Cântarea României

Tot discursul Preşedintelui Băsescu a fost interesant şi off-topic. A plecat de la a se dezice de Guvern, a continuat cu „epurarea etnică”, a vorbit în mod misterios despre corupţia din cadrul Guvernului şi a terminat triumfător cu mogulii din presă şi jurnaliştii „tonomaţi”.
Asta la investirea noului ministru de Interne, Dan Nica şi fără să aducă nicio atingere subiectelor grave legate de acest „sector”.
Să înţeleg că siguranţa cetăţenilor este rezolvată, că infractorii stau la rece şi că presa rea-voitoare este de fapt unica sursă a nemulţumirilor cetăţenilor? Mai sunt câţiva corupţi la nivel Guvernamental, dar tataia Băsescu îi ştie şi veghează. Şi-a început Traian Băsescu campania electorală? Nu, Traian Băsescu este tot timpul în campanie…

De câteva zile am sentimentul că lucrurile o iau razna, că ne afundăm tot mai mult în incertitudine, suspiciune, călcăm pe un teren dacă nu minat, cu siguranţă alunecos.
Asasinarea lui Cozma la Veszprem a inflamat spiritele în ţara vecină. Conflictul dintre unguri şi etnicii ţigani era un foc mocnit care a primit canistra de benzină de care avea nevoie ca să explodeze.
În contextul general tensionat social şi economic de criză, un astfel de fitil poate fi letal. De aici şi elanul autorităţilor din Ungaria de a soluţiona cazul cât mai rapid, de aici şi temerile exprimate făţiş de Premierul Ferenc Gyurcsany.
În acest context vine cuvântarea preşedintelui Băsescu care vorbeşte nici mai mult, nici mai puţin decât despre „epurare etnică”. Îmi este greu să înţeleg dacă a fost inconştienţă, o greşeală de exprimare cum s-au grăbit unii să afirme sau simplă prostie. Nu a trecut nici un an de când Preşedintele Băsescu petrecea week-enduri vesele în Harghita-Covasna lingând la gulaşul secuiesc cu vădita intenţie de a destabiliza UDMR-ul. Mişcarea a eşuat, UDMR-ul a reuşit să atingă pragul electoral, astfel a fost nevoie de o altă mişcare pentru excluderea lor de la guvernare, excludere de altfel absolut justificată. Sunt unul din maghiarii care nu se simte în nici un fel reprezentat de UDMR. Dar nici de aşa-numitul partid al secuilor. De exemplu, fostul ministru al mediului, Attila Korodi mi-a fost simpatic, dar nici măcar numele lui Attila Verestoy nu mai vreau să-l aud.
Dar să revin. În ceea ce priveşte „epurarea etnică” din Covasna-Harghita, semnalul tras de Preşedintele Băsescu este unul cel puţin extrem de întârziat: UDMR-ul controlează zona de imediat 20 de ani, nu cred că ieri, 11 februarie 2008 era momentul zero în care Preşedintele să sune trâmbiţele şi să inflameze spiritele. Unica explicaţie poate fi faptul că PD-L-ul doreşte să-şi impună proprii oameni şi în funcţiile administrative locale şi să scape de UDMR-iştii aflaţi pe posturi, dar o astfel de mişcare nu justifică intervenţia Preşedintelui în mod public.

Autonomia locală este un fapt în toată lumea şi nu ţine de etnie, rasă, sex, religie sau…apartenenţă politică. Faptul că la noi nici acum nu se doreşte o descentralizare efectivă se datorează faptului că marea caracatiţă a corupţiei de la centru nu vrea să-şi piardă tentaculele din teritoriu.

„EPURARE ETNICĂ: Expulzarea forţată a unui grup etnic de către un altul, în scopul creării unei populaţii omogene.” (Sursa: Studenţie.ro )

12022009

De corupţii fără nume m-am cam plictisit, dar chiar sunt curios ce funcţionari mărunţi vor pica iar de fraieri în urma acestei intervenţii Prezidenţiale. Nu cred că vreodată dosarul „Flota” sau dosarele lui Adrian Năstase se vor soluţiona în mod corect.

În ceea ce priveşte presa, rolul ei este clar de a omagia fiecare mişcare a Preşedintelui, al bravului conducător şi al realizărilor măreţe iar instituţiile statului funcţionează impecabil, doar presa denaturează realitatea.
Totul este minunat!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LOOUEh5Mp8c]

1. Băsescu s-a delimitat de Guvern ca în cazul eşecului guvernării să aibe mâinile spălate. 2. Este supărat fiindcă n-a reuşit (deocamdată) să macine PSD-ul şi să asigure o guvernare PD-L independentă. 3. Atacacul la UDMR a fost un avetisment şi un act de şantaj: vrea să se asigure că în caz de nevoie, are susţinerea lor şi totodată vrea să-i ţină la respect.

De câteva zile am sentimentul că lucrurile o iau razna…

Tragedia lui Marian Cozma

De imediat două zile nu mai interesează criza, bugetul, petrolul şi gazele din Marea Neagră, declaraţiile belicoase ale lui Năstase, nu mai caută nimeni armele evaporate de la Ciorogârla şi nici sexy Brăileanca nu mai este aşa de sexy, nici Alina Plugaru nu mai este suficient de porno, toată lumea este cu ochii pe cazul asasinării în Ungaria a handbalistului de numai 26 de ani, Marian Cozma.

