Becali a monopolizat mass-media în ultimele două zile. Menţinerea lui în arest a surprins toată lume şi scenarita este ocupaţia de bază de la mic la mare. Dacă până acum câteva zile toată lumea se pricepea la fotbal, acum văd că şi în legislaţie şi drept ne-am „deşteptat”. Nu ştiu cât de şifonat o să iasă Gigi din acest scandal, dar dacă acum o săptămână el şi partidul său erau în afara calculelor, cred că acum Becali are şanse reale să prindă un loc în parlamentul european.
În tot acest circ mediatic s-a găsit Geonă să-şi anunţe candidatura pentru Cotroceni, forţat oarecum de şmecherii din partid. Mi-am amintit de un titlu genial de la OTV de acum câteva luni: „a fost omorât sau a fost sinucis”? 😛
Barbie Băsescu a adunat semnăturile necesare pentru a-şi depune candidatura ca independent pentru parlamentul european. La conferinţa de presă a recitat o poezie bine învăţată, s-a împotmolit o singură dată pentru un moment. PD-L-ul pare uşor îngrijorat de faptul că fata marinarului le poate fura din voturi. Păi dacă nu lor, cui?
Mai importante decât toate mondenităţile şi fumogenele cred că au fost în această săptămână întâlnirea G20 şi NATO. Deciziile importante se iau sus şi peste capul nostru, da’ pe pielea noastră. Azi la Summitul NATO va fi ales noul secretar general. Subiecte fierbinţi: Afganistan şi relaţia cu Rusia.
Şi la Londra, şi la Strasbourg violenţele şi-au pus amprenta pe evenimente. ‘raţi ai draq de capitalişti! 😛
Noi am mai pierdut un militar: Cpt. Petre Tiberius.
De 1 aprilie nu m-am ţinut de şotii ci am încercat să ademenesc din nou primăvara. La ce soare este afară acum, se pare că a ţinut vrăjeala.
Adevărul vrea să strângă 1 milion de mesaje de încurajare pentru Cristi Minculescu. Azi dimineaţă scorul era de 0,012,127 mesaje. Asta să nu mai aud că am ceva personal cu el. N-am. Eu zic, mai bine strângeau de votcă…se bucura mai mult Cristi.
Cum vă spuneam pe 11 iunie la Arenele Romane vine Sinéad O’Connor şi tot acolo pe 28 iunie Limp Bizkit.
Pleacă Piţi, vine Hagi? O să avem un răspuns săptămâna viitoare. Cu tot respectul pentru Rege, un mare-mare jucător, dar ca antrenor n-a convins şi n-a dovedit. Nimic. Ajungem iar la…. cumetrie. Nici când vine vorba despre interesul Naţional nu ne dezminţim de apucăturile împământenite, devenite reflex şi… normalitate.
În Formula 1 am avut o cursă destul de agitată în Australia. Câştigători detaşaţi au fost „debutanţii” de la Brawn GP: Button şi Barichello. Barichello a ratat startul lamentabil, dar cu 3 tururi înaintea finalului, Kubica şi Vettle, ocupanţii loculurilor 2 şi 3, s-au ciocnit copilăreşte şi astfel brazilianul a prins podiumul. Locul trei i-a revenit altui veteran: Trulli de la Toyota, urmat de coechipierul său Timo Glock. Alonso a prins un nesperat loc 5 pentru Renault, Nico Rosberg a smuls şi el 3 puncte pentru Williams şi Buemi cu Bourdais au câştigat ultimele puncte puse-n joc pentru echipa mică a celor de la Ferrari. Nici Raikkonen, nici Massa, dar nici rivalii de la McLaren, Hamilton şi Kovalainen n-au intrat în puncte.
Azi se joacă calificarea în Malaiezia, la Sepang şi mâine este cursa de la aceeaşi oră: 12 (transmisiune în direct pe TVR1). În antrenamentele libere cei mai rapizi au fost cei doi Ferrarişti, urmaţi de Vettle, Rosberg, Webber, Barichello şi Button. Barichello v-a pierde 5 locuri pe grila de start faţă de poziţia pe care o să o câştige în calificări: a schimbat cutia de viteză ieri în antrenamente.
Circuitul de la Sepang are 5,543 km lungime, se vor alerga 56 şi tururi, distanţă toatală 310,408 km. Cel mai rapid tur de pistă l-a parcurs Montoya în 2004 în 1’34”223 faţă de cel mai bun timp înregistrat ieri de Raikkonen: 1’35”707.
De 1 aprilie – şi (cică) nu este o glumă – Doru Sechelariu a fost chemat de BMW Sauber in Formula 1. Astfel Doru devine al 3-lea pilot al echipei şi poate o să-l vedem şi-n cursă anul acesta. 🙂
În Liga I la fotbal ieri s-a consumat partida Farul Constanţa – Poli Iaşi încheiat cu scorul de 0-3.
Azi avem:
Unirea Urziceni – CS Otopeni, ora 12.00
FC Timişoara – Gloria Buzău, ora 14.00
CFR Cluj – FC Vaslui, ora 16.00
FC Argeş – Pandurii târgu Jiu, ora 18.00
Steaua – Gloria Bistriţa, ora 18.30
Dinamo – Rapid, ora 21.00 (Antena 1)
Şi mâine (duminică): Oţelul – Universitatea Craiova, ora 17.00 respectiv FC Braşov – Gaz Metan Mediaş, ora 20.30.
Rahova nu este un mic colţ de paradis… programul “Rabla” n-a lovit în sectorul lu’ Alma Nahe. 😛
Şi vorba’ lui lu: maşinile astea zac pe trotuar de ani de zile şi nu le fură nimeni! 😛
Păcăleala cea mai mare pe ziua de ieri a tras-o selecţionerul Piţurcă prin jocul Naţionalei de fotbal. Omu’ cu faţă acră constantă, se pare că are totuşi umor: „Nu s-a întâmplat nimic deosebit în afara faptului că am pierdut jocul.” 😛 Ce nu ştiu este dacă a fost o farsă sau bătaie de joc.
Şi guvernul pare glumeţ. De 1 aprilie a crescut punctul de pensie cu 3%. Conform datelor statistice, abia în 2008 salariul mediu a revenit la valoarea de cumpărare din 1990 iar pensiile (teoretic) vor revenii anul acesta. Şi aşa datele sunt triste, dar dacă ne gândim şi la faptul că aceste calcule au fost făcute pe un salariu şi o pensie medie, adică-n calcul au fost incluse şi salariile şi pensiile foarte-foarte mari, realitatea din „teren” este alta. Ca să nu mai amintim faptul că în ’90 prăpastia dintre salarii, respectiv pensii era infimă.
Tot de glumă proastă ţine şi mărirea accizelor la tutun şi alcool. Nu este prima oară când afirm că aceste măsuri nu vor aduce venituri suplimentare la buget ci vor încuraja contrabanda.
Confirmarea vine chiar de la Guvern. Potrivit execuţiei publicate de ministerul Finanţelor, bugetul general consolidat a înregistrat în primele două luni un deficit de 3,3 miliarde lei, respectiv 0,63% din PIB, pe fondul unor venituri totale de 25,98 miliarde lei, în scădere cu 6,8%, şi al unor cheltuieli de 29,32 miliarde lei, în creştere cu 10,1%. Pe partea de venituri se mai observă reduceri semnificative la încasările din TVA, cu 7,6%, de la 7,21 miliarde lei la 6,66 miliarde lei, şi din impozitul pe profit, de 13,4%, de la 2,29 miliarde lei la 1,99 miliarde lei. Cu toate acestea, guvernanţii iau în calcul o majorarea a veniturilor prognozate cu 0,25%, adică sunt cu pluta.
Simbolul capitalismului din anii ’90, fast-food-ul Sheriff’s de la Unirii, închiriază jumătate din spaţiul restaurantului. Între timp la Londra circa 4000 de manifestanţi au atacat Banca Angliei şi sediile Royal Bank of Scotland (RBS). Este clar că şi capitalismul este pe ducă, ce nu ştiu însă este ce punem în loc? Tendinţa este revenirea la diferite forme mai mult sau mai puţin mascate de dictatură…
sursa: mediafax
În urma unor probleme cardiace, actriţa Marga Barbu în vârstă de 80 de ani, a încetat din viaţă ieri la Spitalul Floreasca.
