilet dacă tot nu apuci să vezi/asculţi nimic? [ “mahmureala” mea vine din oboseală, nu mai am 18 ani şi 12 ore de stat în “zgomot” m-a cam terminat…] )

Despre amestecul de genuri muzicale: nu amestecul este ceea ce m-a intrigat cel mai tare ci calitatea unor artişti selectaţi.

Mulţi rockeri s-au supărat pe Moby fiindcă Motorhead a cântat în “deschidere”… Aşa sunt festivalurile de acest gen. Alice Cooper nu s-a simţit jignit acum doi ani fiindcă a cântat înainte de Wu-Tang Clan şi Marilyn Manson… Cum nici săracii Polarkreis 18 nu au ales ei să cânte înainte de Lemmy…

Mai este o chestie: am auzit un zvon conform căruia anul acesta artiştii români nu sunt plătiţi. Motivul este… criza. Eu zic că asta e o mare porcărie!

Preţul biletului poate că este cel mai mic în comparaţie cu alte festivaluri din Europa, în schimb să dai 10 RON pe 3 mici, 2 felii de pâine şi o lingură de muştar, parcă e cam mult. Sau 5 RON pe o clătită mică, 10 pe una mare… sau un pahar cu suc (cald) pe jumătate gol tot 5 RON… Berea era rece, dar parcă uşor acrişoară… tot 5 RON evident.

Cu toate că am plecat înainte de 11, n-am mai prins nicio maşină, am dat banii pe taxi. Degeaba organizare bună în interior dacă nu se leagă şi de infrastructură urbană. Într-un oraş mare şi împrăştiat cum este Bucureştiul, nu poţi lăsa mii de oameni în stradă să se descurce… Părerea mea.

După Fred Durst şi Lemmy şi Moby au spus că avem o ţară frumoasă, suntem un public minunat şi că vor revenii. Eu nu zic nu! Un prieten îmi spunea că la anu’ sigur va fi Limp Bizkit la B’estfest… 🙂 Prefer să-i văd într-un show individual. Pe fiecare din ei.

Am fost şi-n Suburbia la after-party-ul neoficial. Muzica a bubuit, barmanii au fost foarte amabili, rockerii cam puţini. Am ascultat de la Soulfly, Pantera, Metallica sau Motorhead trecând prin Judas Priest, Iron Maiden, Manowar, Type ’O Negative până la Whitesnake, Scorpions, Guns’N’Roses, Twisted Sisters şi… Rammstein. La trei dimineaţa se zguduia podeaua de la „Cowboys from Hell”, la 5 fără un sfert când am părăsit clubul, mai erau doar 4 rockeri dintre care 2 dormeau… Program încărcat, concert după concert şi mai e şi Aftershock-ul cu Manowar, Holyhell, Thunder Storm, Nexsus, Trooper şi Ulytau.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=N_UGFLT0VMY]

P.S.

N-am făcut poze fiindcă mi-am lăsat aparatul foto acasă după experienţa neplăcută de la “Rock the City”.

Despre prima zi a festivalului – numită în mod idiot ziua zero – găsiţi un blog fain şi fotografii la Roxanne.

Motörhead şi Moby

Posted on by — 4 Comments ↓

Ziua de 2 iulie, a 2-a zi a festivalului Bestfest 2009 ne rezervă două nume importante: Motörhead şi Moby. Lemmy este programat să ia în primire scena “Ciuc” la ora 20.30 iar Moby scena “Romtelecom” la ora 21.30.

