Tu şi… tutunu’

N-a fost ceva premeditat, de fapt am pomenit despre fumat ca o paranteză, dar s-au stârnit discuţii, şi-a dat lumea cu părerea. Nu tutunul şi nu fumatul este ideea.
Acum câţiva ani când prima oară în America, apoi şi în Europa a început nebunia cu anti-tutunul, am zâmbit şi am făcut mişto în ideea că mişto faci, mişto găseşti. 😆
Dar lucrurile parcă o iau razna.
Cum scrie şi pe Wiki,  tutunul sau „tabacul” (Nicotiana) este o plantă din familia „Solanaceae” familie de care aparţin şi tomatele, cartoful, şi mătrăguna. Tutunul ajunge în Europa după descoperirea Americii în1492. Francezul Jean Nicot a contribuit la introducerea tutunului în Franţa ca plantă medicinală şi a fost considerată ca atare până în secolul XVII, folosită în afecţiunile oculare. Mai târziu s-a reuşit izolarea nicotinei din frunzele de tutun. Iniţial, acest alcaloid a fost folosit ca insecticid, ulterior a fost trecut la categoria droguri.
Evoluţie frumoasă de la medicament la insecticid apoi la drog. 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w5nRVFM47yA&feature=fvw]

Fumatul dăunează grav sănătăţii, fumatul poate să ucidă, bla, bla, bla, cine vrea să trăiască o veşnicie şi să plătească facturi şi rate la bancă şi la 90 de ani?
Bun. Am şi „io” o întrebare: ce sporturi vă plac? Ce cărţi citiţi? La ce filme vă uitaţi? Ce religie aveţi? Cu cine votaţi? Nu de alta, dar dacă azi cineva decide în locul dumneavoastră ce este bine – sănătos – pentru dumneavoastră, mâine vor decide şi ce şcoală să urmaţi, ce religie să îmbrăţişaţi, cu cine să vă împrieteniţi şi – de ce nu? – cu cine să vă căsătoriţi, cu cine să votaţi… De ce? Fiindcă cineva ştie mai bine ce e bine pentru tine! 😆

Nu fac nici un manifest pro fumat, nu fac nici un lobby.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XR_TcNG3C0Y&feature=related]

Fumatul este un viciu, creează dependenţă, nu o fi sănătos că tragem fumul în piept şi ne ameţim creierul, dar – şi la asta ţin morţiş – faptul că fumăm sau nu, musai să fie decizia noastră.
Sunt de acord că nu este corect să fumezi în preajma copiilor, sunt de acord că într-un restaurant unde evident sunt şi nefumători şi se mănâncă, să nu se fumeze, n-am nimic împotrivă să nu se fumeze într-un avion, însă nu înţeleg de ce nu ar putea exista şi în continuare vagon sau compartiment de fumători într-un tren, dar trec şi peste asta… E uşor penibil să te duci într-un pub şi în loc de fum să tragi în piept aer condiţionat – treabă de la care multă lume se îmbolnăveşte – şi în loc de bere să bei cu prietenii apă plată cu lămâie şi să zâmbeşti tâmp. În fine! Dar de aici până a discrimina fumătorii, de a interzice fumatul în locurile publice – inclusiv pe stradă – este o cale lungă pe care autorităţile au parcurs-o suspect de repede…
Şi în aceste circumstanţe, treaba cam pute.
Dacă cuiva chiar îi păsa de sănătatea – altuia – se luau măsuri ca atare. De exemplu cum există în unele ţări legi pentru puritatea berii sau a vinului, se putea impune prin lege excluderea chimicalelor nocive din procesarea şi producerea tutunului. Dar despre asta n-am auzit nicio discuţie măcar…

De ce nu vorbim despre discriminarea fumătorilor?

Astfel, cred că toată povestea aceasta este… fum în ochi. Propagandă.

Şi… dresaj. 11 septembrie a fost un bun pretext să legalizeze ce oricum făceau de mult: ne ascultă telefoanele, ne citesc mailurile. Ideea că musulmanii sunt terorişti se tot propagă mai mult sau mai puţin subliminal şi că orientul este un cuib de terorişti ştiu deja şi copii de grădiniţă… 😆 😆 😆  Coincidenţe? Nu cred în ele…Nu iese fum fără foc. 🙂

Phfuuu…. Tu şi tu-tu-NU’.

P.S. Care-mi dă o ţigară că mi-e o sete de-mi chiorăie maţele şi nu ştiu unde dorm la noapte?!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3aIeF5LjaDk&feature=fvst]

Arta ca… un glonţ

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bOL5cpwTkes&feature=fvst]

Nu ştiu exact de ce, gândindu-mă ce să scriu despre artă, mi-am amintit de Kurt Cobain. După o viaţă tumultoasă, ceva şampanie, cocaină şi un glonţ, pe 5 aprilie 1994 a pus capăt nu doar vieţii, dar şi unei cariere artistice promiţătoare. Au rămas trei albume – putem să le numim geniale – Nirvana, plus discurile cu rarităţi, înregistrări live, bootleg-uri dezgropate în timpul vieţii, dar mai ales ulterior şi Unplugged-ul de la New York. Paradoxal sau nu, (şi) Cobain a produs mai mulţi bani mort decât a făcut-o viu.
Destin de artist?

