CYBERMENTAL: festivalul de unde pleacă glonţul

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_lZmbSb8MyY&feature=player_embedded]

Şi un alt interviu….

„Mr. Pan[k]sament, fostul vocalist al trupei Punk Pansament, va cânta în premieră melodii dintr-un nou proiect solo, în cadrul festivalului Cybermental – care va începe pe 30 septembrie.

[bandcamp album=3815964024 size=venti bgcol=FFFFFF linkcol=af232d]

Festivalul internaţional de muzica si cultura electro-industrial Cybermental 4 va avea loc între 30 septembrie şi 2 octombrie, evenimentul fiind organizat de casa de discuri AKM. Festivalul va fi găzduit de două cluburi bucureştene: de Suburbia pe 30 septembrie şi de Silver Church pe 1 si 2 octombrie. Vor fi invitate trupe autohtone, dar şi formaţii din Germania şi Elevetia. Printre acestea se numără formaţiile Kiew, Somna, Cycler, Roger Rotor, Brazda lui Novac si 13th Monkey.

Pe 1 octombrie, fostul solist al trupelor Punk Pansament şi Nation’s Slum va cânta în premieră piese de pe albumul „One Bullet Revolution”, care urmează să fie lansat în această toamna. „Albumul este rezultatul muncii din ultimii ani, fiind primul meu material solo. Este extrem de diversificat si colorat, conţine piese diferite, dar toate aduse în zona Post-Punk, industrial şi experimental. E continuarea firească, evoluţia, de la Pansament la Nation’s Slum şi la ce si cine sunt acum”, a declarat Mr. Pan[k]sament în exclusivitate pentru B24fun.ro.

One_Bullet_Revolution_FRONT

Recent, muzicianul a lansat video-clipul piesei One Bullet (Resolution). Piesa combină două concepte diferite: “arta ca glonţ”, ca armă eficienta, şi “revoluţia chirugicală – un singur foc de arma poate schimba cursul istoriei”, explica Mr. Pan[k]sament. Clipul include imagini cu politcieni români, dar şi cu revoluţia din ’89. „Sunt 20 de ani de când s-a lansat formaţia Pansament şi 20 de ani de la revoluţie. Lucrurile au sens, se închide un cerc”, mai spune Mr. Pan[k]sament (aka Attila Blaga).”

(Victor Popescu , 24 FUN )

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

IAMX – concert la Fratelli şi noul album: Kingdom Of Welcome Addiction

Dacă numele trupei IAMX (I Am X) nu vă spune nimic, numele lui Chris Corner, cel aflat în spatele acestui proiect a fost strâns legată de formaţia Sneaker Pimps până în 2003.
Concertul va avea loc joi, 1 octombrie, la Fratelli Studios (Bucureşti, Strada Glodeni 1-3) şi face parte din turneul de promovare al noului album „Kingdom of Welcome Addiction” lansat pe 19 mai 2009. În deschiderea spectacolului va presta DJ Marika, preţul uni bilet fiind 50 RON, evenimentul este planificat pentru ora 21.

Sneaker Pimps au spart în 1996 cu albumul de debut „Becoming X” şi cu single-urile „6 Underground” şi „Spin Spin Sugar”. Oscilând interesant în zona Trip-Hop colorată cu elemente Dub şi Downtempo, muzica lor Electronică a câştigat teren foarte repede. În 1998 este lansat un disc remix „Becoming Remixed”. Din trupă pleacă solista Kelli Dayton şi microfonul este preluat de Chris Corner şi 1999 aduce în această formulă albumul numărul doi: „Splinter”. Sunetul mai întunecat, textele mai obscure şi vădita orientare spre zona Dark, a speriat o parte din public şi chiar dacă albumul n-a mai avut vânzările fabuloase ale precedentelor materiale, este un disc de calitate. „Bloodsport” apare in ianuarie 2002, continuă linia discului anterior, poate cu ceva mai multă infuzie de Electro, dar tot într-o zonă destul de Dark. Sneaker Pimps 4 n-a mai apărut niciodată, majoritatea pieselor au fost folosite de Chris pentru primul album al noului său proiect IAMX: „Kiss + Swallow” lansat în 2004.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OJSYzBqA9RA]

IAMX se situează în zona Electro cu accente vii de Glam/Goth şi un sunet Retro cu rădăcini în New Wave-ul anilor ’80 şi în aşa numitul Synth Rock. Cum spune Chris, este un alter-ego al său. Imaginaţi-vă un Placebo fără chitare (şi coi) trecut pe sintetizatoare sau un Kajagoogoo machiat extrem şi interpretând piese Joy Division. Asta ca idee, nu că ar fi rău ce se întâmplă în IAMX.
„Kiss + Swallow” reprezintă o ruptură radicală faţă de Sneaker Pimps. Muzica devină foarte electronică şi sintetică, ritmurile mecanice şi tot sound-ul ne trimit înapoi undeva în discotecile anilor ’80, epoca Post-Punk şi începuturile New Wave-ului, machiajele stridente cu rădăcini Glam, preluate de mişcarea Goth şi răspândită şi sub eticheta „Gruffi”, să zicem bunica lu’ Emo. 😆
Discul este destul de colorat, piesele mai ritmate sunt intercalate cu piese lente, mai întunecate, orchestraţii minimaliste şi experimente sonore bizare. Un disc avangardist dintr-o abordare Retro, un experiment interesant.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6e4GQFnKiDw]

În 2006 apare „The Alternative” care păstrează linia precedentului material, interesant este faptul că varianta originală lansată în Germania şi Elveţia a fost aproape complet remixată pentru ediţia din Anglia şi America. De notat este şi aportul vocii lui Janine Gezang.

IAMX_cover

Şi am ajuns la „Kingdom of Welcome Addiction”.
Noul material aduce un sunet mai proaspăt, mai la zi, chiar dacă elementele de bază rămân în aceeaşi zonă Electro/Goth.
„Nature Of Inviting” deschide discul cu un bas puternic, un sound mai modern de sintetizatoare, toba sună amplu, dar uşor mecanic, chitara este filtrată ca şi vocea pe anumite pasaje. Piesa are forţă, surprinde prin abordarea mai modernă, soundul mai rafinat.
„Kingdom Of Welcome Addiction” pleacă de la o temă de pian, creşte, oscilează, are puls şi atmosferă, alternează momentele mai soft cu pasajele ample, susţinute de coruri şi covoare suprapuse de sintetizatoare. Plăcut valsul temelor şi stărilor diferite, chiar dacă Chris Corner niciodată nu a părut împăcat cu sarcina de frontman şi voce principală, timbrul său convinge mai ales prin vibraţie şi sinceritate.
„Tear Garden” revine cu un ritm mai alert, sunetul modern este combinat cu o temă cu uşor iz Parizian, sunete obscure colorează demersul sprijinindu-se pe pian şi pe vocea uşor tristă, reţinută a lui Chris Corner. Atmosfera rămâne apăsată, elementele Dark sunt interesant îmbinate cu o orchestraţie uşor bizară şi un sunet modern, viu.
„My Secret Friend” (feat. Imogen Heap) rămâne în aceeaşi zonă misterioasă, chiar dacă toba aduce un suport mai pregnant, sunetele stranii şi vocea „plutitoare” menţin atmosfera întunecată. Mi-am amintit de o altă trupă care experimentează într-o zonă apropiată, The Knife şi atmosfera chiar dacă poartă o manta de altă coloratură, este apropiată şi de fazele Dark al Sneaker Pimps-ului.
„An I For An I” vine cu o altă temă minimalistă şi colorată de sintetizatoarele distorsionate şi de intervenţii zgomotoase ale chitarei. Tot strict ilustrativ i-aş amintii pe Massive Attack, aici au ceva din pulsul acestora, energia explozivă pe care reuşesc să o transpună. Momentele mai aerisite contrastează perfect cu ieşirile zgomotoase, sunetele bizare, zgârie, au nerv.
„I Am Terrified” aduce puţin calm cu o nouă temă furnizată de pian. Vocea este din nou mai reţinută, abordarea mai sensibilă. Este o baladă mai aerisită, în ciuda uşorului iz de clişeu, este plăcută, are vibraţie şi gravitate. Sunetele curg, lasă loc de meditaţie.
„Think Of England” are mai multă energie, este o piesă Rock ambalată Electro, chiar dacă nu are incisivitatea unor Placebo, are abordarea aceea de anthem, are dinamism, sintetizatoare bâzâie cu forţă, ritmul este săltăreţ.
„The Stupid, The Proud” este un moment liric însoţit de o chitară acustică şi piperată de sintetizatorul ambiental şi de pian. Mixtura elementelor Trip-Hop cu abordarea New Wave este din nou interesantă.
„You Can Be Happy” mi-a amintit de The Cure. Cu excepţia vocii lui Chris Corner compoziţia ne duce undeva în aceea lume stranie, îmbibată cu sunete misterioase, susţinută de basul pulsant şi de toba monotonă cu nuanţe mecanice. Încă o piesă de atmosferă şi cu amprentă Goth de anii ’80, o incursiune reuşită în bizar.
„The Great Shipwreck Of Life” păstrează umbra anilor ’80, este un menaj între New Wave şi Goth tradiţional într-o manieră minimalistă, adoptată ritmului de dans şi distorsionată de sintetizatoare şi filtre.
„Running” închide materialul într-o atmosferă mai aşezată, aduce o neaşteptată rază de speranţă, este o compoziţie mai luminoasă care pune punctul elegant şi plăcut la finalul unui material destul de tulburător, întunecat şi plin de contorsiuni.
Cu siguranţă cu acest disc IAMX fac un mare pas înainte în cariera lor şi succesul este din nou aproape de Chris Corner şi asta fără să fi făcut compromisuri majore sau să se fi îndepărtat din zona întunecată al Goth-ului.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=XR66_6gXfdE]

IAMX Site oficial

IAMX MySpace

Doi în unu – import Canada

Dacă VoiVod au marcat lumea muzicală prin combinaţia elementelor Metal din zona Thrash cu un sunet mecanic şi infuzie de Psihedelic şi progresiv, Fear Factory au venit din zona Death Metal-ului şi treptat s-au apropiat de Industrial şi Electro, muzica lor influenţând în mod determinant evoluţia multor formaţii.

Vin veşti contradictorii din tabăra veteranilor Fear Factory. Trupa care şi-a suspendat activitatea în 2006, acum se află într-un proces de reorganizare. Chitaristul Dino Cazares şi vocalul Burton C. Bell lucrează la un nou album, planificat a fi lansat la începutul anului 2010. De partea cealaltă a baricadei se află Christian Olde Wolbers şi bateristul Raymond Herrera – ambii membrii co-fondatori al formaţiei – au depus o plângere penală contra foştilor colegi pentru folosirea abuzivă a numelui Fear Factory şi Dino Cazares şi Burton C. Bell au fost nevoiţi să contramandeze toate concertele contractate pe anul în curs. Momentan ei lucrează cu basistul Byron Stroud şi bateristul Gene Hoglan la terminarea albumului şi speră soluţionarea conflictului cu foştii colegi.

În paralel, Dino Cazares a lansat alături de formaţia sa DIVINE HERESY, albumul cu numărul doi: „Bringer of Plagues” şi Burton C. Bell s-a alăturat proiectului CITY OF FIRE şi au lansat albumul auto-intitulat.
Despre importanţa formaţiei Fear Factory nu cred că este nevoie să mai vorbim. „Soul of a New Machine” din 1992 a fost piatră de hotar în evoluţia Metal-ului modern, un şir lung de artişti au fost influenţaţi de noua abordare de la Korn, Coal Chamber, Limp Bizkit, Slipknot până la Machine Head, Disturbed, Static-X, Chimaria sau Spineshank.