Sinéad O’Connor o să concerteze la Arenele Romane, pe 11 iunie, informează organizatorul concertului, Events. Biletele au fost puse în vânzare la preţul de 79 de lei, până pe data de 17 aprilie. Între 17 aprilie şi 10 iunie, acestea vor putea fi cumpărate la preţul de 109 de lei, urmând ca în ziua spectacolului să coste 129 de lei şi pot fi achiziţionate şi on-line prin Ticketpoint.
Artista a debutat în 1986 cu single-ul „Heroin”, o colaborare cu chitaristul U2 The Edge şi probabil cel mai de succes album al ei este „I Do Not Want What I Haven’t Got” din 1990, disc ce include celebra preluare după Prince „Nothing Compares to U”, dar şi piesele „The Emperor’s New Clothes” şi „Three Babies” şi vândut în peste 7 milione de exemplare.
Foarte temperamentală şi controversată, artista a fost în centrul multor scandaluri culminând cu un conflict intens mediatizat cu Biserica Catolică. Chiar dacă a intrat într-un oarecare corn de umbră, artista a rămas activă, ultimul ei disc fiind „Theology” din 2007.
Siteul formaţiei americane Limp Bizkit anunţă revenirea formaţiei în formula originală, un noul album şi datele turneului care includ şi Bucureştiul, Arenele Romane pe 28 iunie.
Trupa lui Fred Durst a debutat în 1997 şi până în prezent din cele 5 albume de studio au vândut peste 50 de milioane de copii. Ultimul produs, „The Unquestionable Truth, part 1” datează din 2005.
Nici nu ştiu de unde să încep să nu vă plictisesc, dar să nici nu omit ceva.
Mă întreabă lumea ce am cu Iliescu, Minculescu, Bălaşa sau mai ştiu eu cine… Păi am, adică n-am. N-am nimic cu ei personal, am cu sistemul, am cu ceea ce reprezintă.
Într-o altă discuţie glumeam pe seama faptului că am şi uitat de ce am ieşit în stradă în decembrie ’89. Aaaa….pentru libertate! Parcă, parcă îmi mai amintesc ceva vag. Ha ha ha!
Pe 22 decembrie (’89), la TVR Ion Iliescu ne explica cu nonşalanţă faptul că nu partidul comunist a fost rău şi nici comunismul sau comuniştii ci doar clica lui Ceauşescu care şi-a însuşit partidul şi la folosit în scopuri personale. Tentativa de a prelua nu doar conducerea ţării, dar şi a partidului (unic) şi al sistemului, aproape că a reuşit. Chiar dacă eram proşti şi naivi, eram prea furioşi pe Ceauşescu şi comunismul pe care-l reprezenta ca o astfel de încercare să reuşească pe faţă. Iliescu a revenit ulterior, a vorbit despre „comunismul cu faţă umană” şi-n final forţat de împrejurări, despre un sistem pluripartidic. Am mai spus asta, preţul de a accede la conducere a fost salvarea sistemului şi mai ales a oamenilor din vechiul sistem. Şi Iliescu s-a achitat onorabil de datorii. Poate că nu el este singurul vinovat, dar cu siguranţă este principalul.
Legat de proaspătul scandal Popoviciu am spus şi faptul că nimeni de pe stradă nu s-a trezit peste noapte nici cu spaţii comerciale, nici cu fabrici, nici cu clădiri sau hectare de teren sau cu alte afaceri la cheie. Nu, toate acestea au fost privilegiul celor din vechiul sistem şi al rudelor acestora. „Democraţia originală” – cum a numit-o acelaşi Ion Iliescu – a fost o cumetrie al activiştilor care au preluat controlul. S-a profitat de necunoaşterea şi naivitatea noastră, am fost păcăliţi şi manipulaţi după cum le-a fost interesul. Iliescu şi noua putere a mimat reforma şi a asigurat tranziţia vechiului sistem într-o conjunctură nouă. Sub sloganul ingenios „nu ne vindem ţara” şi-au împărţit bunurile sub nasul nostru.
În ’90 habar nu aveam nici ce înseamnă democraţia, nici ce este şi cum funcţionează capitalismul sau ce implicaţii are. Majoritatea a crezut că libertatea este tot, se termină cu „raţionalizarea” alimentelor şi al resurselor, în rest lucrurile rămân cum au fost, adică o să persiste siguranţa locului de muncă, în continuare o să mergem la muncă şi o să ne facem că muncim şi viaţa o să fie numai lapte şi miere, câinii vor alerga cu covrigii în coadă iar gardul o să fie din cârnaţi şi salam. Repet, nu vreau să plictisesc pe nimeni, dar tot ce s-a întâmplat în perioada regimului Iliescu, practic ne-a compromis în mare măsură viitorul şi asta doar pentru a asigura un viitor confortabil aceleaşi nomenclaturi „reformate”.
Este suficient să ne uităm la marii îmbogăţiţi de după ’90 şi cine sunt ei, ce au făcut înainte. Oameni ca Popoviciu sunt peste tot, mai bogaţi sau mai săraci, mai discreţi sau mai exhuberanţi.
Dar vechea nomenclatură şi cei apropiaţi de ea, precum şi securiştii, nu s-au reorganizat doar în FSN ci s-au înfiltrat în toate partidele politice, au preluat controlul şi conducerea peste tot. Şi politicul nu poate fi disociat de economic. Am mai spus şi acest lucru: chiar dacă de dragul spectacolului se mai ceartă-n Parlament un PSD-ist cu un PNL-ist, asta nu înseamnă că oamenii n-au afaceri împreună, nu au interese comune şi nu îşi fac treaba departe de ochiul public. Avem un balaur cu mai multe capete care de dragul spectacolului se mai muşcă uneori şi singur. Cei incomozi au fost şi sunt înlăturaţi sau pur şi simplu nu au acces în poziţii importante. A fost aproape haios Băsescu când într-un moment mai mult sau mai puţin regizat de sinceritate a recunoscut că tot comuniştii sunt la putere. Dar avem exemple şi mult mai recente: simpatia reciprocă între Crin Antonescu şi Iliescu sau tovărăşia dintre Antonescu şi Oprescu. Ce alte dovezi sau confirmări ale marii cumetrii mai doriţi?
Este trist ca la 20 de ani după evenimentele din decembrie ’89 să ajungem să regretăm faptul că ne-am dorit o schimbare fără violenţă, să regretăm că n-am fost mult mai determinaţi şi radicali atunci. Pe 22 decembrie întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu 2 din securiştii care m-au arestat şi anchetat cu un an în urmă şi i-am lăsat în pace. În nebunia de atunci un strigăt gen „securiştii!” era suficient ca respectivii să fie linşaţi de mase. Dar nu căutam răzbunarea.
Vorbeam despre falsificarea istorie… se face sub nasul şi cu acordul nostru tacit.
Sabin Bălaşa. Nu discut despre pictura sa, nu mă interesează şi nu sunt critic de artă să mă pronunţ despre valoarea sau non-valoarea lucrărilor sale. Bălaşa a fost pictorul de curte al familiei Ceauşescu, un pupincurist notoriu şi implicit unul din marii profitori de pe urma sistemului.
Am o singură întrebare: chiar nu există şi alţi artişti valoroşi care ar merita atenţie şi promovare?
Şi la uniunea artiştilor de plastic şi plastilină a existat o mare cumetrie şi acea cumetrie s-a conservat şi s-a perpetuat.
Să vedem puţin şi cum stă treaba cu Rock-ul. Mergeam la concerte Iris fiindcă mai cântau un „Back in Black” şi un „Living After Midnight”, Holograf mai scăpau un „Jump” şi Compact un “You Give Love A Bad Name”. Cine neagă acest lucru este un mincinos sau nici n-a trăit epoca.