Multă lume a uitat şi de Cobain, cum mulţi care plâng acum o să-l uite şi pe Jackson. Aşa este lumea în care trăim, aşa suntem noi construiţi, programaţi genetic, aşa… dracu ştie.

„…and I swear
that I don’t have a gun…”

Lucrurile trec pe lângă noi şuierând… uneori ca un glonţ. Dar nici atunci, nu ne pasă.

Coca-Cobain T-Shirt by Brushvox
Coca-Cobain T-Shirt by Brushvox

Dar nu despre Kurt Cobain vreau să vorbesc şi nu toţi artiştii termină socotelile la fel de dramatic. Puţină lume ştie de exemplu că temutul Marilyn Manson nu este doar o icoană Rock modernă ci este şi un pictor cu talent, chiar dacă şi pictura sa are aceleaşi caracteristici groteşti.

manson_painting
Marilyn Manson

Dar la fel, David Bowie nu este doar un muzician de excepţie, este şi pictor, sculptor, fotograf şi actor. Sau fostul Beatles, Paul McCartney .

odette
Odette

Arta nu ţine de foame chiar dacă mulţi idioţi susţin că artistului îi şade bine cu stomacul gol… sau mort. Toată nebunia, reală sau nu, din jurul nostru de zi cu zi şi-a pus amprenta pe viaţa noastră, la cum ne raportăm la ce este în jurul nostru, la ce este şi ce nu este important pentru noi. Lucrurile sunt date peste cap, ne raportăm la „valori” uneori dubioase şi admitem sau nu, am devenit dependenţi de bani şi de… plastic.

Equilibrium_by_SfinxMagnum
Andrei Pavel

Cu toate acestea, arta nu dispare, artişti noi, proaspeţi, apar zi de zi chiar dacă nu răzbat prin hăţişul mediei, nu sunt mereu strident de vizibili în ochiul public cum sunt multe alte baliverne ce – în opinia mea – n-are avea ce să caute acolo.
Sunt artişti tineri ca Odette, Andrei sau Dragoş care merită atenţia noastră. Şi mulţi-mulţi alţii, sunt convins de acest fapt.

silver_church

Un nou proiect este promovat de Clubul Silver Church şi poate fi o portiţă, o oportunitate pentru mulţi tineri artişti care în mod frecvent dau cu nasul doar de porţi şi uşi închise…

Promovaţi-vă valorile artistice! Propuneri de proiect

Arta trebuie promovată!!! În România sunt foarte mulţi artişti din diverse domenii cărora nu li se acordă şansa de a-şi exprima şi demonstra valoarea. Cum să te faci remarcat ca artist, cum să te faci auzit?
Aveţi un spectacol de teatru, un performance de dans, o trupă de muzică, sunteţi artist vizual şi doriţi să realizaţi o expoziţie. Aveţi un proiect individual sau de grup pe care doriţi să-l faceţi pe scena noastră.
Scena noastră este o rampă de lansare pentru tinerii promotori al valorilor culturale.
Trebuie doar să aflăm că existaţi şi că aveţi nevoie de sprijinul nostru .
Ajutaţi-ne să vă ajutăm în promovarea imaginii dumneavoastră ca ARTIST postâtand un nou topic la această categorie ( specificaţi genul artistic: proiect teatral, proiect muzical, proiect dans, etc:
– O scurtă descriere a proiectului propus
– prezentarea dumneavoastră şi al echipei
– Portofoliul artistic incluzând materialele (de preferat linkate) care să fie reprezentativă pentru imaginea dumneavoastră.
– Pentru a beneficia de o vizibilitate mai mare postaţi şi linkul blogului în care să putem vizualiza activitatea dumneavoastră profesională atât noi cât ăi potenţiali investitori interesaţi de susţinerea tinerilor artişti.

Fă-te auzit!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fHq-soyNhSo]

“Come as you are
As you were
As I want you to be
As a friend
As a friend
As a known memory
Take your time
Hurry up
The choice is your…”

Arta este o armă: poate că este ultimul şi singurul glonţ pe care-l mai putem trage şi nu merită irosit.

pric_001pric_002pric_003pric_004pric_005

Astăzi iar la telejurnal…

M-am trezit cu aceeaşi durere de cap de care nu mai scap de luni – dacă nu ani – de zile. Mi-am făcut cafeaua şi m-am convins să nu cobor să-mi cumpăr ţigări. Mă voi îmbogăţii din economii! 😆
Vreţi să vă lăsaţi de fumat? Okay, părerea mea este că:
1. niciodată să nu plecaţi de la premiza că vreţi să vă lăsaţi de fumat.
2. cumpăraţi-vă ţigări mai bune, mai scumpe, mai tari.
3. fumaţi ţigările cu plăcere, nu doar să vă aprindeţi câte una din automatism.
4. vedeţi dacă ţine. 🙂
Sunt „easy” ca o dimineaţă de duminică, deşi e joi iar viaţa mea este o constantă zi de miercuri.
Sunt „smooth”, dar nu şi „criminal”. Cafeaua este tare, uşor amară, încerc să-mi auto-induc ideea că mă lasă şi durerea de cap şi deschid Google-ul să mă asigur că încă mai sunt acolo. Mă las uşor pe spate, apoi mă întorc pe o ureche – stânga, dacă nu mă înşel: Google-ul m-a găsit şi azi.

