Pigface – 6 (2009)

Posted on January 13, 2010 by brushvox — 12 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vimB_mkZrS8&feature=related]

Azi vreau să vă propun o trupă mai obscură – pentru foarte mulţi, cred eu -, dar foarte dragă mie. Pigface este un super-super-grup, dacă pot spune aşa.
Eram într-un magazin de CD-uri second-hand într-un beci de pe una din arterele principale din Budapesta, cred că-n 1997 sau ’98 şi am dat de acest disc.
O compilaţie scoasă de Invisible Records: Invisible Route 666 şi pe care erau o serie de trupe „dubioase” despre care la aceea vreme nu ştiam mare lucru: Evil Mothers, Pigface, Dead Voices On Air, The Order of The Book, Gawk, Lick, Horsey, Genesis P-Orridge (Psychic TV), Lab Report, etc.

Pigface Site oficial
Pigface Pagină MySpace

Eticheta de „super-grup” este nu doar nefericită, dar şi neadecvată. Pigface este un efort colectiv, al unui colectiv în permanentă mişcare, schimbare. Personajul central este legendarul baterist Martin Atkins cunoscut din formaţii ca: Public Image Lt., Killing Joke şi Ministry. Proiectul a luat naştere în 1990 pe parcursul turneului „Mind Is A Terrible Thing to Taste” al celor din Ministry ca suport, trupă de deschidere a spectacolelor. La aceea vreme Ministry funcţiona în formulă de duo şi pentru turneu Al Jourgensen şi Paul Barker au apelat la Atkins, Nivek Ogre (Skinny Puppy) şi Chris Connelly (Acid Horse, The Bells, KMFDM, Murder, Inc, ect). Aceştia au profitat de oportunitate şi aşa s-a născut proiectul Pigface.
De-a lungul anilor prin trupă au trecut o serie impresionantă de artişti, lista este aproape inepuizabilă având în vedere şi faptul că de cele mai multe ori prin studio s-au perindat foarte mulţi invitaţi şi pe scenă de obicei sunt circa 10 artişti. Merită pomeniţi: Trent Reznor (Nine Inch Nails), Danny Carey (Tool), Flea (Red Hot Chili Peppers), Mary Byker (Apollo 440) – artişti pentru care Pigface a reprezentat o trambulină de lansare, precum a atras şi nume ca: Jello Biafra (Dead Kennedys, Lard, etc), En Esch (KMFDM, Slick Idiot), Steve Albini (Big Black, Rapeman, Shellac), Genesis P-Orridge (Psychic TV, Throbbing Gristle), David Yow (The Jesus Lizard, Scratch Acid), William Tucker (Ministry, RevCo, KMFDM), Lydia Lunch, Charles Levi (Thrill Kill Kult), Duncan X (Sheep On Drugs), Youth (Killing Joke), FM Einheit (Einsturzende Neubauten), Wayne Static (Static-X), David Simms (The Jesus Lizard), Michael Balch (Front Line Assembly), Chris Randall (Sister Machine Gun), Laura Gomel (Thrill Kill Kult), Paul Ferguson (Killing Joke), Louis Svitek (Ministry), Marston Daley (Thrill Kill Kult), Andrew Weiss (Rollins Band), Joey Santiago (Pixies), Chris Vrenna (Tweaker, Nine Inch Nails), Edsel Dope (Dope), Steven Seibold (Hate Dept.), Taime Downe (Faster Pussycat), Danielle (GWAR), Mick Harris (Napalm Death), Doug McCarthy (Nitzer Ebb) – şi cum spuneam, lista este aproape interminabilă.
Artişti ca Marilyn Manson au declarat că Pigface a reprezentat o influenţă majoră asupra muzicii lor – dacă albumul de anul trecut al lui Manson s-a numit „The High End of the Low”, albumul din 1997 Pigface s-a intitulat „A New High In Low” 🙂 – şi de exemplu Trent Reznor până când Nine Inch Nails a devenit o trupă de marcă, participa regulat la activitatea formaţiei Pigface, cum şi Atkins a colaborat cu Reznor pe primele albume N.I.N. Piesa „Suck” de pe EP-ul „Broken” din 1992 este o compoziţie Martin Atkins, Paul Barker, Trent Reznor şi Bill Rieflin, original piesa fiind editată pe primul album Pigface din 1990 – disc pe care cântă şi Reznor. Abordarea zgomotoasă, construcţiile ritmice caracteristice formaţiei Pigface au influenţat evident sound-ul Nine Inch Nails.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Yl9_enhs9ro]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-uz87cV7Y7w&feature=related]

Trupa cu sediul la Detroit – un adevărat centru al trupelor din sfera Industrialului – au lansat primul album „Gub” în 1990 şi de atunci, aproape n-a fost an să nu scoată un disc, album, remix, live, compilaţie, sunt ani şi cu 2-3 discuri, este destul de dificil de urmărit şirul lor şi de distins care este album „regulat” şi care nu. Fără compilaţii şi live-uri am numărat peste 20 de CD-uri.

