Termenul de „muzică underground” a apărut în anii ’60 şi se lega de muzica Psihedelică şi cultura Hippie, în anii ’70 odată cu era Punk a apărut şi noţiunea de DIY (Do It Yourself) – adică descurcă-te singur, artiştii, trupele se ocupau de toate aspectele independent şi individual.
Nume sonore ca Velvet Underground, MC5, The Grateful Dead, Patti Smith şi The Stooges au fost asociate termenului şi una din cele mai bune definiţii a dat-o Frank Zappa: „mainstream-ul vine la tine, dar tu trebuie să mergi în underground”.
Artişti cu greutate ca britanicii Discharged au rămas exclusiv în zona underground.
Dacă mişcarea underground din occident a reprezentat în mare parte opoziţia vis a vis de muzica de „mase”, de mainstream, în blocul fost comunist – mai puţin la noi – a reprezentat singura modalitate pentru artişti de a se exprima necenzurat sau împotriva regimurilor comuniste.
În Vest underground-ul s-a dezvoltat şi a condus la înfiinţarea Cluburilor, a Caselor de Discuri Independente şi a presei independente (Fanzin-uri şi mai nou blog-uri).
La concertele din cluburi vin pe lângă fanii devotaţi, jurnaliştii independenţi, reprezentanţii caselor de discuri, manageri în căutarea noilor talente. Pentru mulţi underground-ul rămâne locul de „joacă”, dar majoritatea visează la marile scene şi consideră underground-ul ca fiind o trambulină. Din perspectiva mainstream-ului este sita care cerne din milioanele de trupe cele câteva mii care dovedesc potenţial comercial…
Etapa underground este cea de rodaj, de căutări şi aşezări pentru fiecare trupă, un şir de succese şi eşecuri, speranţe şi dezamăgiri. Vorbim aici de ani de muncă care uneori aduc rezultate, de cele mai multe ori nu. E nevoie de ambiţie, entuziasm, talent, dar şi de noroc.
Noi n-am avut underground şi nu-l avem. Rezistenţă faţă de regimul trecut n-a existat iar după ’90 nu s-a dezvoltat nici o reţea solidă de cluburi şi nici n-au apărut ca ciupercile Casele de Discuri şi Fanzin-urile. Dacă totuşi la începutul anilor ’90 a existat un entuziasm şi un interes masiv pentru zona Metal de exemplu, treptat valul s-a stins, majoritatea trupelor s-au dizolvat în neant.
Este trist, dar oarecum firesc. Pe de o parte vânzările de discuri ale artiştilor din mainstream sunt insignifiante, banii se fac la nunţi, baluri şi chermeze câmpeneşti pe bani corporatişti, pe de altă parte cumetria de care am tot vorbit a anihilat orice idee de Revoluţie Rock din faşă.
Şi mai este un aspect semnificativ: trupele româneşti sunt mereu cu doi-trei paşi în urma trendurilor din Vest, predominant sunt „copiile imitaţiilor” iar puţinul public este segmentat pe sub-genuri şi consumator exclusiv al trupelor din mainstream-ul Occidental… dar toţi după primele trei-patru concerte deja sunt „vedete” şi pretind respect.
Aproape mă amuză atitudinea unora, însă şi aceasta este profund mioritică. Ce pretenţii poţi avea de la politicienii aflaţi la putere atâta timp cât reacţia multora din artiştii aflaţi în underground este una ostilă, criticile le consideră ofensatorii?
Rolul presei n-a fost, nu este şi nu va fi să mângâie pe cap pe nimeni. Cine vrea mângâiat pe cap să meargă la… mama lui. Read more Note din subsol: I Declare War, Bury Tomorrow şi Attila ›