Un astfel de caz este o pâine bună de mâncat pentru toată presa, dar şi pentru blogosferă. Spiritele s-au încins, circulă jumătăţi de informaţii şi zvonuri. Constat încă o dată lipsa de profesionalism, rea voinţa şi/sau imaturitatea unora. În mod paradoxal sursa multor informaţii este Gazeta Sporturilor transformată ad-hoc dintr-o publicaţie cu specific sportiv într-una de investigaţii. Şi ieri şi astăzi m-am uitat prin presa on-line din Ungaria şi multe din „informaţiile” pe care le-am găsit la noi, nu se regăsesc acolo, mai mult, unele publicaţii se referă ca la zvonuri lansate dintr-o singură sursă: Gazeta Sporturilor şi atrag atenţia asupra pericolului de a inflama spiritele în mod iresponsabil. Şi s-a găsit şi Realitatea TV să preia şi să popularizeze astfel de “informaţii”…

Îmi pare sincer rău pentru viaţa curmată a lui Marian Cozma. Orice viaţă de om risipită prematur este o tragedie.  Este trist şi faptul că se vorbeşte despre sport şi despre sportivi tot mai des legat de întâmplări extra-sportive şi tot mai rar despre performanţele lor. Dar care performanţe? Suntem după cea mai slabă participare la o Olimpiadă, este un an în care iar nu avem nicio echipă de fotbal calificată în „primăvara europeană”, calificarea Naţionalei de fotbal la  Campionatul Mondial din Africa de Sud pare la fel de realistă ca prezumţia de nevinovăţie a lui Adrian Năstase…

Nu vreau să fiu prost interpretat, dar totuşi nu înţeleg ce căuta un sportiv profesionist la cinic dimineaţa într-o cârciumă? Oare de ce Nadia sau Hagi nu-şi pierdeau nopţile şi făceau performanţă? De ce acum sportivii devin uşor vedete peste noapte, dar nu, nu pe teren, nu în sala de sport ci…în noapte? Cum nici să nu te poţi duce noapte într-o discotecă de frica borfaşilor nu este normal.
Dar vina o au bozgorii, ţiganii, vecinu’ de la patru, guvernul, internetul, diavolul din paşapoartele biometrice şi hard discul crăpat de la compania de telefonie mobilă pe care s-au stocat convorbirile înregistrate între Tanţa din Ferentari şi Lucica de la Obor.

Nici acum nu ştim cine a ucis cu sânge rece două persoane în jaful armat de la Braşov, în schimb în cazul lui Cozma deja trei suspecţi se află-n arest şi este căutat şi un al patrulea. Dar nici asta, nici altceva nu-l mai aduce pe Marian Cozma înapoi.

Sursă imagini INDEX – Barakonyi Szabolcs

cozma_05cozma_02cozma_04cozma_03

(e-)job de criză

Uşor-uşor devin alergic la auzul cuvântului „criză”.

Ce mă enervează cel mai mult este faptul că doar se vorbeşte despre acest fapt, măsuri ioc. La cum funcţionează toate la noi, criza era inevitabilă: pseudo-creşterea economică datorată creditărilor masive (şi de multe ori fără acoperire), mai devreme sau mai târziu tot ne exploda în faţă. Fără producţie şi cu importuri masive, colapsul era uşor de prevăzut.
Bun, nu de analize economice-mi arde mie acum, ideea este alta: avem o criză, ce facem cu ea?
Românul este întreprinzător, scoate bani şi din piatră seacă, de ce n-ar scoate şi din…criză?
Un exemplu simpatic am găsit pe e-jobs.
O agenţie de publicitate caută grafician.

CANDIDATUL IDEAL:
PERSOANA CORECTA, CARE SA PUNA ACCENT PE CAPACITATEA SA DE A ADUCE BENEFICII ANGAJATORULUI SI DUPA CE VA DEMONSTRA ACEST LUCRU SA PUNA PRETENTII, DE ORICE NATURA.
DISPONIBILITATE IMEDIATA.

RESPONSABILITATI / BENEFICII:
CONCEPTIE GRAFICA/MACHETARE BROSURI, PLIANTE, DIPLOME, REVISTE, BANNERE, STANDURI PUBLICITARE, CUNOSTINTE AVANSATE CORELDRAW, PHOTOSHOP, ADOBE ACROBAT, PREGATIREA MATERIALELOR PENTRU TRIMITEREA IN TIPOGRAFIE.

DESCRIEREA COMPANIEI SAU A JOBULUI:
AGENTIE DE PUBLICITATE

ANUNTUL CONTINE UN INTERVIU ONLINE CU 3 INTREBARI:

VREI UN JOB BINE PLATIT, PE TERMEN SCURT?
DACA RASPUNSUL E DA, ATUNCI NU APLICA PENTRU ACEST JOB.