google_01google_02

Mai iau o gură de cafea şi dau ca prostu’ pe Forbes. Citesc lista, nu că nu mă regăsesc în primii 20, da’ nici măcar după nume nu cunosc pe nimeni cu excepţia lu’ William Gates III. Mi s-a buşit cooler-ul, sunam şi eu pe unul din ei să mă sponsorizeze… 😆 Cine naiba e şi Li Ka-shing şi ce a făcut în ultimii (lui) 80 de ani de a pus la saltea 16.2 bilioane de parai? Mă uit la listă, toţi sunt putrezi: putrezi de bogaţi şi putrezi de bătrâni. În mare majoritate octogenari. Abia pe locul 25 un tip de 44 de ani şi acesta a cumpărat de 200 milioane de dolari acţiuni la propria sa companie – Dell – acţiuni care acum valorează cu 60% mai puţin… Nu mor eu de grija altuia. 🙂 Dacă vrea, facem schimb: îmi dau coolerul pe 2-3 acţiuni devalorizate… 😆

Poate peste 40 de ani prind şi eu o listă, ar fi bine să mă înscriu încă de pe acum… 🙂 Până atunci îmi las venele lungi…

01 William Gates III
02 Warren Buffett
03 Carlos Slim Helú
04 Lawrence Ellison
05 Ingvar Kamprad
06 Karl Albrecht
07 Mukesh Ambani
08 Lakshmi Mittal
09 Theo Albrecht
10 Amancio Ortega
11 Jim Walton
12 Alice Walton
13 Christy Walton
14 S Robson Walton
15 Bernard Arnault
16 Li Ka-shing
17 Michael Bloomberg
18 Stefan Persson
19 Charles Koch
20 David Koch

Forbes

Bun, la muncă! Aaa…. Am uitat: sunt şomer. Atunci la fluierat a pagubă. 🙂
Mai sorb din cafea şi dau să citesc presa:
„Universitatea Spiru Haret a fost introdusă în lista instituţiilor de învăţământ superior particular acreditate cu precizarea clară a specializărilor şi programelor de studii acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu.” – Este amuzant cum la noi Justiţia le rezolvă pe toate: magistraţii îşi câştigă-n instanţă sporuri, pun în legalitate instituţii de învăţământ, poliţia ridică permisele de conducere de la unii, aceeaşi Justiţie a doua zi le dă permisele înapoi şi tot aşa. Cumva ai impresia că Justiţia este nu doar independentă, dar şi paralelă, dar paralelă rău nu doar faţă de Stat ci chiar faţă de cetăţean şi interesele acestuia. Vorbesc de fraierul contribuabil obişnuit, fiindcă Justiţia deserveşte cu prisosinţă pe cine dă mai mult sau… acţionează ferm unde are interes. Unde este caşcavalul.

Oarecum amuzat, îmi aminteam de telejurnalele de odinioară şi inevitabil de Andrieş şi refrenul său: „astăzi iar la telejurnal am să văd caşca, am să văd caşca, am să văd caşcaval”. Unde este caşcavalul?
Acum vezi numai dezastre, nenorociri, crime, jafuri, violuri şi tot felu’ de aroganţi parveniţi din zona politicului oferind un circ tot mai ieftin în loc de cozonac.

Buimac îmi aprind o ţigară dosită pe dulapu’ din bucătărie.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Ds9JN1XaBRA]

Comunicat de presă (Muzeul Naţional al Literaturii Române)

MNALR_header

Muzeul Naţional al Literaturii Române vă invită la vernisajul expoziţiei cu tema „Bucureştiul în tranziţie”.

Expoziţia a fost realizată în urma unui concurs de fotografii,  participanţilor adresându-li-se invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar.

„Bucureştiul în tranziţie” reuneşte 41 de lucrări ale tinerilor artişti: Daiana Olteanu, Laurenţiu Dincă, Vlad Eftenie, Attila Brushvox, Adrian Roşu, Alexandru Dinu Şerban, Radu Stoenescu,  Bogdan Calotă,  Florica Jianu, Alexandru Buzdugan, Luciana Herda, Irina Lupaşcu, Cătălina Alexandra Ion, Cristian Dinu, Elena Leu, Cristian Harbuz, Elena Raicu, Mădălina Păunica, Ştefănuţ Ghinescu, Vasile Cătălin Tomoiagă.

Invitat: Francisc Mraz

Amfitrion: Lucian Chişu

În perioada 29 septembrie – 29 octombrie 2009, expoziţia va fi prezentă la sediul Institutului Cultural Român din Praga, în cadrul amplei manifestări, Luna 9 a Bucureştiului în Praga, care va debuta în data de 9 septembrie în capitala Cehiei şi va reuni 21 de evenimente culturale.

