Home › Posts tagged ora de muzică › Page 28

ora de muzică

Clutch – Strange Cousins from the West

Posted on by — 6 Comments ↓

Am dat-o pe Blues fraţilor (brothers)! 😆
Am luat-o cu Jack White şi albumul The Dead Weather şi acum m-am  împiedicat de noul material Clutch şi recidivez. Ei, Clutch nu sunt chiar o gaşcă de Blues… 🙂
Trupa Clutch a pornit la drum în 1990 sub numele de Pitchfork în Germantown, Maryland. Materialul scos sub numele Pitchfork în 1991 avea amprente de Blues şi Souther/Stoner Rock. Schimbarea numelui în Clutch şi albumul „Transnational Speedway League Anthems, Anecdotes & Undeniable Truths” din 1993 prezintă o trupă mai musculoasă, agresivă, elementele de Post Punk şi Hardcore au fost împinse în faţă, dar armoniile, abordarea melodică şi colorată, atmosfera purtau în ele notele tradiţionale de Souther şi Stoner Rock, rădăcinile Blues au fost păstrate şi conservate ingenios. „Binge and Purge” este o piesă lentă, apăsate şi de atmosferă, „12 Ounce Epilogu” este o piesă rapidă şi agresivă, „Rats” are riff-uri tipice Southern implementate într-un tempo mai dinamic şi într-o sonoritate agresivă. Trupa poate fi asemănată cu Prong, Monster Magnet şi Helmet.
1995 aduce albumul auto-intitulat „Clutch”, un disc mai lent, prind mai mult contur nuanţele Southern/Stoner şi Blues, dar trupa rămâne în zona Post Hardcore, vocea lui Neil Fallon este abrazivă, cântă strigat, uşor răguşit, chitarele au nerv şi intervenţii stridente. Piese ca „Big News I”, „Texan Book of the Dead”, „Escape from the Prison Planet” sau „Tight Like That” cu amestecul său de Blues şi Hardcore pot fi considerate clasice. Apreciat atât de critică, cât şi de un public foarte fidel care îi urma de la spectacol la spectacol, Clutch se transferă de la independenţi la o casă de discuri majoră: Columbia.
1998 aduce discul „The Elephant Riders”, unul din cele mai reuşite materiale ale formaţiei, o combinaţie perfectă între Blues/ Stoner Rock şi elemente de Hardcore şi Post Punk. Sunetul este mai gros, mai bombastic, dar şi mai curăţat, Stoner Rockul sună al dracului de bine în abordarea Hardcore, elementele se îmbină şi se completează perfect. „Ship Of Gold” prinde prin simplitate şi abordarea directă, în „Eight Times Over Miss October” are ritm balansat şi zgomotul are sens, „Muchas Veces” este un Blues de garaj cu nervul unor punkeri supăraţi şi „Crackerjack” este un Blues/Rock condimentat cu suflători şi rămâne una din marile mele favorite din repertoriul Clutch.
1999 vine cu un nou material, „Jam Room”, revine sunetul mai murdar de garaj, este un disc oarecum mai intens, mai energic, dar elementele Blues/Southern/Stoner se integrează în abordarea abrazivă, sună foarte viu şi sincer. De la piese mai abstracte ca „Going to Marke” până la cele săltăreţe cum e „Who Wants to Rock?”, este încă un material colorat al Americanilor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2eepsCXpLY4]

„Pure Rock Fury” apare în 2001, trupa se mută la casa de discuri Atlantic şi cum trădează şi titlul materialului, este un disc mai Rock, mai energic, mai nervos şi cu mai multe riff-uri, însă păstrează tradiţii de Blues chiar dacă ambalajul de această dată este mult mai electric şi eclectic. Piesa de titlu este una din cele mai furioase compoziţii ale trupei, dar tot albumul este impregnat cu energie.
„Blast Tyrant” apare în 2004, trupa rămâne pe direcţia mai Heavy, „Mercury” deschide zgomotos albumul ca următoara „Profits Of Doom” să reducă uşor ritmul, dar cu basul greu, chitara zgomotoasă şi interpretarea nervoasă a lui Neil Fallon să transforme piesa într-un alt imn radio. Materialul a fost lansat de DRT Records şi s-a bucurat încă o dată de aprecierea publicului şi al radiourilor independente.
În 2005 este lansat „Robot Hive-Exodus” şi trupa reduce uşor motoarele, revin mai consisten nuanţele de Stoner şi Southern Rock. Este cooptat şi clăparul Mick Schauer.

Strange_cousins_from_the_west

Pe 14 iulie a fost lansat noul disc, „Ciudaţii veri din Vest”.
Cele 11 piese ale noul ui disc au o amprentă pregnantă de Blues, dar Clutch aşează tradiţionalul în făgaşe de Rock Modern, vin cu soluţii ritmice ingenioase şi explorează într-un mod aparte zona aceasta de interferenţă. Combinaţiile de chitarele electrice şi semi-acustice ale lui Nell Fallon şi Tim Sult sunt delicioase, vocea lui Nell Fallon este mai matură, puţin mai cuminte şi mai atentă la melodii. Bateristul Jean-Paul Gaster şi basistul Dan Maines sunt fascinanţi şi fantastici, asigură o bază solidă pe care chitarele şi vocea pot construii aproape orice şi cam asta şi fac. Trec cu uşurinţă din Rock în Blues, din teme tradiţionale în abordări zgomotoase moderne. Muzica celor din Clutch nu este pentru urechi conservatoare ci pentru oamenii deschişi la experimente, la lipsa barierelor stilistice.
Tot discul mi-a plăcut, dar dacă e să evidenţiez câteva piese, mă opresc la „Minotaur”, „Abraham Lincoln”, „Let A Poor Man Be” sau „Freakonomics”. Un disc de „frecat”, încă un material excepţional de la americanii mereu dispuşi la noi experienţe. Clutch rămân o trupă cult, fără vânzări de zeci de milioane, dar cu un public fidel şi merită gustaţi. Au savoare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kx6FV2qR2TY&feature=channel]

Site oficial
Pagină MySpace

The Dead Weather – Horehound

Posted on by — 5 Comments ↓

Recunosc, nu sunt un mare consumator de Blues. Cred că suntem genetic dotaţi cu „ceva” care ne face sensibili sau insensibili la anumite lucruri. Gusturile muzicale se (mai) şi cultivă, eşti sau te educi, dar sunt lucruri la care vibrezi din prima, sunt altele care te lasă rece şi iarăşi altele care-ţi displac. Puţine „chestii” din Blues m-au prins, dar şi mai puţine s-au lipit de mine. Ei, am şi eu ciudăţeniile mele, predominant însă sunt chestii la care consumatorii ortodocşi de Blues, strâmbă din nas.

The Dead Weather este un nou super-grup. Sub acest camuflaj îi regăsim pe Jack White (celebru din The White Stripes şi The Raconteurs), Alison Mosshart (din The Kills şi Discount), Dean Fertita (din Queens of the Stone Age) şi pe Jack Lawrence (din The Raconteurs şi The Greenhornes). „Cununia” s-a desfăşurat sub egida Third Man Records şi pe 11 maritie 2009 au cântat pe scenă pentru prima oară la Nashville. Oraş predestinat… isn’t it?
Materialul albumului de debut „Horehound” a fost imprimat anul acesta în ianuarie şi discul a fost lansat la începutul lunii iulie. 11 piese uşor zgomotoase, puţin murdare, un Blues alternativ ambalat ingenios într-un pachet de sunet modern şi condimentat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M7QSkI6My1g]

White Stripes am ascultat ultima oară la concertul Limp Bizkit: cu un fragment din „Seven Nation Army” şi-au încheiat showul. „Get Behind Me Stan”-ul din 2005 cu siguranţă l-am ascultat, dar ultimul „Icky Thump” nu mai ştiu sigur… În schimb piesa din ultimul filmul Bond, „Another Way to Die” a lu’ Jack cu Alicia Keys mi-a plăcut. De dragul piesei m-am uitat şi la film… 😆 Mi-am băgat nasul (de fapt urechea) prin The Raconteurs, nu suna rău, dar nici n-am dat pe spate. Queens of the Stone Age au impresionat la debut, dar mie îmi lipsea din ei cam tot ce-mi plăcea la Kyuss… iar Alison Mosshart este o noutate absolută pentru mine. Nu mă aşteptam la nimic de la The Dead Weather şi am avut surpriza plăcută să descopăr un disc viu, energic şi zgomotos.