VREI UN JOB PLATIT DECENT PE TERMEN NELIMITAT CARE SA-TI GARANTEZE UN SALARIU CHIAR SI PE TIMP DE CRIZA?

DACA RASPUNSUL ESTE DA, ATUNCI TE RUGAM SA APLICI CV-UL TAU PENTRU ACEST JOB.

UN SALARIU DE 500 EURO CREZI CA E (REPET) UN SALARIU DECENT?

e-job de criză

Abordarea psihologică a subiectului este genială! Hahahaha! 🙂 Băi, e criză! Repet, e criză, ai înţeles? Nu-ţi dau prea mulţi bani, da’ ăştia puţin dacă te rupi în patru muncind ţi-i dau sigur, e criză, mă înţelegi? Să repet încă o dată? 🙂

Treaba-i simplă. Dacă tot e criză, ne menţinem profitul sau cu puţin noroc chiar îl creştem, pe seama angajaţilor. De lucru este, treaba merge, oamenii-s speriaţi şi de criză, dar mai ales să nu-şi piardă slujba, de ce să nu profităm?

Mi-am amintit un banc auzit acum câteva zile:
Doi directori de firme vorbesc.
– Băi, cum îţi merge cu criza asta?
– Nasol, nasol! Nu mi-am mai plătit angajaţii de două luni…
– Da? Păi nici eu! Şi mai vin oamenii la muncă?
– Da, vin…
– Şi ai mei…
– Băi, ce-ar fi să le cerem taxă de intrare-n clădire?

Şi mi-am mai amintit o vorbă de duh pe care am auzit-o de la mulţi patroni: „Băi, stau zece la uşă să-ţi ia slujba!”

Mda… avem o criză, da’ avem mult mai multe probleme. Multe de management, dar şi mai multe de MENTALITATE.

şase! 666

Mă uitam ce mai este prin blogosferă, ce pot să citesc fiindcă cursul de Introducere în sistemul Mass-media nu mă atrăgea deloc. Astfel am dat peste aceleaşi  paşapoartele biometrice, am călcat în pete de petrol amestecate cu corupţia mioritică, m-am împiedicat de argumente pro şi contra pornografiei şi m-am blocat în spinoasa problematică a stocării datelor confidenţiale de către operatorii reţelelor de telefonie mobilă. La naiba, plictiseală mare! Poate totuşi ar fi bine să mă concentrez asupra cursurilor, o fi un semn?
Nu ştiu de ce-l caută unii pe Dumnezeu pe internet. Sau de ce-l caută pe draq în paşapoarte? Nu înţeleg nici ce caută ei pe prima pagină a WordPress-ului. Pe bune! Dacă mai văd mulţi pseudo-preoţi, cruci şi predicatori voluntari, am să borăsc pe tastatură. Asta aşa, de dragul divertismentului.
Mi-am amintit de anii 90 când anumite publicaţii îşi făceau vânzarea pe seama „Rockerilor Satanişti”. Cum dispărea o găină printr-un cătun uitat de lume, era clar că fa fost victima unui ritual Satanist la miez de noapte. Acum dacă un adolescent sare de pe bancă şi îşi scrânteşte glezna, este etichetat „Emo”. Nu vreau nici să bagatelizez, nici să minimalizez anumite probleme, unele chiar grave, dar vreau să spun că de fiecare dată se judecă lucrurile superficial şi de multe, prea multe ori îşi dau cu părerea persoane paralele cu subiectul. Uneori am impresia că toată lumea din jurul meu are diplomă-n sociologie, psihologie şi ştiinţe politice şi economice cel puţin. Mai nou şi-n inginerie şi în genetică. Plus teologie. Mă bântuie şi o imagine teribilă precum mulţi nu sunt în stare nici să se şteargă la fund, dar n-au nicio jenă să se mânjească la gură.
Nu, nu m-am găsit „io” nici acela mai deştept, nici cel a tot ştiutor. La matematică sunt chiar bâtă, dar dacă mă gândesc mai bine, nu prea mă pricep la nimic. Sunt cam prost, dar asta am mai spus-o şi parcă au spus-o şi alţii. Hahaha!

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul este cea mai veche carte a Noului Testament. În linii mari s-a acceptat ipoteza conform căreia ea a fost scrisă la sfârşitul anilor 60 secolul I. e.n. şi probabil în anii 90 a fost redactată din nou.
Astfel revelaţiile se referă la evenimentele ultimului an al domniei împăratului Nero (54-68 e.n.) şi al prigoanei asupra primilor creştini, respectiv la căderea Ierusalimului (70 e.n.) şi înăbuşirea primei revolte iudaice împotriva romanilor în timpul domniei împăratului Domiţian (73 e.n.) şi al noilor represarii împotriva creştinilor.
Despre Ioan Teologul nu se cunosc foarte multe lucruri. Se presupune că a fost fiul unui pescar din Galileea şi a devenit posluşnic al lui Ioan Botezătorul. Aşa a ajuns să-l cunoască şi să-l urmeze pe Isus, devenind unul din cei 12 apostoli şi alături de Petru, unul din favoriţii acestuia.
În timpul domniei lui Domiţian a fost trimis în surghiun pe insula Patamos şi acolo a avut revelaţia despre sfârşitul lumii. Se presupune că a avut o viaţă lungă, a trăit 100-120 de ani şi a murit pe insula Efes.
Sunt însă alţi cercetători care atribuie Apocalipsa lui Ioan Gură de Aur…
La începutul erei noastre, în literatura iudaică au apărut o serie de scrieri numite apocalipse. Sunt peste 15 astfel de scrieri ajunse până la noi, dar numai Apocalipsa Sfântului Iaon Teologul a fost acceptată de către Biserică şi este scrierea care face legătura între Vechiul şi Noul Testament.
Simbolismul Apocalipsei a stârnit dea-lungul secolelor multe discuţii, cele mai aprinse fiind legate de versetele în care este amintit şi „numărul Fiarei” – 666.

„Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.
Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.
Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” (13. 16,17 şi 18 )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jBs33lXH06M]

Alfabetul ebraic este format din 22 de litere, fiecare literă având şi un echivalent numeric. De exemplu: A=1, B=2, G=3, D=4, H=5, etc.
Una din cele mai răspândite scale de corespondenţă a literelor şi cifrelor este:
A=1, B=2, C=7, D=4, E=5, F=8, G=3, H=5, I=1, J=2, K=2, L=2, M=4, N=5, O=7, P=8, R=2, S=3, T=4, U=6, V=6 şi Z=6.
În numerologie se operează cu cifrele de la 1 la 9. Indiferent de valoarea sa fiecare număr putând fi redus la o singură cifră cu ajutorul adunări „naturale”: 12=1+2=3, 35=3+5=8 sau 49=4+9=13=1+3=4 etc.

O altă cale de codificare este aşa numitul sistem Atbash. Este primul cifru prin substituţie prin care litera A devine Z, B=Y, C=X, D=W, E=V, etc. Este un cifru uşor de spart care are o singură cheie posibilă, un cifru cu substituţie monoalfabetică. Totuşi, aceasta s-ar putea să nu fi fost o problemă la timpul când a fost creat şi folosit.

Cifrare şi descifrarea… Se caută chei şi coduri Biblice şi se descoperă sensuri noi şi revelaţii profetice. Se scriu mii de cărţi, apar ipoteze noi şi teorii. Codul lui DaVinci.  🙂
Dea-lungul timpului acest apocaliptic 666 i-a fost atribuit pe rând lui Nero, Napoleon şi Hitler… sau lui Bill Gates.  Dar şi codului de bară sau a celor trei w-uri din „pragul” internetului.
În sistemul codului de bară, tipurile UPC-A şi EAN-13, acestea fiind cele mai utilizate,  deţin în mod invariabil, pentru orice produs, trei perechi de linii uşor prelungite care se citesc în memoria computerului prin cifra 6. Aceste linii se numesc caractere de siguranţă sau bare de protecţie (Guard Bars) şi servesc la recunoaşterea de către calculator a sistemului bar code. Cu alte cuvinte, la citirea codului, calculatorul detectează mai întâi prezenţa celor trei guard bars, care, decodificate alcătuiesc în mod invariabil, pe toate produsele, numărul 666!
Apelând din nou la numerologie W=6 şi astfel www-ul se transformă şi el în 666…

Un cotidian American relata o descoperire surprinzătoare făcutaă de câţiva informaticieni. Ei şi-au dat seama că numele complet a lui Bill Gates, convertit în limbaj ASCII (pentru Interchange), standard informatic, pe bază de cifre, se transforma în 666, adică exact numărul diavolului. Două produse de succes ale lui Microsoft – Windows 98 şi MS DOS 6.21 – dau acelaş rezultat…

B = 66
I = 73
L = 76
L = 76
G = 71
A = 65
T = 84
E = 69
S = 83
I = 1
I = 1
I = 1__ = 666

MS-DOS 6.21  = 77+83+45+68+79+83+32+54+46+50+49 = 666
WINDOWS 95  = 87+73+78+68+79+87+83+57+53+1= 666

Este un subiect epuizant şi inepuizabil. 🙂

Dacă-l căutăm pe Dracu undeva, cu siguranţă îl vom găsi.

Da’ până vine Apocalipsa mai am de dat nişte examene şi un 5 mâine, cinci fiind cifra planetei Mercur iar eu sunt un tip Mercurian, ar fi un rezultat satisfăcător… Gata cu pauza, înapoi la învăţat! Ne vedem nu la vară ci în 21.12.2012! Hahaha! În ce zi suntem? Şase??! Coincidenţa dracului!

ciunga

Mestecăm ciunga şi înghiţim în sec. De câte ori cineva deschide gura, primeşte o ciungă. Nu ţine de foame, dar mesteci la ea pe-ndelete şi te ţine ocupat. Faci balonaşe… „Acelaşi gust, fără zahăr”?

Nici gândul că Statul Român ar putea repeta figura frumoasă Petrom – O.M.V. şi-n variantă maritimă nu mi s-a uscat în colţul creierului şi a şi răsărit scandalul Sterling.