Am tot auzit şi basmul cu disidenţa. Să fim serioşi! Iris – de exemplu – au activat sub aripa protectoare a poetului de curte Adrian Păunescu, erau cap de afiş la Cenaclul Flacăra. Aveau contract de disc la Electrecord, de bine, de rău erau difuzaţi la radio şi la televizor. Sau să vorbim despre cum cântau Iris an de an pe litoral la cârciumă pe bani frumoşi şi nu ori unde şi la Neptun, locul de reşedinţă al familiei Ceauşescu? Disidenţă ziceţi? Să râd sau să mă piş direct? Ei, a fost un mic incident cu Iris la Miercurea Ciuc, dar a intervenit şi aplanat problema… Adrian Păunescu.
Şi toate formaţiile acestea au activat ba sub aripa UTC-ului, ba sub aripa sindicatelor sau la o casă studenţească… Se găsea un sistem de amplificare, mai venea măcar un amplificator Vermona. Am tot auzit poveşti despre sacrificiile făcute şi iar nu pot decât să… râd. Să nu discutăm despre valoarea sau non-valoarea muzicii făcute de unii sau de alţii, gusturile nu se discută, faptul că-ţi plac sau nu-ţi plac manelele – de exemplu – nu face nici genul, nici pe unul ca Salam un artist mai valoros sau mai puţin valoros. Poate că ce am făcut nu valorează nici o ceapă degerată, dar cu trupele mele am repetat încă din 1987 în spaţii particulare unde ne plăteam singuri curentul şi atât echipamentul cât şi instrumentele ni le-am cumpărat exclusiv din banii proprii. Am cântat de plăcere, n-am cerşit şi n-am pupat în cur pe nimeni niciodată. E o chestiune de principiu.
Mai este un aspect: mass-media. Mulţi se trezesc vorbind despre tot felul de lucruri, dar habar n-au despre ce vorbesc. După ’90 nici în media sau la Electrecord nu s-a schimbat nimic. Cineva neavizat sau neinteresat, neimplicat în mod direct în fenomen, nu are de unde să ştie, dar pun şi eu întrebarea ca prostul, cum de 30 de ani avem numai Iris, Compact şi Holograf? Adică alte formaţii nu s-au mai găsit să facă ceva? La ce se difuzează la majoritatea posturilor de radio şi televiziune, la ce poţi citii în presă, ai tendinţa să crezi că altceva nu a existat şi nici nu există.
Întâmplător, da la una din mineriade, la asaltul televiziunii exact arhiva emisiunii lui Magdin şi înregistrările cu formaţiile româneşti de la începutul anilor ’90 a ars. Ce a scăpat atunci, a fost şters ulterior: s-au refolosit casetele. 🙂
Gusturile nu se discută, dar ar putea fi educate. Nu este cazul. Suntem bombardaţi cu aceleaşi “valori”: nişte ramoliţi şi nişte fufe care pecesc şi play-backul. Uneori ai senzaţia că avem doar 2 compozitori: Moga şi Moculescu… şi manelele curg şi din robinet. Şi nu doar manelele ci o grămadă de sunete dubioase sau ciordite…
Şi aici au rămas aceeaşi oameni în sistem şi evident s-au păstrat legăturile, relaţiile şi cumetria. Acelaşi set de artişti este difuzat la radio, la televizor, aceeaşi artişti cântă la evenimentele corporatiste şi în deschidere la concertele artiştilor de dincolo. Este un sistem cu circuit închis la fel ca în politică: la vremuri noi, tot noi. Unde e rost de ceva bani, cărţile sunt făcute între aceeaşi jucători.
Pentru o scurtă perioadă, anii 1990-1994, sistemul a fost uşor scurtcircuitat şi nume noi au pătruns şi spart puţin tiparele, dar „minunea” nici aici n-a ţinut mult şi am ajuns înapoi de unde am plecat.
De ce mă enervează Cristi Minculescu? Păi vă explic şi asta. Omu’ e alcoolic, şi-a distrus sănătatea de bună voie şi cu bună ştire, ce să zic? Să fie sănătos! Corect şi de bun simţ ar fi fost să-şi rezolve problema tot aşa, discret şi pe… barba lui. Dar nu, ştiţi vorba cu fudulia… Cu un ingenios artificiu, alcoolismul s-a transformat în boală ereditară şi astfel Cristi a obţinut sponsorizare naţională pentru intervenţia chirurgicală. Nu s-a mai apelat la mila publică, la chetă fiindcă acestea nu-s soluţii garantate 100% ci s-a scurtcircuitat frumos sistemul şi pe banii noştri, dar fără să mai fim întrebaţi, s-a înfăptuit minunea. Ingenios şi simplu. Şi tot… cumetrie. Nu contează nici cine contribuie sau nu la fondul de sănătate, nu contează nici câtă lume se află pe lista de aşteptare, nu contează nici gravitatea cazurilor, cunoşti pe cine trebuie, îţi rezolvi treaba. Poate n-ar fi aşa enervantă toată faza dacă oamenii după ce s-au mânjit cu căcat, nu şi-ar fi făcut şi mediatizare pe măsură. Dar când eşti artist, publicitatea este totul, nu?
Ştiu alţi artişti mult mai grav bolnavi care suferă în tăcere. Sunt foşti sportivi de performanţă uitaţi şi ajunşi la prăpastia sub-existenţei sau bătrâni, bolnavi şi abandonaţi. Sunt oamenii simplii, oameni care muncesc şi îşi plătesc dările şi doamne fereşte să ajungă vreodată la mâna sistemului!
Şi dacă am amintit de relaţia Iris – Păunescu, să revin la Păunescu. Poet, poet, da’….vă mai amintiţi accidentul soţiei poetului (senator)? Trei morţi şi un rănit grav. Sentinţa? Doi ani de închisoare cu suspendare. Păi sunt oameni care au luat 2 ani fără suspendare fiindcă au plecat cu bicicleta vecinului beţi de la cârciuma din sat seara şi au fost condamnaţi pentru furt chit că dimineaţa au returnat…vehiculul. Asta să nu amintesc de octogenarii băgaţi la zdup pentru smulsul de ţăruşi…
Adică asta-i buba cumetriei. Nu poţi închide un ochi aici şi să dai cu pietre dincolo… Rectific: sunt eu un idiot imbecil şi nu pot. Alţii pot.
Văd că sunt persoane care îşi asumă veleităţi divine şi cu gura plină strigă că omul acesta merită mai mult ca omul celălalt.
Sau să vorbim despre copii bolnavi care n-au nici vină, dar nici şansă şi se sting din viaţă zilnic în umbra nepăsării sistemului obosiţi de aşteptarea unei decizii… nu fac parte din marea cumetrie, nu le vine rândul niciodată.
Este un teren cam alunecos…
Este subiectul unei alte discuţii ce ar fi menit statul să facă pentru oamenii de valoare care ne-au reprezentat sau ne mai reprezintă şi care din terţe motive ajung la în situaţii dificile. Dar deocamdată nu există un astfel de cadru legislativ bine definit şi ori ce intervenţie este profund subiectivă.
Lucrurile interferează, sistemele nu funcţionează în paralele ci se suprapun. Nu poţi reforma clasa politică fără să investeşti în agricultură, nu poţi reforma sistemul sanitar fără să susţii învăţământul, etc.
(Ce-i de făcut? Habar n-am… ne rămâne vorbitul… măcar atât sper că am câştigat în decembrie ’89. Şi puteţi să mă înjuraţi cât poftiţi. Din câte se vede, accept şi comentariile anonime, n-am şters nici înjurăturile primite şi nici nu am blocat accesul nimănui (pe bază de IP pot face asta pe WordPress).)
Petecitul nu duce nicăieri şi dacă faci un compromis, inevitabil urmează şi altele şi în final ajungi să spui ca fostul preşedinte Constantinescu: ne-a înfrânt sistemul. Ăla ticăloşit, vorba altui preşedinte….
şi încă o dată, rămânem cu vorbitul.
Probabil că nu mi-am ales cel mai bun moment să devorez noul produs Depeche Mode „Sounds of the Universe”, luni dimineaţa la cinci. Oficial, acest al 12-lea album v-a fi lansat pe 20 aprilie, dar de pe 26 martie „a scăpat” pe internet. Eu m-am „împiedicat” de el ieri seară.
Nu are sens să vă vorbesc prea mult despre trecutul formaţiei, există un site oficial românesc care conţine istoria, biografia, discografia completă a trupei, are o secţiune de descărcare, wallpaperuri, noutăţi şi toate versurile.