Lucrul la noul disc a început încă din turneul din 2005, dar în 2006 în timpul imprimărilor în studio, Martin Atkins decide să plece în… China. Noile experienţe sonore se regăsesc în documentarul „16 Days in China”, dar influenţele s-au înfiltrat şi pe noul material, o parte din înregistrările noului disc fiind efectuate în 2008 la Beijing.
Materialul a fost lansat pe 16 iunie 2009 sub egida Full Effect Records şi poartă titlul „6”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZBzdqGXDq0&feature=related]

Pigface este un experiment avangardist din segmentul Electro, de la sonorităţile grave sau sumbre Industrial până la infuzii Techno, Pigface amestecă o serie de abordări extrem de diferite de la Funk la Rock, asta datorită şi colaboratorilor, invitaţilor care îşi aduc fiecare aportul la proiect. Pigface ne-au obişnuit cu sonorităţi diferite, uneori contrastante nu doar de la disc la disc, dar şi de la piesă la piesă sau chiar în interiorul pieselor.
Lucrurile nu diferă nici în cazul celor 11 piese ale noului material. De la minimalism la pulsuri Electro-Funk, Atkins şi prietenii lui n-au ratat mai nimic.
„Electric Knives Club” are ceva din sonorităţile Ministry din perioada 1988-1989 („The land of Rape…”/”The Mind Is…”), riff-urile murdare se suprapun cu sunetul clapelor agresive, este o construcţie ritmată şi minimalistă.
„6.6.7.11” menţine sonorităţile Ministry, chitarele sunt diforme şi distorsionate, ritmul balansat, tradiţional de Rock, intervenţiile clapelor creează atmosferă, basul puternic, mârâit conferă un puls sănătos piesei.
„Fight the Power” aduce sonorităţi mai misterioase din zona Electro, ritmul este mai calm, lasciv şi datorită vocii feminine – probabil Mary Byker din Apollo 440. Refrenul este puternic, bubuie şi se lipeşte instantaneu.
„K.M.F.P.F.” pleacă de la premise Techno, vin şi chitarele, basul pulsează, se lămureşte şi titlul piesei: Kill Mother Fucker Pig Face… Un amestec Rock şi Techno antrenant, să nu zic dansant.
„Mercenary (SSL Beijing Mix)” ne aproprie de zona în care naviga şi Trent Reznor la începutul anilor ’90, aceea reiterare a sunetelor New Wave/ Electro din anii ’80 plasate într-un context sonor mai modern, mai grav, pregnant şi totuşi melodic, armonios.
„Sanctify” mi-a amintit de Revolting Cocks – alt proiect marca Ministry, un strop de Funk, puls Electro-Rock, lejeritate naturală fermecătoare, răsturnări sonore colorate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NwBc7mA4bmY&feature=related]

„I Hate You In Real Life Too” revine la tonurile ceva mai grave, sunetele naturale se contopesc cu cele sintetice şi creează un sunet gros şi puternic, chitara şi clapa merg mână-n mână şi se completează perfect.
„The Good, The Bad, The Druggly” mi-a amintit de genialul „Weapon of Choice” al lui Fatboy Slim, legătura este probabil mai mult doar în capul meu, dar piesa are acel puls criminal care te ridică-n picioare, are culoare, are nerv, amestecul de Funk şi Electro funcţionează impecabil.
„Work to Come” menţine ritmul şi combină din nou eficient fazele Rock cu electronica modernă, construcţia minimalistă, dar inspirată se dovedeşte încă o dată o reţetă câştigătoare.
„Dulcimer” aduce tonuri mai întunecate, este un experiment în care se regăsesc infuziile orientale într-un amestec cu tonuri Ministry şi K.M.F.D. M., baza piesei fiind conferită de tobele şi percuţiile colorate.
„Up and Down” continuă din aceleaşi percuţii, la acestea se adaugă sonorităţi Techno agresive susţinute de ritmuri mecanice incisive.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fJ3meUGSTDg&feature=related]

Recunosc, sunt profund, extrem şi incurabil de subiectiv. Ador experimentele, iubesc oamenii care nu ţin cont de nimic ci doar de propriile lor idei, ţăcăneli, ştiu şi adulţi fiind să se (mai) joace.
Atkins prin acest proiect adună dintr-o sferă largă de artişti şi abordări tot felul de elemente însă este tot atât de adevărat că toţi acei artişti se întorc la propriile lor proiecte cu câte o părticică din Pigface. Este o simbioză care funcţionează impecabil de peste 20 de ani şi pentru mine fiecare disc Pigface reprezintă o nouă aventură şi o audiţie plăcută.
Ideea în sine a acestui colectiv mi se pare genială şi rezultatul mereu a fost colorat şi convingător. Fuck It Up Pigface, Fuck It Up!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zp_8HwlqvlE]

Them Crooked Vultures – Them Crooked Vultures (2009)

Posted on January 12, 2010 by brushvox — 19 Comments ↓

De cele mai multe ori super-grup-urile sunt fiţe şi de fiţe. Treaba se petrece predominant aşa: un băiat în costumul său impecabil de zeci de mii de Dolari dintr-un birou ultra nu ştiu cum, se gândeşte din ce dracu să mai stoarcă nişte bani – că deh, vin sărbătorile sau pur şi simplu cineva de şi mai de sus l-a întrebat ce mai face şi cumva trebuie să-şi justifice ultimul Jaguar, noul iaht sau ştiu eu ce alte cheltuieli. Şi atunci omul nostru ipotetic de la casa de discuri obligatoriu „major” pune mâna pe telefon şi sună la amicii lui de la management-uri să vadă cine cu cine s-ar putea combina să mai facă o colaborare genială.
Varianta doi este când nişte artişti plictisiţi sau beţi într-un bar, întâmplător se împiedică unul de celălalt şi la 5 dimineaţa cu 3 gruppie-uri agăţate la plezneală de gâtul fiecăruia din ei se mută din barul cu pricina în vila unuia din ei şi să fie tot tacâmul, se pun pe cântat, că deh, sunt Rock (super) star-uri şi poate fetele nu „ştie”.