Divine_Heresy_-_Bringer_Of_Plagues

Chiar dacă solistul Tommy Vext de pe albumul de debut „Bleed the Filth” din 2007 a fost concediat în urma unei altercaţii din timpul unui concert, stilul grupului n-a suferit nicio schimbare, noul sosit Travis Neal fiind la fel de incisiv ca predecesorul său, ba, chiar are calităţi vocale mai extinse, stilul său seamănă perfect cu cel al lui Phill Anselmo, timbrul său pe pasajele grave are acelaşi şmirghel iar la abordările melodioase aminteşte de… Burton C. Bell.
„Bringer of Plagues” a fost lansat pe 28 iulie 2009 şi conţine 12 piese proaspete în aceeaşi manieră incisivă, un Metal modern, proaspăt şi flexibil, dar cu rădăcini solide în Metal-ul brutal şi tradiţional.
„Facebreaker” îţi rupe faţa cu un intro de Death Metal/Grindcore, riff-urile sfâşie, apoi vocea trece rapid din nota lui Anselmo la Burton C. Bell şi înapoi la urletele brutale. Toba macină infernal, ritmul este turat la maxim şi ruperile, schimbările, nu fac decât să accentueze şi să coloreze piesa.
„The Battle of J. Casey” menţine ritmul alert, este un amestec de elemente Grindcore cu abordarea cea mai brutală marca Pantera. Vocea lui Travis Neal rupe iar bateristul Tim “The Missile” Yeung (trecut şi prin Hate Eternal, All That Remains, Vital Remains şi Nile) este aproape inuman şi incredibil.
„Undivine Prophecies” este un scurt intro tensionat ca „Bringer of Plagues” să explodeze cu putere în boxe, ritmurile alternează cu rapiditate, strofele rămân în zona extrem de brutală iar refrenul ne aduce în zona marca Fear Factory. Combinaţie dinamică, aproape ucigaşă.
„Redefine” macină cu aceeaşi intensitate, refrenul însă este melodic, aerisit, familiar fanilor Fear Factory, te rupe din uraganul zgomotos şi-ţi permite să-ţi tragi sufletul.
„Anarchaos” începe într-un ton grav, apăsat, ritmul scade puţin, dar nici vorbă de lejeritate, Divine Heresy rămân exclusiv în zona brutală, dar arată că nu doar viteza îi face extremi şi ştiu să pună presiune şi altfel. Refrenul este incisiv, un bridge mai lent şi apăsat schimbă uşor tonul, chiar dacă toba menţine ritmul iar un mic pasaj psihedelic colorează în mod plăcut compoziţia.
„Monolithic Doomsday Devices” începe cu vocea filtrată, apoi tobele apocaliptice preiau prim-planul, alternanţa momentelor extrem de rapide şi ale celor mai lente şi apăsate dă un balans incisiv compoziţiei.
„Letter to Mother” sună în manieră mai tradiţională, este o temă Speed tunată şi implementată în abordare mult mai brutală, sună incisiv şi proaspăt, asta şi datorită vocii puternice, dar capabile şi de melodicitate al lui Travis Neal şi al construcţiilor ritmice extrem de precise şi ingenioase.
„Enemy Kill” readuce puţin aerul Pantera într-un ton foarte brutal, refrenul mai armonios contrastează în mod pozitiv cu măcelul din strofe, face ca muzica să fie mai acceptabilă şi pentru ascultătorii obişnuiţi cu Metal-ul diluat şi împins de mass-media.
„Darkness Embedded” surprinde cu intro-ul acustic, vocea curată şi melodia adusă de Travis Neal, riff-ul intră hotărât, dar piesa rămâne într-o zonă Heavy, este o baladă Power, dar Power pe bune! 😆 Interesant intermezzo.
„The End Begins” aduce secvenţe de sintetizatoare bine amestecate cu brutalitatea chitarei şi avem încă o piesă cu notă Pantera, mai lentă decât majoritatea pieselor de pe album, dar cu nimic mai uşoară.
„Forever the Failure” este bonus-ul pentru ediţia Japoneză, o piesă brutală, neiertătoare, tot cu urme evidente de Pantera, dar aceste asemănări, înrudiri cu Regii Texani nu deranjează, mie chiar mi-au făcut plăcere.

Divine Heresy au furnizat un disc brutal, dar foarte bine făcut, un produs de calitate: Metal la maxim!

front_1front_2

Cu totul alta este abordarea de pe „City of Fire”, noul proiect al lui Burton C. Bell unde îi are colegi pe: Byron Stroud (Zimmer’s Hole, Fear Factory, Strapping Young Lad) la bas, Ian White – voce/chitară, Terry “Sho” Murray (Shocore) – chitară şi Bob Wagner (Shocore, Econoline Crush) – tobe.
Albumul auto-intitulat şi lansat pe 15 august 2009 este un omagiu/tribut adus oraşului Vancouver.
Muzica este extrem de colorată, se amestecă şi se succed abordări şi stiluri diferite de la Metal brutal la Post-Punk, Alternativ, Industrial şi tot felul de experimente sonore.
„Carve Your Name” începe în manieră tradiţională, un Metal incisiv şi-n forţă cu rezonanţe Thrash şi Groove, sunetul este gras şi modern, un amestec gustos între VoiVod, Fear Factory şi Strapping Young Lad, o combinaţie din care rezultă ceva nou şi proaspăt, destul de schizofrenic, dar pulsant, viu.
„Gravity” introduce o atmosferă apăsată, ritmul este mai lent, compoziţia are o notă Alternativă, uşor Post-Grunge, dacă n-ar fi vocea lui Burton C. Bell atât de marcantă şi inconfundabilă, ar amintii poate de Tool şi experienţele lor uneori bizare, piesa are apăsare, gravitează. 🙂
„Rising” combină în mod plăcut elemente Grunge cu sonoritatea Blues şi infuzia de Metal, doar stric ilustrativ aş aminti de Down, dar aici este altceva, muzica se leagă altfel, accentul cade pe atmosfera creată şi trupa reuşeşte să arunce-n „joc” elemente diferite pentru a atinge scopul şi o fac foarte bine.
„A Memory” rămâne cam în zona piesei anterioare, riff-uri Metal se amestecă fluid cu melodii armonioase, deschise, pasaje lente, liniştite sunt urmate de momente mai în forţă, mai energice, totul curge în mod natural şi firesc, sună plăcut şi proaspăt.
„Spirit Guide” este un Heavy Metal tradiţional într-un ambalaj modern, atmosfera a la Black Sabbath este strămutată într-un viitor SciFi grav şi rece, undeva la limita dintre VoiVod şi Fear Factory. Un experiment interesant şi intens.
„Coitus Interuptus” amestecă abordarea Hardcore şi Post-Punk cu sunetul uşor Industrializat şi cu abordarea vocală tipică lui Burton C. Bell din Fear Factory, momentele dominate de riff-uri sunt urmate de pasaje mai bizare şi de avangardă. Este admirabilă pofta de a cânta şi de a nu ţine cont de nici un fel de limitări stilistice al formaţiei.
„Hanya” readuce în prim-plan chitara, riff-ul tăios, Metal-ul cu amprenta S.F. a la Fear Factory, dar şi VoiVod. Tonurile sunt sumbre, schimbările de ritm şi atmosferă cresc tensiunea, măresc nota de mister.
„Emerald” este un „cântecel” acustic, un moment de calm şi meditare, simplitatea are un farmec anume, pauza este bine venită şi aduce o briză de prospeţime.
„Hollow Land” revine în forţă, este o piesă în notă Fear Factory ambalată într-o atmosferă Post-Punk şi Post-Industrial, cu schimbări de ton şi răsturnări ritmice şi armonice. Este încă o perlă pe un album colorat şi avangardist.
„Dark Tides” ne aruncă în obscuritate, o lume a umbrelor construită din şoapte şi sunete, din zgomote şi incertitudini, este o compoziţi îmbibată cu mister şi gravitate.
„Rain” închide materialul într-o atmosferă mai puţin încărcată, mi-a amintit involuntar de Temple of the Dog, are ceva din acel amestec mistic de Blues şi Grunge, aproape că simţi ploaia şi prin ea eliberarea.

O surpriză foarte plăcută acest City Of Fire, sper să nu se oprească la acest material.

album_art

Fear – The Record

Am mai tot ascultat discuri noi, dar cumva nu m-a prins nimic. De la o vârstă în colo, de la un moment dat, am observat asta, oamenii revin la chestiile care le plac, la „valorile tradiţionale”, la un fel de nostalgia primelor iubiri.
Am îmbătrânit – chiar dacă nu prea simt şi nu arăt asta – şi sunt primul care admit că nu mai sunt rebelu’ de la 16 ani cu toate că nu o dată mă mai arunc în tot felul de chestii cu capul înainte… 🙂

Trupa lui Lee Ving (voce, chitară) activează din 1977, a fost înfiinţată în Los Angelesul însorit de Ving – unicul membru permanent – şi basistul Derf Scratch. Cu Burt Good la chitară şi Johnny Backbeat la tobe ca o primă formulă, în acelaşi an imprimă primul lor single – şi unul din cele mai mari succese ale formaţiei – „I Love Living in the City”. Imediat după lansarea discului pleacă Good şi Backbeat şi începe lungul şir de du-te, vin-o din cadrul trupei.

FEAR The Record

Track list

Let’s Have a War – 2:20
Beef Boloney – 1:47
Camarillo – 1:09
I Don’t Care About You – 1:50
New York’s Alright If You Like Saxophones – 2:08
Gimme Some Action – 1:00
Foreign Policy – 2:14
We Destroy the Family – 1:54
I Love Livin’ in the City – 2:05
Disconnected – 2:07
We Got to Get Out of This Place – 2:38
Fresh Flesh – 1:44
Getting the Brush – 2:32
No More Nothing – 1:31

(Fuck Christmas – 0.45)

Albumul de debut, „The Record”, este imprimat în decembrie 1981 şi lansat anul următor de cunoscuta casă de discuri Slash. Materialul original conţine 14 piese cu o durată totală de 27.44 minute! Ulterior, la re-editarea pe format digital, la disc a mai fost adăugat o piesă, single-ul „Fuck Christmas”. Vă şoptesc un mic secret: din colecţia de peste 1000 de viniluri pe care am avut-o la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90, „The Record” este unul din puţine discuri pe care le-am păstrat cu sfinţenie până în ziua de azi. 🙂

Discul a fost imprimat în formula Lee Ving (voce, chitară, bas), Philo Cramer (chitară, voce), Derf Scratch (bas, saxofon, voce) şi  Spit Stix (tobe).

„Let’s Have A War” deschide materialul în manieră Post Punk/Hardcore, vocea puternică şi totodată melodică a lui Lee Ving pe lângă piesele foarte scurte şi energice fiind marca clară a trupei. „Beef Boloney” începe ca un Blues autentic ca să se transforme într-un imn Punk energic, durează doar 1 minut şi 47 de secunde ca să înceapă brusc „Camarillo”, un Hardcore de 1 minut şi 9 secunde.
„I Don’t Care About You” este un imn devenit celebru şi preluat de multe formaţii, un nume de marcă fiind Guns’N’Roses. Urmează demenţa de 2 minute şi 8 secunde „New York’s Alright If You Like Saxophones” unde Hardcorul este colorat genial de saxofonul lui Derf Scratch.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_Q_odSgDQeE]

„Gimme Some Action” este încă o răbufnire furioasă, „Foreign Policy” este colorată de acorduri schizofrenice, „We Destroy the Family” are o ritmică premergătoare Grindcore-ului. Imnul „I Love Living in the City” este o perlă perfectă de Punk/Hardcore.