Foarte pe scurt, Depeche Mode s-au înfinţat în 1980 la Basildon, Essex, Anglia. Dacă în prima perioadă s-au încadrat în zona New Wave-ului urmând tradiţia unor nume ca Ultravox, Alphaville, Yazoo sau Erasure, respectiv spectrul mai comercial, de Synthpop al valului, cu timpul formaţia a devenit tot mai întunecată, experimentală, s-a îndepărtat de aria Pop şi s-a apropiat de Rock, păstrând însă nota Electro.
Depeche Mode au vândut peste 100 de milioane de discuri în lumea întreagă, au 45 de piese numărul unu în UK Single Chart şi din cele 12 albume de până acum, două au fost numărul unu în Anglia, unul în America.
Vestea că Depeche Mode încep lucrul la un nou album a venit aproape simultan cu terminarea producţiei celui de al doilea album solo al lui Dave Gahan, „Hourglass” în vara anului 2007.
În august 2008 formaţia şi-a reziliat vechiul contract cu casa de discuri Warner şi a semnat pentru E.M.I. Să fac o glumă proastă, de ce nu cu Universal? 😛
Turneul „Tour of the Universe” include 28 de oraşe din 21 de ţări europene şi pe 10 mai un concert la Tel Aviv, Israel şi o să revină şi în America unde n-a mai fost din 1994.
„Sounds of the Universe” porneşte lent, discret undeva-n fundal cu „In Chains”, o piesă de peste şase minute care creşte treptat de la sunetele introductive într-o melodie caldă care are-n centru vocea în uşoară manieră Gospel şi sprijinită de chitara cu o uşoară tentă de Swing, basul mârâie susţinut din umbră şi alternanţele cu momentele electronice dau o dinamică plăcută piesei.
„Hole To Feed” începe mult mai sintetic, ne aruncă uşor înapoi în anii 80 şi la o abordare minimalistă bas-tobă-voce accentuată uşor cu clape şi chitara la refrenuri.
Despre „Wrong” am vorbit deja, este o piesă ce mi-a amintit de albumul „Songs of Faith and Devotion” din 1993, are tensiune şi faţa aceea mai întunecată a trupei care m-a atras şi îmi place.
„Fragil Tension” este o altă retrospectivă a soundului New Wave din anii 80 reambalat uşor în tiparele moderne, ritmul te îmbie la bâţâială.
„Little Soul” încăpea pe „Exiter”-ul din 2001, e plăcut cum cu mijloace puţine, orchestraţie minimalistă reuşesc să vrăjească atmosferă într-o compoziţie. Chitara de la final te lasă oarecum uşor în aer, parcă mai aştepţi să urmeze ceva.
Synthpop lent cu efecte la zi, dinamică ingenioasă între strofă şi refren, „In Sympathy” pare o replică cuminte la „Barrel of a Gun” şi „It’s No Good”, adică ne trimite la albumul „Ultra” din 1997.
„Peace” este următorul single promis de pe disc. Trupa rămâne în aceeaşi zonă Synthpop, clapa de la început mi-a amintit de Erasure şi Ultravox. Ce vremuri, ha ha ha! Adică la vremea aceea ascultam Motorhead şi Sex Pistols.
„Come Back” ne readuce în zona „Playing the Angel” dar cu minimalismul de pe „Exciter” şi cu un uşor parfum de „Violator”. Contrastează destul de strident cu porţia de sirop de dinainte.
„Spacewalker” e o „joacă” de nici două minute, ca o combinare de samplere şi loop-uri într-un program de editare audio cu uşor iz de şansonetă, dar fără voce.
„Perfect” începe mai experimental, prinde contur treptat şi în momentul în care ai crede că se întâmplă minunea, vine revelaţia, se termină abrupt.
„Miles Away” are feelingul precedentului album, e uşor zgomotoasă iar ritmul aminteşte de „Personal Jesus”, dar nu are potenţialul acelei piese.
„Jezebel” este secvenţa de sentimentalism în notă Depeche Mode, cu tot arsenalul de sunete şi soluţii orchestrale pe care formaţia le-a testat şi aplicat de-a lungul timpului, în lipsă de altceva, interesant.
„Corrupt” închide albumul în ton mai grav, în nota piesei „Wrong” şi al albumului „Ultra”, are un riff de chitară bun dar nu suficient de explorat cum a fost cazul piesei „I Feel You” de exemplu, piesă cu care totuşi oarecum se înrudeşte.
Albumul are oarecum această caracteristică de sinteză, de trecere în revistă a tot ceea ce a însemnat Depeche Mode din anii 80 până-n prezent, dar cum nici ciorba, nici relaţiile reîncălzite nu par să funcţioneze, aşa constat că nici această încercare nu este cea mai fericită mişcare a trupei. Am amintit de „Hourglass” scos de Gaham, este un disc mult mai dinamic, mai viu şi mai actual, poate chiar mai Depeche Mode.
Poate m-am pripit să trag concluzii, prima impresie nu este tot timpul şi ceea mai bună, dar „Sounds of the Universe” pare să încerce să satisfacă tot spectrul de fani al formaţiei şi astfel de încercări de obicei dau rezultate cu virgulă. Discul are momente bune şi faze de clişeu, chiar uşor jenante, dar lipseşte parcă sclipirea de geniu. Chiar şi după 3-4 ascultări consecutive, doar remiză.
S-a parafat acordul cu FMI-ul. Întrebarea de 20 de miliarde (de euro, of corse!) este dacă acest acord este o mână întinsă României sau o mână care ne împinge capul şi mai tare sub apă. Rămâne de văzut.
Deocamdată preşedintele Băsescu a prevestit o criză alimentară. La aceasta merită alăturată şi atenţionarea făcută de Mugur Isărescu conform căreia cu aşa numită „centură de siguranţă” să şi facem ceva, altfel când lumea va ieşii din criză, noi să nu rămânem în ea.
Putem pune problema şi altfel: avem nevoie de asfalt sau de agricultură?
Revine castana fierbinte „doi şi-un sfert”. În centru de această dată, probabil cel mai bogat om din România, dar şi cel mai discret: Puiu Popoviciu. Poveştile marilor corupţi par trase la xerox: cu surle, trâmbiţe, dar mai ales cu televiziuni este adus un acuzat la parchet, parchetul îl eliberează, scapă-n presă tot felul de informaţii şi mai devreme sau mai târziu dosarul se pierde undeva în hăţişul procedural.
Cei care nu înţelegeau la ce bun un serviciu secret la vremea când asta-şi dorea cel mai mult PSD-ul în negocierea pentru formarea guvernului cu PD-L-ul, acum au răspunsul. Mai un listing, mai o supraveghere, se mai fabrică un dosar şi un scandal că niciodată nu se ştie unde dai şi unde crapă. Unde doreşte PSD-ul să crape, este evident la Cotroceni. Miza mare este capul lui Băsescu. Rămâne de văzut cât de bine s-a fabricat dosarul. Nu zic că Popoviciu ar fi un îngeraş, dar deocamdată nici nu s-a dovedit că ar fi un demon. Şi nu cred că are cineva interesul ca într-un final să dovedească acest lucru. Acesta şi este marele nod gordian în toate dosarele şi scandalurile acestea: nu poţi scufunda o navă şi să salvezi flota. 😛 Adică există aşa o mare cumetrie între toţi jucătorii de pe scena politico-economică, încât este imposibil să elimini un „adversar” (de circumstanţă) fără să-ţi creezi şi ţie însuţi daune fatale. Din acest motiv după câte un bum mediatic rămân toate dosarele prin sertare câte un mic fâs. Ei cu pâinea, noi cu circul.
Noua starletă mediatică este din Caracal, are 18 ani şi şi-a scos virginitatea la licitaţie pe internet. Mi-e rău!