Cred că anul trecut industria a rămas perplexă la proiectul genial al lui Jack White – The Dead Weather – şi s-a dat directivă la toate casele de discuri multinaţionale: bă, scoateţi-ne şi nouă ceva pe felia asta, da’ să fie ceva barosan!
Cu siguranţă sunt răutăcios, dar mă credeţi sau nu, cam aşa merg treburile.

Şi dacă vocea misterioasă a spus să se facă lumină (Them Crooked Vultures), s-a făcut.

Reţetă impecabilă – barem pe hârtie.
Joshua Michael Homme este un vocal carismatic şi potent. A devenit un personaj cult pe vremea primei sale formaţii Kyuss – o formaţie genială la vremea ei (1989-1995), apoi trupa s-a spart şi a apărut cu mare trombă Queens of the Stone Age în 1997, interesant proiect în primă fază, dar s-a stins ca lumânarea la parastas. A lansat şi proiectul Eagles of Death Metal, însă – părerea mea – nu este nicio şmecherie dincolo de ceva tam-tam mediatic. Bun.
Cine nu-l ştie pe David Eric “Dave” Grohl? A fost simpaticul toboşar din Nirvana. A murit Kurt, Dave s-a riticat de la tobe şi a trecut în faţă cu noul său proiect Foo Fighters. S-a rupt complet de moştenirea Nirvana, critica spune că Foo Fighters ar fi o formaţie Rock, eu mai mult de o trupă Pop cu chitare n-am văzut în ei niciodată. Au momente, piese bune, dar cam… rar. Au luat nu ştiu câte Grammy-uri, au vândut x milioane de discuri, bravo lor. Mai interesantă este trupa Scream în care a cântat Dave înainte de Nirvana şi mult mai potent proiectul Probot cu Lemmy, Cronos, King Diamond, Scott Weinrich şi Max Cavalera. 😀 Dar Dave a colaborat cu un şir lung de artişti – Killing Joke, Tenacious D, Nine Inch Nails, The Prodigy şi inclusiv Queens of the Stone Age – şi are un atu major: ştie şi face bani, bani grămadă.
Mai trebuie un personaj cult autentic, un bătrân cu greutate.
Nu ştiu cine cum sau de ce, dar l-a găsit pe omul potrivit: John Paul Jones, multi-instrumentist şi compozitor, dar cel mai cunoscut datorită faptului că a fost basist şi clăpar în Led Zeppelin.
Oricât de rău aş vrea să fiu, despre John Paul Jones nu pot spune absolut nimic rău, nu ştiu nici un disc sau proiect prost la care ar fi participat în vre-un fel. Tipul acesta este chiar „cool”, l-am admirat mereu. În final este singura mea nedumerire legată de proiectul acesta, cum de s-a băgat Paul Jones în asta? O fi prieten cu Dave sau Joshua, o fi avut nevoie de lovele sau avea o clauză perversă într-un contract? Nu cred că voi avea răspunsul vreodată…

Conform versiunii oficiale, proiectu’ s-a născut în capul lui Dave încă din 2005, şi-a dorit mult o formulă în care să-l aibă la bas pe John Paul Jones şi să facă ceva nemaipomenit.
Acest nemaipomenit în final sună ca un Led Zeppelin în sala de repetiţii cu precizarea că nu s-a găsit nici un chitarist să producă riff-uri cât de cât geniale şi Joshua nu e Robert Plant şi nici nu încearcă să-l imite. Faceţi un mic exerciţiu de imaginaţie şi scoateţi chitara lui Page din „Whole Lotta Love”… şi în locul lui Plant să-l puneţi la microfon pe Scott Weiland…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S7_vH3H8LPI]

Discul a provocat o pseudo pandemie/isterie la final de an 2009, m-a şi întrebat un prieten ce părere am şi i-am spus: nici una. 😀 Lucrurile nu s-au schimbat radical nici după ce am re-re-re-ascultat materialul.
OK. E un disc absolut Rock, Rock „din ăla” de anii ’70, ca la carte, are câteva şuruburi moderne, formule mai uşchite, sunete mai şmecherite, au captat şi redat energia perfect – că tot ziceam că este cheia Rock-ului – bla, bla, bla, dar mare lucru dincolo de toate acestea nu este. Şi încerc să şi argumentez de ce spun asta.