Ian Fraser Kilmister împlineşte 63 de ani pe data de 24 decembrie şi de 34 de ani viaţa lui este legată de Motörhead, o lume întreagă îl cunoaşte ca Lemmy. S-a apucat de muzică la 17 ani la Stockport, urmând modelul lui John Lennon.  A cântat prin cluburi cu formaţiile The Rainmakers şi The Motown Sect. Mutat la Manchester, s-a alăturat trupei The Rockin’ Vickers care avea contract de disc cu CBS-ul şi au fost prima formaţie britanică care a concertat în fosta Iugoslavie.
În 1967 se mută la Londra şi prinde o slujbă ca rodie la The Jimi Hendrix Experience. În 1968 se alătură formaţiei de Rock Psyhedelic Sam Gopal (cunoscută şi sub numele de Sam Gopal’s Dream) şi scot împreună albumul „Escalator” şi single-ul „Horse”. Urmează în 1969 o trecere prin trupa Opal Butterfly ca în 1971 să se alăture ca basist formaţiei de Space Rock Hawkwind. Stilul specific de a cânta la bas al lui Lemmy, stopajele, folosirea acordurilor ca la chitara ritmică în locul notelor pe o singură coardă, a contribuit substanţial la sunetul formaţiei. Lemmy primeşte şi partitura vocală a mai multor piese, „Silver Machine” de exemplu ajungând pe poziţia a 3-a în topurile britanice şi astfel este cel mai mare succes al formaţiei. Contribuţia lui Lemmy la hawkwind poate fi ascultată pe albumele „Hall of the Mountain Grill” 1974 şi „Warrior on the Edge of Time” 1975 şi pe discurile înregistrate live „Greasy Truckers Party” şi „Space Ritual”, probabil cel mai important disc al formaţiei Hawkwind.
În 1975 Lemmy este arestat şi întemniţat pentru 5 zile la graniţa Canadei pentru posesie de droguri şi ca să nu aducă necazuri şi formaţiei, se auto-exclude din trupă. Acest incident nefericit practic conduce la înfiinţarea formaţiei Motörhead.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=b6ah5OKrDNw&feature=PlayList&p=EC794C454A514BD0&index=4]

Iniţial Lemmy intenţiona să dea numele de „Bastard” noului său grup, dar impresarul Doug Smith l-a sfătuit să găsească un alt nume fiindcă este greu de crezut că având un astfel de nume vreodată va ajunge în „Top of the Pops”… ha ha ha!
Prima formulă i-a avut alături de Lemmy pe chitaristul Larry Wallis (ex-Pink Fairies) şi bateristul Lucas Fox. Au cântat în deschiderea concertelor Blue Öyster Cult şi alături de Pink Fairies, The Damned şi The Adverts. În 1977 apare şi o primă schimbare importantă: înlocuirea bateristului cu Phil “Philthy Animal” Taylor urmată şi de înlocuirea chitaristului cu “Fast” Eddie Clarke. Aceasta este şi formula de aur a formaţiei şi este imprimat şi lansat primul album auto-intitulat „Motörhead”.
Urmează „Overkill” 1979, „Bomber” 1979 şi probabil cel mai important album al formaţiei, genialul „Ace of Spades” 1980 şi albumul live „No Sleep ’til Hammersmith” din 1981, două discuri care mi-au pecetluit şi mie preferinţele muzicale.
Motörhead lansează 19 albume de studio şi 5 discuri în concert.

Ace_of_Spades

Discografie:

1977     Motörhead
1979     Overkill
1979     Bomber
1980     Ace of Spades
1981     No Sleep ’til Hammersmith (live)
1982     Iron Fist
1983     Another Perfect Day
1986     Orgasmatron
1987     Rock ‘n’ Roll
1988     Nö Sleep at All (live)
1991     1916
1992     March ör Die
1993     Bastards
1995     Sacrifice
1996     Overnight Sensation
1998     Snake Bite Love
1999     Everything Louder than Everyone Else (live)
2000     We Are Motörhead
2002     Hammered
2003     Live at Brixton Academy (live)
2004     Inferno
2006     Kiss of Death
2007     Better Motörhead than Dead: Live at Hammersmith (live)
2008     Motörizer

motorizer_Front

„Motörizer” lansat anul trecut conţine 11 piese în aceeaşi manieră deja clasică a formaţiei, un Rock’N’Roll zgomotos şi zemos, cu riff-uri Heavy, o muzică directă şi fără compromisuri, marcată de vocea răguşită a lui Lemmy.
Formula de trio funcţionează ireproşabil: “Lemmy” Kilmister – bas, voce, Phil Campbell (membru din 1984) – chitară şi Mikkey Dee (membru din 1992) – tobe.
Am avut plăcerea să-i văd live de câteva ori, so…we are the Road Crew!