Fata n-a prea avut oferte, dar m-am gândit că poate dintr-un gest strict patriotic, celălalt star al săptămânii, miliardarul Popoviciu ar putea să o salveze. Ar fi o lovitură mediatică! 😛
Din ciclul „Alien” am avut săptămâna aceasta mult prea mediatizata suferinţă a lui Cristi Minculescu: artistului i-au scos la Regensburg în Germania un extraterestru de 20 kg ce „funcţiona” pe post de ficat. Atât Miculescu cât şi soţia sa care i-a donat o parte din ficatul său par să se simtă bine după lunga şi dificila intervenţie chirurgicală. Chiar dacă Rockerul Minculescu nu reprezintă absolut nimic pentru mine, omului Minculescu şi soţiei sale Rodica, le doresc însănătoşire grabnică. Este trist că se face marketing pe seama suferinţei, dar asta face parte din etica jurnalismului şi al show bizului mioritic. Scopul scuză mijloacele şi audienţa aduce bani.
Acum cu un ficat proaspăt, pe când prima votcă (evident ereditară!), Cristi? Aşa, de rodaj… 🙂 Vorba unuia care insistă şi persistă să mă înjure pe această temă: la cap nu poţi fi operat. 😛
Trei nume grele ale Rockului românesc cântă la Braşov în Clubul Joy Art Cafe pe 28 martie 2009: Taine (Bucureşti), Spectral (Piteşti, Bucureşti) şi Lotul Naţional De HardCore (Braşov).
La Bucureşti, Sâmbătă de la ora 22 concert Kumm în Lăptăria lui Enache.
Tot la Bucureşti, la Live Metal Club avem Katabasis Festival: Opera IX,.
Duminică de la ora 22.30 în Art Jazz Club: Russian Music. Luni, 30 martie la Arenele Romane avem concertul In Flames de la ora 19, în deschidere: L.O.S.T., Godmode şi Snapjaw. Preţul biletului este de 79 RON.
Naţionala de fotbal a României joacă la Constanţa în această seară la ora 20.45 (transmisiune directă pe Antena 1) împotriva Serbiei un meci decisiv şi dificil pentru calificarea la Campionatul Mondial din 2010. S-a vorbit iar despre scandaluri între jucători şi selecţioner… Noi (încă mai) sperăm într-o victorie aşa că: pe ei!
Începe şi noul sezon în Formula 1. Startul în prima cursă se va da mâine în Australia la Melbourne la ora 9 (transmisie directă pe TVR 1). Sezon de criză: doar 17 curse şi un nou regulament destul de neclar care deja a declanşat scandaluri. Lungimea circuitului Albert Park este de 5,303 km şi se vor parcurge 58 de tururi, un total de 307,574 km. Recordul pe tur este de 1’24”215 şi îi aparţine lui Michael Schumacher din 2004. Favoriţi par cei de la McLaren, dar calculele de pe hârtie nu s-au confirmat şi pe pistă la calificări.
Surpriza a furnizat-o defuncta echipă Honda, preluată de Ross Brawn şi rebotezată în Brawn GP. Jenson Button va pleca mâine din poll-position urmat de coechipierul său, veteranul Rubens Barichello. Tot o surpriză este clasarea pe locul trei a lui Sebastian Vettle de la echipa Red Bull. Doar locul 10 pentru coechipierul său, eroul local, australianul Mark Webber. Robert Kubica de la BMW Sauber a terminat calificările pe un onorabil loc patru, urmat pe cinci de Nico Rosberg de la Williams. Rezultat dezamăgitor pentru Ferrari: Kimi Raikkonen locul şase, respectiv Felipe Massa doar locul şapte. Timo Glock de la Toyota pleacă de pe locul opt iar locul nouă a fost ocupat de coechipierul său Jarno Trulli. Reprezentanţii echipei campioane McLaren, Lewis Hamilton şi Hekki Kovalainen nu s-au calificat în primii zece.
Avem o grilă de start colorată şi sper să avem o cursă frumoasă mâine şi un campionat unde să conteze piloţii mai mult ca tehnica dezvoltării bolizilor. 🙂
Surfând cu telecomanda de pe un canal pe altul ieri seară, m-am împiedicat de Geoană şi Boc pe Realitatea vorbind despre avantajele acordului cu FMI. Erau doi bărbaţi în toată firea, speriaţi de bombe ca şi cum poporul furios ar fi ajuns la porţile palatului şi până la ghilotina din Piaţa Constituţiei n-ar mai fi o cale foarte lungă. Poporul nu bate la porţile palatului, dar cei doi seamănă jenant cu Stan şi Bran. S-au lăudat că au făcut rost de bani pentru plata bugetarilor, şomerilor şi pensionarilor, dar pe mine mă îngrozeşte imaginea stânjenită pe care o afişau. E rău şi o să fie tot mai rău, cam asta ne-au transmis.
Şi datele susţin teoria: Marian Sârbu a cerut o suplimentare a bugetului MMFPS cu 500 de milioane de lei, bani necesari pentru susţinerea şomajului, în condiţiile în care numărul de 525.00 de şomeri estimat iniţial pentru acest an va fi mai mare cu aproximativ 200.000 – 300.000. Asta înseamnă că numărul şomerilor la sfârşitul anului o să ajungă la 800.000 sau chiar un milion. Şi acestea sunt doar cifre oficiale. Ce omit guvernanţii să spună este faptul că foarte multă lume şi-a pierdut slujba şi în zona neagră a economiei, omeni care nu figurează în aceste cifre. La aceştia se mai adaugă românii care vor rămâne fără slujbe în Italia, Spania şi Irlanda şi mai devreme sau mai târziu tot acasă o să se întoarcă.
Caterincă a la Băsescu: încă nu s-a hotărât dacă candidează sau nu la prezidenţiale.
Crin Antonescu devine antipatic. Nici un om de dreapta, nici un liberal nu are voie să spună aşa ceva: „De la Iliescu din ’90 la cel din 2008 e o evoluţie pe care n-ai cum să n-o respecţi.” Iliescu, cel din 90 ar fi trebuit să evolueze la Rahova sau în Jilava, nu pe scena politică şi nu la căldura pensiei de demnitar. Şi Iliescu a declarat că l-ar fi dorit pe Antonescu în PSD… Minunat! Antonescu l-a susţinut şi pe Oprescu în cursa pentru primăria Bucureştiului, deja devine recidivist… Obama de Dâmboviţa? Să fim serioşi!
Apropierea de stânga a multor tineri liberali este mai mult decât înaltă trădare. Tot pe Realitatea l-am văzut pe Ghişe sărind în apărarea lui Năstase.
Noi împuşcături la Braşov: Un taximetrist a fost împuşcat în mandibulă de un necunoscut care, sub ameninţarea unui pistol, voia să îi fure banii proveniţi din încasările din ziua respectivă. Vestul sălbatic frate!
Am râs ce am râs, dar noul cod civil ne taie şi din raţia de distracţie: „Folosirea numelui, a imaginii sau a vocii cuiva în alt scop decât informarea este atingere adusă vieţii private”. Gata cu pamfleturile, gata cu măscăreala, gata cu Divertis, Mondenii sau cu Cârcotaşii. Articolul 80, litera I din Codul Civil „este un căluş pus în gura presei.” – a declarat Mircea Toma.
U2 va primi Discul de Platină în România pentru vânzările celui mai recent album al formaţiei, “No Line On The Horizon”, au declarat reprezentanţi ai casei de discuri Universal Music România. Până în prezent, materialul a înregistrat vânzări de peste 3,3 milioane de exemplare, U2 obţinând Discul de Platină în 22 de ţări. (MEDIAFAX)
Am fost uşor urecheat de un cititor că am omis anumite concerte din agendă.
Păi concertele curg, buzunarul să ne ţină! In Flames vor cânta luni, 30 martie 2009 la Arenele Romane din Bucureşti de la ora 19. În dechidere vor cânta L.O.S.T., Godmode şi Snapjaw.
Pe 28 martie, la Live Metal Club (tot la Bucureşti) avem Katabasis Festival-ul. Din lista participanţilor: OPERA IX (black metal – Italia), SINCARNATE (doom death metal – Romania), THE ENOCHIAN (hellenic black metal – Grecia), LOUDRAGE (groovy death metal – Romania), N.O.X (grinding death metal – Romania) şi CYBORG (thrash metal – Romania).
Biletele la festival costa 40 de lei si se pot comanda la email: [email protected] sau tel. 0732 419 972. Pentru Bucuresti, biletele se pot livra imediat ce au fost comandate – am aflat de pe site-ul Metalhead.