„No One Loves Me Neighter Do I” ne aruncă înapoi direct în anii ’70, miroase a Led Zep de la o poştă, Joshua cântă ca amintitul Jack White, împreună cu John Paul Jones s-au ocupat şi de părţile de chitare. Încearcă să transpună atmosfera Blues într-un context actual, să o plieze pe standardele sunetului de garaj, însă în spatele sunetului gros de tranzistore cumva transpiră prea mult plastic, străduinţă artificială. Pasajele lente, apăsate sunt alterate cu momente mai explozive, dinamice, dar neconvingătoare.
Riff-ul ce deschide „Mind Eraser, No Chaser” este atât de Led Zep încât tot sapi în memorie să identifici din care piesă au împrumutat-o, apoi piesa se transformă într-o îmbârligătură cu aer Post-Alternativ (că tot mă enervează termenul Post-Rock!), piesa are puls, Paul Jones aruncă şi ceva coloratură extravagantă de pe clape, un strop psihedelism, aşa, de gust, dar nimic spectaculos.
„New Fang” a fost single-ul de promovare. Alegere oarecum firească, este o compoziţie Rock, are energie, dinamism, reflectă abordarea, caracteristicile grupului, are potenţialul să prindă şi generaţia tânără lipsită de nostalgii. Dar nici „new fang” nu e un „new thing” sau…”real thing”. Sunetul murdar, pulsul, aminteşte puţin de… White Stripes.
„Dead End Friends” are mai mult nerv, riff-ul este mai incisiv, tema foarte nimerită. În contrast, vocea sună de anii ’70, echilibrul este interesant, piesa are balans însă şi o mireasmă dubioasă de ciorbă re-încălzită. Cam acesta este şi reproşul meu major vis a vis de Them Crooked Vultures: nu au strălucire, dincolo de sunete nu aud, nu simt, nu-mi transmit nicio vibraţie, doar re-evocă şi invocă un spirit ce suna proaspăt acum patru decenii.
„Elephants”… ignor „s”-ul şi nu mai zic nimic de Jack White, White Stripes. Toba sună exact ca în vremurile de glorie al lui John Bonham al cărui fan necondiţionat se şi consideră David Grohl. Piesa este un mix din cele mai pregnante secvenţe Zeppelin de la „Black Dog” la „Kashmir” într-un ambalaj mai de garaj, cu un sunet mai gros şi pregnant. Bun, bun, dar… cu ce folos?
„Scumbag Blues” are o construcţie ritmică interesantă, John Paul Jones se desfăşoară pe bas, piesa are 2-3 şuruburi interesante, are un aer de jam-session, o spontaneitate pozitivă.
„Bandoliers” este un moment mai interesant, mai autentic, are atmosferă. Sună tot ca o temă dosită din anii ’70 şi scoasă acum la reciclare, dar cu toate acestea nu sună prăfuit. Are şi un uşor feeling Nirvana. Este unul din momentele cele mai inspirate de pe disc. Este mult-mult mai interesant decât revocările Zeppelin.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GkWsYM5uJf4]

„Reptiles” însă revine la sunetul – şi apucăturile – Retro, introduce şi o doză de Psihedelism/Space Rock de anii ’70, poate sună interesant pentru cei care au ratat trupele din epocă, aşa însă este doar o reiterare a unor formule de mult experimentate.
„Interlude With Ludes” este un experiment interesant tot pe un temei Psihedelic, aici reflexiile Zeppelin cadrează interesant cu producţia modernă, pulsul „tripping” este de efect.
„Warsaw or the First Breath You Take After You Give Up” cu cele aproape 8 minute ale ei este încă o călătorie înapoi în timp şi-n Psihedelismul experimental, mi-a amintit de The Doors, John Paul Jones este absolut acasă în această atmosferă, creează secvenţe bune însă tema de bază este atât de fumată încât îţi vine să te laşi de fumat şi fără ultima accizare.
„Caligulove” introduce zgomotul şi energia modernă într-o temă cu aceeaşi pregnanţă Retro, se menţin şi sonorităţile The Doors, pulsul grav se amestecă cu sonorităţi bizare şi rezultatul pe alocuri este chiar interesant.
„Gunman” sună mai grav, are ceva din sonorităţile Kyuss, puţin Psihedelic, puţin Southern şi ceva Stoner Rock, basul pulsează şi bârâie, Joshua este foarte acasă în zona aceasta, parcă totuşi lipseşte un chitarist pur sânge.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wq3xBq92Jqo&feature=channel]

„Spinning in Daffodils” închide materialul în aceleaşi tonuri de anii ’70, piesa are ritm, cadenţă, degajă energie şi forţă, poate aşa suna Led Zeppelin dacă nu murea Bonham şi trupa activa şi în 2009.

La re-numărarea discurilor lansate anul trecut şi ascultate, digerate de mine, am ajuns la 380. Acest disc – cu tot respectul – este unul de care mă puteam lipsii. Ştiu, am să supăr (iar) toţi rockerii încremeniţi în anii ’70 şi poate nu numai, dar zău dacă dincolo de eventualul good feeling pe care (probabil) l-au avut băieţii cântând împreună, nu văd rostul acestui material… E un disc 100% Retro, te poţi freca pe burtă şi să oftezi: „ce vremuri domne!” – dar atât. Poate (doar) pentru nostalgicii incurabili este o mană cerească acest Them Crooked Vultures. Poate. Niciodată nu m-a inspirat agăţatul de trecut, asta – în viziunea mea – n-are nimic de a face cu respectul, însă mie îmi place să mă bucur de moment şi – eventual – să privesc spre viitor. Suntem în 2010, unii ne avertizează că timpul nostru se termină peste 2 ani, cred că sunt sute de „chestii” mult mai interesante de ascultat. Tot pe felia aceasta, dar mult mai credibili şi inventivi sunt Clutch cu albumul tot de anul trecut “Strange Cousins from the Vest”.
Them Crooked Vultures? Fugi de aici bre! Eventual Them Crooked Crows (ciori)! Şi mai bine… Them Crooked Cows…. 😛 😛 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=smWsO7X4Rh4]