„Contractul iniţial de concesiune al perimetrelor Pelican şi Midia a fost atribuit, în 1992, în timpul Guvernării Stolojan, firmei Enterprise Oil, care a devenit, astfel, prima companie străină care fora în zona maritimă a Româ­niei. În 1997, Enterprise Oil a renunţat la concesiune, în urma acutizării diferendelor dintre România şi Ucraina refe­ritor la delimitarea platformei marine. În 2006 Sterling a deve­nit unic concesionar, prin achiziţia a 80% din drepturile asu­pra perimetrelor Pelican şi Midia de la partenerul său, Talisman Energy. Prin Hotărârea de Guvern 1446 din 12 noiembrie 2008 s-a aprobat al XI-lea act adiţional, de 42 de pagini, la Contractul de exploatare şi împărţire a producţiei pen­tru perimetrele Pelican şi Midia.” (sursa Gândul)

Desecretizarea actului adiţional conform actualelor condiţii impuse de lege nu se poate face fără acordul firmei/companiei implicate. Puţin probabil că Sterling Resources îşi va da acordul. Cât pierdem de fapt este tot atât de dificil de calculat. Am însă aşa o presimţire că gazul din platforma marină care o să ne revină nu ne ajunge nici să fierbem un ibric de cafea iar petrolul nici să alimentăm o…bicicletă.

România – Ucraina 1–0? În toţi anii aceştia lupta s-a dat pentru insula Şerpilor, teritoriu acordat conform deciziei de la Haga, Ucrainei. Dacă la acest fapt adăugăm şi contractul de concesionare a platformei marine, rezultatul final este România – Ucraina 0-2. Golul doi fiind un frumos autogol dat prin minutul 92. Nu este deloc dificil să construim o întreagă teorie conspiratistă în jurul „poveştii” în care interese străine şi „obscure” ne-au tras-o din nou, dar tare mă tem că încă o dată ne-am făcut-o cu mâna noastră.

Aceeaşi „băieţi deştepţi” care nu se satură niciodată. Nouă ne rămân resturile şi mestecatul de ciungă. Ei se îngraşă, noi ne înfigem tot mai adânc în pământ…

wringley

Tot iz de ciungă are şi povestea urmăririi penale a domnului Adrian Năstase. Mătuşa Tamara poate să-şi vadă liniştită de investiţii imobiliare şi-n următorii ani: una din proprietăţile ciungii este că se întinde. În acest caz la nesfârşit.

Dacă în ceea ce priveşte bugetarii de rând nu vor fi creşteri salariale şi s-au mai tăiat şi o serie de sporuri, lucrurile stau diferit în Parlament. Bugetul Camerei Deputaţilor a crescut cu 22% faţă de anul 2008. În semn de austeritate s-a renunţat la studioul de televiziune al Camerei şi la sera Palatului Parlamentului… La cât rahat mănâncă unii, este clar că folosesc o ciungă inodoră cu gust de usturoi!

castana fierbinte

Cu mâna cui se scoate castana fierbinte numită M.A.I.? Al treilea câştigător „fericit” scos din mânecă de P.S.D. în fragila guvernare de o lună este Dan Nica. Rămâne ceaţa demisiei lui Liviu Dragnea şi sindromul Gorbunov care torpilează nu doar P.S.D.-ul, nu doar Guvernul Boc ci tot sistemul juridic din România. Dacă mai adăugăm şi castana mitralierelor lipsă, avem radiografia exactă a competenţei şi intereselor evidente şi mai ascunse ale coruptei clase politice. S-a cam amestecat varza călită cu ciorba de fasole şi în final dacă banii n-au miros, acum putem constata că nici infractorii culoare. Politică.
M-am cam speriat când ieri la un post de televiziune, stimabilul domn Meleşcanu ne-a liniştit afirmând cu zâmbetul pe buze că el şi-a cumpărat o armă pentru auto-apărare de multă vreme. Dacă asta este direcţia în care mergem, să oprească cineva lumea, vreau să cobor!

Surle, trâmbiţe şi tot tacâmul şi la Kiev şi la Bucureşti. Decizia de ieri de la Haga a venit ca un balon salvator pentru Guvern, dar este doar încă un balon de săpun. Nu ştiu câţi calcani, pescăruşi, litri de apă sărată şi tot mai poluată am câştigat, cum nu se ştie exact nici mărimea zăcămintelor de gaz şi petrol, cifrele vehiculate fiind doar estimative. Să nu uităm nici faptul, că acest zăcământ va trebuii dat spre exploatare şi Statul Român are o istorie păguboasă în ceea ce priveşte darea spre exploatare a zăcămintelor naturale de care a dispus. Beţia cu apă rece este rezultatul găluştelor înghiţite din zbor şi ne-mestecate.
Ce cred că am câştigat este stingerea unui conflict mocnit de peste patruzeci de ani şi şansa de a normaliza relaţia cu unul din vecinii noştri importanţi.

Eurovision-ul. S-a respectat tradiţia şi iar a câştigat cine trebuia să câştige. Jenant doar pentru noi, tâmpiţii din public, moculeştii şi partoşii nu se dezmint niciodată. Anul acesta i-a venit rândul tot mai penibilului Duţă şi a unei piese sub-mediocre. Dacă cineva reuşeşte să-mi fredoneze piesa la 20 de minute după ce a ascultat 30 de secunde din ea, îi fac cinste cu un cico.