Pe 6 aprilie, tot la Live metal Club vin canadienii de la Quo Vadis. În deschidere: Spectral şi Taine.
Iar i-a scos cineva de la azilul de bătrâni şi pe veteranii de la Nazareth: pe 26 aprilie ei vor concerta la Hala. Noua locatie HALA este o sala noua de concerte moderna, ce dispune de toate facilitatile unei sali de concert europene, o cladire situata pe Bd Mihai Bravu 475, situate in vecinatatea statiei de metrou Mihai Bravu.
Pe 23 aprilie, de data aceasta la Cluj, avem Cradle of Filth şi Moonspell. Numărul biletelor este limitat la 1200 şi vor exista trei categorii de preţuri. Prima categorie, cea ofertă promoţionala pentru primii 500 de cumpărători, este la preţul de 85 RON, suma sub media preţurilor practicate în Europa pentru acest concert.
Bilete sunt disponibile deja în reţeaua Eventim, adică în aproape toate magazinele Germanos din ţară. La epuizarea primelor 500 de bilete preţul „sare” la 100 RON iar 110 RON va costa biletul la intrare.
Da, am fost ieri seară la Soulfly. Da, a meritat.
Am ajuns cu o mică întârziere, formaţia Truda deja cânta şi i-am auzit doar din hol (scuze!), dar ştiţi cum e la câte un astfel de eveniment: te vezi cu prieteni, amici, schimbi o vorbă, o impresie, întrebi de alţi prieteni absenţi. Fundaţia Culturală (şi Penticostală – cred) Phoenix ne-a rezervat şi o mică surpriză: în Polivalentă nu se fuma şi de ieşit nu se putea din motive neprecizate. Pe lângă tricouri şi cd-uri la vânzare numai sticksuri şi băuturi răcoritoare, aşa că pot spune că a fost pe departe cel mai cuminte concert Rock la care am participat vreodată. Data viitoare poate distribuie şi nişte cărţi de rugăciuni. E drept, pe la zece seara în hol toţi şi-au aprins o ţigară şi jandarmii s-au dovedit neputincioşi: nu poţi da afară circa 1000 de oameni, he he he.
După Truda scena a fost preluată de Richie Cavalera, fiul vitreg al lui Max şi trupa sa Incite. Un Thrash Metal corect, dar atât. Dacă amintita legătură de rudenie n-ar exista, trupa din Texas, Arisona n-ar câta în polivalentă ci în cel mai bun caz într-un club gen Suburbia. Şi n-am nimic cu amintitul club.
A urmat o pauză mult prea lungă în care am audiat Metallica. Soulfly au intrat pe scenă abia la zece şi un sfert şi au început direct cu „Blood Fire War Hate”, piesa care deschide şi ultimul lor album „Conquer”. N-a lipsit nici „Back to the Primitive” sau „Prophecy” şi spre bucuria publicului, clasice Sepultura ca „Roots Bloody Roots” sau „Refuse/Resist”. A fost un moment semi-acustic de chitară al lui Marc Rizzo (ex-Ill Nino – abia acum am realizat ce chitarist bun este!) interpretat pe un double 6 şi un solo de tobe condimentat cu percuţie in-corpore a întregului trib, Max a tras pe scenă şi un fan din public. N-am făcut fotografii, dar vă recomand galeria Metalhead.
Una peste alta, un concert corect, polivalenta a fost pe jumătate plină (sau goală?), se pare că 2000 de oameni sunt interesaţi constant de acest gen de spectacole. Afară ne aştepta o ploaie măruntă, rece şi bezna parcului Tineretului, o plăcere de traversat la aceea oră.
Parcul Izvor
Sunt curios cum s-au gândit organizatorii să transforme parcul în stadion. Avem Depeche Mode pe 16 mai şi Madonna în cadrul turneului „Sticky and Sweet” pe 26 august. Bilete la Depeche Mode nu mai sunt, doar la „mâna a doua” cu 250 de lei, iar la Madonna preţul unui bilet este între 120 şi 800 de lei, da’ eu zic să vă grăbiţi, şmenarii cumpără en-gros.
Pe 17 mai revin la Arenele Romane şi Gogol Bordello într-un spectacol produs de One Event, biletele se vor pune în vânzare în cursul acestei săptămâni, preţurile fiind următoarele: 75 de lei până la 12 aprilie, 100 de lei în perioada 13 aprilie – 16 iunie şi 125 de lei, la intrare, în ziua concertului.
B’estfest. B’estfest este un experiment curios. E ca şi cum ai încerca să-i faci lipeala lui Naomi cu un băiat din Noua Dreaptă. Ha ha ha. Îmi amintesc cu greaţă de Wu-Tang-Clan înfipt de-an pulea între Alice Cooper şi Marilyn Manson. Pe de o parte n-aveau nicio legătură, pe de altă parte a fost la fel de prost concertul ca Negură Bunget în deschidere la Paradise Lost. Wu-Tang-Clan nici boxele n-ar putea să le care la Cypress Hill de exemplu, ca să rămân tot la Hip Hop şi la artişti ce au trecut pe şi prin B’estfest.
Programul de anul acesta este tot după această reţetă cocktail: pe 1 iulie avem The Killers, Thievery Corporation şi Patrice, pe 2 iulie Ayo, Moby şi Motorhead, pe 3 iulie Klaxons, Orbital, Franz Ferdinand şi The Faint şi pe 4 iulie The Charlatans, The Ting Tings şi Santana. În fiecare seară e ceva de văzut/ascultat, da’ eu am ales doar seara 2 iulie, Moby şi Lemmy fac toţi banii! Mi-ar fi plăcut şi Thievery Corporation (pe care i-am ratat elegant şi anul trecut), Orbital sau Franz Ferdinand, dar… mai vedem!
Pierderea mare este Iggy care şi-a contramandat toate concertele pentru anul acesta din cauza decesului chitaristului The Stooges, Ron Asheton (R.I.P.).
Abonamentele de trei zile, valabile pentru 2, 3 si 4 iulie, costa 270 lei iar preţul unui billet pe seară este între 110 şi 150 de lei: 110 până în data de 1 aprilie, 130 de lei în perioada 2 aprilie – 30 iunie şi 150 pe durata festivalului.
Biletele pentru acest spectacol vor fi puse in vanzare luni, 16 martie, pe MyTicket, urmand ca de joi, 19 martie, acestea sa fie disponibile şi în reţeaua magazinelor Diverta.
La B’estfest AFTERSHOCK, 5 iulie 2009, avem Manowar şi HolyHell iar biletele sunt disponibile în două categorii de preţ, în funcţie de poziţia faţă de scenă: 100 lei şi 150 lei (Zona A, din faţa scenei).
“Thank you Bucharest, we will come back soon!”, a spus solistul trupei Placebo, Brian Molko la sfârşitul concertului din vara lui 2006. Nu ştiu câţi l-au crezut sau l-au luat în serios, dar britanicii se-ntorc la Bucureşti pe 21 iunie 2009 şi vor susţine un concert la RomExpo. Biletele sunt puse în vânzare la preţul de 175 RON (Zona A – in fata scenei) respectiv 100 RON (Zona B). Biletele pot fi procurate online la MyTicket, din reţeaua Diverta, Magazinul Muzica şi din cluburile Control, Fabrica şi Fire (toate din Bucureşti).
Am lăsat la urmă, probabil evenimentul anului: Kraftwerk la Bucureşti pe 12 iunie la Sala Palatului. Asta mă obligă să scriu un articol separat despre germanii avangardişti.
Nu ştiu piesa fredonată de Boc cu puşca şi cureaua, nu aplec urechea la toţi imbecilii, da’ merită strânşi banii pentru câte o seară de muzică.