Vernisajul va avea loc marţi, 25 august 2009, ora 17.00,
în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bdul. Dacia nr. 12

Decizii (01)
Decizii (01)

Nu ştiu cu ce fotografie particip şi… în definitiv nici nu contează, important este că sunt acolo. 🙂 Mă mai umflu în maieu o zi-două… pentru cinci minute uit că-s… 😆

Teoretic nici nu voi fi la Bucureşti săptămâna viitoare, aşa că, invitaţia o plasez cu eleganţă celor care vor fi la Bucureşti în data de 25 august şi doresc să vadă o expoziţii – cred şi sper – interesantă.

Un etern, tânăr artist…. 😆

The Real Thing: Faith No More, 15 august, Polivalenta din Bucureşti

Când în final după beri şi bârfe cu prietenii la o terasă din parcul Tineretului am intrat în Polivalentă, pe scenă vocal/basist-ul Petar Mladenovski al trupei Superhiks încerca să convingă publicul puţin şi vizibil dezinteresat că suntem acolo în seara aceea nu doar pentru Faith No More ci pentru toate formaţiile de pe afiş. Coverul super Ska la „Ace of Spades” a mişcat cât de cât audienţa, dar trupa din Macedonia nu a reuşit să mobilizeze mai mult de o mână de oameni. Amestecul de Ska, Hardcore şi Punk cu elemente balcanice sună foarte bine, trupa cântă impecabil, dar când lumea aşteaptă Faith No More, orice efort pare inutil.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aSwIrBAYL7Y]

O fi vara, o fi concediile, o fi numărul mare de concerte, o fi preţul biletelor uneori cam ridicat, o fi faptul că Faith No More s-au reunit după o pauză de 11 ani şi n-au scos nimic nou pe piaţă, habar n-am pe cine şi de ce să dau vina, dar cam dezarmant de puţină lume în Polivalentă pentru o formaţie atât de mare şi importantă…
Undeva citeam că au fost cam 4000 de oameni, o fi fost, dar jumătate erau cu invitaţie şi de la „presă”, aş fi foarte curios, efectiv câte bilete s-au vândut… Şi da, recunosc, şi eu cu invitaţie am ajuns, chiar sunt complet falit acum şi mi-au curs băluţele şi după un tricou, dar 60 RON, de unde frate?!
Adică lumea se plânge că a picat (şi) Rock City Open Air-ul, dar din tot ce am auzit, s-au vândut cam 600 de bilete, adică pentru un eveniment de amploare cum se dorea a fi acest festival, zero barat… Am mai spus şi o să mai tot spun asta: la concertele din Bucureşti, jumătate din public vine din „provincie”, aşa se adună în funcţie de trupă între 2000 şi 5000 de oameni, dar degeaba ne tot rupem în figuri, public plătitor, oameni care bagă mâna-n buzunar şi plătesc biletul, sunt cam puţini… Pitiţi după un nick, pe forumuri şi bloguri cam mulţi eroi, da’ la coadă la casa de bilete: pauză. Aşa că – ştiu, iar supăr doi-trei „rocăraşi” – dar: ciocul mic. Avem exact concertele pe care le merităm şi dacă sunt trupe care pentru 1000-2000 de oameni nu consideră că merită să se obosească şi – mai ales – nu-şi acoperă cheltuielile unui spectacol, eu înţeleg perfect situaţia.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6vvKnCbyp98&feature=PlayList&p=48D986D3C216B424&playnext=1&playnext_from=PL&index=2]

Şi au intrat pe scenă Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum, Jon Hudson şi Mike Patton. Patton a interpretat rolul deja consacrat de bătrânel (simpatic) sprijinit în baston şi piesa celor de la Peaches & Herb, „Reunited” sună şi se potriveşte perfect formaţiei.
Programul a fost cel consacrat tot turneul, sper să nu-mi scape ceva, adică o piesă-două sau să nu încurc ordinea pieselor, dar cam aşa a fost: Reunited, From Out of Nowhere, Land of Sunshine, Caffeine, Evidence, Surprise! You’re Dead!, Last Cup of Sorrow, Cuckoo for Caca, Easy, Epic, Midlife Crisis, I Started a Joke, The Gentle Art of Making Enemies,  Malpractice, Be Aggressive, Ashes to Ashes, Just a Man, Chariots of Fire/Stripsearch şi bis-ul consacrat încă din era clasică: We Care a Lot. Adică am avut de toate pentru toţi, cum ne-a „păcălit” Patton, bine informat, şi manele: Just a Man. 😆 N-au lipsit succesele Easy (cover Lionel Richie) şi I Started a Joke (cover Bee Gees), hiturile proprii ca Midlife Crises, Last Cup of Sorrow sau Epic, dar şi piese mai „ciudate” ca Land of Sunshine sau Caffein. Şi nici idioţii n-au lipsit: cineva la auzul “manelelor” din dialogu’ lui Patton, a aruncat în el cu un pahar cu bere (parcă)… Mai vin peste 20 de ani! Da’ Patton a trecut cu eleganţă peste incident… Apropo: cam mulţi bodyguarzi şi la acest eveniment. Mulţi şi…
Trupa a cântat excepţional, din păcate sunetul a fost aproape dezastruos: tobele lui Mike Bordin se pierdeau sub restul instrumentelor şi basul lui Billy Gould rar ieşea la suprafaţă. Sunetul a fost tare, dar difuz, parţial de vină fiind şi sala propriu-zisă, inadecvată concertelor, dar nici cel de la mixer nu s-a străduit suficient… Dacă până acum aveam ceva rezerve faţă de chitaristul Jon Hudson, acum m-a convins 100%, se încadrează şi s-a integrat perfect în grup, abia aştept un disc nou de la ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8HsKFiW2zJU&feature=PlayList&p=48D986D3C216B424&index=10]