“My house smells just like a zoo
It’s chock full of shit and puke
Cockroaches on the walls
Grass growing on my balls
oh well I’m so clean cut
and I just want to fuck some slut

I love living in the city
I love living in the city

I’ve spent my whole life in the city
where junk is king and the air smells shity
people puking everywhere
piles of blood, scabs, and hair
bodies wasted and disease
young people dieing on the streets
but the suburban scumbags they don’t care
they just get fat and dry they’re hair

I love living in the city
I love living in the city”

“Disconnected” amestecă Hardcore-ul cu demenţa pură, „We Got to Get Out of This Place” este o prelucrare savuroasă a celebrei piese Animals, „Fresh Flesh” este Hardcore curat şi gălăgios cu un solo de chitară contorsionat, „Getting the Brush” aduce un experiment psihedelic în Punk, e ca şi cum ai exprima în sunete filmul „Naked Lunch”… 😆 „No More Nothings” este încă o intervenţie Punk sănătoasă şi-n tonul cald Californian. „Fuck Christmas” este piesa pe care nu o să o auziţi niciodată în decembrie la radio… Nu înţeleg de ce?! 😆

„Don’t despair,
Just because it’s Christmas.
Children, they’re
All so gay at Christmas.

All the children on the street
Hope they get something good to eat.

But for me it’s not so great.

Fuck Christmas!” 😆

Fear chiar dacă sunt activi şi în prezent, n-au fost foarte productivi în ceea ce priveşte albumele. „More Beer” apare în 1985, dar trebuie să admit, este doar o copie mult mai puţin reuşită a primului album şi fără sclipiri de geniu. Materialul a fost făcut în 2 zile… 😆 În 1991 apare materialul imprimat live „Live… For the Record” care încearcă să redea energia degajată pe scenă de formaţie. „Another Beer with Fear” este scos în 1995 şi nu face decât să păstreze tradiţia şi şablonul consacrat iar ultimul material scos, „American Beer” a fost lansat în 2000, e un disc corect, poate cel mai reuşit material după primul, dar şi acesta fără sclipirea aceluia.

Din picanterii, merită amintit faptul că în perioada 1982-1985 basistul Red Hot Chili Peppers, Flea a făcut parte din grup, basul Fender Precision folosit de Derf Scratch la imprimarea discului a fost cumpărat de Mike Watt din trupa The Minutemen şi folosit la imprimarea discului “What Makes a Man Start Fires?”.

Materialul a influenţat în mod major scena Post-Punk, Hardcore şi Crossover. Multe formaţii au prelucrat piesele lor şi, şi mai multe au copiat stilul şi abordarea.
Astfel, în 1985 iese pe piaţă un alt material genial, „Speak English or Die” al formaţiei Stormtroopers of Death (S.O.D.), proiectul lui Ian Scott (chitară) şi Charlie Benante (tobe) din Anthrax, având-ui alături pe Dan Lilker (Nuclear Assault, Brutal Truth, Anthrax, The Ravenous) – la bas şi pe vocalul Billy Milano, o clonă evidentă a lui Lee Ving. Cum spuneam, un disc genial, dar care fără „The Record” probabil nici n-ar fi existat…

I love… Lee Ving in the City!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=O1LcTxErOdY&feature=related]

Cage the Elephant

Original purtând titulatura de Perfect Confusion, gaşca americană din Bowling Green, Kentucky a debutat anul trecut cu materialul autointitulat, de doar 37 de minute, un disc scurt pentru era digitală, dar în cazul lor, un material foarte viu şi plin de culoare.
Cage the Elephant jonglează cu nonşalanţă între originile de Blues/Souther/Stoner Rock şi infuziunile de Rock Alternativ, Funk şi Punk. Inevitabil ne mai duc cu gândul la Red Hot Chili Peppers, dar şi la The Stooges sau Iggy Pop.

cage-the-elephant-400

„In One Ear” deschide materialul în nota amintitului Iggy Pop ca vocea lui Matt Shultz şi abordarea Rap/Punk să ni-l amintească pe Anthony Kiedis. Sonorităţile de Blues şi Funk se amestecă fluent cu o atitudine Punk şi abordarea Alternativă, rezultatul final fiind un mix dinamic şi antrenant.
„James Brown” rămâne în aceeaşi zonă, parcă lasă ritmul cu o idee mai lent, pianul cu miros de praf prinde mai mult spaţiu, dă bine-n el cineva, coperta nu creditează pe nimeni cu pianul… 😆
„Ain’t No Rest For The Wicked” aminteşte de Kid Rock, este şi unul din single-urile menite să-mpingă trupa cât mai sus în Billboard. Nu reinventează nici ei whiskey-ul ieftin, nici Rap Metal-ul cu infuzie de Southern, dar au degajarea şi lejeritatea tipic americană şi un strop de „sunshine” bine venit.
„Tiny Little Robots” readuce amestecul The Stooges/RHCP, este un Punk cu puls de Funk, dinamic şi nevrotic, are un balans fain, puţin zgomot de garaj, atât să-l facă Alternativ şi „up to date”, un pasaj lent şi Psihedelic fără să fie şi foarte solicitant, cumva pe tot discul simt că băieţii vor succesul şi se străduiesc să îşi facă marfa consumabilă pentru un public cât mai larg, dar o fac într-un mod plăcut, nu cu insistentă enervantă.
„Lotus” relevă latura mai Funky, cu un refren uşor îmbibat în Blues, dar cu un mesaj solid, cum altfel sunt toate textele lor:

„A billion faces running round my head
All got opinions but the don’t mean shit
Keep droppin’ bombs untill the whole world’s dead
They said it’s all been done and it’s all been said
They’ll turn this message into a pop movement
A fasion statement, call it politics
You can’t mark my words they’ll put a spin on it
They say it’s all been done”

„Back Against The Wall” începe lent, nu, nu e o baladă, dar e un moment mai lejer, aerisit, piesa creşte exponenţial, apoi se aşează din nou între chitarele acustice, ciupite uşor printre care vocea ne călăuzeşte. Toţi ajungem din când în când cu spatele lipiţi de un perete, toţi ne ascundem sau am vrea să dispărem pentru câteva minute măcar.
„Drones In The Valley” are un bas pulsant pe care construiesc încă 2 minute 28 secunde de cocktail Punk/Funk, majoritatea pieselor au cu puţin peste 3 minute, nu forţează nici nota, nici răbdarea ascultătorului, oricare piesă poate fi single şi poate fi filmat, aruncat în gura MTV-ului… almighty.
„Judas” „transpiră” aceeaşi lejeritate, basul Funky şi chitara acustică se amestecă perfect: let the good times roll! Schimbările de ritm, salturile de la lent la momente mai săltăreţe şi chiar rapide cum este pasajul de final, sunt găsite şi implementate la fix.
„Back Stabbin’ Betty” începe într-o notă mai Blues/Southern/Stoner, parcă şi vezi fumul dintr-o cârciumă plină de feţe dubioase, simţi whiskey-ul cum te arde pe gât: să nu arunci gheaţa din pahar, indiferent că-i Jack sau votcă fiindcă nu se ştie pe cine nimereşti şi unde sfârşeşti azvârlit! 😆
„Soil To The Sun” mi-a amintit de Street Sweeper Social Club-ul lui Tom Morello, chiar dacă nu este atât de Rap şi poate nici chiar aşa Funky, dar are ceva din atitudinea şi abordarea lor, refrenul este foarte „Fight! Smash! Win!”. Sau piesa lu’ Morello s-a inspirat din Cage the Elephant?
„Free Love” este încă un Funk în viteză, o piesă dinamică, nu poţi să stai locului dacă o asculţi, are enregie debordantă, intervenţii zgomotoase şi un refren aproape tembel care inevitabil se înşurubează-n creier. Păcat că nimic nu e… moca. În nici un caz muzica, iubirea… berea sau orice altceva ce ne face plăcere.
„Cover Me Again” închide discul ca un cântec de leagăn, trage şi la propriu şi la figurat pătura moale peste un disc colorat, dinamic şi un debut promiţător al unei formaţii cu potenţial. Dacă pe discul următor reuşesc să-şi găsească identitatea, cristalizează ideile şi se setează pe o direcţie mai bine definită, au şanse mari să ajungă la succesul mult râvnit şi noi vom avea şansa să ascultăm o muzică proaspătă, energică şi numai bună de cluburi sau de văzut gaşca live.

V-am iertat de glume la îndemână gen: vreţi să vedeţi elefantul? 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=L64vVqx1yCk]

Site Oficial
Pagină MySpace

Mr. Pan[k]sament – A Hole Lot of Nothings (official promo)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fHq-soyNhSo]

[bandcamp album=3815964024  bgcol=080707 linkcol=e7f3fe size=grande3]

Pe 22 aprilie, acum aproape 4 luni, vă prezentam pentru prima oară noul meu proiect. Iniţial l-am botezat Hotriders On Ice, dar cum – dacă nu ne duce capul – timpul le rezolvă pe toate, lucrurile s-au modelat şi modificat pe parcurs şi în final am optat pentru un „brand” deja stabilit şi doar uşor reajustat  timpurilor, astfel am ajuns la Mr. Pan[k]sament. În ultima perioadă tot mai intens am fost întrebat ce s-a întâmplat cu fosta mea formaţie (Pansament) şi de ce nu facem ceva… Pentru mine e o poveste veche şi închisă. Este ca un divorţ, odată pronunţat – dacă eşti cât de cât normal la cap – laşi trecutul şi-ţi vezi de viaţă mai departe. Dar fiindcă multă lume mă identifică în continuare cu acel nume, ideea de al refolosii sub o formă nouă, mi-a surâs.
Pe de altă parte anul acesta se fac 20 de ani de la Revoluţie şi 20 de ani de când cu formaţia Pansament am avut primele succese, oarecum lucrurile se leagă, au o logică şi o continuitate şi aşa am ajuns şi la titlul discului – după mai multe discuţii on şi off-line cu Un Soricel: One Bullet Revolution.
Faptul de a lucra singur la un material muzical are avantaje şi dezavantaje. E bine că nu te cerţi cu nimeni, nu se îmbată bateristul, nu lipseşte de la repetiţie basistul sau nu-ţi fuge chitaristul cu o admiratoare la mare sau… peste mări şi ţări. 😆 Partea proastă e că tre’ să faci tu şi pe bateristul, şi pe basistul şi pe chitaristul, scrii, compui, butonezi singur în faţa clapelor, a tastaturii şi cu ochii rătăciţi în monitor nu te poţi baza decât pe tine, scrii scheme ritmice, cauţi soluţii armonice şi evident, treaba merge mult-mult mai încet.
În final am pus cap la cap 13 piese, în total aproape 70 de minute de muzică.
Ieri am făcut un mixaj preliminar şi un prim aranjament video pentru piesa bonus, variantă instrumentală a ultimei melodii de pe album „A Hole Lot of Nothings”. Este un Electro Blues nevrotic… 😆 I-am trimis negativul lui Un Soricel, a imprimat nişte chitare, le-a trimis înapoi, le-am tăiat, le-am aşezat şi mixat.  🙂