The Dead Weather - Front

„60 Feet Tall” deschide discul cu sunete tensionate ca totul să se aşeze într-un Blues zgomotos şi agitat. Sunetul este brut, pe alocuri distorsionat, toba are greutate, basul vibrează gros, chitara schimbă tonul de la ciupelile obscure la explozii ce în intensitate amintesc de Hendrix. Vocea lui Alison Mosshart este puternică, uşor încălzită de amplificatorul pe lămpi, poate şi de un mic distors. Piesa are groove, pare o joacă, un jam-session sănătos şi dezinvolt. Te pierzi în obscuritatea unei săli de repetiţii slab iluminate şi valul de sunete te ia cu el.
„Hang You from the Heavens” este singel-ul lansat şi susţinut şi de un video-clip pentru promovarea discului. Este o piesă mai Heavy, trece de limitele Blues-ului, dar păstrează parfumul prin abordare şi sunetul de garaj, totul simplificat la maxim îi conferă un aer proaspăt. Toba loveşte tare, basul este distorsionat, chitara zgârie şi Alison Mosshart are ceva din Polly Jean Harvey (PJ Harvey, evident). Compoziţie simplă, aproape lineară, dar de efect maxim. Ruperile, pauzele de tras aer în piept sunt la fix, nebunia se dezlănţuie din nou şi dă peste tine.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=scJ8ITsZsl4]

„I Cut Like a Buffalo” este îmbibată cu fum de Jamaica mai ales prin orga uşor schizoidă, dar şi ritmica importă ceva frunze de Reggae. „I love like a woman, but I cut like a Buffalo…” Piesa este uşor nevrotică, vocile isterice, toată construcţia mi-a amintit de trupe de mult uitate de la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80, experimente la limita Punk şi New Wave-ului când muzica încă nu era nici Post, nici Retro ci… muzică. Piesa asta este doar nebunie.
„So Far from Your Weapon” temperează atmosfera, piesa creşte lent, sunetele se lipesc de covorul de orgă mârâită-n fundal, basul pulsează într-un colţ şi dialogul dintre voci are primplanul. E mai mult  atmosferă şi feeling decât o compoziţie în termeni clasici, cele aproape 4 minute te leagănă apoi te scutură câte puţin la refrenuri. Eşti ameţit, nu poţi să te ridici şi arma este prea departe… laşi muzica să curgă.
„Treat Me Like Your Mother” este al doilea single, o altă piesă mai Rock, mai incisivă, plină de zgomote şi din primele acorduri îţi explodează-n faţă ca un uragan. Este un amestec exotic de Rock Alternativ cu elementele tradiţionale, condimentat cu răsturnări zgomotoase. Aici se îndepărtează simţitor de zona Blues, dar o fac natural şi cu degajare, au energie şi au nerv, nu este nicio păcăleală la mijloc ci doar suflet şi instinct.
„Rocking Horse” începe cu un bas şi o temă ce inevitabil te aruncă înapoi la deja amintitul „Seven Nation Army”, dar abordarea este mai Mexicană şi mai Blues, construcţia mai misterioasă, dar la fel de bine ritmată şi tentantă. Balans şi balansoar, puţin Blues şi multă adrenalină.
„New Pony” aminteşte în egală măsură de ultimele piese The White Stripes ca şi cum s-ar fi combinat într-un jam-session cu PJ Harvey undeva la jumătatea distanţei dintre Rock-ul anilor ’70 şi Blues-ul din zona Fusion din anii ’90. Un cocktail energic, electrizant.
„Bone House” detensionează puţin atmosfera, are un strop de psihedelic aruncat peste fundamentul solid de Rock amestecat cu Blues cum numai The Dead Weather se pare că ştiu să combine. Percuţiile cu chitara creează atmosferă, abordarea este foarte modernă chiar dacă tema de bază nu se rupe foarte tare de rădăcinile Blues Rock-ului. Orga are greutate, vocile nerv, trupa creează o magie aparte care te copleşeşte şi inevitabil te scufunzi cu ei în vârtej sau te balansezi pe ritmul care şerpuieşte hipnotic.
„3 Birds” este o piesă mai liniştită, cu aer de muzică de film, aproape 4 minute instrumentale ce îţi dau ocol încet-încet, sunetele uneori zgârie, alteori doar te ating uşor, te ţin în gardă ca apoi să te ameţească uşor cu câte un pasaj aerisit.
„No Hassle Night” porneşte eclectic, dar se aşează repede într-un tempo mediu cu sound de anii ’70 şi groove modern. Puţin zgomot, puţină melodie, lucrurile par extrem de simple, poate chiar sunt, dar funcţionează impecabil.
„Will There Be Enough Water?” este cu cele peste 6 minute, cea mai lungă piesă de pe album, are o atmosferă de New Orleans, aminteşte puţin şi de momentele mai Blues ale celor din Down („Learn from This Mistake” sau „Lies I Don’t Know What They say But…” de pe albumul 2, „A Bustle In Your Hedgerow” din 2002 – un alt album obligatoriu!). Piesa închide discul într-o atmosferă mai sumbră, uşor Southern, îmbibat cu note de Blues autentic.

Un disc reuşit, un proiect interesant, o audiţie şi o experienţă ce a meritat savurată. Sunt convins că live sunt şi mai explozivi, dar şi discul sună foarte viu, are energie şi consistenţă, vibraţia pe care mulţi doar pe scenă sau în sala de repetiţie o au. Nu contează ce stil abordezi, ce contează este să-ţi laşi amprenta, să adaugi o notă personală şi The Dead Weather au reuşit să dea un suflu proaspăt şi original unor teme care în abordarea altora poate nu aveau nici energia, nici pregnanţa lor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KEvTfIyOLEk&feature=related]

Ghici cine s-a întors? (E ZOB în oraş)

Posted on by — 4 Comments ↓

Ei da, după o pauză de cinci ani, avem un nou album semnat ZOB. Nu vă speriaţi, băieţii spun din prima că „am venit să facem haos”, dar lucrurile nu sunt atât de grave, nu o să fie anarhie nici după acest disc şi băieţii vor-nu vor, ne mai distrează cu 12 (+ 1 bis) piese de Punk Rock în maniera tradiţională New York Dolls/Green Day. Ştiu, probabil Vlad ameţeşte şi fără să se mai îmbete de la auzul numelui Green Day, nu ştiu dacă mai scapă băieţii vreodată de această etichetă, dar zău că n-am amintit de ei cu răutate ci pur şi simplu este o paralelă la îndemână. Eu am ascultat ZOB înainte de…”Basket Case”. 🙂
Bun. ZOB nu mai sunt băieţii furioşi pe care i-am cunoscut în ’93 – mi-e dor de „fă Gherghino, stai fă capră, noaptea toată şi o să-ţi placă!” (Balada Caprii) 😆 -, dar au rămas aceeaşi gaşcă de Punk Rock corectă şi – părerea mea – sinceră. Unele lucruri, roata, votca, distorsul şi Punk Rock-ul, au fost deja inventate şi nu e cazul să-l reinventeze nimeni. ZOB nici nu încearcă să reinventeze desfăcătorul de bere, ştiu să facă piese dinamice, refrene lipicioase şi au umor. Asta fac şi pe „Zuluoscarbravo” – nu ştiu de ce Zulu, de ce Oscar şi de ce Bravo, da’ conform declaraţiei pe propria răspundere de pe copertă: „Nu conţine sintetizatoare, E-uri şi conservanţi!!!”