Sunn O))) – Monoliths and Dimensions (2009)

Posted on January 12, 2010 by brushvox — 2 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jX3EzwnFPfQ&feature=related]

Ieri povesteam de genul Drone şi trupa Fuck Buttons şi i-am amintit şi pe americanii din Sunn O))). Aceştia ne propun un experiment (şi) mai bizar, un amestec Drone cu (Black) Metal şi un nou disc tenebros şi avangardist.
Numele formaţiei vine de la amplificatoarele Sunn, produse de Sunn Musical Equipment Company (cumpărat ulterior de firma Fender şi trasă de aceştia pe „dreapta” în 2002), firmă înfiinţată de basistul Norm Sundholm şi fratele acestuia Conrad Sundholm, Norm fiind basist în formaţia The Kingsmen şi datorită succesului piesei „Luie, Luie” din 1963 trupa s-a lovit de probleme tehnice legate de volum în apariţiile live în faţa unui public tot mai numeros, deci implicit în locaţii tot mai mari (asta în loc de un scurt istoric 😀 ).
Amplificatoarele Sunn sunt folosite de nume sonore ca: The Who, The Moody Blues, Cream, Mountain, Steppenwolf, Kiss, Rush, The Melvins, Queen, The Jimi Hendrix Experience, Earth – şi ca să mai introduc un cârlig la povestea de ieri: Velvet Underground, dar evident şi de Sunn O))).
Revenind la numele trupei, scris la acest mod – Sunn O))) – reflectă logo-ul firmei de amplificatoare.

Dacă spuneam că nu sunt foarte familiarizat cu scena Electro, acum recunosc că nici Black Metal-ul nu este latura mea forte. Ei, nu-s complet cu pluta, am ascultat de s-a tocit discul „At War with Satan” al celor din Venom, Celtic Frost a fost una din trupele mele favorite multă vreme, am ascultat Sodom, Marduk, Satyricon, Mayhem, etc. Mă opresc la Mayhem, trupă cu care a colaborat solistul Attila Csihar din legendara trupă Tormentor şi care a colaborat şi cu americanii Sun O))) şi o face şi pe noul material.
Csihar a cântat pe celebrul album Mayhem „De Mysteriis Dom Sathanas”, dar şi pe „Ordo Ad Chao”, a colaborat cu Plasma Pool, Aborym, Limbonic Art, Korog, Keep Of Kalessin, Emperor, Sear Bliss, Burial Chamber Trio, Grave Temple, etc şi cu Sunn O))) pe albumele „White2” (2004), „Oracle” (2007) şi „Dømkirke” (2008). Dar nu doar Chihar contribuie la noul material, ci un şir lung de artişti: compozitorul Eyvind Kang, chitaristul Oren Ambarchi, Dylan Carlson – chitarist şi vocal în formaţia Earth, tromboniştii Julian Priester şi Stuart Dempster şi încă un şir lung de instrumentişti.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=i2cM3z_YbcM]

În ciuda acestei masive infuzii de instrumente şi instrumentişti, noul album Sunn O))) este destul de anevoios, neprietenos. N-a fost chiar o sarcină uşoară să străbat cele 4 piese ce se întind pe durata a 53 de minute.
Materialul este lent, sumbru, are prea puţine pete de culoare, progresiile sunt destul de anevoioase, rigide, zgomotele prea puţin muzicale. Vocea lui Cihar este fermă şi gravă, monologurile sale detensionează oarecum cursul macabru, dar nu reuşesc să acopere pe termen lung minimalismul şi monotonia excesivă din orchestraţii. Discul are însă şi momente bune, după mai multe ascultări găsesc puncte de sprijin, repere orientative în lumea lor întunecată, însă acomodarea este anevoioasă.
„Aghartha” cu cele 17:34 minute este prea lungă, vocea lui Cihar aminteşte de abordarea gravă al lui Milan Fras (Laibach) însă dedesubt, muzica minimalistă, extrem de abstractă şi uneori parcă fracturată nu vine în ajutorul ascultătorului. Mult mai interesantă este piesa următoare, „Big Church [Megszentségteleníthetetlenségeskedéseitekért]” în care un cor aduce o rază de lumină chiar dacă vorbim tot de o compoziţie rece. Chitara bârâie, sunetele sunt doar fâşii sonore, atmosfera este cea de filmele de groază. „Hunting & Gathering (Cydonia)” are mai multă coerenţă şi coeziune sonoră, muzicalitate, lucrurile se leagă simţibil mai bine, se completează şi dialoghează. „Alice” are 16:21 minute, un aer misterios, este un experiment mai aerisit, însă la fel de avangardist, o compoziţie interesantă, poate cea mai bună de pe acest disc.
Cum spuneam, nu este un material uşor, din punctul meu de vedere nu are vibraţia proiectului The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble însă aici evident intervine şi subiectivismul fiecăruia din noi. „Monoliths & Dimensions” are o dimensiune aparte şi merită încercat. Cu grijă. 🙂

Nucleul de bază al trupei este format din Stephen O’Malley (implicat şi în Khanate şi Burning Witch) şi Greg Anderson (component şi-n formaţia Goatsnake).

