Di’Anno rules. El este „The Wrathchild”, băiatul rău, băiat (de băiat) şi rău şi la cei 51 de ani ai săi. A intrat în conştiinţa noastră cu primele două albume Iron Maiden, trupă cu care a activat începând din 1978 şi până în 1981 când a fost dat afară de Steve Harris şi impresarul Rod Smallwood în urma unor certuri şi nu în ultimul rând din cauza consumului de cocaină şi refuzul acestuia de a susţine turnee. A fost adus rapid Bruce Dickinson din trupa Samson şi Iron Maiden au devenit unii din liderii Noului Val Britanic al Heavy Metal-ului.
N-a fost primul vocal al trupei, înaintea lui au mai trecut la microfonul Maiden Paul Day şi Dennis Wilcock, dar Di’Anno a fost cel care le-a dat o energie Punk, a făcut trupa să sune „şmirghel”, i-a scos din anonimatul cluburilor Londoneze şi i-a adus în prag de consacrare. Dickinson, un tip mult mai echilibrat şi foarte muncitor, cu o voce mai lucrată, mai cuminte, a fost omul potrivit la locul şi la momentul potrivit, a cules toţi laurii. Iron Maiden a devenit o instituţie, o afacere multinaţională al entertainment-ului, Paul Di’Anno a rămas un rocker de club, un rebel hoinar. În 1994 au existat zvonuri că Maiden l-ar dorii înapoi după despărţirea de Dickinson, dar în final a fost adus Blaze Bayley din Wolfsbane, o alegere proastă, reparată în 1999 prin readucerea lui Dickinson.

Primul proiect post-Maiden purta iniţial numele de Lonewolf, dar fiindcă exista deja o trupă cu titulatura de Lone Wolf, au ales soluţia simplă şi la îndemână: Di’Anno. Trupa a rezistat doar până-n 1985, Di’Anno refuza să cânte piese Maiden şi publicul n-a apreciat această abordare.
În 1985 a luat fiinţă un alt proiect: Gogmagog care a i-a adus la olaltă pe Paul Di’Anno, Clive Burr (baterist în Maiden), Neil Murray (bas într-un şir lung de formaţii: Whitesnake, Vow Vow, Black Sabbath, Michael Shanker Group, Hanson, The Brian May Band, etc), Janick Gers (chitarist trecut prin White Spirit şi alături de Fish – ex-Marillion – , Gillan şi în 1990 de la Bruce Dickinson ajunge în Maiden) şi chitaristul Pete Willis (membru fondator al formaţiei Def Leppard). Producătorul Jonathan King, cel care a stat în spatele proiectului, intenţiona realizarea unei opere Rock şi l-a angajat pe Russ Ballard (chitarist şi compozitor, a scris piese pentru Roger Daltrey, Rainbow, Santana şi este autorul celebrei piese „God Gave Rock and Roll to You” interpretată original de trupa Argent şi preluată de Petra şi KISS) să compună piesele. Din proiect a rezultat doar un EP – „I Will Be There” –  cu trei piese, scos după ce trupa s-a destrămat deja, imprimările fiind doar variante demo.