Realitatea la nivelul macadamului este alta.

Încă o vizită scurtă acasă la Braşov. M-am simţit ca un turist idiot şi rătăcit cu aparatul foto atârnat de gât. Lipsa zăpezii a gonit şi ultimii turişti veritabili, oraşul părea mai pustiu şi mai încremenit. Pistolarii invizibili nu sunt atracţie turistică nici pentru cei mai extravaganţi vânători de vampiri. Criza crizează inevitabil cetăţeanul obişnuit şi chiar şi în spatele zâmbetelor politicoase se întrezăreşte o umbră de teamă.
Cu toate acestea Braşovul rămâne…Braşov.  🙂

09-02-01_103209-02-01_104309-02-02_094809-02-03_090509-02-02_093809-02-03_088909-02-03_089409-02-02_095009-02-03_091709-02-03_092009-02-03_093009-02-03_092809-02-03_0932

normalitatea. un vis urât?

În fiecare an de sărbători aud îndemnul „să fim mai buni”. Nu ştiu cu ce şi de ce ar trebui să fiu mai bun în decembrie ca-n aprilie? Trece Crăciunul, trec sărbătorile şi de fiecare dată se alege praful de promisiunile solemne, la fel cum nu rămâne nimic nici din promisiunile electorale ale politicienilor după alegeri. Nici ei nu sunt mai buni sau nici noi nu suntem mai buni decât ei şi – dureros – este firesc să fie aşa.
„În ce ţară trăim?” – este întrebarea pe care am tot auzit-o din toate direcţiile zilele acestea. Se fură armament dintr-un depozit al armatei la Ciorogărla, se desfăşoară un jaf armat extrem de violent în centrul Braşovului cu răniţi şi morţi, o tonă de cocaină confiscată la intrarea în ţară în portul Agigea, un om este bătut în metroul din Bucureşti fiindcă-i sună telefonul cu imnul unei echipe de fotbal din provincie, peste 350.000 de oameni sunt condamnaţi deja la şomaj şi creşte vertiginos numărul rău platnicilor la bănci, avem profesoare şi eleve porno şi copii care se fugăresc cu bâte şi săbii în incinta şcolilor, oamenii mor pe tărgile uitată-n holurile spitalelor, iar în ceea ce priveşte Guvernul…mai bine nu zic nimic. Şi cu toate acestea ne încăpăţânăm să susţinem că suntem buni, că ne pasă, că suntem harnici şi pioşi. Că suntem mândri.
Noul stadion „Lia Manoliu” ne costă peste 135 de milioane de Euro, vine Madonna şi Moby, printre gropile din străzile Bucureştiului poţi zării cele mai scumpe şi bengoase maşini, cluburile de fiţe sunt arhipline, avem staruri şi vedete peste tot, sexy Brăilence şi Magde Ciumac, avem Elvişi, zâne şi surprize,  personalităţi şi personaje, silicoane şi termopane, miliardari de carton, reclame luminoase şi avem paşapoarte biometrice, putem pleca încotro vedem cu ochii, se găseşte cineva să spargă asfaltul, să otrăvească fântânile şi să stingă lumina.
Privesc oraşul şi văd trei lucruri: farmacii, cazinouri şi bănci. Suntem bolnavi, viciaţi şi…cu conturi în bănci? Fast-fooduri, cârciumi şi amaneturi  la tot pasul. Şi biserici. Oh da, Allah e mare!
Trăim în ţara care este creată după chipul şi asemănarea noastră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-0xoJB5wWBo&feature=related]

Nu pot să-mi imaginez o lume nebună fără nebuni. Aştept încă dimineaţa în care să mă trezesc nebun şi să descopăr o lume normală în jurul meu. Dar asta depinde de fiecare din noi. Visez urât?

Plouă. Aştept primăvara.

31012009_0131012009_0231012009_0631012009_04

foc fără fum?

Ador sexul. Nu contează cum îi spunem, sofismele lingvistice n-au nicio relevanţă, că facem dragoste, ne-o tragem, facem sex, ne cordim, o ardem, ne frecăm, sau doamne fereşte, ne f*tem direct, important este ca faptul să se petreacă, să se consume acest desfrâu energetic şi chimic, să se întâmple lucrurile conform celor mai normale necesităţi, cât mai des, cât mai mult, în beneficiul ambelor părţi. Îmi place să savurez coniacul de dinainte şi ţigara de după. Iubesc sexul şi am şi scuza să beau ceva înainte şi să fumez după.

Eram într-un băruleţ cochet din centrul Braşovului cu ceva ani în urmă, singur la o masă şi cu două mese mai încolo era o fată tot singură. După două-trei pahare de coniac mi-am luat inima-n dinţi şi ţigara-n colţul gurii şi am abordat-o abrupt: n-ai vrea să fumezi cu mine ţigara de după? Fata s-a uitat puţin nedumirită la mine, apoi a început să râdă şi am consumat o seară agreabilă împreună. Ei, dar nu viaţa mea amoroasă este subiectul zilei!

foc fără fum?