zuluoscarbravo_web_02

Pentru colecţionarii de „hit”-uri, la primele 15-20 de ascultări pe repeat, parcă nu are sclipirea precedentului „Printre nori”, noul material nu conţine „Bravo Punk 2”, „(Toată lumea o vrea pe) Prietena Mea 2”, „Oficial Exist 2”, „Telenovele 2”, „Beau 2” sau „Clona 2”, dar piese cu potenţial de radio sunt: „Şi ce?”, „Sanitaru’ de cârciumă”, “Perfect day”, “Get Naked” şi “Slow Song 12”.
„Ghici cine s-a întors” deschide discul energic, sună deja a clasic, dar deloc prăfuit: „iau trei sticle de poşircă şi le dau pe gât uşor, cine ştie cu ce grasă am s-ajung în dormitor.” 😆 Dacă stau puţin să mă gândesc – a se cite, să-mi amintesc – cunosc câteva personaje care se identifică uşor cu situaţia… 😆
„Imo” este imnul Emo al celor din ZOB, „Being sad is cool” conclude abordarea unei generaţii Vlad, piesa are tempo, melodia este caracteristică trupei, ca şi mişto-ul. Refrenul „Yipikaye” este atât de non-Emo de te apucă lălăiala alături de băieţi.
„Song About Nothing” este un cântecel cam despre nimic cum îi spune şi titlul, „we love sex and rock’n’roll” şi cam asta e: Rock’N’Roll fără floricele şi fiţe, un riff simplu şi nimerit, refren fredonabil şi un solo „fluierat”.
„To All My Friends” este versiune în limba engleză a ultimei piese de pe disc „Două cuvinte”, textul diferă, însă în esenţă exprimă aceleaşi sentimente. Este o baladă marcă ZOB, dulce-amară, nimic mai mult, nimic mai puţin.
„Şi ce?” readuce energia explozivă al Punk Rock-ului, este una din piesele care ar merita scăpate on-air, dar poate că pentru radiourile comerciale este prea zgomotoasă. „Ce dacă sunt alb, ce dacă sunt negru, ce dacă sunt gri, ce dacă sunt galben, ce dacă sunt roşu, sunt ca tine să ştii”. Ei şi voi! Fără ură, fără rasism, fără discriminare, oamenii s-ar plictisii, e ca şi cum te-ai duce pe stadion să vezi un meci de fotbal şi nu să arunci cu torţe şi să te baţi cu jandarmii! 😆 Ajungem şi la jandarmi. Imediat.
„Perfect Day” are un refren perfect, e drăguţ şi împrumutu’ Dire Straits: „money for nothing and chicks for free” şi involuntar mi-am amintit de Lou Reed (Transformer – 1972) fiindcă piesa are un uşor aer Retro şi Velvet Underground au fost acolo când s-a împărţit Punk-ul (la prima mână), piesa nu este doar despre o zi perfectă ci despre o lume perfectă:
„No work, no wife, no tax, no school,
No yells, no phones, no shopping like a fool,
No stupid TV shows, no assholes on the road…”
Din păcate nu prea sunt nici zile perfecte, nu trăim nici într-o lume perfectă:
„There is no other way, unless you wanna pay…”
Aşa că rămânem cu încă o piesă faină. Perfecţiunea e plicticoasă. 😆
„I wanna Be Like C.K.”. Prima întrebare: who the fuck is C.K.? Aaaa…. Cosmo Kramer! Seinfeld – m-am prins. Păi ce, Al Bundy  nu mai e la modă? 😆 Dacă n-avem „Clona 2” şi „Mamei prietenei mele îi plac telenovele”, avem (măcar) soap-opera şi încă o piesă energică şi directă.
„Killer” este o semi-baladă, refrenul se înşurubează instantaneu în urechi: „killing with her eyes, killing with her touch, killing with her smile, killing with her kiss, she’s a killer”… Clar? 🙂
„Sanitaru’ de cârciumă” combină ingenios strofa aerisită şi liniştită cu refrenul în forţă, pasajele lente cu explozia de energie/voioşie. „Am dorit să fiu alt peşte, dar n-am avut har…” 😆
„Get Naked” este favorita mea, este cea mai în forţă piesă de pe disc, are un strop de Sex Pistols/P.I.L. cu un sunet mai gros, mai de garaj şi mai la zi, are şi puţin iz The Who, comparaţiile fiind doar de idee şi ilustrare, piesa are nerv, umor şi… cinism. În viaţă reuşeşti cu…curul. Cacofonie obligatorie!
„And if you wanna get a better job, get naked
And if you wanna grab the really big cash, get naked…”
„Jandarmii” nu cred că ajunge la radio, dar cred că şi de la o cântare la gura metrou-ului rişti să fi săltat. Nu ştiu ce-şi aminteşte Vlad – dacă-şi aminteşte ceva 😆 – dar eu mi-am amintit ultima noastră întâlnire din Vama Veche de acum trei ani când jandarmii au vrut să-l salte pe DJ la opt dimineaţa şi terasa s-a umplut cu trupele de intervenţie iar noi am rezistat cu stoicism pe baricade. Adică pe bar. 😆 Piesa e haioasă, imaginaţi-vă un Gil Dobrică acompaniat de o gaşcă vesel/zgomotoasă: „Cei cu cea mai proastă meserie, sunt cei de la jandarmerie!” 😆
„Slow Song 12” este încă o baladă frumoasă – în sens bun -, mi-am amintit de britanicii din The Enemy, are ceva din abordarea şi sunetul acestora, este o piesă „radio-friendly”, nu ştiu ce şanse are o trupă românească cu text în engleză, habar n-am cu cine tre’ să mai bei şi cât să fi difuzat, nu ştiu ce intrare are Roton la posturile de radio…
Discul este închis de „Două Cuvinte” („To All My Friends”): „asta-i pentru cele care-au fost, doar pagini albe sau vise fără rost…”

zuluoscarbravo_web_01

Am citit pe Metalhead că a apărut discul şi înloc să pun mâna pe telefon să-l sun pe Vlad ( 😆 ), m-am gândit la vorba celor de la Caţavencu „cine n-are punkeri bătrâni să cumpere albumul!”. 25 RON (Magazinul Muzica) egal cinci beri. 😆 Dar dacă tot a trecut un prieten – dar şi dacă nu trecea – şi mi-a lăsat două baxuri de Carlsberg (12 beri şi două pahare!  😆 ) – să trăieşti conaşule! – m-am scormonit prin buzunare şi mi-am cumpărat marfa. Vine ziua lu’ fi-meu, face 2 ani, un cadou s-a bifat. 🙂 ZOB nu sunt o clonă Green Day cum mulţi i-au etichetat ci sunt cam tot ce avem Punk Rock. Sunt „mai bătrâni, urâţi şi graşi”, dar au rezistat şi au supravieţuit. Respect!