Faţă de acum 11 ani când i-am văzut la Budapesta, au avut mult mai mult nerv, energie şi poftă de cântat, Patton şi-a confirmat genialitatea şi a fost şi rămâne unul din cei mai complecşi şi talentaţi vocali. Sper totuşi să nu îngroape şi proiectele Tomahawk, Fantomas sau Peeping Tom…cum a îngropat Mr. Bungle-ul.
A fost o seară de vis, Faith No More au clasă, au vitalitate, creează magie, sper să-i văd şi peste 10 ani, dar şi până atunci cât mai des… acesta a fost “the real thing”. 🙂

4117212330323536

Seara nu s-a terminat acolo, a urmat o noapte lungă, se spune albă, dar a fost destul de… neagră. 😆 Ideea e: nu beţi tequila. A doua idee, dacă beţi tequila, nu stringeţi cu bere. Şi a treia ideea: dacă totuşi beţi tequila şi stingeţi cu bere, nu o faceţi cu sete şi… fără număr. 😆 Şi da, e bună tequila, dar nu după o seară udată cu multă-multă bere…. 😆
Am ajuns şi am adormit într-un tramvai şi am visat că-mi voi schimba viaţa…
Schimb viaţa mea de căcat pe viaţa mea bună… 😆 Pierdut vremurile bune, ofer recompensă găsitorului…  😆 etc etc etc

Sunt momente în viaţă când pierzi direcţia, când nu cauţi nimic sau când nu găseşti nimic şi nu este nimeni acolo când te trezeşti într-un tramvai la un capăt de linie pierdut pe câmp… Nu mai caut nimic şi nu mi-am mai aprins o ţigară de două zile. Poate mai târziu sau… poate nu. 🙂

Da, sunt bine şi o iau de la capăt. Încă un tequila, vă rog! Este luni dimineaţa, ce pana mea! 😆

04

Cine stinge lumina?

Dacă vrei un răspuns corect, cel mai important lucru este să formulezi întrebarea cât mai exact. La „cine stinge lumina?” nu există un răspuns. Pe de o parte am impresia că becu’ a fost furat de multă vreme, pe de altă parte, nu cred că factura a fost achitată, aşa că vom fi deconectaţi mai mult sau mai puţin automat. Nu cine stinge lumina este întrebarea ci de ce s-a ajuns aici.

M-a amuzat/alarmat o ştire din această săptămână: după 7 luni, pentru prima oară Franţa şi Germania au anunţat că au creştere economică. Trecând peste jubilare şi bucuria că s-a depăşit momentul crizei, ministrul de Finanţe al Franţei a declarat că este surprins şi nu înţelege cum a fost posibilă creşterea. Din asta am înţeles că nu măsurile luate de specialişti au dat rezultate ci este o pură… întâmplare. Dar mai ştiu că nimic în viaţă nu este întâmplător, am vorbit despre sinusuri şi minusuri şi despre moartea capitalismului, însă în acest caz mă sperie ideea că specialiştii habar n-au ce se petrece şi implicit, n-au nicio soluţie viabilă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Od26mvesu4U]

La noi situaţia este şi mai dezastruoasă şi guvernanţii în loc să caute soluţii în sprijinul populaţiei, continuă să o sufoce, cum au sufocat şi îngropat şi ce mai era din subţirea economie. Noua găselniţă este plata serviciilor medicale, practic asigurarea nu mai are nicio relevanţă, de câte ori ajungi la medicul de familie, doamne fereşte la spital, o să plătim frumos serviciile. Nu este prima oară când suntem luaţi de fraieri şi nici modelul de dublă impozitare nu este o noutate ci devine obişnuinţă. La asigurare cotizăm ca un porc beţivan ca Minculescu să-şi schimbe ficatu’ după ce a turnat în el cu nesimţire – ereditară, evident – votcă toată viaţa, dacă doamne fereşte avem nevoie de servicii medicale, să plătim că avem de unde! Bravo guvernanţi, bravo naţiune! Bine că zeci de copii mor de cancer şi leucemie şi pentru ei nici statul, nici societatea nu face nimic…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=l6ArofGsUNk&feature=related]

Marea restructurare din sistemul bugetar este o altă mare gogoaşă. Pe de o parte mă tem că multe din posturile care vor fi restructurate sunt cele blocate şi neocupate, pe de altă parte, nenorociţii care vor fi daţi efectiv afară, probabil o să fie oamenii care muncesc şi îşi fac treaba şi în sistem vor rămâne „piloşii” şi fufele de serviciu la stat în genunchi sub biroul şefilor…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=xBE3CTcNa8I&feature=related]

Există sau nu Dumnezeu? Nu ştiu. Adică ştiu, da’ nu zic… 😆 Eu, încă o dată, am avut „noroc” – chestia aia pe care cică ne-o facem singuri şi – în mod excepţional – nu vorbesc despre labă: am primit de la Emil invitaţie pentru Faith No More. Speranţa am îngropat-o de mult, da’ credinţă mai am. E drept, dumnezeul meu nu e la comun cu nimeni şi nici nu intenţionez să-l împart, da’ încă mai funcţionează. Faith No More? Keep the Faith!