„Playing for the high one, dancing with the devil,
Going with the flow, it’s all a game to me,
Seven or Eleven, snake eyes watching you,
Double up or quit, double stakes or split,
The Ace Of Spades
The Ace Of Spades

You know I’m born to lose, and gambling’s for fools,
But that’s the way I like it baby,
I don’t wanna live forever,
And don’t forget the joker!” (Ace of Spades)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iyPRjf9Drh4&feature=related]

Richard Melville Hall s-a născut pe 11 septembrie 1965 în Harlem, New York şi de la vârsta de 9 ani s-a apucat de muzică, devenind cunoscut sub numele de Moby, poreclă care provine dintr-o presupusă rudenie cu autorul celebrei cărţi „Moby Dick”, Herman Melville.
Şi-a început activitatea în diferite formaţii de Hardcore şi Punk: Voodoo Child, Schaumgummi, Caeli Seoul şi Gin Train. În perioada 1982 – 1985 a cântat în formaţia Vatican Commandos cu care au lansat EP-ul „Hit Squad for God” în 1983. Tot în 1983 înregistrează cu trupa AWOL un album Post Punk în maniera Joy Division.
În 1990 optează pentru o carieră solo şi după single-ul „Mobility”,al doilea single, „Go” în octombrie 1991 intră în Top Ten-ul britanic şi îi facitilează apariţia la… „Top of the Pops”.
Albumul „Moby” este lansat în 1992, urmate de „Ambient” 1993, „Everything Is Wrong” 1995 şi de genialul „Animal Rights” din 1996.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ITO2zFpB__o]

Discul conţine piese grele: „Come On Baby”, „Someone To Love”, „Heavy Flow”, „You” sau „That’s When I Reach For My Revolver”, este practic ultimul material Moby cu amprentă Post Punk şi Hardcore, cu chitară multă şi distorsionată, cu o abordare vocală în forţă.

„Play” din 1999 prezintă un Moby axat pe Electro, dispar elementele Hardcore şi Punk, sunt introduse abordări Blues, Soul, Funk şi Rock, un amestec colorat, dinamic, de calitate. Piesele „Find My Baby”, „Porcelain”, „Why Does My Heart Feel So Bad”, „Bodyrock” sau „Natural Blues” cuceresc pe rând topurile.
Moby se menţine în această zonă şi cu următoarele discuri: „18” 2002, „Hotel” 2005 şi rămâne prezenţă constantă în fruntea clasamentelor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Dw17-BEFb3Y]

2008 aduce albumul „Last Night”, un material cu uşor parfum Retro, apar mai multe elemente Funky şi Hip Hop. Este un material diversificat, Moby combină, amestecă stilurile şi ritmurile cu o uşurinţă, naturaleţe şi flexibilitate de invidiat, orchestraţiile sale fine sunt remarcabile.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Kd9VEcrtUG0]

Noul album, „Wait For Me” a fost lansat pe 30 iunie şi promovat cu single-ul „Shot in the Back of the Head” regizat de David Lynch. Cele 52 de minute împărţite pe 16 piese ale noului disc sunt impregnate cu o atmosferă mai melancolică, mai apăsată, este un material mai lent, mai întunecat, mai interiorizat.

Sunt curios cu ce o să ne distreze Mister Moby în această seară, ştiu că epoca Punk/Hardcore a apus (pentru Moby evident!) şi nu cred că o să se mai întoarcă vreodată, dar sper să avem parte de un show dinamic.

Conform sitului Metalhead dacă după concert nu vă cheamă căldura plăpumii şi confortul pernei (şi nu o să fim uzi leoarcă), clubul Suburbia ne aşteaptă să ne tragem „suflul pe nişte muzică de voie bună! Intrarea e liberă, barmanii de treabă, bodyguarzii invizibili (şi ninja), aerul condiţionat (ca de obicei) pus pe modul Polul Nord (South of Heaven), sunetul indubitabil şi toate cele!”

afterparty

Silverstein – A Shipwreck in the Sand (2009)

Posted on by — No Comments ↓

Trupa a fost înfiinţată în 2000 la Burlington, Ontario şi actualul material este albumul cu numărul patru din cariera formaţiei. Catalogaţi Post Hardcore şi Screamo, gaşca canadiană combină ingenios o paletă largă din trendurile Metal-ului modern. Unii aplică eticheta Emo, eu în general am reţineri faţă de cutiuţe şi etichetări. Cu toate acestea, etichetele uneori te ajută să „localizezi” cam pe unde se situează o anumită formaţie ca stil şi abordare. În ceea ce priveşte acest „Emo” am însă reţinerile mele, pare doar o găselniţă stric comercială şi nu un stil propriu-zis. Spun asta să nu vă speriaţi: Silverstein furnizează un Metal sănătos, noul material este foarte bun.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7JcdX17si9k&feature=fvst]

„A Shipwreck in the Sand” este primul album concept al formaţiei, cele 14 piese fiind împărţit pe patru capitole.