ZOB site oficial
ZOB MySpace

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=a-R-8ona800&feature=related]

Heaven And Hell: 1980-2009

Posted on by — 3 Comments ↓

La sfârşitul anilor ’70 formaţia Black Sabbath traversa o criză acută. După eşecul albumului „Tehnical Extasy” din 1976, în noiembrie 1977 Ozzy părăseşte formaţia şi alături de foşti membrii ai formaţiei Dirty Tricks încearcă să-şi construiască cariera solo. Membrii trupei se confruntau cu grave probleme legate de consumul de droguri şi alcool. Cu toate acestea, Ozzy se răzgândeşte şi în 1978 revine alături de colegii săi şi mai scot împreună încă un album: „Never Say Die!”. Este ultimul efort, relaţiile dintre membrii trupei sunt reci şi perturbate de droguri şi alcool.
Ozzy pleacă din nou şi la sugestia lui Sharon Arden (ulterior Sharon Osbourne), fiica impresarului Don Arden, este adus ex-vocalul din ELF şi Rainbow, Ronnie James Dio. Albumul „Heaven And Hell” se naşte greu. În 1979 pleacă şi basistul Geezer Butler şi este înlocuit de Geoff Nicholls din formaţia Quartz. Bill Ward este acreditat cu partitura de tobe, dar conform propriilor sale declaraţii ulterioare, nu ţine minte să fi participat la lucrul la acest disc… 😆 Butler totuşi revine şi Geoff Nicholls trece pe clape şi rămâne membrul formaţiei din umbră, prezent în spatele scenei până-n prezent.
Cele 8 piese ce formează albumul, „Neon Knights” (3:54), „Children of the Sea” (5:35), „Lady Evil” (4:26), „Heaven and Hell” (6:59), „Wishing Well” (4:08), „Die Young” (4:46), „Walk Away” (4:26) şi „Lonely is the Word” (5:53) sunt toate perle clasice, prezintă un Black Sabbath proaspăt, prin aportul lui Dio s-au deschis perspective şi abordări noi formaţiei.

heaven_and_hell_front_big

În 1981 apare încă un album cu Dio, „Mob Rules” apoi acesta părăseşte formaţia şi optează pentru o carieră solo. S-a încercat aducerea lui David Coverdale (Whitesnake), Nicky Moore (Samson), John Sloman (Lone Star), ca-n final să fie adus în 1983 Ian Gillan (Deep Purple) şi apare albumul „Born Again”. Discul nu ar fi trebuit să apară sub sigla Black Sabbath,  dar casa de discuri (Warner) a insistat şi formaţia nu a reuşit să se opună. A fost încă o dată finalul unei ere Black Sabbath. Povestea formaţiei este o călătorie perpetuă între Rai şi Iad…

O cu totul altă formaţia revine-n 1986 (Black Sabbath featuring Tony Iommi) cu albumul „Seventh Star”, un disc Hard Rock cu foarte puţină legătură cu ceea ce însemna Black Sabbath. Cu excepţia lui Iommi nu mai este nici un membru din formaţia originală, postul de vocalist fiind ocupat de Glenn Hughes (ex-Trapez, ex-Deep Purple). Încă o dată Iommi este forţat să folosească numele de Black Sabbath în ciuda faptului că materialul ar fi trebuit să apară ca un proiect solo…

„The Eternal Idol” apare-n 1987 şi după o serie de vocali care s-au perindat la microfon, opţiunea finală este Tony Martin (ex-Alliance). Tony rezistă şi pe următoarele 2 albume: „Hedless Cross” (1989) şi „Tyr” (1990).
Este un „alt” Black Sabbath, nici critica, nici publicul nu a reacţionat foarte pozitiv la evoluţia trupei.

În august 1990 la un spectacol din Minneapolis Forum, apar pe scenă Ronnie James Dio şi Geezer Butler pentru a interpreta piesa „Neon Knights” şi de aici până la reorganizarea formaţiei şi albumul „Dehumanizer” din 1992 a fost un singur pas. Materialul este unul din cele mai întunecate şi Heavy discuri Black Sabbath, o revenire la linia originală. Cu toate acestea apar din nou tensiuni în cadrul formaţiei, Dio părăseşte din nou grupul şi pentru următoarele două albume este readus Tony Martin. Astfel apar: „Cross Purposes” în 1994 şi „Forbidden” în 1995.

În vara anului 1997 Tony Iommi, Geezer Butler şi Ozzy Osbourne se reunesc oficial în cadrul festivalului ambulant „Ozzfest” şi albumul dublu şi live „Reunion” este lansat în octombrie 1998.
În 2006 când Ozzy s-a apucat de un nou material solo, casa de discuri Rhino lansează un CD „The Dio Years”, material pentru care Iommi, Butler, Dio şi bateristul Vinny Appice se reunesc şi scriu împreună şi 3 piese noi.
Pentru a evita noi dispute Ozzy-Iommi legate de numele Black Sabbath şi complicaţii legale şi conflicte de interes între artişti şi casa de discuri, cei patru hotărăsc să folosească numele de Heaven And Hell şi pleacă-n turneu cu Megadeth şi Machine Head, apoi cu Judas Priest, Motorhead şi Testament.

Pe 28 aprilie 2009 apare şi primul album oficial al formaţiei: „The Devil You Know”.

Thedevilyouknow-Large_(Actual_Art_Work)

Discul de aproape 54 de minute conţine 10 piese ce readuc atmosfera sumbră a Black Sabbath-ului din anii ’70 cu un sunet mai curat şi uşor mai modern, dar având toate caracteristicele ce au consacrat formaţia. Vocea lui Ronnie James Dio la 67 de ani sună încă proaspăt şi are forţă, virilitate. Piesele sunt predominant lente sau cu tempo mediu, un amestec mistic între Heavy Metal şi Doom, ambele genuri având la rădăcină acelaşi etern Black Sabbath. Ca şi la Black Sabbath, trupa este acompaniată şi de un clăpar off-stage: Scott Warren.
Materialul a debutat pe poziţia a 8-a în topul Billboard 200, formaţia se află în turneu şi participă la mai toate festivalurile de Metal.
Nu se ştie nimic despre un eventual nou disc Black Sabbath, dar până atunci, Heaven And Hell este mai mult decât un simplu înlocuitor.
Piesele de pe „The Devil You Know”:

“Atom and Evil” – 5:15
“Fear”– 4:48
“Bible Black”– 6:29
“Double the Pain”– 5:25
“Rock and Roll Angel”– 6:02
“The Turn of the Screw”– 5:02
“Eating the Cannibals”– 3:37
“Follow the Tears”– 6:12
“Neverwhere”– 4:35
“Breaking Into Heaven”– 6:53

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NUJH7y1yK_E]

Say Cheese: Viva la Vodka!

Posted on by — 2 Comments ↓

Am vorbit despre Richard Cheese prin ianuarie legat de „cover vesion”-uri. Cum spuneam, l-am descoperit accidental, dar m-a fermecat din prima. Tipul şi gaşca lui veselă, abordează tot felul de piese arhicunoscute, de la Michael Jackson şi Madonna, trecând prin U2, Radiohead, Guns’N’Roses până la chestii „grave” ca Limp Bizkit, System of A Down, Disturbed sau Slipknot. Abordarea este mereu plină de umor şi aduc totul în zona Jazz/Swing, vocea lui Richard păstrează tradiţia americană a la Frank Sinatra, dar este proaspătă şi mai flexibilă, trupa din spatele său, The Lounge Against the Machine, furnizează mereu un suport dinamic şi balansat. De câte ori am chef să ascult ceva vesel, prima opţiune este Richard Cheese şi albumul „Aperitif For Destruction”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MvFYJjMoUqs&feature=related]

Discografie oficială:

Lounge Against The Machine (2000)
Tuxicity (2002)
I’d Like A Virgin (2004)
Aperitif For Destruction (2005)
The Sunny Side Of The Moon (2006)
Silent Nightclub (2006)
Dick At Nite (2007)
Viva La Vodka: Richard Cheese Live (23 iunie 2009)

Trupa înfiinţată în Los Angeles, California în anul 2000 activează predominant – unde alt undeva? – în capitala cazinourilor şi al entertainment-ului american, la Las Vegas. Apare şi primul album, „Lounge Against The Machine” şi printre cele 16 prelucrări găsim de la Limp Bizkit „Nookie”, Rage Against the Machine „Guerilla Radio” şi Nine Inch Nails „Closer”, trecând prin U2 „Bullet the Blue Sky”, Radiohead „Creep” sau Garbage „Only Happy When It Rains” până la Fatboy Slim „The Rockafeller Skank” şi The Beastie Boys „Fight for Your Right”, dar şi Nirvana „Rape Me” toate genurile muzicale la modă, tot felul de piese cunoscute şi modelate în acel Jazz zemos, Lunge-Music cum îl numesc ei, muzică de bar şi…voie bună.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V4hSUDCWKDc]