În 1985 Di’Anno porneşte un nou proiect: Battlezone. Albumul „Fight Back” este lansat în 1986, din trupa iniţială a făcut parte şi Bob „Sid” Falck, bateristul formaţiei Overkill, chitaristul John Hurley şi chitaristul John Wiggins – coleg şi la proiectul Lonewolf şi chitaristul formaţiei Tokyo Blade. După un turneu American, Hurley şi Falck – compozitorii albumului – părăsesc trupa, în locul or fiind aduşi Graham Bath şi Steve Hopgood din trupa Persian Risk.
Al doilea album, „Children of Madness” este scos în 1987 şi conţine şi controversata piesă „Metal Tears” care seamănă izbitor cu piesa „London” de pe albumul „Rage For Order” (1986) al celor din Queensryche.
Clipul piesei „I Don’t Wanna Know” a avut parte de o difuzare bună pe MTV atât în State cât şi în Europa, cu toate acestea – mai ales din cauza drogurilor – trupa s-a destrămat înaintea sfârşitului turneului, Di’Anno terminând şirul de concerte cu muzicieni angajaţi ocazional.
Împreună cu Steve Hopgood – fost coleg şi bateristul din Battlezone, Di’Anno pune bazele unui nou proiect: Killers. Lor li s-a alăturat basistul John Gallagher (din Raven) şi chitaristul Ray De Tone.
Ulterior apare un album imprimat live „Assault on South America”, ce conţine piese Battlezone şi Iron Maiden şi un energic cover Queen/Deep Purple „We Will Rock You”/”Smoke on the Water”. Pe copertă scrie că imprimările ar fi fost făcute-n Brazilia, Venezuela şi Argentina, dar conform basistului John Gallagher, materialul a fost imprimat la New York. Discul a fost scos şi distribuit ca material pirat de o firmă Canadiană.
Killers au cântat o serie de spectacole unde au invitat şi reprezentanţii marilor case de discuri şi repertoriul bazat predominant pe piesele vechi Iron Maiden şi cele mai bune piese din era Battlezone în final au convins casa de discuri BMG să le acorde un contract şi un avans consistent (250,000 Dollari).
Albumul de debut, „Murder One” apare-n 1992 şi este imprimat în formula: Paul Di’anno – voce,  Steve Hopgood – tobe,  Cliff Evans – chitară,  Nick Burr – chitară şi Gavin Cooper – bas. Este un material de Power Metal, energic, ca abordare mai aproape de Judas Priest decât de stilul Maiden.
Prins cu cocaina-n buzunar, Di’Anno este arestat şi condamnat la 4 luni de închisoare petrecuţi în L.A. County Jail. Aici scrie majoritatea pieselor pentru noul material. După executarea sentinţei este expulzat din America şi se întoarce în Anglia.

„Menace To Society” apare-n 1997 şi prezintă o mutare surprinzătoare spre zona Pantera/Fight, este un disc de Metal modern şi brutal, nimic nu aminteşte de tradiţionalism-conservatorismul Maiden. Poate că nu este la fel de genial ca „War of Words”-ul lui Halford (Fight) scos în 1993, dar este un material energic şi proaspăt, are nerv şi groove. Albumul dezamăgeşte fanii din nucleul dur, dar în ediţia germană a revistei Metal Hammer este ales ca cel mai bun album Heavy Metal al anului.
La finele anului 1999 Di’Anno se mută în Brazilia şi împreună cu chitaristul Paulo Turin pune bazele proiectului Nomad cu un line-up exclusiv brazilian. Este scos pentru piaţa regională şi un album auto-intitulat, material care cu mici modificări ulterior este scos pe piaţă pentru distribuţie în Japonia şi Statele Unite sub titulatura Paul Di’Anno şi cu titlul „The Living Dead” în 2006.
Tot în 2006 mai este imprimat şi scos pe piaţă materialul „The Classics – The Maiden Years”, un disc ce conţine 12 piese: Wrathchild, Strange World, Charlotte The Harlot, Killers, Prowler, Murders In The Rue Morgue, Running Free, Remember Tomorrow, Phantom Of The Opera, Sanctuary, Women In Uniform şi Iron Maiden.
În 2008 un nou proiect este pus în mişcare: Rockfellas, trupă ce-i aliniază pe Paul Di’Anno alături de Jean Dolabella (ex-Disel, ex-Udora, momentan bateristul din Sepultura), Marcão – chitarist şi basistul Canisso, trupă ce cântă cover-uri Rock şi Metal.
Circulă un zvon conform căruia în 2011, Brian Johnson urmează să se retragă din activitate şi candidatul favorit la microfonul AC/DC ar fi… Paul Di’Anno. Ar fi o treabă mai mult decât interesantă şi profilul de etern rebel şi vocea vânoasă, îl recomandă pe Di’Anno, pe de altă parte ar fi o încoronare frumoasă şi meritorie al unei activităţi de o viaţă dedicată Rock-ului şi Metal-ului şi o viaţă cel puţin tumultoasă de rocker.
Paul Di’Anno este un „porc”, dar tocmai datorită acestor băieţi răi ascult Rock şi nu pokemonii pe care doar media încearcă să ni-i vândă sub diferite etichete de (pseudo) Rock şi Metal.