INVITATIE-FAITH-NO-MORE

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=rjdfcrPDPow&feature=related]

wolleh_magritte

René (François Ghislain) Magritte s-a născut la data de 21 noiembrie 1898 în  Lessines, Hainaut, Belgia  şi a decedat la Bruxelles pe data de15 august 1967. Magritte a fost unul din reprezentanţii de frunte al suprarealismului, un pictor inovativ şi foarte influent în evoluţia artei moderne şi al abordării vizuale nu doar în pictură. Chiar dacă nu este la fel de cunoscut ca Dali, Magritte este cel puţin la fel de important ca genialul spaniol. Aveam 5 sau 6 ani când am văzut un tablou al lui Magritte într-un album de artă şi am rămas marcat pentru o viaţă de pictura lui.

golconda_Rene_Magritte

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H0TuIKVoF4Q&feature=related]

Cultură şi… untură, program de week-end:

Concerte:

Sâmbătă:
Faith No More, Superhilks, Elvis Jackson, Luna Amară (Sala Polivalentă)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZXqrGu4491A&feature=related]

Teatru:

Vineri:
Gardienii se întorc, Teatrul Masca – Parcul Bazilescu, Bucureşti – Cartier de Vară
Sâmbătă:
Romanţioşii, Teatrul Nottara – Parcul Sebastian, Bucureşti – Cartier de Vară
Duminică:
Vacanţa veselă, Teatrul Excelsior – Parcul Titanii

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8Yn4W_G9f9o&feature=related]

Film:

Vineri:
The Proposal, cu Sandra Bullock şi Ryan Reynolds (Hollywood Multiplex, Cityplex, Starplex, CinemaPro)
The Taking of Pelham 123, cu John Travolta, Denzel Washington, James Gandolfini, John Turturro (Hollywood Multiplex, Cityplex, Starplex)
Sâmbătă:
The Last House on the Left, regizat de Dennis Iliadis (Hollywood Multiplex, Cityplex, Movieplex)
Fighting, cu Channing Tatum, Terrence Howard, Luis Guzmán (Hollywood Multiplex)
Duminică:
Gomorra, regizat de Matteo Garrone (Glendale)
Public Enemies, cu Johnny Depp, Christian Bale, Marion Cotillard (Hollywood Multiplex, Studio, Starplex)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=e2k1I7XKPXg&feature=related]

Faith No More, 15 august, Bucureşti

Acum 11 ani i-am văzut pe Faith No More, tot în luna august, dar la festivalul Sziget, lângă Budapesta. Era turneul „Album of the Year” şi totodată, turneul de adio. Pare ireal ce au trecut anii şi este fabulos că mâine seară Mike Patton, Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum şi Jon Hudson (cel care îl înlocuieşte pe chitaristul original Jim Martin, plecat din formaţie încă din 1993) cântă la Bucureşti în turneul de reuniune.
Am scris povestea lui Patton şi implicit a formaţiei Faith No More încă din iunie, acum doar număr orele până la concert… Am ratat Peninsula şi în mod de neiertat Nine Inch Nails şi The Prodigy… parcă nu-mi permit să ratez şi Faith No More…

Concert_FAITH_NO_MORE_la_Bucuresti

Faith No More Site oficial
Faith No More Pagină MySpace

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9-b3j0Q_DTk]

A-HA – Foot of the Mountain

Sunt cel puţin două piese A-HA pe care nu cred că este cineva pe planeta aceasta să nu le fi ascultat măcar odată: „Take On Me” şi „Crying in the Rain”. Trioul Norvegian înfiinţat în 1982 de vocalul Morten Harket, chitaristul Paul Waaktaar-Savoy şi clăparul Magne Furuholmen au rezistat mai bine decât probabil şi-ar fi imaginat şi producătorul John Ratcliff când i-a cunoscut la Londra.
Albumul de debut, „Hunting High And Low” este lansat de Warner în 1985 şi s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. Single-ul „Take On Me” şi s-a vândut la fel de bine ca albumul, video-clipul inovator, cu personajele desenate, la a treia ediţie a MTV Video Awards-ului din 1986 a fost nominalizat la 8 secţiuni şi a câştigat 6 din ele şi nu în ultimul rând, „Take On Me” este una din cele mai prelucrate piese, un şir lung de formaţii au preluat-o şi reinterpretat-o. Discul de debut mai conţine câteva piese de succes: „The Sun Always Shines on T.V.”, „Train of Thought” şi „Hunting High and Low”, toate lansate şi sub formă de single-uri.
Norvegienii au abordat genul Synthpop folosindu-se de elementele New Wave şi Pop Rock-ul erei Post Punk, accentul principal punându-se pe vocea lui Morten Harket, pe melodia bogată şi armonioasă, o caracteristică generală pentru formaţiile nordice. Muzical, stilistic, A-HA combină elementele Rock, chitara, ritmurile incisive cu elementele soft, clapele şi chitara acustică, construcţiile de sintetizatoare din New Wave şi refrenele groase, puternice caracteristice Pop Rockului cu mult gust şi bun simţ.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9AXNBR2smPY&feature=fvw]