„Tuxicity” apare-n 2002, conţine un set nou de 18 de prelucrări, de la „Chop Suey!” (System of a Down) sau „More Human than Human” (White Zombie) la „Baby Got Back” (Sir Mix-a-Lot) şi Loser” (Beck).
„I’d Like A Virgin” apare pe piaţă-n 2004 şi avem de la „Personal Jesus” (Depeche Mode) sau „Beat It” (Michael Jackson) la „War Ensemble” (Slayer) şi „Rock the Casbah” (The Clash) încă un material cu 20 de piese antrenante.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=F58P1QTmBC4&feature=related]

„Aperitif For Destruction” este lansat în 2004, pleacă de la „Me So Horny” (2 Live Crew) şi „People = Shit” (Slipknot) avem „Welcome to the Jungle” (Guns N’ Roses), „Man in the Box” (Alice in Chains), „Enter Sandman” (Metallica) şi „American Idiot” (Green Day), o colecţie excepţională de 16 piese.
„The Sunny Side of the Moon” din 2006 este un Best Of urmat imediat de un album proaspăt: „Silent Nightclub” cu 15 piese, între care „Like a Virgin” (Madonna), „Imagine” (John Lennon) şi „The Trees” (Rush).
Discul din 2007, „Dick At Nite”, conţine piesele de titlu al unor filme şi seriale celebre.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=KCv2cgIlnHA&feature=related]

Noul disc este înregistrat live şi conţine 15 piese.

01 SMELLS LIKE TEEN SPIRIT  (originally by NIRVANA)
02 BRASS MONKEY  (originally by BEASTIE BOYS)
03 CRAZY BITCH  (originally by BUCK CHERRY)
04 ME SO HORNY  (originally by 2 LIVE CREW)
05 THREE’S COMPANY  (TV THEME)
06 LOLLIPOP  (originally by LIL WAYNE)
07 DONT CHA  (originally by PUSSYCAT DOLLS )
08 TOXIC  (originally by BRITNEY SPEARS)
09 YOU SHOOK ME ALL NIGHT LONG  (originally by AC/DC)
10 AIRBAG  (originally by RADIOHEAD)
11 GUERILLA RADIO  (originally by RAGE AGAINST THE MACHINE)
12 WKRP IN CINCINNATI  (TV THEME)
13 RC ON THE AIR (live around the world)
14 VIVA LAS VEGAS  (originally by ELVIS PRESLEY)
15 VIVA LA VIDA  (originally by COLDPLAY)

IDTCD12_Y5MJ_P:VIVA_CDR.qxd

Pentru anul acesta mai este programat încă un album, „OK Bartender” şi agenda este plină până-n 2011.
La anul Richard ne promite 2 discuri „Back In Black Tie” şi „Lavapalooza” iar în 2011 „A Lounge Supreme”. Zâmbiţi, vă rog. Say cheese: Richard Cheese. Şi… Trăiască votca! 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ac8v9OT8RsQ&feature=related]

RICHARD CHEESE
OFICIAL MySpace

Summer Breeze, Playlist de vară

Posted on by — 10 Comments ↓

De când m-am întors din concediu am tot vrut să fac un playlist de vară, dar ba m-am luat cu o bere, ba cu treaba, mi-a luat-o înainte şi Roxanne şi playlistul meu nu-i nicăieri, trece domne vara, eu mi-am consumat de mult şi concediul – nu că nu aş fi în vacanţă permanentă obligat-forţat – şi playlistul nu-i. Sau cum spune Roxanne: “16 Iulie, şi mie acum mi-a trecut prin cap să fac un  playlist pentru vară!” 😆 Inventez o treabă nouă: playlist tip leapşă! 💡  Sau leapşă tip playlist. 🙂 Să văd cui o dau… ❓
Mi-am suflecat tastatura, mi-am încordat memoria, am derulat filmul verilor risipite, am dat o scanare după cuvinte cheie ca „summer”, „sun” şi „sunshine” şi toate clişeele inevitabile ce-mi amintesc de vară şi concediu.

Nu pot pornii la drum decât noaptea şi nimic nu este mai răcoros ca briza sănătoasă dinspre mare, întuneric şi partea umbroasă a sufletului venită prin translaţia făcută de Peter Steel (Type O Negative) – nicio legătură cu vre-un alt Steel din domeniul hardcore al entertainmentului 😆 ! Ştiu ce am făcut vara trecută (am muncit), mai ştiu ce am făcut la începutul verii, dar habar n-am ce să fac cu restul de vară şi cu atât mai puţin cu vara viitoare… cu restu’ vieţii mele.

“Summer breeze makes me feel fine
Blowin through the jasmine in my mind…”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0-G5T0Fn-Dc]

Şi dacă tot am luat-o tare cu Rock-ul, profit şi mai scap o piesă din aceeaşi zonă umbroasă, concediu’ de criză … sau criză de concedii. 😆 Dracu’ nu-i aşa negru, dar vara?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0kRtTtpG8Ls]

Dar e concediu, e vară, ce draq! Mă las pe spate, aprind o ţigară şi privesc spre amintirea şezlongurilor şi fetelor întinse la bronzat… Of! Cine-mi fură visele?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UMl2QtZmLEQ]

Raza de soare mă duce cu gândul tot la raza de soare, la Reggae şi la o piesă veche, dar de drum lung.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mPjIC0TRstY]

Soare, Raggae, un „Sex on the Beach” şi inevitabil iubirile de-un răsărit sau apus, de o vară… Nu-s fan Bob Sinclair, dar piesa asta are un ritm fain, are groove (o expresie de netradus!) şi te împinge la dans.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=v0NSeysrDYw]

Dar ultimul lucru pe care ştiu să-l fac este să dansez. Ţopăi ca o capră… 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hGI2d31M7Ns]

M-am dat de gol (din nou): sunt un bătrânel nostalgic. Am totuşi şi ceva noutăţi. Tot din concediu m-am ales cu noi favoriţi: maNga. Piesa „Dünyanın Sonuna Doğmuşum” s-a lipit de mine definitiv ca tot albumul de altfel. Türkiye Rocks! 😎 De la Punk la “all inclusive”… vara asta a fost doar un pas. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI]

Am tot săpat să găsesc clipul, dar ce vă povesteam în postare Corporate Crap se dovedeşte, nu că ar fi fost nevoie de confirmări suplimentare: clipul cu The Veronicas este şters de câte ori apare pe undeva. OK, mie-mi place piesa, îmi plac fetele şi dacă fetele m-au atins mai puţin anul acesta, criza mă pipăie tot mai insistent! 👿 E “moca” criza? Păi atunci vreau două! 😆 Gemene. 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TMpE1WCHxj0&feature=related]

Îmi este dor de serile de pe plajă, de linişte, de un pahar de whiskey preparat cu Sprite şi suc de lămâie verde, de relaxare şi uitare… de insula pe care pot să-mi trag uneori sufletul. Visez. Să stau acolo 11 luni şi 2 săptămâni pe an şi să revin în realitate pentru 2 săptămâni să mai rezolv una-alta, eventual să muncesc… 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tCFU5l6-j2k]

Faci ce faci, la dus sau la întors, undeva tot rămâi blocat în trafic, este inevitabil. ❗ Răbdare şi…tutun. Viaţa-i grea, noroc că se termină repede, dar în chinuri. Scapă cine poate… 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BB9pQ6KajaQ]

Street Sweeper Social Club – S.S.S.C. (2009)