„Avem în vedere devansarea termenului de majorare a accizelor la tutun şi alcool”, a declarat ministrul Finanţelor, Gheorghe Pogea.

Eu la sex nu renunţ! Ha ha ha! 🙂

Pe scurt, Guvernul susţine că din majorarea preţului ţigărilor cu circa 50% îşi va acoperii găurile din buget. Treabă perversă, zic eu, harababură mare. Fumătorii – teoretic – sunt discriminaţi, dar pe spinarea lor vrea guvernul să o scoată la capăt. Abia acum înţeleg şi treaba cu barurile şi restaurantele. Dacă până anul trecut exista în fiecare local măcar un colţ pentru nefumători, conform noii legi, acel colţ a dispărut, pe majoritatea spaţiilor de pierzanie scrie frumos pe uşa de la intrare: „în acest local se fumează”. Sunt fumător, dar oarecum înţeleg frustrarea nefumătorilor. Chiar dacă ei niciodată n-au dat dovadă de toleranţă şi înţelegere faţă de un amărât vicios ca mine.

Dar să revin la Guvern. Cumva ne-a intrat în sânge – ca nicotina şi alcoolul – să considerăm Guvernanţii o adunătură de proşti. Acum, la cinci dimineaţa, după un strop de coniac în cafeaua inevitabilă şi cele trei-patru ţigări fumate, m-am dumirit că treaba nu stă chiar aşa. Prima mişcare a fost asta cu fumatul la liber în toate cârciumile, a doua vine acum cu creşterea accizelor. Dar treaba este mult mai profundă! Vă mai amintiţi de scandalurile „Ţigareta” 1,2 şi câte au mai fost? În mai toate pieţele din Bucureşti se vând mii de pachete de ţigări netimbrate. Afacerea este-n floare, un pachet de ţigări costă între 2,50 şi 3,50 lei, în condiţiile în care ţigările timbrate au toate preţul peste 5 lei. Ţigările netimbrate se vând pe faţă. La chioşc, la tarabă, pe trotuar din plasele de rafie, sub ochii vigilenţi ai oamenilor legii. Păi ce, ei nu fumează?

Legat de criză nu o dată s-au făcut referiri la marele crack financiar din 1930. Acum mi-am amintit şi de Prohibiţia din anii 20, premergătoare crack-ului. Că la noi lucrurile se fac cam pe dos tot timpul, nu mă miră. Problema cu prohibiţia este că n-a dat niciodată rezultate. Prohibiţia fiscală conduce inevitabil la evaziune. Cred că „băieţii deştepţi” stau cu baxurile pregătite şi-şi freacă mâinile satisfăcuţi.

Prostituţia şi pornografia sunt şi ele ilegale. Cu toate acestea azi-mâine cred că nu mai este colţ de stradă, scară de bloc, fără un „salon de masaj” sau un „serviciu de escorte”. La toate chioşcurile şi tarabele unde se vinde presă, este plin de reviste pentru adulţi şi cd-uri, dvd-uri cu cele mai noi şi cele mai fierbinţi producţii autohtone. Starurile şi starletele pornografiei tronează pe toate coperţile ziarelor, defilează pe toate posturile de televiziune. Cum este posibil? „Băieţii deştepţi” ştiu răspunsul.

Safe sex şi fum fără timbru.

Un tramvai numit Marleen

Între două rafale de vânt câţiva stropi de ploaie obosiţi îşi şterg obrazul de geamul murdar al tramvaiului. Lumină chioară, lume pestriţă, feţe obosite într-o seară zgribulită şi împroşcată cu noroi. Caut cu disperare să-mi fixez privirea pe ceva, pe altceva. N-am noroc, în seara asta nu văd nici o fesă bombată, nici o aluniţă deocheată sau măcar un toc de cizmă mai ascuţit. Mă pierd în gol, mă scufund în incertitudinea gândurilor neliniştite, în tulburiul necunoscutului şi în ceaţa ce şi-a lăsat parfumul peste mine. Sunt aici, dar nu şi prezent. Timpul parcă se aruncă în faţa roţilor de oţel şi în confuzia creată nu mai există nici trecut, nici viitor. Prezentul plumburiu mă ameţeşte. Ne amăgeşte?
Cu o staţie-două mai încolo urcă un băieţaş brunet cu un acordeon agăţat de el, priveşte-n jur neîncrezător şi îşi începe recitalul. „Minunat!” – mă gândesc şi mă dojenesc că mi-am lăsat mp3 playerul acasă. Prestaţia nu este tocmai jalnică chiar dacă muzica ţipă puţin prea tare în vagonul transformat ad-hoc într-o cutie de rezonanţă. Băiatul ajunge lângă un grup de trei cetăţeni, uşor mototoliţi de ceva alcool şi cu aer şi aere de şoareci de birou, funcţionari de bancă sau agenţi imobiliari, băieţi cu pantaloni călcaţi mai la dungă, cu cămaşa mai curată la guler, cu portofelul mai subţire, dar cu Master plastic în el. Ştiţi voi! Cu toate că mă străduiesc să nu-i aud, frânturi din discuţia lor mă zgârie pe urechi, vorbesc tare, cu superioritate despre muzică şi rezonanţă, teoretizează sunetul şi ce este în substratul sunetului. Îmi amintesc de un alt timp, un alt oraş şi o altă situaţie în care cu un prieten tot după prea multe beri, prăbuşiţi sub norii de fum, am ajuns de la o discuţie despre Jazz la fizică şi de la artă la matematică, tot o artă, dar… În fine!
Acordeonistul a ajuns în dreptul grupului de băieţi şi unul din ei i-a întins o hârtie de un leu. Altul, cu strălucire dubioasă-n privire, s-a întors spre trubadurul ambulant şi l-a întrebat: „da’ pe aia, Lili Marleen, o ştii?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GtPBv0KEQNc]