Şi ceva pentru seara asta, 17 martie la Suburbia începând cu ora 20.00 “HELLECTRO” cu: SoSk, AKM, Creep şi Katalepsys. De la drum&bass la power-noise si breakcore. Mai multe informaţii pe: Another Kind of Music
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VXa9tXcMhXQ]
Când toţi proaspeţii Rockeri ascultau „Arise” prin 1991, eu navigam în alte ape. Pura întâmplare a făcut să ascult „Cowboys From Hell”-ul chiar în 1990, anul apariţiei şi Pantera texană m-a copleşit, era perioada în care m-a prins Ministry, dar mai ales Nine Inch Nails, ascultam The Exploiteded şi Tom Waits, Miles Davis şi Suicidal Tendencies, Queensryche şi David Bowie, Marillion şi Faith No More, îmi plăceau – recunosc – Guns’N’Roses şi Nirvana. Aveam suficiente sunete şi zgomote în cap, proaspetele curente din zona Metal-ului, Grindcore-ul sau Death Metal-ul au trecut pe lângă mine ca intercity-ul pe lângă Buftea. Nu-mi transmiteau nimic. Nu-mi plăceau Napalm Death, Obituary sau… Sepultura.
Apoi a venit „Chaos A.D.” şi pe el piesa „The Hunt” a celor de la New Model Army, o trupă cult care îmi plăceau foarte mult. Colegii din proaspăta mea trupă erau ceva mai tineri şi fani Sepultura, pe lângă cover-urile impuse de mine (Sex Pistols, The Clash, Dead Kennedys sau Fear), ei au propus „Refuse/Resist”-ul. Vocea chitaristului Mari se potrivea la fix cu vocea lui Max, aşa că o cânta el, aveam şi eu o pauză de respiro. Nu aveam Google şi internet atunci, am prospectat eu textul tocind o casetă, apoi la repetiţii şi-n concerte am auzit piesa de sute de ori. Încet-încet m-am prietenit cu „Chaos A.D.” şi următorul produs, genialul „Roots” din 1996 mi-a zguduit boxele şi creierii.
Din păcate – sau cine ştie, nu chiar – Max Cavalera părăseşte Sepultura şi în 1997 înfiinţează noua sa formaţie Soulfly. Este un proiect mai „colorat”, mai experimental, cele şase albume editate conţin o muzică uşor avangardistă în care se combină elemente din zona Metalică cu muzica tradiţională Braziliană, Thrash Metalul cu infuziuni de Industrial. Nu greşesc forte mult dacă afirm că Soulfly continuă linia trasată de albumul „Roots” în timp ce vechii colegi din Sepultura au încercat să găsească o altă abordare, o altă cale de exprimare. În final dintr-o formaţie bună ne-am ales cu două, ce nu-i chiar rău.
Dacă Sepultura ne-au onorat deja cu vizita lor anul acesta, acum le-a venit rândul şi băieţilor din Soulfly să revină-n România.
Anul trecut Max ne-a făcut cadou două discuri: „Inflikted” cu noul său proiect Cavalera Conspiracy unde-l are alături pe fratele său, bateristul Igor Cavalera, deturnat şi el din formaţia mamă, Sepultura şi „Conquer”-ul scos cu Soulfly. Dacă Cavalera Conspiracy ne propune o abordare tradiţională a Thrash Metal-ului, cu Soulfly treburile stau altfel. Acest al şaselea album este anunţat ca fiind şi ultimul. Sper că nu, „Concquer” este un disc genial!
Albumul a fost precedat de multe zvonuri şi anunţuri oficiale şi semi-oficiale. S-a promis cel mai Heavy album Soulfly şi acum că rulez pentru a nu ştiu câta oară albumul, afirm că nu ştiu dacă este cel mai greu, dar cu siguranţă este cel mai complex şi cel mai reuşit produs semnat de Max Cavalera. Sună foarte-foarte curat, este mixat perfect iar piesele sunt dinamice, colorate, au toate elementele marca Sepultura/Soulfly într-o îmbinare perfectă.
Cumva nu-mi vine să vă „povestesc” despre acest material pas cu pas, nu cred că e vre-un Rocker să nu-l fi devorat deja. Pe mine m-a cucerit. 🙂 Finalul cu prelucrarea „The Beautiful People”-ului lui Marilyn Manson este mortal!
Concertul din 16 martie de la Sala Polivalentă nu o să dezamăgească nici un fan. Nu are cum.
Wrong este primul single ce prefaţează albumul „Sounds of the Univers”, al 12-lea album Depeche Mode ce urmează să fie lansat în aprilie anul acesta, urmat de turneul de promovare „Tour of the Univers” care v-a aduce formaţia britanică pentru a doua oară la Bucureşti pe data de 16 mai 2009 în Parcul Izvor, după ce în 2006, pe 23 iunie ne-au onorat cu un spectacol pe Stadionul National.
Cu o sinceritate brutală, recunosc, în anii 90 când discotecile bubuiau „Personal Jesus”-ul şi străzile erau populate cu băieţi cu perciuni şi copii de ciocate din Turcia, numai depechar nu eram! Ba, pot spune şi aşa, aveam o boală pe ei. Era era marilor conflicte între Rockeri şi restul lumii… Acum – o fi şi asta parte din globalizare? – prăpastia dintre stilurile muzicale s-a estompat, s-a umplut cu muzică de interferenţă şi experimente de fuziune.
Muzica electronică începea la mine cu Kraftwerk şi se termina la Nine Inch Nails, Ministry şi Malhavok. A trecut marea febră Depeche, tot mai multe formaţii Rock au început să le prelucreze melodiile şi pe nesimţite m-am ataşat de ei. Perioada 1981 – 1984 nici acum nu mă convinge-n totalitate şi primul album pe care l-am cumpărat CD original a fost „Songs of Faith and Devotion” din 1993. Apoi toate care au urmat şi în final le-am colectat toată discografia.
Privind înapoi fără mânie, Depeche Mode au ceva special, mistic. Textele au o profunzime nebănuită, ezoterică, care la prima audiţie poate să-ţi scape, dar odată descoperită această abordare, începi să ciuleşti urechile şi să fi tot mai atent ce se ascunde în spatele cuvintelor şi sunetelor.
Ulterior chiar pare suspect cum o formaţie atât de întunecată şi profundă a ajuns aşa celebră şi cum de industria muzicală perfidă şi ahtiată doar de profit, a investit şi promovat o asemenea formaţie şi a reuşit să o comercializeze cu atâta succes iar trupa în loc să devină tot mai lichidă, aproape în mod paradoxal, s-a dezvoltat şi s-a maturizat, s-a transformat într-un cult şi un produs uneori chiar aspru, dar indiscutabil valoros. Ei, 100 milioane de cd-uri vândute e ceva!
Dintr-o singură piesă este imposibil să tragi concluzii legate de noul album, dar Wrong este suficient de convingător să tensioneze aşteptarea celor 13 piese ce vor popula noul disc şi concertul din mai.
I was born with the wrong sign
In the wrong house
With the wrong insanity
I took the wrong road
That led to
The wrong tendencies
I was in the wrong place
At the wrong time
For the wrong reason
And the wrong rhyme
On the wrong day
Of the wrong week
I used the wrong method
Of the wrong technique
Wrong
Wrong
There’s something wrong with me
Chemically
Something wrong with me inherently
The wrong mix
In the wrong genes
I reached the wrong ends
By the wrong means
It was the wrong plans
In the wrong hands
The wrong theory for the wrong man
The wrong lies
On the wrong ???
The wrong questions
With the wrong replies
Wrong
Wrong
I was marching to the wrong drum
With the wrong scum
Pissing out the wrong energy
Using all the wrong lies
And the wrong signs
With the wrong intentity
I was on the wrong page
Of the wrong book
The wrong rendition
Of the wrong hook
With the wrong mood
Every wrong night
With the wrong two ???
And the sound ???
Wrong
Wrong
Too long
Wrong
Too Long
Wrong
Too Long
Wrong
I was born with the wrong sign
In the wrong house
With the wrong insanity
I took the wrong road
That led to
The wrong tendencies
I was in the wrong place
At the wrong time
For the wrong reason
And the wrong rhyme
On the wrong day
Of the wrong week
I used the wrong method
Of the wrong technique
Nu eram foarte popular printre Punkerii mei când spuneam că-mi plac The Cure. Nici printre Rockeri nu mă făceau popular şi dacă stau bine să mă gândesc, nu eram la modul general foarte popular, dar asta nu mai are nici o legătură cu gaşca britanică din Crawley, Vest Sussex. Ha ha ha!
Trupa s-a înfiinţat în 1976 şi singurul membru care a supravieţuit tuturor schimbărilor până-n ziua de astăzi, este carismaticul frontman, principalul compozitor şi textierul formaţiei, vocalul Robert Smith.