Posted on by — No Comments ↓

Dacă numele Street Sweeper Social Club nu vă spune nimic, numele chitaristului Tom Morello cu siguranţă vă trezeşte amintiri legate de Rage Against the Machine. Sau Audioslave. După patru albume excepţionale, ultimul fiind „Ranagedes” din 2000, un disc ce conţine prelucrări, drumurile celor din R.A.T.M. s-au despărţit.
Se pare că solistul vocal Zack de la Rocha şi Tom Morello au revenit la un numitor comun în 2007 şi formaţia s-a reunit, dar deocamdată au fost doar concerte şi turnee, însă un eventual nou album deocamdată nu a fost luat în calcul.
În 2002 Morello s-a alăturat formaţiei Audioslave al fostului solist vocal din Soundgarden, Chris Cornell şi au lansat trei albume în perioada 2002 – 2006. De notat, ar fi concertul gratuit din Havana, Cuba din data de 6 mai 2005 în faţa a 50.000 de spectatori, Audioslave devenind astfel prima formaţia americană care a concertat în Cuba comunistă.
Aşa ajungem şi la castana fierbinte al orientării politice a domnului Morello: Marxismul. Orientarea de stânga şi critica societăţii şi mai ales al guvernării Americane au fost drapel şi-n R.A.T.M. Audioslave (teoretic) nu s-a implicat politic şi Morello n-a putut sta mai mult de un an departe de subiectele fierbinţi care-l frământau. Aşa s-a născut proiectul The Nightwatchman în 2003. Proiectul s-a dorit un Bob Dylan modern, Morello cântă la chitară, muzicuţă, banjo şi cu o voce bariton plăcută şi s-a auto-definit ca un Robin Hood al muzicii din secolul XXI. Cele două albume, „One Man Revolution” (2007) şi „The Fabled City” (2008) sună proaspăt şi în ciuda faptului că nu sunt consumator de Folk, s-au dovedit a fi o audiţie plăcută. În una din concertele lui Morello l-a cunoscut pe (emcee) Boots Riley solistul trupei The Cupe, o trupă Hip Hop cu aceeaşi orientare politică de stânga şi axată pe militantism şi după mai multe cântări împreună s-a născut şi proiectul-formaţie Street Sweeper Social Club, conform declaraţiilor lui Morello, mai mult un club social, decât o trupă. Celor doi li s-a alăturat bateristul Stanton Moore, profesor de percuţie din New Orleans, membru fondator al formaţiei Galactic, colaborator cu mulţi artişti de la clăparul Robert Walter la formaţiile Garage A Trois şi Corrosion Of Conformity.
Albumul auto-intitulat S.S.S.C. a fost lansat pe 16 iunie de casa de discuri Warner Music şi conţine 11 piese într-o manieră Funk şi Hip Hop amestecate cu Rock. Nu are nici explozia, nici intensitatea R.A.T.M., dar este un material energic şi colorat. Boots Riley nu are agresivitatea lui Zack de la Rocha, este chiar monotonă interpretarea sa şi Morello este mai cuminte ca pe discurile R.A.T.M., sunetul este predominant mai „moale”, iar în centru sunt mesajele politice şi sociale. În lipsa unui basist, Morello a prestat şi la instrumentul cu patru corzi. Preferam un material nou cu R.A.T.M., dar probabil toate la timpul lor.

SSSC

„Fight! Smash! Win!” deschide albumul, poate fi ascultată şi pe site-ul oficial precum şi pe pagina MySpace. Începe cu un riff uşor Retro trecut prin fazer, apoi basul cu toba preia prim planul, chitara punctează doar la refren, dublează basul pe alocuri. Boots Riley parcă scuipă versurile, Morello vine cu un scurt solo, dar lipsesc „găselniţele” care-l făceau special pe albumele R.A.T.M.
„100 Little Curses” este singleul care promovează albumul, secţia ritmică aminteşte de R.A.T.M., piesa are balans Funk, refrenul crescendo şi cor de susţinere, soloul lui Morello este mai zemos, este una din piesele mai bine nimerite. Constanta comparaţie cu R.A.T.M. este inevitabilă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bjIvyk24kFM]

„The Oath” este una din favoritele mele de pe disc. Începe cu o temă Bluesy foarte plăcută apoi chitara intră tăios, tempoul creşte uşor, este un Funk mai lent, dar balansat şi apăsat, revenirile la tema iniţială conferă dinamică şi încă un cor „lălăit” dau culoare. S.S.S.C. este undeva la mijloc între R.A.T.M. şi The Nightwatchman, Morello încearcă să-şi recâştige şi fanii pierduţi în urma escapadei în zona Folk fără să se folosească în mod flagrant de stilul şi abordarea din R.A.T.M. „The Oath” este o piesă excelentă şi o îmbinare a celor două direcţii foarte reuşită.
„The Squeeze” este cea mai R.A.T.M. piesă de pe album chiar dacă chitara nu are nervul de pe albumele vechi şi încă o dată trebuie spus şi faptul că nici Boots Riley nu are violenţa şi energia lui Zack. Un moment mai Rock însă era obligatoriu şi inevitabil.
„Clap for the Killers” este o „predică” Rap a lui Boots Riley pe o temă Funky abordată lent şi cu un solo de chitară excelent al lui Morello, m-a deranjat doar fade-out-ul care a venit parcă prea repede.
„Somewhere in the World It’s Midnight” are un bas genial, piesa rămâne tot în zona relativ lentă a Funk-ului, refrenul este mai apăsat, ceva mai Rock, doar vocea lui Boots Riley se dovedeşte – încă o dată – prea moale, uşor fără vlagă şi astfel neconvingătoare. Morello are un solo ca pe vremuri, sunetul acela schizofrenic care-l caracterizează, face toţi banii!
„Shock You Again” este un alt moment mai zgomotos, mai a la R.A.T.M., îmi lipsesc puţin riff-urile mai groase, Morello pe strofe riffează cu basul, o face ireproşabil, dar parcă tot lipseşte chitara… în schimb are încă un scurt solo foarte bun.
„Good Morning, Mrs. Smith” începe ca un Led Zeppelin cu un raper la microfon, rifful şi chitările acustice au amprenta lui Page, ritmul uşor sacadat, balansul Funk au vigoare, prospeţime.
„Megablast” sună ceva mai modern şi mai nervos, este un Funk Rock apăsat, chitara cu basul fac pereche la riffaj, chiar dacă ritmul rămâne în zona medie, piesa are apăsare, dat volumul la maxim sună greu.
„Promenade” este o incursiune în Rap cu garnitură Rock mai ales pe refrenul reuşit, condimentat de Morello cu un solo reuşit. O piesă simpluţă, dar drăguţă.
„Nobody Moves (Til We Say Go)” închide albumul pe un ton mai energic, amestecul Funk, Rap şi Rock reflectă cu exactitate orientarea formaţiei şi conţinutul albumului de debut.
Este un disc reuşit, consider unicul minus prestaţia destul de plată a vocalului Boots Riley: cu un solist mai „viu”, mai colorat şi mai nervos, discul putea fi mult-mult mai bun.

N-am vorbit intenţionat despre texte şi mesaje: pentru mine epoca socialistă sub oblăduirea Partidului Comunist Român şi a iubitului conducător, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, este încă mult prea vie. Pentru cei sub 30 de ani acestea sunt doar poveşti, poate chiar minunate în care pe vremea „împuşcatului” partidul ne „dădea” casă şi nu exista şomaj, munca era obligatorie, dar eu am cu totul alte amintiri din perioada cu pricina… Pot să înţeleg şi revolta faţă de sistem şi societate a lui Morello şi înţeleg şi viziunea lui idealistă legată de ideologia comunist-marxistă, dar n-am să subscriu niciodată.  Noi cu Revoluţia ne-am  fript nu o dată… Pare totuşi ciudat într-o lume în care Putin îi spune lui Obama până unde se extinde N.A.T.O.  (şi U.E.) şi unde se trage linia de marcaj. Vezi cazul Moldova sau Iran…

Trupa se află-n turneul Ninja Tour şi de pe site poate fi descărcat gratuit şi E.P.-ul promoţional cu piesele formaţiilor participante: Nine Inch Nails, Jane’s Addiction şi Street Sweeper Social Club.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=joFO1tWQrrc&feature=related]

Site Oficial
Pagină MySpace (sunt 4 piese de pe album)
Pagină Facebook

Discuri de B’estfest

Posted on by — 8 Comments ↓

A venit şi ziua probabil cea mai aşteptată de Metalişti: AfterShock şi seara recitalului Manowar.