Am tracklist-ul final (şi coperta cu noul logo):

Mr. Pan[k]sament – One Bullet Revolution – 2009

01 – Achtung Maybe [Alarm part 1]
02 – One Bullet [Evolution]
03 – Bang Your Head
04 – Doare Doar Când Respir (It Only Hurts When I Breath)
05 – Emo Number Five [Bitches And Bruises]
06 – Vio-lent

[Part 1 – Slow Rape
Part 2 – Ambulance Song
Part 3 –  Damage Control]

07 – Pop Floor of Shame [Electro Sapiens]
08 – You’re Pretty [When I Fuck You]
09 – One [Shanghai, Seattle, Istanbul]
10 – Sister Disaster [Choke, but Don’t Swallow]
11 – MP3 Killed the MTV Star [Error 404]
12 – Teenragers And Random Riots [Alarm part 2]
13 – A Hole Lot of Nothings [Chips for Free].
Bonus track:
14 – A Hole Lot of Nothings [Exit into the Sunrise, Instrumental Mix]

Mr. Pan[k]sament - One Bullet Revolution - 2009

Am scris câteva piese noi, am refolosit piese scrise în anii anteriori, cred că produsul final o să fie un material destul de colorat şi… inedit. Nu se face primăvară cu o păsărică, nici revoluţie fără violenţă şi nici eu n-am să fac un disc ghidându-mă după muzica de la radio… 😆  Nu m-am întors nici la muzica de acum 20 de ani, nici la ce făceam cu Nation’s Slum (despre care am să vă povestesc în curând!) ci am făcut exact ce am simţit. 🙂

Mai am de făcut ultimele finisaje, mixajele preliminare, am de scris câteva versuri şi de aranjat câteva pasaje vocale. Dacă nimic dramatic nu intervine, am să plec la Braşov pentru ultimele înregistrări (vocile şi ceva chitare), poate şi Un Şoricel îmi mai furnizează ceva carne de tun şi sper ca în septembrie să termin treaba complet. 🙂 Stay tune folks! Socks off, Rocks on! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI]

Clutch – Strange Cousins from the West

Am dat-o pe Blues fraţilor (brothers)! 😆
Am luat-o cu Jack White şi albumul The Dead Weather şi acum m-am  împiedicat de noul material Clutch şi recidivez. Ei, Clutch nu sunt chiar o gaşcă de Blues… 🙂
Trupa Clutch a pornit la drum în 1990 sub numele de Pitchfork în Germantown, Maryland. Materialul scos sub numele Pitchfork în 1991 avea amprente de Blues şi Souther/Stoner Rock. Schimbarea numelui în Clutch şi albumul „Transnational Speedway League Anthems, Anecdotes & Undeniable Truths” din 1993 prezintă o trupă mai musculoasă, agresivă, elementele de Post Punk şi Hardcore au fost împinse în faţă, dar armoniile, abordarea melodică şi colorată, atmosfera purtau în ele notele tradiţionale de Souther şi Stoner Rock, rădăcinile Blues au fost păstrate şi conservate ingenios. „Binge and Purge” este o piesă lentă, apăsate şi de atmosferă, „12 Ounce Epilogu” este o piesă rapidă şi agresivă, „Rats” are riff-uri tipice Southern implementate într-un tempo mai dinamic şi într-o sonoritate agresivă. Trupa poate fi asemănată cu Prong, Monster Magnet şi Helmet.
1995 aduce albumul auto-intitulat „Clutch”, un disc mai lent, prind mai mult contur nuanţele Southern/Stoner şi Blues, dar trupa rămâne în zona Post Hardcore, vocea lui Neil Fallon este abrazivă, cântă strigat, uşor răguşit, chitarele au nerv şi intervenţii stridente. Piese ca „Big News I”, „Texan Book of the Dead”, „Escape from the Prison Planet” sau „Tight Like That” cu amestecul său de Blues şi Hardcore pot fi considerate clasice. Apreciat atât de critică, cât şi de un public foarte fidel care îi urma de la spectacol la spectacol, Clutch se transferă de la independenţi la o casă de discuri majoră: Columbia.
1998 aduce discul „The Elephant Riders”, unul din cele mai reuşite materiale ale formaţiei, o combinaţie perfectă între Blues/ Stoner Rock şi elemente de Hardcore şi Post Punk. Sunetul este mai gros, mai bombastic, dar şi mai curăţat, Stoner Rockul sună al dracului de bine în abordarea Hardcore, elementele se îmbină şi se completează perfect. „Ship Of Gold” prinde prin simplitate şi abordarea directă, în „Eight Times Over Miss October” are ritm balansat şi zgomotul are sens, „Muchas Veces” este un Blues de garaj cu nervul unor punkeri supăraţi şi „Crackerjack” este un Blues/Rock condimentat cu suflători şi rămâne una din marile mele favorite din repertoriul Clutch.
1999 vine cu un nou material, „Jam Room”, revine sunetul mai murdar de garaj, este un disc oarecum mai intens, mai energic, dar elementele Blues/Southern/Stoner se integrează în abordarea abrazivă, sună foarte viu şi sincer. De la piese mai abstracte ca „Going to Marke” până la cele săltăreţe cum e „Who Wants to Rock?”, este încă un material colorat al Americanilor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2eepsCXpLY4]

„Pure Rock Fury” apare în 2001, trupa se mută la casa de discuri Atlantic şi cum trădează şi titlul materialului, este un disc mai Rock, mai energic, mai nervos şi cu mai multe riff-uri, însă păstrează tradiţii de Blues chiar dacă ambalajul de această dată este mult mai electric şi eclectic. Piesa de titlu este una din cele mai furioase compoziţii ale trupei, dar tot albumul este impregnat cu energie.
„Blast Tyrant” apare în 2004, trupa rămâne pe direcţia mai Heavy, „Mercury” deschide zgomotos albumul ca următoara „Profits Of Doom” să reducă uşor ritmul, dar cu basul greu, chitara zgomotoasă şi interpretarea nervoasă a lui Neil Fallon să transforme piesa într-un alt imn radio. Materialul a fost lansat de DRT Records şi s-a bucurat încă o dată de aprecierea publicului şi al radiourilor independente.
În 2005 este lansat „Robot Hive-Exodus” şi trupa reduce uşor motoarele, revin mai consisten nuanţele de Stoner şi Southern Rock. Este cooptat şi clăparul Mick Schauer.

Strange_cousins_from_the_west

Pe 14 iulie a fost lansat noul disc, „Ciudaţii veri din Vest”.
Cele 11 piese ale noul ui disc au o amprentă pregnantă de Blues, dar Clutch aşează tradiţionalul în făgaşe de Rock Modern, vin cu soluţii ritmice ingenioase şi explorează într-un mod aparte zona aceasta de interferenţă. Combinaţiile de chitarele electrice şi semi-acustice ale lui Nell Fallon şi Tim Sult sunt delicioase, vocea lui Nell Fallon este mai matură, puţin mai cuminte şi mai atentă la melodii. Bateristul Jean-Paul Gaster şi basistul Dan Maines sunt fascinanţi şi fantastici, asigură o bază solidă pe care chitarele şi vocea pot construii aproape orice şi cam asta şi fac. Trec cu uşurinţă din Rock în Blues, din teme tradiţionale în abordări zgomotoase moderne. Muzica celor din Clutch nu este pentru urechi conservatoare ci pentru oamenii deschişi la experimente, la lipsa barierelor stilistice.
Tot discul mi-a plăcut, dar dacă e să evidenţiez câteva piese, mă opresc la „Minotaur”, „Abraham Lincoln”, „Let A Poor Man Be” sau „Freakonomics”. Un disc de „frecat”, încă un material excepţional de la americanii mereu dispuşi la noi experienţe. Clutch rămân o trupă cult, fără vânzări de zeci de milioane, dar cu un public fidel şi merită gustaţi. Au savoare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kx6FV2qR2TY&feature=channel]

Site oficial
Pagină MySpace

Ghici cine s-a întors? (E ZOB în oraş)

Ei da, după o pauză de cinci ani, avem un nou album semnat ZOB. Nu vă speriaţi, băieţii spun din prima că „am venit să facem haos”, dar lucrurile nu sunt atât de grave, nu o să fie anarhie nici după acest disc şi băieţii vor-nu vor, ne mai distrează cu 12 (+ 1 bis) piese de Punk Rock în maniera tradiţională New York Dolls/Green Day. Ştiu, probabil Vlad ameţeşte şi fără să se mai îmbete de la auzul numelui Green Day, nu ştiu dacă mai scapă băieţii vreodată de această etichetă, dar zău că n-am amintit de ei cu răutate ci pur şi simplu este o paralelă la îndemână. Eu am ascultat ZOB înainte de…”Basket Case”. 🙂
Bun. ZOB nu mai sunt băieţii furioşi pe care i-am cunoscut în ’93 – mi-e dor de „fă Gherghino, stai fă capră, noaptea toată şi o să-ţi placă!” (Balada Caprii) 😆 -, dar au rămas aceeaşi gaşcă de Punk Rock corectă şi – părerea mea – sinceră. Unele lucruri, roata, votca, distorsul şi Punk Rock-ul, au fost deja inventate şi nu e cazul să-l reinventeze nimeni. ZOB nici nu încearcă să reinventeze desfăcătorul de bere, ştiu să facă piese dinamice, refrene lipicioase şi au umor. Asta fac şi pe „Zuluoscarbravo” – nu ştiu de ce Zulu, de ce Oscar şi de ce Bravo, da’ conform declaraţiei pe propria răspundere de pe copertă: „Nu conţine sintetizatoare, E-uri şi conservanţi!!!”