Chapter One: It Burns Within Us All (Capitolul Unu: Arde în Noi Toţi)
„A Great Fire” ne introduce în lumea Silverstein: alternanţa pasajelor urlate şi al celor melodice, riff-uri tăioase şi pasaje armonice într-o constantă goană susţinută impecabil de o secţie ritmică excepţională. Piesa începe ameninţător, chitarele creează tensiune, vocea puternică a lui Shane Told trece cu uşurinţă de la pasajele răguşite la cele pline de armonii. Schimbările sunt bine legate, fluide şi dau dinamică şi culoare.
„Vices” (feat. Liam Cormier) apasă şi mai mult pe acceleraţie, contribuţia vocalului din formaţia Cancer Bats colorează şi mai mult partitura vocală, chitarele lui Neil Boshart şi Josh Bradford furnizează riff-uri groase şi pasaje armonice bine puse la punct, trecerea de la faze Thrash la Heavy se face natural, lucrurile se leagă perfect.
„Broken Stars” păstrează ritmul, Shane Told pune accentul pe abordarea melodică, foarte bună prestaţia bateristului Paul Koehler, trecerile, schimbările sunt „şurubul” câştigător din mecanismul Silverstein.

Chapter Two: Liars, Cheaters and Thieves (Capitolul Doi: Mincinoşi, Trişori şi Hoţi)
„American Dream” începe mai lent, creşte treptat şi se transformă într-un imn. Basistul Bill Hamilton este liantul dintre tobe şi chitare, uneori accentuează punctajele, alteori susţine rifful, rotunjeşte sunetul trupei, iese în evidenţă când este necesar, conferă „grosime” din umbră când accentul cade pe altceva.
„Their Lips Sink Ships” este un scurt intermezzo acustic şi filtrat, un mic moment de relaxare.
„I Knew I Couldn’t Trust You” readuce abordarea melodică, chitarele rămân Heavy, ritmul susţinut, dar tonul este mai la zi, coloratura piesei este mai apropiată de zona Post Punk, decât de Hardcore/Thrash Metal.
„Born Dead” (feat. Scott Wade ex vocal în trupa Comeback Kid) combină ingenios momentele Heavy/Thrash cu fazele mai apropiate de Punk, multe formaţii încearcă această reţetă, puţine reuşesc să o facă cu atâta naturaleţe şi cursivitate cum le iese celor din Silverstein.

Chapter Three: Fight Fire with Fire (Capitolul Trei: Luptă cu Foc împotriva Focului)
„A Shipwreck in the Sand” cu toate că este ceva mai lentă decât majoritatea pieselor de pe album şi accentul cade pe refrenul repetat, are puls, este o construcţie simplă, dar eficientă în conformitate cu trendurile actuale.
„I Am the Arsonist” readuce riff-urile zgomotoase în centrul atenţiei, trecerile zemoase, are greutate, energie şi forţă. Uşurinţa schimbărilor de abordare ale lui Shane Told sunt impresionante, sunt curios dacă se descurcă la fel de bine şi live.
„You’re All I Have” este o baladă fără să fie plângăcioasă, prinde ritm treptat, chitariştii apasă distorsul, au nerv şi linie melodică concomitent, leagă lucrurile frumos, rezultatul este rotund.

Chapter Four: Death and Taxes (Capitolul Patru: Moarte şi Taxe)
„We Are Not the World” este introdusă cu tobele, piesa rămâne în zona ritmului mediu, accentele cad pe construcţiile armonice şi mai puţin pe riff-urile Heavy.
„A Hero Loses Everyday” continuă linia piesei anterioare, chitara punctează doar, în centru se află vocea susţinută şi de dublaje de cor, albumul „se stinge” treptat, furia este încet înlocuită cu resemnarea.
„The Tides Raises Every Ship” este o scurtă trecere acustică, un intro piesei finale.
„The End” (feat. Lights) închide discul în notă acustică, riffurile sunt furnizate „la rece” pe chitare acustice, piesa beneficiază şi de aportul vocal al lui Valerie Poxleitner, o artistă canadiană în plină ascensiune, cunoscută sub numele de Lights.