Era prin 1988 când un prieten mi-a vândut vinilul „Sing of the Hammer” al celor din Manowar.  „All man Play On 10”, „Animals”, „Mountains”, „The Oath” sau „Guyana (Cult of the Damned)” mi-au smuls capul şi am reuşit să „infectez” un şir serios de tineri rockeri cu trupa Americană.
Manowar s-au înfinţat în 1980 şi din 1982 până-n 2007 au scos 10 albume de studio, anul acesta urmează să apară noul material, „Hammer of the Gods”. Muzica lor are ceva din lejeritatea şi consecvenţa celor din AC/DC şi nervul de Heavy Metal pur al unor Judas Priest într-o abordare americană şi cu un sound bombastic cu mare accent pe tobele care bubuie, tehnicitatea basului, chitara tăioasă şi vocea puternică a lui Eric Adams.
Trupa deţine recordul pentru „cea mai zgomotoasă formaţie din 1984, record pe care ulterior l-au mai doborât de 2 ori şi deţin recordul şi pentru cel mai lung concert Heavy Metal din 2008, cu un spectacol din Bulgaria care a ţinut 5 ore şi 1 minut.

manowar_ep

Manowar – Thunder In The Sky (2009)

„Thunder In the Sky” este E.P.-ul ce prefaţează al 11-lea album, este un CD dublu şi un cadou pentru fani în actualul turneu.
Primul disc conţine 6 piese: “Thunder In The Sky”, “Let The Gods Decide”, “Father”, “Die with Honor” (piesă de pe E.P.-ul anterior cu acelaşi titlu din 2008), The Crown & The Ring” (Metal Version) – piesă cunoscută de pe albumul „Kings Of Metal” din 1988 şi “God or Man”.
Discul doi conţine 15 variante în 15 limbi diferite la piesa “Father”: Bulgară, Croată, Finlandeză, Franceză, Germană, Greacă, Maghiară, Italiană, Japoneză, Norvegiană, Poloneză, Portugheză, Română, Spaniolă şi Turcă.
O idee frumoasă, un dar de suflet şi omagiu fanilor devotaţi al trupei. Eric a fost îndrumat la fiecare piesă de câte un translator al fiecărei limbi, nu cred că i-a fost foarte uşor!
Manowar nu sunt formaţia surprizelor, au livrat şi de această dată un material sănătos, iar piesa „Father” este o baladă acustică.
Nu ne rămâne mare lucru de făcut decât să învăţăm versurile de la „Tata”, dacă Eric a reuşit, atâta putem şi noi.

M-am gândit că am fost aspru cu Polarkreis 18 şi am ascultat ultimul lor produs, albumul „The Colour of Snow” lansat anul trecut. Cele 10 piese nu mi-au schimbat părerea iniţială: trupa abordează un New Wave cu note Disco de anii ’80, amintesc de Ultravox, poate puţin de A-HA. Poate că sound-ul este ceva mai modern, dar nu substanţial, nu reuşesc să iasă din zona destul de mediocră a genului. Şlagărul „Allein Allein” nu cred că rezistă mai mult de câteva săptămâni, cel mult o vară-n topuri. Momente ceva mai răsărite sunt în piesa de titlu „The Colour of Snow” şi piesa „Tourist”, dar insuficient să-i scoată la suprafaţă din masa masivă a formaţiilor care ţintesc zona comercială.
Deocamdată sunt doar o trupă de umplutură şi cred că au fost o variantă ieftină de umplut afişul festivalului.

51ddglmgal_ss500_

White Lies au lansat anul acesta albumul „To Lose My Life”. Atacă aceaşi zonă ca şi Polarkreis 18, dar o fac cu mai mult nerv şi inspiraţie. Nici ei nu s-ar fi integrat înainte de Motorhead, dar cred că se descurcau mai bine, folosesc mai mult chitara, au o abordare mai colorată, sună mai viu. Amintesc pe alocuri de Duran Duran în mod pozitiv. Piesa de titlu este construită pe un bas uşor distorsionat care mârâie sănătos în fundal, toba sună plin, clapa colorează zona armonică, chitara apare zgomotos, dar cam puţin. Vocea lui Harry McVeigh este puternică şi totodată plăcută. Critica din Anglia îi compară cu Joy Division, Editors şi Interpol, există paralele, dar până la Joy Division mai e ceva, dar trupa nu sună rău, mi-au amintit (şi) de o altă trupă care ne-a vizitat la începutul anilor ’90 şi ulterior au devenit celebrii: Jesus Jones.
Este un debut promiţător, un material plăcut care se încadrează bine în zona dintre Post Punk şi New Wave, are un uşor iz Retro, dar şi suficientă forţă şi prospeţime.

Front Cover

Franz Ferdinand au ajuns anul acesta la albumul cu numărul trei, „Tonight”. Trupa s-a înfiinţat la Glasgow în Scoţia în 2002 şi prestează un Post Punk Britanic coios şi plin de energie. Noul material îi menţine în aceeaşi zonă, abordarea este energică, sunetul uşor murdar, de garaj, dar foarte viu şi pulsant. Au ceva din The Clash şi The Stranglers, cum există şi paralele cu Kaiser Chiefs, combină cursiv notele Indie şi New Wave/Post Punk cu caracterul acela inconfundabil britanic.
„Tonight” este un disc foarte bun pentru publicul tot mai larg şi de la noi care gustă acest gen, această abordare.

Ediţie de criză, pe lângă numele mari, The Killers, Motorhead, Moby, Orbital, Franz Ferdinand, Santana sau Manowar, cam multă umplutură adusă probabil pe mărunţiş… Atitudine ce nu le face cinste organizatorilor şi lasă de dorit.
Am vorbit despre plusurile şi minusurile festivalului, nu are rost să revin. Nu-mi pare rău de banii daţi pe Motorhead/Moby, dar nu pot să nu constat că şi numele mari au fost uşor…subţiri. Eram curios de Orbital şi Franz Ferdinand, mai am ceva nostalgii Manowar, dar mai sunt o grămadă de concerte anul acesta, am şi un copil de crescut… mă rezum la ce am văzut şi sper ca la anul să fie mai bine. Mereu este loc de mai bine şi mă cam înspăimântă abordarea „merge şi aşa”…

Limp Bizkit, Queensryche and Saga live – Bucureşti 28.06.09.

Posted on by — 4 Comments ↓

„Ladies and Gentlemen, introducing, the chocolate starfish, and the hot-dog flavored water, Bring it on!”

2009 Jun 28 Concert 01 Read more Limp Bizkit, Queensryche and Saga live – Bucureşti 28.06.09. ›

The Veronicas

Posted on by — 15 Comments ↓

Piesa „Untouched” a sunat în urechile mele ca un clopoţel într-o dimineaţă în camera de hotel. În tot amalgamul de muzică comercială, chestii de dans făcute pe bandă, fetele acestea sunau cu boaşe, aveau nerv.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Fkko-3N_iOM]