Discografie (albume):

2000 – ØØ Void
2002 – Flight of the Behemoth
2003 – White1
2004 – White2
2005 – Black One & Solstitium Fulminate
2005 – Black One
2009 – Monoliths & Dimensions

Southern Lord Records
Stephen O’Malley
Sunn O))) LastFM

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sKUOapQIl9w&feature=related]

Fuck Buttons – Tarot Sport (2009)

Posted on January 11, 2010 by brushvox — 2 Comments ↓

Cred că numele – pentru unii intrigant – al formaţiei, nu spune mare lucru multora. Recunosc, m-am împiedicat şi eu de ei în clasamente Indie şi Electro şi nu le-am acordat prea multă atenţie. Acum dacă pomenesc nume ca Kraftwerk, Klaus Schulze, Tangerine Dream, Robert Fripp sau Brian Eno, acestea probabil pentru cunoscători o să sune mult prea pretenţios. Cu toate acestea, Fuck Buttons fac prte din acelaşi curent Drone.
Nici eu nu le ştiu pe toate şi niciodată n-am pretins că sunt perfect sau infailibil. Kraftwerk m-au vrăjit copil fiind cu al lor „The Man-Machine”, nu tre’ să caut pe Google cine este Robert Fripp, mi-au plăcut şi Tangerine Dream şi Brian Eno este cel puţin un „tip” interesant, însă admit, în zona Electro nu mă mişc la fel de lejer, nu îmi este la fel de familiar ca sfera Rock-ului. Şi dacă tot suntem la momentul confesiunilor, săpând după rădăcinile celor din Fuck Buttons şi ce înseamnă Drone, am auzit prima oară de La Monte Thornton Young… Cum spuneam: nimeni nu este perfect, nimeni nu le ştie pe toate şi am şi eu multe goluri, lipsuri şi tot felu’ de „chestii” de recuperat. Dar dacă tot suntem la „ciudăţenii”, profit de moment şi arunc una din trupele şi piesele mele favorite…Odată şi odată o să-mi fac timp să povestesc şi despre ei. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_ruj8qgkV9k]

Dacă despre Rock spuneam (la modul foarte general) că-n mare parte este captarea şi degajarea de energie, cu alte genuri muzicale lucrurile stau diferit. Muzica de multe ori este un „trip” (o călătorie), induce stări, stârneşte şi stimulează imaginaţia, ne colorează momente din viaţă.
În paralel cu evoluţia, progresul omului şi al tehnologiei, evident şi muzica s-a transformat. Minimalismul – caracteristica de bază a sub-genului etichetat Drone – dincolo de căutările fireşti, este oglindă şi oarecum răspunsul la aceste schimbări. Paradoxal, evoluţia tehnologică n-a adus doar noi posibilităţi, n-a deschis doar noi orizonturi şi nu ne-a făcut viaţa „mai uşoară” ci a creat şi premiza superficialităţii. Consumatorul de „tip nou” este unul comod, superficial şi aceasta este o realitate. Minimalismul într-un anume fel răspunde acestei realităţi, satisface comoditatea auditorului însă genul, abordarea, nu poate fi redusă la atât.
Aminteam de veteranii Electro, germanii de la Kraftwerk şi muzica lor are rădăcini mult mai vechi, eu regăsesc în stilul lor matematica muzicală al lui Bach şi repetarea temelor caracteristică lui Mozart.
Muzica Drone se caracterizează prin simplitatea temelor şi repetarea, modelarea anumitor faze/teme. Plecând de la muzica clasică, experimentele sonore a lui La Monte Thornton Young pe cont propriu apoi prin colectivul creat de el şi denumit Theater of Eternal Music, experimentul avangardist a atras o serie de artişti, muzicieni, pictori, poeţi, dar şi matematicieni: Marian Zazeela, Tony Conrad, Angus MacLise, Terry Jennings, John Cale, Billy Name, Jon Hassell, Alex Dea, Pauline Oliveros, Eliane Radigue, Charlemagne Palestine, Yoshi Wada, Phill Niblock, etc.
Un astfel de experiment sonor elocvent este piesa „Heroin” de pe primul album Velvet Underground din 1967.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nJNMnBhf-Ds]

Experimente Drone s-au făcut în muzica clasică, în Jazz şi-n Rock, dar oarecum firesc, cele mai multe s-au făcut în zona muzicii electronice: Kraftwerk, Klaus Schulze, Tangerine Dream, Roxy Music, Cocteau Twins, Coil, My Bloody Valentine, Slowdive, The Jesus and Mary Chain, Ride, Loop, Brian Eno, Sonic Youth, The Dead C, Pelt, Charalambides, Sunroof!, Sunn O))) etc.

Pe această linie vin şi duo-ul Fuck Buttons înfiinţaţi în 2004 la Bristol de către Andrew Hung şi Benjamin John Power.
Hung aduce cu el în proiect influenţe Acid Techno şi Aphex Twin iar Power este fan al unor trupe Post-Rock ca Mogwai.
Albumul lor de debut din 2008, „Street Horrrsing” a fost foarte bine primit atât de public cât şi de critică şi este ceea ce vă spuneam: o călătorie sonoră, un experiment şi o experienţă.