Silverstein nu sunt cu nimic mai puţin Metal ca majoritatea formaţiilor din noul val Heavy european, refuză eticheta „Emo”, dar în definitiv Emo înseamnă emoţie ([Post] Punk/Metal cu emoţie – sentiment – vibraţie) şi pe lângă riff-urile tăioase, au şi feeling, au vibraţie sănătoasă care reflectă trăire, muzica lor este în forţă, dar conţine şi multe armonii iar albumul „A Shipwreck in the Sand” este dinamic, pulsant şi foarte viu, un disc ce merită ascultat fără prejudecăţi.
Am mai spus-o: nu mă interesează nici bârfele despre viaţa particulară a artiştilor, nici tunsoarea sau ce piercing sau tatuaj are ori ba cineva ci ceea ce contează este muzica, ceea ce reuşesc (sau nu) să transmită. Şi Silverstein au tot ce le trebuie, au ce să transmită şi o fac cu prisosinţă.

Discografie:
„When Broken Is Easily Fixed” 2003
„Discovering the Waterfront” 2005
„Arrivals & Departures” 2007
„A Shipwreck in the Sand” 2009
Şi compilaţia:
„18 Candles: The Early Yars” 2006

Site Oficial

Pagină MySpace
Pagină Facebook
Pagină Twitter
Pagină YouTube

Chickenfoot 2009

Posted on by — 4 Comments ↓

O nouă reţetă de super-grup: Sammy Hagar – vocal, chitarist, clăpar cu o bogată carieră solo, trecut prin formaţii ca Montrose şi Van Halen, Joe Satriani – chitarist care nu mai are nevoie de nicio prezentare, Michael Anthony – basistul din Van Halen şi Chad Smith – bateristul din Red Hot Chili Peppers. Rezultatul: Chickenfoot.
Ultimul SuperGroup care m-a impresionat a fost „adunătura” VH1 sub bagheta managerului Doc McGhee, avându-i la o laltă pe Sebastian Bach (ex-Skid Row), Jason Bonham, Ian Scott (Anthrax), Ted Nugent şi Evan Seinfeld (Biohazard). Mă oftic că nu au scos şi un album, suna bine ce au făcut împreună.
În principiu însă astfel de proiecte cu adunătură de vedete rar funcţionează…

Albumul Chickenfoot a fost lansat pe data de 5 iunie şi a intrat direct pe locul 1 în topul albumelor Billbord Indie, locul 3 în topul albumelor Rock Billboard şi pe locul 4 în topul general al albumelor. Cu aşa o „artilerie grea”, nici nu este de mirare. Săptămâna aceasta discul este pe locul 1 la „Top Hard Rock Albums” Billboard, urmaţi de Nickleback „Dark Horse”, Shinedown „The Sound of Madness”, Theory of A Deadman „Scars And Souvenires”, Hollywood Undead „Swan Songs”, Kid Rock „Rock’N’Roll Jesus”, Led Zeppelin „Mothership”, Seether „Finding Beauty In Negative Spaces”, Marilyn Manson „The High End of Low” şi Daughtry „Daughtry”.