zuluoscarbravo_web_02

Pentru colecţionarii de „hit”-uri, la primele 15-20 de ascultări pe repeat, parcă nu are sclipirea precedentului „Printre nori”, noul material nu conţine „Bravo Punk 2”, „(Toată lumea o vrea pe) Prietena Mea 2”, „Oficial Exist 2”, „Telenovele 2”, „Beau 2” sau „Clona 2”, dar piese cu potenţial de radio sunt: „Şi ce?”, „Sanitaru’ de cârciumă”, “Perfect day”, “Get Naked” şi “Slow Song 12”.
„Ghici cine s-a întors” deschide discul energic, sună deja a clasic, dar deloc prăfuit: „iau trei sticle de poşircă şi le dau pe gât uşor, cine ştie cu ce grasă am s-ajung în dormitor.” 😆 Dacă stau puţin să mă gândesc – a se cite, să-mi amintesc – cunosc câteva personaje care se identifică uşor cu situaţia… 😆
„Imo” este imnul Emo al celor din ZOB, „Being sad is cool” conclude abordarea unei generaţii Vlad, piesa are tempo, melodia este caracteristică trupei, ca şi mişto-ul. Refrenul „Yipikaye” este atât de non-Emo de te apucă lălăiala alături de băieţi.
„Song About Nothing” este un cântecel cam despre nimic cum îi spune şi titlul, „we love sex and rock’n’roll” şi cam asta e: Rock’N’Roll fără floricele şi fiţe, un riff simplu şi nimerit, refren fredonabil şi un solo „fluierat”.
„To All My Friends” este versiune în limba engleză a ultimei piese de pe disc „Două cuvinte”, textul diferă, însă în esenţă exprimă aceleaşi sentimente. Este o baladă marcă ZOB, dulce-amară, nimic mai mult, nimic mai puţin.
„Şi ce?” readuce energia explozivă al Punk Rock-ului, este una din piesele care ar merita scăpate on-air, dar poate că pentru radiourile comerciale este prea zgomotoasă. „Ce dacă sunt alb, ce dacă sunt negru, ce dacă sunt gri, ce dacă sunt galben, ce dacă sunt roşu, sunt ca tine să ştii”. Ei şi voi! Fără ură, fără rasism, fără discriminare, oamenii s-ar plictisii, e ca şi cum te-ai duce pe stadion să vezi un meci de fotbal şi nu să arunci cu torţe şi să te baţi cu jandarmii! 😆 Ajungem şi la jandarmi. Imediat.
„Perfect Day” are un refren perfect, e drăguţ şi împrumutu’ Dire Straits: „money for nothing and chicks for free” şi involuntar mi-am amintit de Lou Reed (Transformer – 1972) fiindcă piesa are un uşor aer Retro şi Velvet Underground au fost acolo când s-a împărţit Punk-ul (la prima mână), piesa nu este doar despre o zi perfectă ci despre o lume perfectă:
„No work, no wife, no tax, no school,
No yells, no phones, no shopping like a fool,
No stupid TV shows, no assholes on the road…”
Din păcate nu prea sunt nici zile perfecte, nu trăim nici într-o lume perfectă:
„There is no other way, unless you wanna pay…”
Aşa că rămânem cu încă o piesă faină. Perfecţiunea e plicticoasă. 😆
„I wanna Be Like C.K.”. Prima întrebare: who the fuck is C.K.? Aaaa…. Cosmo Kramer! Seinfeld – m-am prins. Păi ce, Al Bundy  nu mai e la modă? 😆 Dacă n-avem „Clona 2” şi „Mamei prietenei mele îi plac telenovele”, avem (măcar) soap-opera şi încă o piesă energică şi directă.
„Killer” este o semi-baladă, refrenul se înşurubează instantaneu în urechi: „killing with her eyes, killing with her touch, killing with her smile, killing with her kiss, she’s a killer”… Clar? 🙂
„Sanitaru’ de cârciumă” combină ingenios strofa aerisită şi liniştită cu refrenul în forţă, pasajele lente cu explozia de energie/voioşie. „Am dorit să fiu alt peşte, dar n-am avut har…” 😆
„Get Naked” este favorita mea, este cea mai în forţă piesă de pe disc, are un strop de Sex Pistols/P.I.L. cu un sunet mai gros, mai de garaj şi mai la zi, are şi puţin iz The Who, comparaţiile fiind doar de idee şi ilustrare, piesa are nerv, umor şi… cinism. În viaţă reuşeşti cu…curul. Cacofonie obligatorie!
„And if you wanna get a better job, get naked
And if you wanna grab the really big cash, get naked…”
„Jandarmii” nu cred că ajunge la radio, dar cred că şi de la o cântare la gura metrou-ului rişti să fi săltat. Nu ştiu ce-şi aminteşte Vlad – dacă-şi aminteşte ceva 😆 – dar eu mi-am amintit ultima noastră întâlnire din Vama Veche de acum trei ani când jandarmii au vrut să-l salte pe DJ la opt dimineaţa şi terasa s-a umplut cu trupele de intervenţie iar noi am rezistat cu stoicism pe baricade. Adică pe bar. 😆 Piesa e haioasă, imaginaţi-vă un Gil Dobrică acompaniat de o gaşcă vesel/zgomotoasă: „Cei cu cea mai proastă meserie, sunt cei de la jandarmerie!” 😆
„Slow Song 12” este încă o baladă frumoasă – în sens bun -, mi-am amintit de britanicii din The Enemy, are ceva din abordarea şi sunetul acestora, este o piesă „radio-friendly”, nu ştiu ce şanse are o trupă românească cu text în engleză, habar n-am cu cine tre’ să mai bei şi cât să fi difuzat, nu ştiu ce intrare are Roton la posturile de radio…
Discul este închis de „Două Cuvinte” („To All My Friends”): „asta-i pentru cele care-au fost, doar pagini albe sau vise fără rost…”

zuluoscarbravo_web_01

Am citit pe Metalhead că a apărut discul şi înloc să pun mâna pe telefon să-l sun pe Vlad ( 😆 ), m-am gândit la vorba celor de la Caţavencu „cine n-are punkeri bătrâni să cumpere albumul!”. 25 RON (Magazinul Muzica) egal cinci beri. 😆 Dar dacă tot a trecut un prieten – dar şi dacă nu trecea – şi mi-a lăsat două baxuri de Carlsberg (12 beri şi două pahare!  😆 ) – să trăieşti conaşule! – m-am scormonit prin buzunare şi mi-am cumpărat marfa. Vine ziua lu’ fi-meu, face 2 ani, un cadou s-a bifat. 🙂 ZOB nu sunt o clonă Green Day cum mulţi i-au etichetat ci sunt cam tot ce avem Punk Rock. Sunt „mai bătrâni, urâţi şi graşi”, dar au rezistat şi au supravieţuit. Respect!

ZOB site oficial
ZOB MySpace

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=a-R-8ona800&feature=related]

Formaţia Pansament

Formatia pansament 1991

Formatia pansament 1991

Lumea întreabă ba unde am dispărut, ba despre ce a fost înainte de ’89, se discută dacă a fost rezistenţă, opoziţie, se pune întrebarea dacă este o mişcare Punk sau dacă a fost o mişcare underground… Acum, cu valul de Brit-nu ştiu ce, cu moda Post-Punk, Retro, cu Emo-ul care îşi revendică rădăcinile tot în Punk şi Post Hardcore, cu valul de succes al Pop-Punk-ului de California şi Collage-Rock-ul cu sunet de garaj, toată lumea se consideră Punk şi nu puţini şi-au amintit că erau Punk şi înainte de ’89. Mulţi nici nu erau născuţi, dar asta e un detaliu care deranjează parcă prea puţină lume. Când vine vorba despre ce era pe vremea găuritului dubios încă-n mod ne-elucidat, mereu îmi amintesc de o carte despre Woodstock în care un tip pieptănat şi tuns, în costum impecabil, devenit broker de fiţe pe Wall Street afirma că cine susţine că-şi aminteşte ce s-a întâmplat la Woodstock, nici nu a fost acolo! 😆 Păi cam asta-i treaba şi cu Punk-ul autohton. Acum, dacă totuşi unii erau născuţi şi aveau măcar şase anişori împliniţi în decembrie ’89 şi povestesc cum cântau cu chitara dezacordată „Drumurile noastre toate…”, cu siguranţă erau Punk! 😆 Acum e momentu’ şi locul potrivit ca toţi labagii, prefăcuţii şi pretendenţii să mă înjure. Sub anonimat, evident. 🙂

Am găsit pe net un articol destul de complex şi interesant la Machu Pichu despre Punk-ul românesc, din păcate, pare o pagină abandonată, din 2007 nu s-a mai umblat la ea. Articolul vorbeşte predominat despre Timişoare şi recunosc, de nici una din trupele pomenite acolo n-am auzit înainte de ’90 şi de majoritatea din ele nici după. Asta nu înseamnă că ele n-ar fi existat. Nu dă bine ce am să spun acum, da’ din Timişoara îi cunoşteam pe Levi şi Zsolt care ulterior au format trupa Survolaj şi îi mai cunoşteam pe băieţii din Bastion. La Craiova era o mişcare destul de puternică de Punk, dar despre asta am aflat abia după ’90. Ştiam de Roata şi Chifiriuc, l-am cunoscut pe Liviu Hoisan din Tectonic şi am rămas prieteni până în ziua de azi. Auzisem zvonuri despre un proiect numit Grumaz, dar era ca o legendă şi nimeni nu ştia nimic exact. Unii spuneau că e ceva din Moldova, alţii că-i din Cluj.
Pentru cei care n-au trăit epoca, este imposibil de imaginat în ce izolare, în ce beznă, în ce incertitudine am trăit şi cât de scurtcircuitat era transferul de informaţii. Nu ştiu care puşti din ziua de azi îşi poate doar imagina o lume fără computere şi internet… 🙂 Nu doar cântatul era „mission imposible”, dar cu greu făceai rost de o casetă, o bandă sau un disc vinil… Înregistram muzică de la radio Europa Liberă, duminică din emisiunea Metronom, post bruiat cu dârjenie de Securitate… N-am trăit în Evul Mediu, dar dacă a fost vreodată un Dark Age, acela cu siguranţă a fost în România anilor ’80.

PANSAMENT 1990

Povestea cu Pansament-ul a început din două direcţii, la Braşov, în 1987. Pe de o parte era o gaşcă care se adunase în pivniţa lui Erns Hubner şi cântau jam-sassion, pe de altă parte m-am înhăitat eu (Ticke aka Brushvox) cu un prieten, Radu Pop şi încercam să punem ceva idei cap la cap, el cu chitara, eu cu vocea. Nu ştiu ce era, zdrăngăneală, Protopunk sau simplă refulare, dar ne făcea plăcere şi din ce-mi amintesc, am imprimat 2 piese cu casetofonu’ la Radu-n garsonieră. Cred că mai are el piesele… 🙂
Braşovul era un oraş mic. 🙂 Laca (Csaba Mathe), un prieten, a ajuns toboşar la Ernst şi într-o seară friguroasă de iarnă, m-a invitat la repetiţia lor. Aveau şi un vocal, Jimi, dar în seara aceea lipsea sau a plecat mai devreme, nu mai ştiu. Ideea este că după câteva sticle de vin, m-am trezit cu microfonu’ în mână şi jam-sessionul pe care l-am prestat a fost înregistrat cu magnetofonul. Treaba n-a sunat foarte rău şi Ernst m-a invitat să mă alătur trupei. Din gaşcă mai făcea parte Adrian Tudose, chitarist. Am vrut să-l aduc pe Radu basist, da’ gaşca nu mai ştiu din ce considerente nu l-a vrut, sau Radu n-a vrut, chiar nu mai ţin minte, ideea e că-n final a venit Călin Garcea, un tip care nu ne era foarte simpatic, dar avea bas, o boxă cu amplificare Vermona şi învăţa destul de repede, era harnic. Tipu’ cântase muzică uşoară, mai mergea la nunţi, era din alt film. Toţi eram. Laca era fan Zappa şi asculta mult Jazz, Ernst şi el era din zona Jazz/Blues, Adi asculta muzică simfonică, Jimi era un rocker tradiţional iar eu eram un puşti care ascultam de toate, în perioada aceea descoperisem The Clash şi David Bowie, dar m-a fascinat şi Tom Waits şi The Exploited. Bun, aşa ne-am adunat în iarna lu’ ’87 spre ’88. Nu aveam nume, nu aveam nici o direcţie precisă, cântam pentru noi în beciul lui Ernst şi uneori pentru gaşca care se mai aduna să ne asculte. Lumea făcea mişto de Ernst – care era cel mai bătrân din trupă – că a adunat o gaşcă de puşti şi cel mai contestat eram eu, total outsider în lumea „muzicanţilor”. Cred că cel mai important aport al meu la trupă atunci la început a fost că am făcut ordine în jam-session-urile interminabile. Am scos foaie şi pix şi am structurat temele, am stabilit numărul de măsuri şi am scris versuri.