„Scoundrel Days” apare în 1986, s-a vândut în circa 6 milioane de exemplare, materialul are un sunet mai Rock, chitara are mai mult spaţiu, piese de succes sunt „I’ve Been Losing You”, „Cry Wolf”, „Maybe, Maybe”, şi „Manhattan Skyline”.
În 1998 apare al treilea album „Stay On These Rods” şi vânzările scad la „doar” 4 milioane. Single-urile sunt „Stay on These Roads”, „The Blood That Moves The Body”, „Touchy!” şi „You Are the One”. Piesa „The Living Daylights” este inclusă în coloana sonoră a filmului James Bond din 1987.
1990 aduce albumul „East of the Sun, West of the Moon”, un material mai întunecat, oarecum o îndepărtare de la linia originală, dinamică şi luminoasă a formaţiei. Materialul s-a vândut în circa 3 milioane jumătate de exemplare, single-ul de succes fiind faimoasa „Crying in the Rain”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=K7cUP97Psyw]

„Memorial Beach” este lansat în 1993, s-a vândut în doar 1,2 milioane de exemplare şi în ciuda unor piese reuşite ca „Dark Is the Night for All”, „Move to Memphis” sau „Angel in the Snow”, discul trece oarecum neobservat. Sonoritatea devine mai întunecată, se îndepărtează uşor-uşor de zona convenţională de Synthpop, dar nu devin suficient de Rock ca să-şi atragă şi un alt public – la fel de conservator.

În 1994 trupa decide să ia o pauză şi fiecare membru se concentrează asupra unei activităţi solo. Se reunesc cu ocazia spectacolului decernării Premiului Nobel pentru Pace din 1998 (premiaţi fiind John Hume şi David Trimble, doi politicieni Irlandezi), unde cântă din nou piesele care i-au consacrat: „The Sun Always Shines on TV” şi „Summer Moved On”.
„Minor Earth Major Sky” apare în 2000, este o întoarcere la stilul trupei iniţiale, un Synthpop curat, adus la zi şi mai luminos ca anterioarele două discuri. Albumul a fost primit pozitiv atât de public, cât şi de critica de specialitate, s-a vândut în aproape 3 milioane de exemplare şi a produs câteva single-uri de succes: „Minor Earth Major Sky”, „Velvet”, „Summer Moved On” şi „The Sun Never Shone That Day”.
În 2002 este lansat ultimul album pentru Warner, „Lifelines” cu două piese de succes: „Forever Not Yours” şi „Lifelines”.
„How Can I Sleep with Your Voice in My Head” este lansat anul următor, un disc live, imprimat în turneul din 2002, urmat şi de colecţia de single-uri din 2004 „The Definitive Singles Collection 1984–2004”.
Albumul „Analogue” lansat în 2005 şi single-ul „Analogue (All I Want) este un nou succes major ca cele din anii ’80. Noua casă de discuri a norvegienilor este Universal-ul.

A-Ha - Foot of the Mountain (2009) Front

Pe 19 iunie 2009 a fost lansat cel de-al nouălea album A-HA „Foot of the Mountain”. Cele 10 piese noi reaşează stilul caracteristic formaţiei într-un ambalaj sonor mult mai modern, elemente de Trance şi beat-urile moderne se îmbină excepţional şi cu mult bun gust cu notele şi abordarea caracteristică formaţiei. Este un disc uşor dulce-amar, relaxant, dar şi plin de sensibilitate. Single-ul „Foot of the Mountain” este deja un nou succes şi tot materialul este echilibrat şi aproape oricare din celelalte 9 piese pot devenii noi single-uri. Într-o lume uşor tipizată, mecanică şi axată pe reţete de succes şi clişee, este reconfortant să asculţi un material electronic care are şi mult-mult suflet şi muzica curge cu naturaleţe.
Nu ştiu câte milioane este posibil să mai vinzi dintr-un disc în era glorioasei descărcări de pe internet, dar mă bucur că A-HA au rezistat şi din când în când ne mai furnizează câte un material îngrijit şi de calitate. Tot mai puţini o fac… Undeva totuşi soare străluceşte tot timpul. Nu, nu neapărat la televizor. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HbG69SAZUKw]

A-HA Site Oficial

Rabla şi maşina nouă

Am un vecin, de când a dat căldura, meştereşte la maşină. În timpul săptămânii cum vine de la muncă, se schimbă, probabil bagă la repezeală ceva-n gură apoi fuga jos la maşină şi până se lasă bezna, nu-l mai scoţi de sub ea. În week-end-uri de cum dădea soarele şi până apunea, vecinul era la datorie, sub capotă sau sub maşină. Omul are nevastă, acum a născut femeia şi al doilea copil, dar maşina e pe primul loc. Şi mereu se găseşte ceva de reparat la ea, deh, nu e nouă.