Fuck Buttons Site oficial
Fuck Buttons Blog
Fuck Buttons MySpace
Fuck Buttons LastFm

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4ph8z8-RCGs&feature=related]

Pe 14 octombrie 2009 este lansat al doilea album, „Tarot Sport” care continuă călătoria cu încă 7 piese ce cumulat ne oferă aproape o oră de muzică. Cu excepţia a două piese de circa 4 minute (Rough Steez şi Phantom Limb), celelalte piese trec fiecare de 10 minute.
„Surf Solar” are un puls captivant; „Rough Steez” modelează tonuri alungite, mai grave şi zgomote Industriale; „The Lisbon Maru” începe cu o atmosferă senină ca ritmurile să crească exponenţial şi piesa să prindă viaţă şi puls ca un răsărit de soare sau o trezire lentă; „Olympians” are ritmuri şi mai alerte, sunete deschise şi alungite, modelate cu culoare; „Phantom Limb” revine la experimentele minimaliste construite din şi prin sunete; „Space Mountain” este o construcţie aerisită pe ritmuri dansante, accentuate cu aceleaşi teme repetate, alungite şi modelate şi-n final „Flight of the Feathered Serpent” închide materialul într-un tempo alert, contrastant cu temele oarecum lente, pufoase ca nişte nori.
Este un material compact, cursiv, cu puls şi culoare, te prinde din mers şi ca un val, te poartă de la un capăt la celălalt.
Pentru mine a fost o călătorie plăcută, o experienţă interesantă şi relaxantă, la a doua, a treia ascultare temele devin familiare. 🙂

Şi de această dată, discul a fost bine primit, în clasamentul Urban 75 a terminat anul pe prima poziţie, în Gigwise pe 3, în Drowned In Sound pe 5, în New Musical Express şi Mojo pe locul 8, în clasamentul Pitchfork pe 11 şi în Q Magazine pe poziţia 30.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OFbE3lHTcuo&feature=related]

The Darkness, Stone Gods, Hot Leg – A Thing Called…

Posted on January 9, 2010 by brushvox — 4 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sRYNYb30nxU]

Primul album al celor din The Darkness l-am primit cadou de la UnSoricel în iarna lui 2003 – dacă ţin bine minte, dar piese ca „Get Your Hands Off My Woman” (Motherfucker! Ha ha ha! 😛 ) sau „I Believe in a Thing Called Love” erau deja hit-uri şi la noi.
Dacă te uiţi la clip-ul „I Believe in a Thing Called Love” realizezi că e un mare-mare mişto, are şi o doză de auto-satiri, auto-ironie, dar piesa în sine este genială. De multe ori am spus că este dificil să scrii piese simple, să compui riff-uri elementare, să faci orchestraţii zemoase din tobă, bas, chitară şi treaba să sune compact şi plin. Rock-ul nu este nici fizică cvantică, nici chirurgie pe creier, a spus-o Henry Rollins şi moşu’ are dreptate, mereu mi-au plăcut trio-urile (Motorhead, Rush) sau cvartet-urile (Pantera), numai cei care n-au cântat niciodată, n-au trecut pragul unui studio în viaţa lor, nu realizează cât de dificil este să captezi şi să degajezi energia pură, energie pură ce în definitiv înseamnă şi reprezintă Rock-ul.

Puţin „school of Rock”. 🙂 sau cum se spune: who made who?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SjOqN338qUc&feature=related]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=abNqNYCHUHw]

Ce vreau să sugerez este că – vorba celor din Pantera: reinventing the steel (genial!) – nu tre’ să reinventezi roata. Sau nu asta este neapărat ideea de bază ci uneori dacă reuşeşti să faci roată să se învârte, poţi fi cel puţin la fel de genial. Bine, nu pun la socoteală copiile imitaţiilor… ha ha ha! 😛

The Darkness

Englezii n-au inventat nimic nou. Muzica lor se înrudeşte cel mai mult cu AC/DC şi îşi are rădăcinile în Hard Rock-ul tradiţional britanic (Led Zeppelin), la asta au adăugat un strop de Glam pe ramura americană, puţin din The New York Dolls, o doză de Iggy Pop, ceva din David Lee Roth (Van Halen), au condimentat amestecul cu inspiraţie şi au scos din joben albumul „Permission to Land” în iulie 2003. Am simplificat radical schema, meritau pomeniţi şi The Who, Thin Lizzy şi încă o mână de trupe, dar nu despicatul firului în patru, căutarea calului în dinţi sau număratul spiţelor la roată este ideea… 🙂
Trupa s-a înfiinţat prin 2000, la baza ei fiind doi fraţi, Justin Hawkins – voce, pian, chitară şi Dan Hawkins – chitară, voce. Lor li s-a alăturat basistul Frankie Poullain şi bateristul Richie Edwards.
Albumul şi single-urile lansate au spart topurile, albumul a stat 4 săptămâni la rând pe primul loc în top-ul britanic, în 2004 a obţinut distincţii la 3 categorii al BRIT Awards-ului: cea mai bună formaţie, cea mai bună formaţie Rock şi cel mai bun album; revista Kerrang! le-a acordat în 2003 premiul pentru cel mai bun album Rock şi în 2004 2 distincţii: cea mai bună trupă live şi cea mai bună trupă britanică şi în clasamentul revistei al celor mai bune 50 de albume din secolul XXI s-au clasat pe locul 49. Dar albumul a ajuns şi-n Billboard până pe poziţia 36 şi a avut succes şi-n Europa. Un disc notat de 5 ori platină, înseamnă totuşi ceva.
Ca fapt divers, în 2003 au cântat în deschiderea turneului european Metallica.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H4iU97yakpo]