DIY (Do It Yourself). Toate trupele obişnuiau să repete la Casa de Cultură a Studenţilor, a Sindicatelor, la Teatrul Muzical sau la cluburile fabricilor şi uzinelor. Mai pica un amplificator, curentu’ era moca, mai cântai la un eveniment. Era un mic compromis pe care toţi îl făceau. Holograf de exemplu era formaţia oficială al UTC-ului (Uniunea Tinerilor Comunişti). Noi am fost privaţi de la început până la capăt. Laca nu avea nici tobe, i-am „fabricat” piesele din PFL udat şi modelat apoi uscat sub presiunea unor cleme… „Microfonul” meu era scos dintr-un magnetofon vechi, Ernst şi-a făcut o crosă singur şi pe post de amplificatoare aveam tot magnetofoane şi tot felul de staţii modificate sau manufacturate. Suna ca dracu’, dar nu ne dădea nimeni, nici un tovăraş, nicio indicaţie… 😆 Chitara lui Ernst suna criminal: avea o pedală whau Cry-Baby cu fuzz, un Overdrive şi un Ultra Metal Boss original. Deh, avantajele să fi etnic german cu o soră şi un frate plecaţi în Deutschland. Nu ştiu ce făcea, cum regla totul, dar suna foarte gros, aveau rifurile un ton mai greu decât basul… 😆 Repetam când apucam, Ernst lucra în ture la Poştă pe vagoanele poştale, pleca şi 2 zile, ne mulam după programul lui, avea şi familie: soţie şi doi copii mici şi-n casă unde repetam, locuia şi mama lui… Ne-au suportat… 😆

Pe la sfârşitul lui ’88 trupa de Heavy Metal din Zărneşti, Experimental, ne-au invitat să cântăm în deschiderea unui concert de-al lor la Zărneşti. Trupa n-avea nici un nume, toţi am venit cu diverse propuneri şi în final s-a votat. Laca a propus de exemplu Ipecacuanha  (nu ştiu dacă aşa se scrie… 😆 ), nu ştiu ce plantă sud-americană a cărei frunză se fumează şi te „simţi bine”, eu am venit cu… Pansament. Iniţial era introdus şi „K”-ul, Punksament, dar în final s-a hotărât să simplificăm totul. Nu ştiu de unde mi-a venit ideea, nu avea nicio legătură cu Testament şi nici cu altceva anume. A venit pur şi simplu.
La show n-a mai apărut Jimi, l-am înjurat ceva mai mult, nu zic nu, a trebuit să-i învăţ partiturile cu câteva ore înaintea concertului. Am cântat 3 sau 4 piese: Roxanne, Nu Mai Vreau şi… La Dentist. Astea 3 cu siguranţă, dar parcă şi Satana. Sala a înmărmurit, nici vuiete nu se auzeau iar la piesa La Dentist când am scuipat ultimul vers „cu toţi vom ajunge în celulă la Măgurele” miliţienilor le-a cam căzut cascheta din cap. 😆 Noroc că Zărneştiul era un orăşel mic, toată lumea se cunoştea cu toată lumea şi băieţii din Experimental au vorbit ceva cu reprezentanţii legii şi ordinii şi n-am fost săltaţi… 😆

Să povestesc sau nu? Acum toţi se dau mari disidenţi, opozanţi ai regimului Comunist, bla bla bla… Toţi ştiu povestea cu Iris interzişi, da’ la nici o lună după presupusa interzicere a trupei, taman au lansat la Electrecord discu’ doi. Interzişi ori ba, toată vara cântau la o terasă din Neptun, staţiunea de fiţe din acele vremuri şi reşedinţa de vară a familiei Ceauşescu… Dar nu asta-i problema!
În septembrie ’88 într-o seară am fost scos din clasă de la cursuri şi invitat la o discuţie în biroul directoarei. Acolo mă aştepta o femeie bine, din ce am aflat ulterior, psiholog cu care am avut o discuţie aparent stupidă de circa o oră. Apoi a apărut un miliţian în uniformă şi cu grad de căpitan şi un civil şi m-au invitat să-i urmez. Pe hol şi casa scării – stupoare – erau soldaţi cu puşti mitralieră în mână şi liceul a fost complet golit. Mi-au luat cureaua, şireturile, stiloul… m-au urcat în dubă şi dus am fost. 😆 Am fost acuzat de tot felu’ de tâmpenii, de la activităţi subversive la complot împotriva puterii de Stat, între multe altele s-a presupus că intenţionam să organizez un marş comemorativ la evenimentele din noiembrie ’87. Am fost interogat, apoi dus acasă, s-a făcut percheziţie, mi-au confiscat casete, desene, versuri, hârtii măzgălite… o brăţară cu ţinte care-i aparţinea unui prieten şi era marfă adevărată, primită din Israel. Am fost dus înapoi la sediul Securităţii şi interogat din nou. M-am simţit onorat, pentru mine a fost adus un colonel din Bucureşti, tipu’ în civil era maior dacă nu mă înşel iar tipa psiholog nu ştiu ce grad avea. Căpitanu’ m-a cârpit de câteva ori, colonelu’ mi-a frecat un ness la un moment dat, am vorbit ba de muzică, ba despre Marx şi Lenin. 😆 Dacă aş afirma că din cauza formaţiei Pansament am fost săltat, probabil aş minţii. Dacă spun că trupa n-a avut nicio legătură cu arestarea mea, probabil ar fi un neadevăr! 😆 Treaba este că până-n 1990 n-am mai primit nicio scrisoare de nicăieri, predominant în faţa casei mă aştepta o dubă şi nu o dată au fost amabili să mă plimbe ei puţin prin oraş să nu mă mai obosesc şi de multe ori am văzut dubă la colţul casei lui Ernst sau patrule care înainte nu aveau traseu în zonă. Securitatea mi-a oferit un contract „avantajos” de 5 ani de mină subterană în Valea Jiului, dar într-un final, în ciuda avertizărilor primite tot de la Securitate, un prieten sas, director la Fabrica de Prelucrare al Lemnului, m-a angajat… Lucrurile confiscate nu le-am mai recuperat niciodată, nu mi-am văzut dosarul nici în ziua de azi, n-am aderat la nicio organizaţie revoluţionară sau de altă natură… În decembrie ’89 m-am întâlnit în nebunia lucrurilor pe stradă cu doamna psiholog şi cu maiorul, dar au rupt-o la fugă şi n-am alergat după ei. Acum îmi pare rău: dacă strigam „securiştii” lumea îi linşa de vii şi scăpam ţara de două jeguri… 😆 Dar am fost manipulaţi şi pe străzi se striga: „fără violenţă!”. Revoluţie fără violenţă este ca sexul fără…. intercourse. 😆

Dimineaţa mergeam la fabrică, după masă la seral şi seara la repetiţii. În ’89 am mai cântat o dată la Braşov, la sala „Reduta” în deschiderea concertului formaţiei Test, da’ şi băieţii şi organizatorii ne-au sabotat şi nici programul n-am fost lăsaţi să-l cântăm până la capăt…
Călin era un tip mai docil, de câte ori se auzea de vre-un festival îl trimiteam cu flori şi bomboane la sediul UTC să ne înscrie şi pe noi, am încercat sub diferite nume, de la Controll, Plafon, Detector la orice alt nume ne mai trecea prin cap, dar – nu ştiu de ce 😆 – tot timpul am fost refuzaţi.

A venit evenimentu’ televizat din ’89, din fericire nimeni din noi n-a fost împuşcat în nebunia din acele zile, cu toate că am văzut oameni seceraţi de gloanţe în jurul meu… De aici piesa cea mai scurtă din istoria Rock-uli românesc, „Vrem Capul lui…”, o piesă de 26 de secunde, scrisă pe 22 decembrie 1990 când tovarăşul Iliescu cu Petre Roman depuneau coroane de flori la Intern…

„Ucigaşii depun coroane de flori
Pe morminte de eroi,
Asasinii, asasinii, asasinii!
Vrem capul lui, vrem capul lui, vrem capul lui…
Moţoc.”

Piesa asta colegii din Pansament n-au vrut să o cânte, dar am cântat-o în 1993 la „Dracula Rock” cu Nation’s Slum şi-n momentul în care am spus „Moţoc” am scos un carton mare pe care scria Iliescu, l-am arătat, apoi l-am rupt bucăţi şi aruncat în public. Nu ştiu de ce, am fost interzişi – neoficial – timp de un an… 😆 Şi mai amuzant este că-n revista „Pop Rock and Show” a apărut poza cu mine cu panoul în mână şi dedesubt au scris „Ura De După Uşă” şi astfel au fost interzişi şi ei… 😆 😆 😆 Dar asta deja e povestea Nation’s Slum, o spun altădată. 🙂

Prima ieşire importantă în ’90 am făcut-o la festivalul „Top T” de la Buzău. Era înainte de alegeri, alcool ioc, am băut spirtu’ sanitar adus – cică – pentru curăţarea corzilor de chitară. 😆 Acolo am dat peste vechii prieteni Zsolt şi Levi cu trupa lor Survolaj, l-am cunoscut pe Tavi din Drobeta cu formaţia lui Porţile De Fier. Tavi n-avea toboşar, n-au vrut să-l lase să cânte fără aşa că a băgat la tobe un rocker din sală… 😆 Cânta Thrash Metal, i-au tăiat sunetul şi s-a terminat cântarea lor cu Tavi urlând la membrii juriului: „Fuck You” şi arătând şi degetul cu pricina. 😆 A mai fost o trupă foarte faină din Bucureşti, ruşine, n-am ţinut minte numele lor, cântau un Metal combinat cu Progresiv, foarte-foarte fain şi cu mult înainte de Dream Theater, din păcate nu i-am mai văzut niciodată după… Au fost şi Tectonic, evident. Aaaaa….şi mai era o trupă din Cluj, cântau şi arătau ca Motley Crue, ştrampi, ruj şi Glam în toată regula, se numeau Trident şi care la un an şi ceva după au reapărut rebotezaţi în Altar…”Prison of Death”  😆 😆 😆
Juriul ne-a privit suspicios, publicul ne-a plăcut. 🙂

Călin s-a decis să emigreze, cu greu am găsit un basist să-l înlocuiască. Aşa a ajuns pentru o scurtă vreme-n trupă Constantin Drăgan, îl puteţi vedea pe Realitatea de la 10 dimineaţa până la ora 15 alături de frumoasa Liana Pătraş. 😆 Costi a cântat cu noi la festivalul „Posada” la Câmpulung. Adi a lipsit, era răcit parcă, am cântat în formulă de 4 şi Costi fiind nou, am fost nevoiţi să improvizăm o piesă. A ieşit bine, juriul ne-a detestat – Ursulescu/Partoş – dar publicul încă o dată a fost de partea noastră. Partoş… M-a oprit în spatele scenei şi mi-a promis că atâta vreme cât el o să lucreze la Radio-Televiziune Română, noi nu o să trecem pragul instituţiei. „OK, bagă-ţi radioul în cur!” – i-am răspuns. 😆 Costi era un copil prea cuminte, nu-l puteam strica tocmai noi – 😆 – cu greu l-am aburit pe George Nemesnic să se alăture formaţiei. Aşa am plecat la alte două festivaluri: Craiova şi Râmnicu Vâlcea.