chickenfoot_cover

„Avenida Revolution” sună surprinzător de Heavy, are boaşe, chitare riffează sănătos, nici urmă de sofisme, Hagar este proaspăt, energic, basul bârâie, mârâie, la finalul piesei are şi un scurt solo, tobele lovesc apăsat, au dimensiune. Ca mai toate producţiile americane, totul sună impecabil şi este Rock cu R mare indiscutabil.
„Soap On A Rope” are amprentă Van Halen, Satriani este lăsat să-şi facă de cap cu un solo, dar piesa rămâne în aceeaşi zonă de Rock pur american, are lejeritate, dar sună „gros”, curge firesc, creşte, aminteşte la final cu cele mai zemoase străluciri Hard Rock din anii de glorie.
„Sexy Little Thing” este un nou amestec de lejeritate cu iz de Blues/Country şi sunetul musculos de Rock într-un tempo mediu, dar accentuat cu iscusinţă de bas şi tobă. Cine ştie, ştie, Chad dovedeşte că şi-a însuşit şi tehnica şi stilul lui Alex Van Halen, plăcutele jocuri pe cinele ale acestuia.
„Oh Yeah” este piesa care promovează albumul, este o altă piesă Rock ca la carte, acum 15-20 de ani cu siguranţă spărgea toate topurile. Acum când totul este „Indie” şi „Post”, lucrurile stau altfel, dar cred că Rock-ul adevărat nu şi-a pierdut niciodată publicul şi nu ţine cont de modă…
„Runnin’ Out” reînvie amintiri Van Halen, are toate ingrediente caracteristice: lejeritate, balans, refren ce-ţi rămâne cu uşurinţă-n cap, text haios, tipic pentru Hagar, un solo cursiv şi bine integrat.
„Get It Up” coboară uşor tonalitatea, este o piesă puţin mai întunecată, abordarea este mai la zi, dar rămâne în zona Hard/Heavy, nu iese din tiparul albumului, doar aduce o altă nuanţă. Chad Smith este – încă o dată – genial.
„Down The Drain” păstrează tensiune, este o compoziţie apăsată, Satriani trece de la riff-ul discret la solo-uri complexe, dar zemoase, în final schimbă tempoul şi susţinut de basul mârâit Satriani are spaţiu de desfăşurare. E important de spus că în ciuda aglomeraţiei de vedete, nu este un disc de „who’s who” ci accentul cade pe compoziţii şi pe imaginea, sunetul de ansamblu.
„My Kinda Girl” revine la Hardul american, la refrenul gros, tot materialul este un Hard Rock surprinzător de Heavy, pulsant, fluid, nu simţi nimic artificial, lucrurile curg natural, totul se rezumă la chitară, bas, tobe şi voce, la esenţa muzicii.
„Learning To Fall” este balada obligatorie. Vocea lui Hagar face toţi banii, cu tot respectu’ pentru Lee Roth, un entertainer desăvârşit şi un Rocker pur sânge, şi la Halen cele mai bune albume sunt cele cu Hagar. Piesa asta este cam fadă, o uşoară înşiruire de clişee consacrate, dar având în vedere restul materialului, trec cu vederea momentul.
„Turnin’ Left” revine-n forţă, chitara zgârie, Satriani e meseriaş, ce-i al lui e al lui, totuşi este o trupă de vulpoi bătrâni, profesionişti desăvârşiţi şi cu lecţiile făcute, abordarea Heavy le vine ca o mănuşă şi ştiu exact ce înseamnă Rock şi ce-l face…coios!
„Future In The Past” începe acustic, are groove sănătos, creşte frumos, mi-a amintit puţin de cel mai genial moment Pearl Jam, albumul „Ten”, de energia aceea hipnotizantă pe care puţini reuşesc să o transpună în sterilitatea studioului. Un final de disc plăcut, un album cu 10 piese din 11 de nota 10. Punct ochit, punct lovit, cum se spune.

M-am apropiat puţin temător de acest material, ba, chiar l-am evitat cu suspiciune câteva zile, dar nu-s motive de îngrijorare: dacă duceaţi dorul unui disc Van Halen cu nerv, dar şi cu armonii, cu riff-uri şi cu solo-uri meseriaşe, cu toate fazele care fac din Rock ceea ce este, nu mai căutaţi, acesta este discul! Asta şi în contextul în care „Van Halen III” din 1998 cu fostul solist Extreme, Gary Cherone a fost o dezamăgire şi ultimul album – cu care actualul Chickenfoot se şi înrudeşte într-o oarecare măsură – a fost „Balance” din 1995. Problemele grave pe care le înfruntă Eddie Van Halen cu alcoolul, au pus pe tuşă şi ultimul turneu Van Halen de anul trecut cu toate că revenirea lui David Lee Roth în formaţie a fost pe placul fanilor şi trupa părea să revină la forma şi faima veche… Dacă Guns’N’Roses a dezamăgiţi mulţi fani, Chikenfood dovedeşte că se poate face Hard Rock de calitate şi în 2009.
Nu este o muzică trendy, din potrivă, nu are nicio legătură cu mai nimic de pe piaţa şi scena actuală, dar este reconfortant să asculţi ceva făcut din suflet, cu lejeritate şi 100% profesionist. Rock-ul sănătos nu moare niciodată.