Nu este o piesă nouă, m-am împiedicat eu de ea abia acum.
Duoul australian a fost format în 2004 de gemenele Jessica şi Lisa Origliasso. Albumul de debut „The Secret Life Of…” a fost lansat în 2005 urmat în 2007 de „Hook Me Up”. În mai 2008 „Hook Me Up” a fost lansat şi-n Statele Unite şi a fost lansat şi un CD dublu „The Veronicas Complete” cu materialul ambelor albume şi „Hook Me Up” a fost re-editat cu piese bonus.
Traseul lor din Australia via America spre Europa a fost destul de lung, dar se pare că-n 2009 cuceresc şi topurile europene cu piesele lor.
Muzica duo-ului este un Power Pop Electronic, au şi elemente Rock, Indie şi inflexiuni Punk, Post-Punk.
Cariera lor muzicală a luat o turnură ascendentă după ce l-au cunoscut pe Hayden Bell, director muzical la Bell Hughes Music Group, care le-a facilitat colaborarea cu producători şi compozitori importanţi din industria muzicală ca: Clif Magness, Billy Steinberg, Max Martin, Eric Nova, Dead Mono şi Vince DeGiorgio, personaje care au lucrat cu nume mari ca Avril Lavigne, Madonna, Cyndi Lauper, Britney Spears, Katy Perry şi P!nk.
Se confirmă teoria conform căreia nu contează ce şi cum cânţi ci pe cine cunoşti… (pupi în fund)…

The Veronicas au participat în spoturile comerciale pentru combaterea pirateriei, susţin organizaţia Wildlife Warriors Worldwide pentru protecţia animalelor, Jess a pozat nud pentru o campanie al organizaţiei People for the Ethical Treatment of Animals (P.E.T.A.) , tot o organizaţie pentru protecţia animalelor însă pozele n-au fost (încă) folosite în mod oficial iar Lisa a participat alături de alte celebrităţi ca Drew Barrymore, Pete Wentz, Kathy Griffin, Janice Dickinson la un marş pentru legalizarea căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex în California.

TV-TSLF

„The Secret Life Of…”

Piesa „4ever” care deschide albumul, începe cu un riff de chitară, are iz Post-Punk/Indie, refrenul este un Power Pop, sună uşor a Bon Jovi, vocea fetelor este puternică, piesa are energie şi melodicitate, fapt caracteristic pentru toate piesele lor.
„Everything I’m Not” se bazează tot pe chitare, un riff stopat în combinaţie cu o chitară ciupită, piesa mi-a amintit puţin de Blondie, au ceva din atitudinea lui Deborah Harry.
„When It All Falls Apart” se bazează pe dialogul celor două voci, este o piesă mai lentă, dar nu o baladă, sună foarte american, eventual a Cher, creşte la refren, are ceva… drăgălaş.
„Revolution” are ritmul balansat, basul mârâie-n fundal, chitarele sună înfundat, clapa parcă clipoceşte, vocile sunt plăcute, muzica degajează energie.
„Secret” porneşte cu nuanţe Western, Country, apoi se transformă într-un galop ca apoi cele două secvenţe diametral opuse se alterneze dea-lungul piesei.
„Mouth Shut” este înflorită şi cu viori, începe reţinut, creşte treptat într-o baladă plăcută.
„Leave Me Alone” este construită pe ritmuri mai moderne, vocea vorbit/cântată şi chitarele dau o dinamică interesantă, refrenul aminteşte puţin de The Bangles, orchestraţia este fină, bine conturată.
„Speechless” este o baladă acustică, nimic special, fetele cântă foarte bine, au voci calde şi plăcute.
„Heavily Broken” rămâne tot în zona mai lentă, chitara e trecută prin efect şi sub un covor gras de sintetizatoare, refrenul este puternic, formulă de clişeu, dar de obicei câştigătoare.
„I Could Get Used To This” continuă şirul pieselor cu ritm mai lent, orchestraţia reţinută de pe strofe contrastează cu refrenul mai gros şi mai dinamic, sunt câteva „şuruburi” drăguţe-n orchestraţie, nimic nou sau revoluţionar, şmecherii clasice, dar folosite corect. Schimbările de ritm dau dinamică.
„Nobody Wins” este încă o baladă cu violoncel în fundal, o chitară acustică, puţin pian şi intervenţii de bas, dialogul vocilor este în continuare plăcut şi dinamic, nu aduce nici această piesă ceva nou, dar este o producţie bine făcută.
„Mother Mother” este construită pe chitară şi un spirit cu iz Mexican răsturnat de un refren Rock şi de faze ingeniose, disonante, fetele ţipă, este altceva, dă sare şi piper piesei şi o scoate din zona convenţională, închide albumul în forţă.

Hook_Me_Up_European_Cover

„Hook Me Up”

Cele 12 piese de pe varianta originală al materialului sunt un pas înainte, apar mai multe elemente moderne şi de electronică, sintetizatoarele în combinaţie cu chitara dau o notă mai modernă, creează tensiune şi dinamism.
Discul porneşte cu amintitul „Untoched”, o piesă explozivă care te prinde din prima, viorile în combinaţie cu chitara şi clapele sună gros, ritmul este dinamic, refrenul se întipăreşte rapid în urechi, piesa a urcat rapid în topuri şi pe bună dreptate.
„Hook Me Up” porneşte şi mai zgomotos, mai electric şi electronic, tonul clapelor este grav, seamănă cu Lady GaGa. Sau Lady GaGa seamănă cu The Veronicas? Ha ha ha! Fetelor le stă bine cu soundul modern, piesa are puls.
„This Is How It Feels” menţine sunetul Electro, calcă chiar uşor pe acceleraţie, aduce puţin cu ce fac surorile rusoaice t.A.T.u. E o piesă de discotecă în sensul cel mai pozitiv din perspectiva unui punker bătrân şi ramolit. Ha ha ha!
„This Love” a fost lansat ca single în martie 2008, are un refren bine nimerit, este o piesă mai lentă ca anterioarele, combinaţia între orchestraţiile sintetice şi cele acustice, între clapă şi chitară, respectiv instrumente cu corzi, este plăcută şi echilibrată, vocile fetelor strălucesc.
„I Can’t Stay Away” începe grav, toba sună puternic, combinaţia de clape cu punctajele chitarelor sună foarte bine, este încă o piesă mai lentă, dar cu nerv, cu o dinamică bună, clapele gen Trance şi basul puternic susţin vocile perfect.
„Take Me On The Floor” aminteşte de Madonna şi albumul ei genial „Ray of Light”. Este următorul single de pe disc, a ajuns repede disc de aur, este o piesă dinamică şi are şi o fază tot mai la modă: „I wanna kiss a girl…” Şi „io”! Ha ha ha!
„I Don’t Wanna Wait” este o baladă reuşită, amestecul de elemente sintetice şi acustice funcţionează şi de această dată impecabil. Chiar dacă nu inventează nimic nou, ceea ce fac sună bine şi materialul este produs cu mare grijă, toate elementele sunt bine aşezate, totul este pus la punct şi rezultatul este rotund, sunetul plin, compoziţiile cursive.
„Popular” sună iar gras, cu nerv, clapele hârâie, basul are boaşe, nu întâmplător a fost ales ca următor single. O piesă reuşită, are nerv.
„Revenge Is Sweeter [Than You Ever Were]” este o piesă dedicată de Lisa pentru cântăreţul Ryan Cabrera cu care a avut o relaţie… 🙂  Este o baladă puternică, reţeta orchestrală caracteristică întregului material funcţionează ireproşabil şi în această piesă.
„Someone Wake Me Up” este tot o baladă în forţă, mai puţin reuşită ca anterioara, dar nu este o piesă rea, doar uşor mai fadă cu toate că are câteva găselniţe faine.
„All I Have” revine în zona (mai) Rock, este zgomotoasă şi bazată pe chitarele completate cu clapa, după două piese mai lente, era nevoie de o ruperere.
„In Another Life” închide discul într-o notă uşor melancolică, vocile au rolul principal acompaniate elegant cu pianul. Este o baladă frumoasă, plăcută, cu un crescendo sănătos.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w4Dm3yrlytk&feature=related]

The Veronicas sunt un produs reuşit şi plăcut atât de ascultat cât şi de…dansat. Nu că-s eu vre-un Fred Astaire ci mai degrabă un Phil Collins: „I can’t dance, I can’t talk, the only thing about me is the way I walk.” Ha ha ha! 😛 Deh, mai e nevoie şi de câte un disc din acesta mai „uşurel” şi „Hook Me Up” este un material reuşit.

83952661BG054_Z100_s_Jingle