Craiova a fost de vis. Sala Sporturilor arhiplină, aveam ceva emoţii, dar le-am înghiţit cu ceva bitter. 😆 Pe scenă trebuia să intre Voltaj, da’ au zis că fac o şmecherie, ne bagă pe noi să mai încălzim niţel publicul. I-am încins, asta n-a fost o problemă. 😆 La jumătatea primei piese deja lumea cobora pe teren iar la ultima piesă, „Punk Ain’t Dead”, toată sala era călare pe noi. Publicul insista să cântăm un bis, organizatorii ne-au scos afară şi au băgat repede Voltaj-ul să profite de publicul încălzit. Sala vuia „Pansament” şi nu cred că Voltaj şi-au mai luat în viaţa lor atâta m*ie vreodată! 😆
Am luat premiu’ trei. Jurizarea a fost una bazată tot pe „cumetrie”, dar cinste nouă, n-am participat. Eram obişnuiţi să nu luăm nimic, începea festivalul la Râmnicu Vâlcea, am plecat acolo. Din povestite ştiu ce s-a întâmplat la jurizare. Preşedinte a fost Petre Magdin la care ne-a pus o vorbă bună Guriţă, vocalul din Kripton cu care eram prieten din vara anului ’88. În rest s-au ales reprezentanţi din fiecare formaţie şi acolo pe bază de reciprocitate s-au dat puncte. Noi am primit de la Survolaj, Conexiuni şi parcă Porţi De Fier, trupă care de altfel a cântat în locul nostru în seara de gală, noi fiind deja la Râmnicul Vâlcea şi habar n-aveam de premiu… 😆
La Vâlcea ne-au făcut tartorii Holograf şi la sunet şi la lumini şi la tot ce se putea. Acolo obligatoriu câştiga trupa locală, protejaţii Holograf-ului. Nu le-am reţinut numele niciodată, până acum câţiva ani mai apăreau cu câte o piesă pe Atomic. 😆

La nici 2 săptămâni după ce am ajuns acasă, sună telefonul şi mă trezesc pe fir cu Petre Magdin. Ne-a invitat la Bucureşti să imprimăm la Radio şi să filmăm la TVR pentru programul de Revelion. 😆 Inevitabil în holul Casei Radio am dat nas în nas cu… Partoş. 😆 Din alb s-a făcut mov, din violet portocaliu şi înapoi. Nici dacă-mi doream sau regizam faza, nu avea cum să iasă mai bine! 😆
Noi am întrebat băieţii din Conexiuni cum se procedează, ştiam că se dă şpagă la Radio… şi ne-am prezentat cu o sticlă de Whiskey şi un cartuş de Marlboro. Oamenii de acolo erau cam sictiriţi şi în final am băut noi Whiskey-ul în WC şi am fumat ţigările. Imprimările evident că au sunat ca dracu’, nici că am mai călcat vreodată la Radio, dar eram mândrii că încă o dată am „scăpat” fără să pupăm pe nimeni în cur şi n-am dat nicio şpagă. Că am imprimat pe un set de tobe cu toba mare spartă, nici nu mai conta! 😆
La TVR ne-am întâlnit cu Tectonic, Roata, Survolaj, Cardinal (cu foşti membrii Bastion, ulterior transformaţi în… Neurotica 🙂 ) şi o trupă de gagici din Bucureşti, mii de scuze, nu mai ţin minte numele lor. Am imprimat o singură piesă parcă: „N-am să aştept”. E amuzantă povestea, piesa avea text în engleză şi se numea „I Hate the Game” iar în refren era versul „riot of violence again, I hate the game!”. Când cu o seară înaintea să venim la Bucureşti Magdin ne-a rugat să tragem piesa-n limba româna, am făcut un cu totul alt text, dar la refren m-am blocat complet. Era un meci de fotbal la televizor, comenta Ţopescu şi la un moment dat a spus: „jocul devine violent”. ❗  💡 De aici la „Jocul devine violent, n-am să aştept!” a fost o joacă de copil! 😆 Textul era cam pueril, dar contrasta flagrant cu ce se purta. „Alegi salam ori libertate când minciuna-i actualitate…” („Actualităţi” se numea grupajul de ştiri de la TVR 😆 ) era totuşi o treabă cam abruptă într-o televiziune la aceea oră încă militarizată… era decembrie 1990.

Poate ar merita spus câte ceva şi despre Magdin. Nu poate ci cu siguranţă. Fără sprijinul şi aportul lui, efortul meu sau al lui Liviu Hoisan cu Tectonic poate n-avea sorţi de izbândă. Emisiunea lui a lansat un şir de trupe şi a dat şansa multor tineri să se prezinte în condiţii rezonabile în faţa unui public larg. Succesul formaţiei Pansament şi Tectonic a deschis calea şi a dat pofta pentru cântat şi altceva decât tradiţionalul Hard şi Heavy următoarelor generaţii. Că s-a cam ales praful de tot, este o altă poveste… Madin făcea din inimă treaba, dacă mergeai la el cu o sticlă de vin, mai dădea el două să nu rămână niciodată dator, ba, la meseriaşii din TVR am văzut că le dădea câte o cutie de votcă să vină să-şi facă treaba, că barosanii erau obişnuiţi cu ăia de la folclor şi muzică uşoară care le dădeau pliculeţu’ şi nu aveau chef de pârliţii de rockeri care nici tenişi în picioare n-aveau… Mulţi pretind că au făcut ceva pentru Rock-ul românesc şi în fapt prea puţini chiar au şi făcut ceva.

Şi dacă tot am ajuns la capitolul „periat”, mai merită pomenit Doru „Rocker” Ionescu care ţinea revista „Rocker” şi scria şi de trupele noi, Lenţi Chiriac care mai târziu cu Heavy Metal Magazin tot aşa a mai scris de trupele noi, dar mai ales le promova la Radio şi a mai fost Gabi Gomboş care o vreme s-a implicat şi a scris despre trupe şi a organizat evenimente (de exemplu Metal Fan).

Iniţiat de Magdin şi organizat de Gomboş, în 1991 s-a desfăşurat aşa numitul „Primul Turneu Thrash Metal din România” cu Tectonic, Pansament, Crusaders şi Interval. A fost o tură predominant prin secuime, concerte cu săli arhipline şi o mare ţeapă de la management: s-au evaporat cu încasările. 😆 Pentru mine a fost şi un moment personal dificil: mama a murit de cancer, o înmormântasem cu câteva zile înaintea turneului şi doar la insistenţele bunicii şi al lui taică-meu m-am dus. A urmat o perioadă tulbure prelungită în care din meniul zilei n-a lipsit niciodată un litru de rom, o ladă de bere şi măcar o bătaie pe zi… nu conta cu cine sau de ce.
Trupa totuşi a supravieţuit. Am tot imprimat în TVR (S.O.S., Punk Ain’t Dead, etc) şi am avut concerte constant prin ţară. De management şi relaţii publice mă ocupam eu, trupa a zis că dacă tot sunt „gurist”, pot face şi asta… Undergroundul? Splendid, dar inexistent. 😆
Era TVR-ul, prin oraşele mai mari posturi locale, la fel şi câteva posturi de radio, singura casă de discuri bătrânul Electrecord, studiouri deloc, cluburi ioc şi presa subţire. Şi atunci – ca şi acum – să scrie vre-un ziarist de tine, trebuia să-i fi amic, să-i mai scapi o votcă, o bere-două. Noi fiind „din provincie” şi „cu figuri”, nu aveam cine ştie ce presă, dar n-am cântat cu sala goală niciodată. A fost totuşi o perioadă bună, peste noapte ca ciupercile au apărut trupe noi, parcă toată lumea cânta şi cine nu cânta, tot mergea la concerte. Asta până la lansarea PRO TV-ului şi al modei cu cântările gratuite…
Tot în 1991 Laca – ca majoritatea prietenilor mei maghiari – s-a decis să plece la Budapesta, aveam nevoie de un baterist nou şi aşa a venit în trupă Darius Giubernea, un tip foarte talentat şi rodat prin trupe de Heavy Metal.

La sfârşitul anului ne-a contactat un tip din Franţa care a fost prin România în căutare de trupe din underground, cu precădere din zona Punk. Avea o mică casă de discuri independentă, Tian An Men 89 Records şi vroia să scoată un EP cu două formaţii româneşti, a ales Tectonic şi Pansament.
În ’92 ne-am dus la proaspătul Migas Real şi am imprimat cu Ordean „Punk Ain’t Dead” şi „Chain Gang” pentru discul din Franţa, material ce conform contractului trebuia să iasă ca o ediţie limitată – 500 de exemplare – din care nouă ne reveneau câte 50 de bucăţi. Discul a apărut în 1993, atât Liviu cât şi eu am primit multe-multe scrisori din lumea întreagă: din Alasca trecând prin Malaiezia până-n Australia. Nu cred nici în ziua de azi că 400 de discuri s-au împrăştiat chiar aşa prin lume,  la un moment dat am şi găsit pe net variante din alte ediţii sub alte egide, în orice caz, discul este o raritate şi se mai găseşte la licitaţii. 🙂 Eu n-am nici măcar un exemplar, dar este la mine discul lui Mari, chitaristul din Nation’s Slum. 😆

În ’92 cel mai important concert a fost „Eco Pop”-ul de la Polivalenta din Bucureşti cu Tectonic, Altar, Timpuri Noi şi Celelalte Cuvinte.
Un alt eveniment major a fost şi festivalul Metal Fan organizat de Gabi Gomboş pe marginea lacului Tei din Bucureşti şi televizat de Magdin. Acolo am imprimat şi o piesă nouă „The Vicious”.
Tot în 1992 am imprimat şi un demo oficial, intitulat „Negative”. Am înregistrat 10 piese cu ajutorul a două magnetofoane în două etape cu suprapunere. Am tras în sala de repetiţii, nu suna mult mai bine ca înregistrările anterioare, dar a funcţionat relativ bine pentru promovare, o recenzie relativ pozitivă a apărut şi în ediţia de limba maghiară a revistei Metal Hammer.
N-am fost singurul cu probleme şi Ernst şi-a avut demonii lui, a avut şi probleme în familie, au apărut probleme de comunicare, Ernst şi pleca 3-4 luni pe an să mucească în Germania. Când a plecat în iarna anului ’92, de comun acord am hotărât să nu suspendăm activitatea formaţiei şi l-am adus ca înlocuitor temporal pe Kuky Gherman din formaţia Detector, o trupă de puşti care mai repetau uneori la noi şi încercam să-i ajutăm cum puteam. Din cauza găştii care era în jurul formaţiei şi al beţiilor şi scandalurilor de la repetiţii, s-a tensionat şi relaţia cu soţia lui Ernst şi atunci la un moment dat au venit băieţii cu ideea să facem rocada, să ne mutăm la mine şi să rămână Kuky chitarist definitiv. Am refuzat categoric propunerea. Am compus totuşi o piesă nouă împreună cu Kuky şi cu sprijinul lui George şi Darius am şi imprimat-o la începutul lui ’93, aşa s-a născut proiectul Sonic Sandwich şi piesa: „Lovely Dick James”. În paralel cu proiectul meu solo am produs şi primul demo Ura De După Uşă.