Site oficial
Pagină MySpace

Limp Bizkit, Queensryche and Saga live – Bucureşti 28.06.09.

Posted on by — 4 Comments ↓

„Ladies and Gentlemen, introducing, the chocolate starfish, and the hot-dog flavored water, Bring it on!”

2009 Jun 28 Concert 01 Read more Limp Bizkit, Queensryche and Saga live – Bucureşti 28.06.09. ›

VoiVod – Infini (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Despre VoiVod nu prea se vorbeşte. Sunt formaţii care devin „cult”, mai ales alţi artişti adesea se referă la ei, influenţează prin creaţia lor una sau mai multe generaţii de muziceni, dar succesul (major) în cazul lor nu vine niciodată. VoiVod nu ştiu câte milioane au vândut din cele 12 albume lansate începând cu 1984, dar cu siguranţă nu prea multe.
La turnura dintre anii ’80 şi anii ’90 am făcut o trecere destul de abruptă de la chestiile Heavy gen Priest sau Motorhead la Kreator, Overkill şi apoi la Ministry, Nine Inch Nails. Punte între aceste abordări a oferit-o trupa canadiană şi genialul album „Nothingface” din 1989. Copil fiind, m-a marcat Kraftwerk cu „The Man-Machine” în 1978 apoi în adolescenţă acest „Nothingface”. Despre răceală, dezumanizare, o lume tehnologizată în care omul devine tot mai infim în faţa maşinilor pe care tocmai el le-a creat, nu cred că există album mai reprezentativ. Textele lor suprarealiste m-au bântuit multă vreme:

„Lapse of time
Synchro freeze
Loop rewind
Forward speed”

mi-a sunat în cap ca un ecou ani de zile, ca şi:

„Sleeping sky
Winding walk
Breezing by
Ravaged rock”

sau ţipătul „Go!” din:

„I did, I didn’t know
I think, I should go, go!
Bio-atrophy
Doxite double-wind
Forgetful retry
Aphasic clouded cult
Synaptic planet pulse
Lost engram”

m-a bântuit ca un avertisment de câte ori simţeam că pierd direcţia…

Cele 44 de minute sunt o capodoperă fără fisură al Rockului Modern. Strecurată între 8 piese proprii, cover-ul Pink Floyd, „Astronomy Domine” este un exemplu cum să prelucrezi o piesă fără să o modifici, dar prin interpretare să o integrez într-un concept personal.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=3hhP9ZGHTEQ]

Chitaristul Denis D’Amour (Piggy) şi bateristul Michel Langevin (Away) au constituit nucleul de bază şi constant al formaţiei. Vocalul Denis Bélanger (Snake) lipseşte de pe 2 albume (Negatron -1995 şi Phobos – 1997) în perioada 1994-2001 fiind înlocuit de basist/vocalul Eric Forrest (E-Force) iar la bas fondatorul Jean-Yves Thériault (Blacky) a fost înlocuit în 1992 de Pierre St. Jean, apoi de amintitul E-Force ca-n final, din 2002 să li se alăture Jason Newstead (alias Jasonic, ex-Flotsam And Jetsam şi – evident – Metallica).
Moartea chitaristului Denis D’Amour pe 26 august 2005 în timpul imprimărilor albumului „Katorz” probabil a pecetluit şi viitorul formaţiei.
„Infini” este anunţat ca un ultim material semnat VoiVod şi au existat multe zvonuri legat de producţia lui începând din 2007. Iniţial au fost chemaţi toţi foştii membrii al formaţiei şi a fost implicat şi chitaristul Dan Mongrain din trupa Martyr care s-a alăturat formaţiei pentru apariţiile live.
În final – conform declaraţiilor oficiale – „Infini” conţine numai chitarele imprimate de Piggy premergător decesului său, materiale pe care le-a lăsat în laptopul său cu instrucţiuni precise de folosinţă. Nu este chiar simplu să construieşti un disc în jurul chitarei, dar în final Snake, Away şi Jasonic s-au descurcat de minune (şi de data aceasta).

Cele 13 piese au toate caracteristicele de marcă VoiVod şi sunt un mod demn de a ne lua rămas bun de la Piggy. Este un album colorat, pulsant şi…viu.