Băiatul a interpretat „ceva” cu iz de Dietrich, cu parfum de mahala şi aromă de odinioară. Trecem prin dreptul blocurilor colorate ţipător, acum înăbuşite-n beznă, încremenite şi ele parcă dintr-un alt timp şi uitate de izbelişte odată la patru ani… Gaşca îşi continuă discuţia, omul cu comanda strâmbă din nas nemulţumit, dar îi întinde băiatului o bancnotă de cinci lei, altul încă una de un leu. Vreau să mă scobesc şi eu de portofel, să scot ceva mărunţiş, moment în care observ un alt tip solid care urmăreşte toată faza zâmbitor, sprijinit de-o bară cu doi-trei metri mai încolo: giacă de piele neagră, blugi suspect de curaţi, pantofi strălucitori şi o burtă supradimensionată. Băiatul cu acordeonul trece prin faţa mea, miroase a canal şi fum, are degete lungi şi negre, pare şi mai subţire cu acordeonul vechi şi mare atârnat pe piept. Ajuns ceva mai în colo la un alt grup de călători se opreşte din mers şi ridică tonul la cântat. Umflatul cu geaca de piele se pune şi el în mişcare, se înfige-n capătul tramvaiului şi nu-şi ia ochii de pe băiat.  Îmi cade fisa, el e tartorul.
Se termină rondul muzical, băiatul ajunge la şefu’ din spatele vagonului şi-i dă toată încasările. Poate totuşi se va alege şi el cu o franzelă şi două felii de parizer… Poate.
Şi realizez că indiferent ce pantofi purtăm, nu contează câţi giga are iPodul atârnat de gât, nici ce etichetă are geaca de pe noi sau câte carduri avem în buzunar, toţi avem un pufos vigilent, un pretins înger păzitor, un ochi care ne urmăreşte şi ne…taxează. Sună aiurea,  ştiu, dar gândul acesta s-a înfipt ca un ac otrăvit în subconştientul meu, m-a trezit din amorţeală şi m-a făcut să zic: „băgami-aş p****la!”
Uite, uneori nici eu n-am nimic de spus şi nu-mi iese nimic inteligent pe gură… Şi-am promis să nu mai înjur!

vând tot!

M-am gândit şi deh, cu criza asta m-am crizat şi “io”, n-am încotro, vând tot.

Vând o pereche ciorapi, bleu închişi, abia purtaţi două zile, parfum autentic, remaiaţi o singură dată. Preţ promoţional! Vând ceas de mână, Pobeda de pe vremea lu’ bunicul, stricat, dar şic. Made In URSS, nu chinezării din acestea ieftine! Vând cheie la boxa de la subsol a vecinului de la patru. Am găsit-o în zăpadă astă iarnă, este uşor ruginită, dar este încă funcţională. Vecinul de la patru e prea bătrân să mai coboare la boxă, când o să mai coboare vreodată undeva, o să coboare mai jos şi definitiv.

În boxă am găsit şi albumul „Omagiu”, da, acela pentru Nicolae Ceauşescu, văd că-s mulţi care-i duc dorul, vând şi ditamai cărţulia, poate iau mai mult pe ea aşa decât la centrul de reciclat hârtia. Vând şi cardurile de credit, cumpărătorul să-mi achite datoriile… Vând bocancii găuriţi în talpă, dacă nu ninge sau plouă, chiar ţin de cald. Vând pijamalele, deobicei adorm ca porcul îmbrăcat pe canapea, sunt noi nouţi! Vând periuţa de dinţi…că nu prea mai am obiectul muncii.

Vând o mănuşă, mâna stângă, are o singură gaură arsă cu ţigara, perechea de la mâna dreaptă am pierdut-o în tramvaiul 32. Nu, nu ofer recompensă! Se poate sta cu o mâna dreaptă-n buzunar şi cu cea stângă agăţat de bară. Dau tot! Şi buzunaru’ gol… şi – la o adică – şi bara! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LSnXjE66tvQ]

Mă dau… Poate şi la schimb, da’ asta rămâne de negociat. În paricular. Ieri prin căutare m-a găsit cineva care tastase-n Google: „caut gigolo de calitate”. Aici sunt! Şi da, m-am răzgândit, nu mai vrea doar part-time , accept şi angajament full-time.

Mi-a mai rămas sufletul, dar nu-l vrea nimeni…