La întoarcerea lui Ernst, micul şantaj al colegilor s-a inversat: George cu Darius au ameninţat cu plecarea din trupă dacă Ernst nu scapă de mine. Am avut o discuţie între patru ochi cu Ernst şi i-am spus că un vocal se găseşte, un toboşar şi un basist mai greu, plec. N-a fost nevoie de vocal, George îşi dorea şi microfonul şi prietena lui managementul formaţiei. 😆
La organizarea festivalului „Dracula Rock” după şi pe scena festivalului „Cerbul de Aur”, Magdin m-a sunat şi a insistat să cânt sub numele de Pansament. Am refuzat oferta, dar în final ne-am înţeles să cânt cu o nouă trupă şi sub alt nume. Am apelat la băieţii din Detector minus Kuky şi aşa s-a născut Nation’s Slum.
Dar povestea aceasta am să o spun data viitoare!
Pansament-ul a mai funcţionat circa un an, după părerea mea au încercat să devină prea mainstream, şi-au pierdut din nerv şi cu toate că piesa „Lemon Vodka” n-a fost o încercare chiar rea, trupa şi-a pierdut aderenţa la public.
George Nemesnic a fost o vreme basist în Conexiuni apoi s-a retras la munca de studio, iniţial la Braşov, apoi a mers la Bucureşti şi a lucrat cu Ordean, acum este pe cont propriu unul din cei mai căutaţi ingineri de sunet din capitală. Darius a cântat cu formaţia Bosquito şi acum este-n trupa Taxi. Pe Laca ultima oară l-am văzut prin 2001, nu mai cântă şi avea probleme grave cu drogurile… A decedat pe 1 august 2009. R.I.P. Costi a lucrat la radio, acum este la Realitatea, nu cred că mai are ambiţii muzicale. Călin a fost acasă prin 2004, este-n Suedia, are soţie şi copil, nu mai cântă nici el. Adi a cântat o vreme în corul Bisericii Negre, s-a căsătorit, are doi copii, nu mai cântă. Ernst a venit basist în 1996 în Nation’s Slum şi a rămas în formaţie până la „pauza tehnică” luată-n 1999.
Pe internet mare lucru n-am găsit despre trupă, doar pe Last FM o pagină cu 8 piese de pe demo-ul „Negative” şi nişte filmări cu o trupă impostoare care şi-a însuşit (doar) numele de Pansament… i-am găsit şi pe YouTube cu o piesă…. Zana.

Pe bandcamp găsiți câteva imprimări vechi cu Pansament şi între acestea sunt şi înregistrări rare ca „Punk Ain’t Dead” de la concertul din 1990 din Craiova, „N-am Să Aştept” din TVR tot din 1990, imprimări din 1988 din sala de repetiţie (Nu Mai Vreau) şi „The Vicious” înregistrat în 1992 la Metal Fan.
Găsiţi și 24 de piese cu Nation’s Slum, „Elevator to Hell” fiind o piesă rară de pe primul demo din 1993… Am pus şi Sonic Sandwich, piesa din 1992 „Lovely Dick James”.

(Va Urma)

Până atunciPANSAMENT Punk Ain’t Dead versus “Pansament” Zana… 😆 😆 😆

Vorba lu’ rifeor: “cu astia cu zana….e clara treaba….sunt tineri , pasionati ……ai ridici de la domiciliu le torni niste rachiu pe gat si refaci pansament…..hihi….. 🙂 ce sa zik , era mai bine de se numeau savoy, holograf sau compact ….”

Mda…. era mai potrivit Pokemon-Savoy, dar ideea cu rachiul nu e rea: dacă toţi 4 reuşesc să bea într-o săptămână cât turna Ernst în el într-o seară obişnuită, scapă doar cu câte o castană! 😆

Street Sweeper Social Club – S.S.S.C. (2009)

Dacă numele Street Sweeper Social Club nu vă spune nimic, numele chitaristului Tom Morello cu siguranţă vă trezeşte amintiri legate de Rage Against the Machine. Sau Audioslave. După patru albume excepţionale, ultimul fiind „Ranagedes” din 2000, un disc ce conţine prelucrări, drumurile celor din R.A.T.M. s-au despărţit.
Se pare că solistul vocal Zack de la Rocha şi Tom Morello au revenit la un numitor comun în 2007 şi formaţia s-a reunit, dar deocamdată au fost doar concerte şi turnee, însă un eventual nou album deocamdată nu a fost luat în calcul.
În 2002 Morello s-a alăturat formaţiei Audioslave al fostului solist vocal din Soundgarden, Chris Cornell şi au lansat trei albume în perioada 2002 – 2006. De notat, ar fi concertul gratuit din Havana, Cuba din data de 6 mai 2005 în faţa a 50.000 de spectatori, Audioslave devenind astfel prima formaţia americană care a concertat în Cuba comunistă.
Aşa ajungem şi la castana fierbinte al orientării politice a domnului Morello: Marxismul. Orientarea de stânga şi critica societăţii şi mai ales al guvernării Americane au fost drapel şi-n R.A.T.M. Audioslave (teoretic) nu s-a implicat politic şi Morello n-a putut sta mai mult de un an departe de subiectele fierbinţi care-l frământau. Aşa s-a născut proiectul The Nightwatchman în 2003. Proiectul s-a dorit un Bob Dylan modern, Morello cântă la chitară, muzicuţă, banjo şi cu o voce bariton plăcută şi s-a auto-definit ca un Robin Hood al muzicii din secolul XXI. Cele două albume, „One Man Revolution” (2007) şi „The Fabled City” (2008) sună proaspăt şi în ciuda faptului că nu sunt consumator de Folk, s-au dovedit a fi o audiţie plăcută. În una din concertele lui Morello l-a cunoscut pe (emcee) Boots Riley solistul trupei The Cupe, o trupă Hip Hop cu aceeaşi orientare politică de stânga şi axată pe militantism şi după mai multe cântări împreună s-a născut şi proiectul-formaţie Street Sweeper Social Club, conform declaraţiilor lui Morello, mai mult un club social, decât o trupă. Celor doi li s-a alăturat bateristul Stanton Moore, profesor de percuţie din New Orleans, membru fondator al formaţiei Galactic, colaborator cu mulţi artişti de la clăparul Robert Walter la formaţiile Garage A Trois şi Corrosion Of Conformity.
Albumul auto-intitulat S.S.S.C. a fost lansat pe 16 iunie de casa de discuri Warner Music şi conţine 11 piese într-o manieră Funk şi Hip Hop amestecate cu Rock. Nu are nici explozia, nici intensitatea R.A.T.M., dar este un material energic şi colorat. Boots Riley nu are agresivitatea lui Zack de la Rocha, este chiar monotonă interpretarea sa şi Morello este mai cuminte ca pe discurile R.A.T.M., sunetul este predominant mai „moale”, iar în centru sunt mesajele politice şi sociale. În lipsa unui basist, Morello a prestat şi la instrumentul cu patru corzi. Preferam un material nou cu R.A.T.M., dar probabil toate la timpul lor.

SSSC

„Fight! Smash! Win!” deschide albumul, poate fi ascultată şi pe site-ul oficial precum şi pe pagina MySpace. Începe cu un riff uşor Retro trecut prin fazer, apoi basul cu toba preia prim planul, chitara punctează doar la refren, dublează basul pe alocuri. Boots Riley parcă scuipă versurile, Morello vine cu un scurt solo, dar lipsesc „găselniţele” care-l făceau special pe albumele R.A.T.M.
„100 Little Curses” este singleul care promovează albumul, secţia ritmică aminteşte de R.A.T.M., piesa are balans Funk, refrenul crescendo şi cor de susţinere, soloul lui Morello este mai zemos, este una din piesele mai bine nimerite. Constanta comparaţie cu R.A.T.M. este inevitabilă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bjIvyk24kFM]

„The Oath” este una din favoritele mele de pe disc. Începe cu o temă Bluesy foarte plăcută apoi chitara intră tăios, tempoul creşte uşor, este un Funk mai lent, dar balansat şi apăsat, revenirile la tema iniţială conferă dinamică şi încă un cor „lălăit” dau culoare. S.S.S.C. este undeva la mijloc între R.A.T.M. şi The Nightwatchman, Morello încearcă să-şi recâştige şi fanii pierduţi în urma escapadei în zona Folk fără să se folosească în mod flagrant de stilul şi abordarea din R.A.T.M. „The Oath” este o piesă excelentă şi o îmbinare a celor două direcţii foarte reuşită.
„The Squeeze” este cea mai R.A.T.M. piesă de pe album chiar dacă chitara nu are nervul de pe albumele vechi şi încă o dată trebuie spus şi faptul că nici Boots Riley nu are violenţa şi energia lui Zack. Un moment mai Rock însă era obligatoriu şi inevitabil.
„Clap for the Killers” este o „predică” Rap a lui Boots Riley pe o temă Funky abordată lent şi cu un solo de chitară excelent al lui Morello, m-a deranjat doar fade-out-ul care a venit parcă prea repede.
„Somewhere in the World It’s Midnight” are un bas genial, piesa rămâne tot în zona relativ lentă a Funk-ului, refrenul este mai apăsat, ceva mai Rock, doar vocea lui Boots Riley se dovedeşte – încă o dată – prea moale, uşor fără vlagă şi astfel neconvingătoare. Morello are un solo ca pe vremuri, sunetul acela schizofrenic care-l caracterizează, face toţi banii!
„Shock You Again” este un alt moment mai zgomotos, mai a la R.A.T.M., îmi lipsesc puţin riff-urile mai groase, Morello pe strofe riffează cu basul, o face ireproşabil, dar parcă tot lipseşte chitara… în schimb are încă un scurt solo foarte bun.
„Good Morning, Mrs. Smith” începe ca un Led Zeppelin cu un raper la microfon, rifful şi chitările acustice au amprenta lui Page, ritmul uşor sacadat, balansul Funk au vigoare, prospeţime.
„Megablast” sună ceva mai modern şi mai nervos, este un Funk Rock apăsat, chitara cu basul fac pereche la riffaj, chiar dacă ritmul rămâne în zona medie, piesa are apăsare, dat volumul la maxim sună greu.
„Promenade” este o incursiune în Rap cu garnitură Rock mai ales pe refrenul reuşit, condimentat de Morello cu un solo reuşit. O piesă simpluţă, dar drăguţă.
„Nobody Moves (Til We Say Go)” închide albumul pe un ton mai energic, amestecul Funk, Rap şi Rock reflectă cu exactitate orientarea formaţiei şi conţinutul albumului de debut.
Este un disc reuşit, consider unicul minus prestaţia destul de plată a vocalului Boots Riley: cu un solist mai „viu”, mai colorat şi mai nervos, discul putea fi mult-mult mai bun.

N-am vorbit intenţionat despre texte şi mesaje: pentru mine epoca socialistă sub oblăduirea Partidului Comunist Român şi a iubitului conducător, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, este încă mult prea vie. Pentru cei sub 30 de ani acestea sunt doar poveşti, poate chiar minunate în care pe vremea „împuşcatului” partidul ne „dădea” casă şi nu exista şomaj, munca era obligatorie, dar eu am cu totul alte amintiri din perioada cu pricina… Pot să înţeleg şi revolta faţă de sistem şi societate a lui Morello şi înţeleg şi viziunea lui idealistă legată de ideologia comunist-marxistă, dar n-am să subscriu niciodată.  Noi cu Revoluţia ne-am  fript nu o dată… Pare totuşi ciudat într-o lume în care Putin îi spune lui Obama până unde se extinde N.A.T.O.  (şi U.E.) şi unde se trage linia de marcaj. Vezi cazul Moldova sau Iran…

Trupa se află-n turneul Ninja Tour şi de pe site poate fi descărcat gratuit şi E.P.-ul promoţional cu piesele formaţiilor participante: Nine Inch Nails, Jane’s Addiction şi Street Sweeper Social Club.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=joFO1tWQrrc&feature=related]

Site Oficial
Pagină MySpace (sunt 4 piese de pe album)
Pagină Facebook