Voivod_Infini

„God Phones” este o piesă tehnică în maniera tradiţională a formaţiei, o abordare directă, vocea lui Snake aminteşte de Lemmy şi pe la mijlocul piesei („came to rock’n’roll, came to steal your soul”) este un pasaj chiar foarte Motorhead. Refrenul aminteşte de ruperile accentuate de pe „Nothingface”.
„From the Cave” începe în aceeaşi manieră Metal/Rock’N’Roll cu micile floricele ritmice şi amprenta inconfundabilă a chitarei lui Piggy. Vocea lui Snake rămâne în aceeaşi zonă gravă şi uşor răguşită: „take it as it comes…”
„Earthache” începe mai tăios, într-un tempo impunător de marş, tema vocală mi-a amintit piesa „Five to One” (The Doors) ca la răsturnarea cu: „blah blah blah that’s all you say” să se transforme totul în schizofrenie fluidă. Basul bâzâie murdar, aşa cum îmi place.
„Global Warning” pleacă de la un riff pur Piggy, reţeta ritmică aminteşte de cele mai bune momente ale trupei, schimbările sunt coerente, cursive, tehnicitatea nu joacă-n defavoarea creativităţii, VoiVod niciodată nu au făcut-o de paradă ci mereu cu sens.
„A Room With A V.U.” începe misterios, alunecă ca o umbră, sunetele plutesc şi rămân agăţate în jur. Este o piesă mai lentă, îţi lasă spaţiu să: „not thinking of anything” ca apoi să vină vocile şi să polueze în „zgomotul” furnizat într-un crescendo aproape insesizabil ajungând la apogeul unei stări de ameţeală.
„Destroy After Reading” are nerv şi tensiune din prima secundă, este o temă apăsată, Snake vorbeşte pe un ton grav şi ameninţător, ridică vocea şi piesa alunecă într-un vârtej care inevitabil ne aruncă înapoi la „Nothingface”.
„Treasure Chase” este puţin mai rapidă, formula schimbărilor, răsturnărilor funcţionează ireproşabil, duelul de la mijlocul piesei între chitara solo şi restul instrumentelor este extrem de inspirată şi interesantă. Snake este mai reţinut: „the treasure I found in your eyes…”
„Krap Radio” mai apasă uşor pe acceleraţie. „One word says it all” – VoiVod furnizează cu aceeaşi prospeţime şi ingeniozitate o muzică deosebită, greu de digerat pentru cei obişnuiţi exclusiv cu pseudo-anthem-urile de o vară difuzate de radiouri şi televiziuni.
„In Orbit” ne aruncă-n spaţiu să privim în jos golul din locuinţele de beton în care trăim şi murim îngropaţi. Piesa este evident întunecată, lentă şi sugestiv anevoioasă pe alocuri.
„Deathproof” readuce puţin izul acela de Rock’N’Roll de la începutul discului, dar are tot arsenalul de găselniţe VoiVod de la riffurile simple, sacadate până la un mic solo de bas „aruncat” cu lejeritate de Jasonic.
„Pyramidome” are calităţile unui imn Metal fără să sune pre-fabricat sau contrafăcut, vocea sună de parcă Lemmy ar interpreta să zicem „Missing Sequences”-ul de pe Nothingface. Alternanţa temei apăsate şi mai lente cu intervenţiile energice creează tensiunea şi dinamismul atât de caracteristic trupei.
Tema din „Morpheus” este iar o „chestie” care se lipeşte de creierul omului şi rămâne acolo ca un ghimpe, Snake spune că „nu este un vis urât”, dar simţi cum îţi pierzi minţile treptat, că uneori realitatea se poate dovedii mai urâtă decât coşmarul. Despărţirile sunt dureroase tocmai prin prisma fricii de singurătate.
„Volcano” închide materialul într-un ritm alert, este cea mai rapidă piesă a discului, uşoara paralelă Motorhead nu o pot evita nici aici şi asta, cum spuneam, vine şi prin tonul mai jos şi uşor răguşit al vocii lui Snake. Piesa are la final inserţii zgomotoase, o pauză de peste un minut şi încă o doză de sunete incerte. Dacă laş materialul pe repeat „Volcano” şi „God Phones” se leagă cursiv, discul este rotund. Perfect.

Tare n-aş vrea să fie adevărat că am toată discografia VoiVod. Mai vreau… Detest despărţirile.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8bO_DtSwlB0&feature=related]