Acum câteva săptămâni a dispărut maşina veche şi omul şi-a cumpărat o maşină nou-nouţă. Mi-am zis, gata cu chinuiala, s-a terminat cu meşteritul la maşină, deh, nevastă, copil plus noul venit bebeluş, sunt şi alte lucruri pe lumea aceasta decât maşina şi iar maşina.
M-am înşelat. Câteva zile stătea şi o privea, mai dădea câte o frunză căzută pe ea şi discuta înfocat cu vecinii ce super afacere a făcut, ce chilipir a fost şi ce super vehicul şi-a tras la doar câteva mii de euro. Apoi încet-încet a început cu ştersul maşinii seară de seară, a spălat-o, a lustruit-o, a frecat-o. Îi pune husa – rămasă de la maşina veche şi cam mică pentru cea nouă – apoi o dă jos şi mai şterge undeva ceva numai de el văzut. Şi aşa merge de atunci. Ba o spală, ba o şterge, ba o lustruieşte, mai reglează ceva la uşi sau la geamuri, mai spală o dată plăcuţa de înmatriculare. Şi acum e la maşină şi freacă portierele cu o periuţă de dinţi.

Nu s-a schimbat nimic.
Şi să nu-mi spuneţi că adulţii nu se joacă!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-9JuAx_CB6o]

Iubiri Inaccesibile sau drama singurătăţii

De foarte multe ori spunem despre cineva că este nebun. Sau rezolvăm totul cu un dat din mână: ce lume nebună! Suntem toţi nebuni. Nebunie…. normalitate? Nu există nebunie la fel cum nici normalitatea nu există. Toţi avem o debara secretă cu schelete prăfuite, toţi ascundem ceva. Sub aparenţa nebuniei sau sub o fadă normalitate, în spatele unui zâmbet, amestecat într-un dialog banal, din colţ, în spatele veiozei, pitit după o umbră, nu ştim niciodată ce se ascunde.
Nu ştiu dacă sufletul unui om sau mintea lui este mai întortocheată? Cuvintele lui contează sau gesturile? Cine ar putea trage linia precisă dintre lumină şi umbră, dintre imaginar şi realitate? Ce transformă şoapta într-un ţipăt şi zâmbetul amar într-o lacrimă? O lume nebună plină de nebuni… priveşti pierdut spectacolul şi nu eşti cu nimic mai normal ca cel de lângă tine sau cel din faţa ta. Eşti la fel de singur şi la fel de… nebun.

IUBIRI INACCESIBILE

Ieri seară de la ora 21 s-a jucat piesa lui Paul Emond, „Iubiri Inaccesibile” la clubul-restaurant „La Scena”. Mutarea teatrului în spaţii neconvenţionale nu mai este un fenomen avangardist, devine… normalitate. Piesa jucată într-o încăpere mică, cu lumină proastă, dar în mijlocul publicului, are avantajele şi dezavantajele ei. Povestea sa derulat într-un bar, astfel punerea ei „în scenă” într-o încăpere de bar, n-a reprezentat o problemă. O mână de oameni a plătit biletul de 20 RON să urmărească drama celor trei personaje cărora le-au dat viaţă actorii Eugen Cristea, Carmen Ionescu şi Orodel Olaru în regia lui Răzvan Popa.
Într-o lume răvăşită, dominată de tensiuni sociale şi scandaluri politice, de nuditate şi nulitate, de ştirile de la ora cinci şi de fetele de la pagina cinci, lipsa de interes pentru orice fel de act cultural este tot atât de firesc şi normal pe cât este de nebunesc.
Drama celor trei personaje, o ospătăriţă trecută şi cu vise fragile, un măcelar tulburat şi copleşit sub povara moştenirii, dar aparent un om banal şi un artist expansiv şi exploziv îşi confruntă vieţile în jurul unei mese şi destinele interferează şi se ciocnesc într-un final uşor previzibil. Ca şi în cazul ştirilor de care pomeneam, nu faptele sunt determinante şi de ce-ul din umbra lor, semnele de întrebare agăţate-n fumul obscur din mintea şi sufletul omului. Enigma persistă: este mai determinant conştientul sau inconştientul, mintea sau sufletul? Uneori umbrele exprimă mai mult decât faţa de complezenţă afişată-n lumină. Adevărul ne înnebuneşte sau nebunia este adevărata normalitate? Se sting luminile şi suntem tot mai singuri…

(Cum spuneam, lumina difuză nu m-a ajutat deloc şi ca de obicei m-am încăpăţânat să lucrez fără blitz, mai ales fiind vorba despre un spaţiu mic, ar fi fost deranjant şi pentru actori şi pentru public, dar sper ca aceste câteva cadre să vă facă suficient de curioşi să vizionaţi spectacolul pe viu cu următoarea ocazie.)