La început etichetaţi Punk, ulterior Post-Punk, New Wave, Gothic Rock şi-n final (Rock) Alternativ, The Cure de la debutul din 1979 cu „Three Imaginary Boys” şi până la noul produs „4:13 Dream” lansat pe 27 octombrie 2008, au la activ 13 albume din care au vândut peste 27 milioane de copii.
Interesant de menţionat, probabil cea mai celebră piesă a formaţiei, „Boys Don’t Cry” n-a fost inclusă pe varianta originală a albumului de debut ci doar pe varianta rearanjată pentru piaţa americană şi ulterior la re-editarea discului în forma „Deluxe” ca album dublu din 2004. Piesa a dat titlul controversatului film din 1999 în regia lui Kimberly Peirce şi-n rolul principal cu Hilary Swank care a şi primit Academy Awards-ul pentru cea mai bună actriţă în acel an. Filmul redă un fapt real, tragedia lui Brandon Teena, un băiat care se dădea drept fată şi sfârşeşte violat şi ucis. Da’ nu despre film vreau să vă povestesc, acesta e domeniul lui Alin, se pricepe mult mai bine!
Revin la disc, tot exclusiv pe varianta americană a albumului apare şi o altă piesă de succes, „Jumping Someone Else’s Train” şi una din favoritele mele, „Killing An Arab”, piesă controversată care le-a adus nenumărate probleme şi acuze de rasism. Piesa, de altfel face referire la „Străinul” lui Albert Camus: „Standing on the beach/ With a gun in my hand/ Staring at the sky/ Staring at the sand/ Staring down the barrel/ At the arab on the ground/ I can see his open mouth / But I hear no sound / I’m alive/ I’m dead/ I’m the stranger/ Killing an arab”.
Marele succes a venit cu albumul „Pornography” din 1982 şi single-ul „Let’s Go to Bed”. Infuzia de Pop şi orientarea spre ritmuri dansate a îndepărtat o parte din fanii Punk şi Goth, dar le-a adus o popularitate lărgită mai ales peste ocean. La sfârşitul anilor 90, piese ca „Just Like Haven” sau „Friday I’m In Love” au pătruns în top 100 Hot Billboard şi astfel formaţia a devenit de notorietate în toată lumea.
Pe lângă cele 13 albume de studio amintite, trupa a lansat mai multe colecţii de single-uri, remixuri şi best of-uri: „Staring At The Sea – The Singles” (1986), „Mixed Up” (1990), „Galore” (1997), „Greatest Hits” (2001) – disc ce conţine un bonus CD cu variante acustice ale pieselor şi „Join the Dots” (2004) – o colecţie de 4 cd-uri cu piese rare şi mixuri inedite. Merită amintit şi live-ul „Paris” din 1993 care a fost lansat şi în format DVD.
Cu toate acestea, patru ani de „pauză” între albumul „The Cure” din 2004 şi până la actualul „4:13 Dream” este o adevărată înfometare pentru fani.
Dezlipind toate etichetele şi scoţând formaţia din toate cutiile mereu prea strâmte pentru artiştii care fac muzică dincolo de categorii, genuri şi stil, The Cure propun o muzică aparte, au o „faţă” şi o personalitate proprie şi în mare măsură au influenţat evoluţia sound-ului Post-Punk, Dark şi New Wave al anilor 80 şi 90. Chiar dacă s-au evidenţiat într-o bună măsură şi datorită aspectului lui Robert Smith, fără conţinutul muzical deosebit, cu siguranţă n-ar fi ajuns atât de departe şi nu ar fi rezistat atâta timp.
Muzica lor acoperă o plajă largă de stiluri şi sunete de la teme aerisite, sumbre sau tensionate, până la compoziţii ritmate, lejere şi „jucăuşe”. Uneori aparenta veselie este contrastată de textele destul de întunecate ale lui Smith. Excepţiile sunt rare. The Cure combină cu naturaleţe sintetizatoarele, clapele şi pianul sau ritmurile mecanice cu chitare acustice, instrumente suflătoare sau erupţii de chitară electrică. Un element important din sunetul lor este basul şi vocea specială, inconfundabilă a lui Robert Smith. Mereu reuşesc să creeze atmosferă şi farmecul lor constă exact în atmosfera creată.
Unul din albumele lor cele mai complexe este „Kiss Me Kiss Me Kiss Me” din 1987 şi re-editat şi el în 2006. Discul conţine piese Rock cum este introducerea cu „The Kiss”, piese destinse ca „The Catch” sau „The Perfect Girl”, scufundări abstracte ca „If Only Tonight We Could Sleep” sau „A Thousand Hours”, melodii lente sau piese de bubuială-n discoteci cum este „Hot Hot Hot”. Hit-urile discului au fost amintita „Hot Hot Hot”, „Why Can’t I Be You?” şi o altă piesă foarte cunoscută „Just Like Haven”. Dar nu este drept să afirmi despre nici un disc că este mai bun sau mai prost ca celălalt. Fiecare album reflectă pe de o parte momentul în care a fost creat , pe de altă parte starea şi sentimentele celor implicaţi în crearea lui. Nu tot timpul „merge” să-i asculţi şi poate că nu te „prind” din prima, dar dacă-i asortezi cu starea şi momentul potrivit, The Cure se pot dovedii de-a dreptul magici.
Nici „4:13 Dreams” nu face excepţie de la această reţetă de cocktail servită cu rafinament de The Cure. Discul începe lent, plutitor, într-un fin vâjâit de sintetizatoare, chitare halucinogene şi un ritm pufos cu „Underneath the Stars”. “The Only One” este mult mai relaxată ca şi următoarea „The reasons Why”. „Freakshow” jonglează între un riff Rock combinat cu basul uşor fuzzat şi un ritm săltăreţ de dans ca apoi „Sirensong” să ne liniştească cu armoniile sale de cântec de leagăn. „The Real Snow White” este melodic, cald şi fredonabil ca şi următoarea „The Hungry Gost” construită pe chitara care bâzâie plăcut.
„Switch” este o incursiune electrică şi eclectică, schimbă atmosfera albumului la momentul potrivit ca chitara acustică ce introduce plăcut „The perfect Boy”-ul să aibă efect maxim. „This. Here and Now. With You” este o joacă de efecte pe chitare şi bas, un experiment sonor pe care degajarea din vocea lui Smith o face plăcută şi poate aduce şi un zâmbet în colţul gurii. „Sleep When I’m Dead” începe sumbru, dar se transformă rapid într-o piesă Rock sănătoasă cu ritm şi greutate fără a fi stridentă. „The Scream” este un alt experiment, destul de apăsător, perfect The Cure ca-n final să revină sunetul Rock în „It’s Over”.
Am făcut doar o scurtă trecere-n revistă a celor aproape 53 de minute ce alcătuiesc albumul, dar sper să aveţi plăcerea şi răbdarea de a-l savura în întregime.
Înregistrările discului au început în 2006 şi s-au întins pe o perioadă de doi ani, lansarea lui fiind de mai multe ori amânată. La un moment dat se zvonea că o să fie un disc dublu, Robert Smith a confirmat că s-au imprimat 33 de melodii, dar multe din înregistrări au fost excluse la o selecţie finală. Sunt şi două piese vechi, rămase din sesiuni anteriore: „Sleep When I’m Dead” este o piesă scrisă pentru albumul „The Head On The Door” din 1985 iar „The Perfect Boy” este construită pe scheletul piesei „A Boy I Never Knew” care n-a mai încăput pe anteriorul album “The Cure”.
De ce „4:13 Drems”? Albumul ar fi trebuit să fie lansat oficial pe 13 septembrie. În cele patru luni premergătoare lansării, în data de 13 a fiecărei luni a fost scos câte un single. Astfel în mai a apărut „The Only One”, în iunie „Freakshow”, în iulie „Sleep When I’m Dead” şi în august „The Perfect Boy”. Amânarea lansării a „născut” editarea E.P.-ului „Hypnagogic States” ce conţine 5 remixuri la cele patru single-uri lansate şi inedita „Exploding Head Syndrome”.
O fi sâmbăta seara, dar când vine vorba de a fi îndrăgostit, tot vineri este!