„The Living Dead” a apărut în 2 variante diferite în 2006, una pentru piaţa Japoneză şi una pentru cea Americană. Eu am prins varianta a doua.
Cele 11 piese plus 2 bonusuri live îl readuc pe Di’Anno în zona mai tradiţională a Metal-ului, dar sunetul este modern, plin şi proaspăt, un amestec iscusit între abordarea clasică şi sunetul plin, mai agresiv ce a caracterizat materialul „Menace To Society”. Dacă v-a plăcut „War of Words”-ul lui Halford cu trupa Fight, şi acest disc o să vă fie pe plac.
„The Living Dead” sună surprinzător de asemănător cu materialele (excepţionale) scoase de Bruce Dickinson după plecarea din Maiden, uneori chiar şi vocea lui Di’Anno aminteşte de Dickinson. Piesa este colorată şi de sintetizatoare, este lentă, tensionată ce creşte, „se îngroaşă” armonios.
„Mad Man In the Attic” are un riff mai aspru, mai a la Pantera la bază, Di’Anno alternează pasajele cântate energic cu cele hârâite, urlate, piesa combină cursiv elementele moderne cu un Power Metal sănătos, abraziv. Di’Anno este surprinzător de proaspăt şi incisiv, vocea lui s-a maturizat, dar are vână şi şmirghel.
„War Machine” aminteşte de Judas Priest/Fight şi datorită urcărilor şi interpretării lui Di’Anno, un Di’Anno aparent inepuizabil şi mult mai colorat şi stăpân pe propriile sale forţe şi cu un potenţial de expresie mult mai larg decât ar fi dat de bănuit. Piesa este dinamică, riffurile groase, toba bubuie energic.
„Brother of the Tomb” păstrează tonul apăsat, riffurile moderne şi corurile tradiţionale se combină organic, nu inventează nici roata, nici altceva, dar ceea ce fac este un Metal pur şi tăios, Di’Anno este convingător şi credibil, chitaristul are solo-uri foarte ingenioase.
„P.O.V. 2005” trezeşte amintiri Heavy Metal de anii ’80, însă interpretarea este mult mai energică, incisivă, infuzia de modern (şi reflexiile Pantera/Fight) conferă piesei strălucire-n plus, dinamism şi greutate.
„Nomad” începe lent, în note misterioasă ca apoi să se transforme într-o piesă cu tempo mediu, aşezat şi susţinut de coruri şi riff-uri clasice, dar cu aceeaşi abordare mai modernă şi energică fără însă să aducă nimic nou.
„S.A.T.A.N.” revine în zona mai zgomotoasă, Di’Anno mârâie, urlă şi ţipă în concordanţă cu titlul, riff-urile sunt tăioase, ritmul aşezat şi apăsat, toată producţia degajă energie.
„Cold World” are la bază un riff mai tradiţional, vocea lui Di’Anno abordează o temă a la Halford, asemănarea cu Priest şi Fight este evidentă, dar nu deranjantă şi datorită interpretării energice, a sunetului simplu, dar plin. Nu scrie componenţa trupei pe copertă şi n-am găsit-o nici pe site-ul lui Di’Anno, nu ştiu dacă este Paulo Turin, dar chitaristul face o treabă al dracului de bună!
„Do or Die” menţine linia brutală, abordarea în forţă, amestecul de clasic şi modern într-o interpretare în forţă, Di’Anno pare de neoprit, dă dovadă de forţă şi trăieşte evident o a doua tinereţe.
Nici „Dog Dead” nu diferă de piesele anterioare, rămâne paralela Fight, forţa, Metal-ul vânjos şi sictirul şi aciditatea care mereu l-au caracterizat pe Di’Anno. Şi – mă repet – omul pare sincer şi este convingător.
Recunosc: nu i-am urmărit cariera îndeaproape, dar mă bucur că l-am (re)descoperit şi surpriza a fost mai mult decât plăcută.
„Symphony of Destruction” – clasicul Megadeth – nu apărea pe varianta originală „Nomad”, este o interpretară fidelă originalului, doar vocea lui Di’Anno aduce şi altă coloratură piesei, ba cântă, ba mârâie, este brutal. Tema finală schimbată, modificată mai dă un plus de prospeţime, este un cover făcut cu bun simţ şi cu maximum de eficienţă!
Bonusurile sunt două imprimări live, clasicele „Wrathchild” şi „Phantom of the Opera” din repertoriul Maiden, interpretările sunt fidele originalelor, oricând o plăcere să le asculţi în interpretarea vocii originale care le-a consacrat.

Joi, 19 noiembrie la Silver Church Di’Anno vine să ne arate pe viu ce ştie.  Până pe data de 16 octombrie preţul biletului este de 40 RON, în perioada 17 octombrie – 17 noiembrie 50 RON şi în 18-19 noiembrie 55 RON, oricum calculezi, merită fiecare bănuţ! Tot respectul Paul!

Paul Di’Anno pe MySpace