Multă vreme am mai sperat că „garda veche” se va stinge şi odată cu ea şi un mod de gândire, un comportament, o atitudine şi o abordare pe care mi-o doream de mult îngropată.
N-a fost să fie! Ştacheta (invizibilă) a fost predată, tinerii implicaţi politic – indiferent de partid – şi-au făcut ucenicia sub aripa şi acoperirea vulpilor bătrâne şi se pare că şi-au însuşit cu prisosinţă toate…apucăturile.
Nu vreau să intru în valsul, tangoul, ţurca sau hora Ridzi. Ca cetăţean Român şi (relativ bun) plătitor de taxe, mă interesează şi pe mine unde se duc, cum sunt cheltuiţi banii.
Nu cred că există sumă prea mare care poate fi cheltuită pentru tineret. Sau sport. Dacă nu investim în copii, în tineri, nu avem viitor. De sintagma „cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”, cu tot respectul pentru cei în vârstă, m-am cam săturat. Şi eu sunt (deja) un bătrân, a avut şi generaţia mea şansa sa şi – de ce să nu avem onestitatea să recunoaştem? – am ratat-o. Dacă nu speranţa ci prostul este cel ce moare ultimul, şi dacă totuşi există speranţă, aceea este generaţia tânără.
Depinde însă de noi. Măcar atât am putea să facem: să nu le ratăm şi lor şansa şi ocazia. Cum spuneam şi ieri în primul rând este nevoie de reformă radicală în învăţământ. Nu din clasa a I-a ci începând cu grădiniţa. (Educaţia nu este tot una cu învăţământul, educaţia se face acasă de către părinţi.) Cu problema aceasta s-au confruntat şi alte ţări. În Polonia de exemplu după tentative repetate şi eşuate de a reforma învăţământul, într-un final s-a tăiat răul (sistemul) de la rădăcină şi s-a introdus un model total diferit împrumutat din Finlanda. Nu ştiu dacă este modelul perfect, dar ce am văzut, citit, mi-a plăcut. Era o abordare relaxată şi liberală în care în centrul învăţământului se află copilul cu personalitatea şi aptitudinile, abilităţile sale. În funcţie de aceste elemente, copilul este educat şi îndrumat într-o direcţie sau alta. În şcoala elementară copii trebuie să acumuleze cunoştinţe generale, învăţatul trebuie să fie o joacă. Specializarea trebuie să vină mai târziu, pe o treaptă superioară şi aceea chiar trebuie să fie o specializare. Am făcut această mică paranteză să lămuresc puţin discuţia de ieri. Nu poţi reforma doar învăţământul superior dacă la bază ai un învăţământ învechit şi ineficient.
Tot de învăţământ ţine şi sportul. Mă îngrozeşte câţi copii obezi şi diformi văd la tot pasul. Sportul nu mai este ceva „interesant” pentru marea majoritate a copiilor de astăzi şi asta se reflectă şi în rezultatele sportivilor de performanţă. Dintr-o ţară cu performanţe am ajuns şi la acest capitol codaşi.
Avem obligaţia să investim în tineret. Şi încredere, dar şi bani.
Şi să revin la doamna Ridzi. M-am bucurat când am văzut că pe lista Guvernului Boc sunt şi persoane tinere. Theodor Paleologu are 36 de ani, la fel şi Elena Udrea şi Monica Iacob Ridzi are 32 de ani. Faţă de o babă îmbâcsită – nici măcar scuze nu-mi cer – ca Ecaterina Andronescu la 61 de ani sau un personaj compromis şi controversat ca Marian Sârbu la 51 de ani, feţele tinere, personajele proaspete (nu este cazul Elenei Udrea) dădeau o oarecare rază de speranţă. Tot am vorbit despre învăţământ, păi la ce reformă să te aştepţi de la Ecaterina Andronescu? Cunosc persoane active şi dezgheţate şi la 50 şi la 60 de ani, să nu mă înţelegeţi (iar) greşit, dar nu este cazul Andronescu cu siguranţă!
Despre doamna Ridzi nu ştiam absolut nimic.
Monica Iacob Ridzi
Date personale
Data şi locul naşterii: 30 iunie 1977, Petroşani, jud. Hunedoara
Starea civila: casatorita
Studii
Doctor în ştiinţe inginereşti, Universitatea din Petroşani (2007)
Licenţiată în ştiinţe juridice, Universitatea 1 Decembrie, Alba Iulia, Facultatea de drept (2003)
Licenţiată în ştiinţe economice, Universitatea din Petroşani, Facultatea de Ştiinţe, Specializarea Finanţe-Bănci (2000)
Curs de formare parlamentară, Şcoala Naţională de Administraţie (ENA), Strasbourg (organizat de Ministerul Afacerilor Externe, Franţa – 2006)
Cursuri de specializare în domeniile administraţiei locale, al ştiinţelor politice şi al campaniilor electorale
Cariera politică la nivel naţional:
Preşedinte al Organizaţiei de Tineret a Partidului Democrat-Liberal (din feb. 2008)
Deputat în Parlamentul României (dec 2004 – prezent)
Experienţă profesională:
Director General – Euro Riva Serv (ianuarie-decembrie 2004)
Director Resurse Umane, Marketing, Prognoze, Dezvoltare – Euro Riva Serv (2000-2004)
Sef birou contabilitate – Euro Riva Serv (1997-1999)
Contabil – Euro Riva Serv (1995-1997)
Limbi straine:
engleză
franceză
(sursă: Guvernul României)
Acţiunea organizată de 1, respectiv 2 mai a iscat un mare-mare scandal, acum se caută justificări pentru cheltuirea unei sume considerabile: 750.000 euro.
Nu am toate datele problemei, nu mă pot substituii DNA-ului şi Justiţiei, n-am să mă pronunţ dacă doamna Ridzi este sau nu vinovată. S-a constituit o comisie de anchetă parlamentară, DNA-ul s-a autosesizat şi a fost sesizat, a început o anchetă. Chiar dacă Justiţia n-a dat dovadă de eficienţă, este sarcina ei să se pronunţe şi să ia măsurile ce se impun.
Cum spuneam, nu ştiu în ce măsură ministrul ştie toate datele din contractele încheiate de minister sau – cum s-a şi spus – semnează „ca primarul”. Nici dacă este la zi ministrul cu preţurile pieţei în ceea ce priveşte costurile unei scene sau onorariile plătite unor artişti, nu ştiu. Şi nici dacă asta intră în sarcinile şi competenţele sale. Tind să cred că doamna Ridzi nu este totuşi o toantă de vreme ce a fost contabilă şi contabilă şefă la o firmă privată timp de patru ani şi a ocupat ulterior şi alte posturi de conducere în cadrul acelei firme şi nu în ultimul rând are nu mai puţin de trei diplome de studii superioare.
Eu pun problema altfel: doamna Ridzi sau a fost „făcută” de subalterni sau de… superiori. Tind să cred că a doua variantă este mai probabilă, dar în final, este doar un detaliu. Aş vrea să ştiu cine a avut interesul ca doamna Ridzi şi odată cu ea o întreagă generaţie să fie compromisă definitiv şi dacă scopul a meritat… preţul.
Ce mă doare este că prin doamna Ridzi a fost compromisă şi imaginea oricum incertă a unei tinere generaţii. De câte generaţii „de sacrificiu” mai este nevoie să se apuce cineva de reformă? Şi dacă nu ne apucăm noi, cine?