Discul este aproape un clasic cap-coadă. 10 piese, 38 de minute, 100% Rock.
Vocea şi atitudinea lui Justin Hawkins este tot un amestec de Robert Plant şi David Lee Roth, admit, nu-s fan al vocilor „castrate”, al bărbaţilor „soprane”, m-am acomodat mai greu cu ţipetele lui Justin, dar ele sunt un trademark al formaţiei şi trebuie să recunosc, Justin are voce puternică, cântă excelent şi în tonalităţile joase şi-n final treaba are farmec.
N-am să desfac albumul pe piese, discul curge energic, are puls, este viu, e un Rock’N’Roll ca la carte, se disting 2 balada „Love Is Only A Feeling” şi „Holding My Own” (cu gust Queen) şi o piesă mai apăsată, cu un tempo mai redus, îmbibat cu miresme de Led Zeppelin, „Love On the Rocks With No Ice”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OHqf03doIxo]

În 2005 basistul Frankie Poullain părăseşte trupa – sau este dat afară, depinde care din cele 2 părţi le ei în considerare şi este avansat în poziţia de basist, tehnicianul de chitară a lui Dan: Richie Edwards.

Albumul „One Way Ticket to Hell… and Back” este lansat în noiembrie 2005 şi chiar dacă succesul comercial a rămas mult în urma albumului de debut şi criticile au fost mai amestecate, este tot un disc 100% Rock, are un tempo ceva mai moderat faţă de primul şi atmosfera este mai apropiată de Led Zeppelin şi Hard Rock-ul anilor ’70, însă – părerea mea – este un disc la fel de ascultabil şi de ascultat.
M-a bucurat intro-ul de nai de pe album şi tot discul are mai multe momente mai colorate, a rămas acel puls viu de Rock, dar trupa şi-a permis o abordare mai degajată, s-a „jucat”, a experimentat şi alte tonalităţi, abordări, se simt oarecare influenţe şi de factură mai modernă: The Stone Roses. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=z8nQj14cS9k]

Stone Gods – Silver Spoons & Broken Bones (2008)

În 2006 solistul Justin Hawkins este internat într-o clinică de reabilitare din cauza problemelor cu alcoolul, restul trupei însă începe lucrul la al 3-lea album. Despărţirea devine însă fapt evident anul următor.
Trupa până-n ultimul moment a sperat să evite evenimentul, însă-n cele din urmă Richie Edwards a preluat poziţia de frontman, trece la microfon şi chitară şi este adus basistul Toby MacFarlaine.
Într-un final trupa anunţă şi schimbarea de titulatură şi astfel apare Stone Gods.
Albumul „Silver Spoons & Broken Bones” apare în 2008.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=I-I420-cqzw]

Trupa sună mult mai Heavy, vocea lui Richie Edwards este una puternică, o voce mult mai „şmirghel”, mai vânjoasă, aminteşte pe alocuri de Sebastian Bach, iar muzica sună ca o ciocnire dintre Deep Purple şi Metallica.
Discul a fost foarte bine primit atât de presă cât şi de public, este un material energic, un Rock tradiţional, dar cu sunet modern, tăios, gros şi gras, respectă tradiţia şi în acelaşi timp sună proaspăt.
Formaţia cântă la festivalurile importante (Download Festival, Isle of Wight Festival), în deschiderea turneului Velvet Underground apoi pe cont propriu.
Anul trecut, mai exact în mai, în timpul unui concert al noului proiect al lui Justin Hawkins, Dan Hawkins i s-a alăturat fratelui său pe scenă pentru a cânta piesa „I Believe In A Thing Called Love” şi i-a şoptit la ureche – prieteneşte, apoi a repetat şi cu voce tare pentru public: „you’re an absolute cunt!” 🙂

Se zvoneşte tot mai intens eventuala reformare a grupului original anul acesta.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=EtXY0g1CCs8]

Hot Leg – Red Light Fever (2009)

Nici Justin Hawkins n-a stat degeaba.
Începând din 2005 a avut un proiect solo numit British Whale, în 2007 a făcut parte din grupul care a reprezentat Anglia la Eurovision-ul de la Helsinki (ha ha ha! 😛 ) şi a colaborat cu mai mulţi artişti în diferite proiecte (Def Leppard, Beverlei Brown) ca în 2008 să anunţe crearea unei formaţii noi sub titulatura Hot Leg din care mai fac parte: Pete Rinaldi, Samuel SJ Stokes şi Darby Todd.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FOLthJnrdEY&feature=related]

Albumul „Red Light Fever” este lansat pe 9 februarie 2009, este o continuare directă a stilului şi abordării The Darkness, are o amprentă pregnantă Thin Lizzy, dar şi influenţe Queen, este un material aproape la fel de clasic ca „Permission to Land”, are nerv, puls, curge natural, oferă acelaşi coctail Glam şi Rock care a funcţionat impecabil şi la debut.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DnETYe5-GTE&feature=related]

The Dark Side of the Moon

Posted on January 7, 2010 by brushvox — 16 Comments ↓

Se spune că pisicile şi femeile sunt curioase, eu zic că şi bărbaţii, oamenii în general sunt curioşi. Tot aşa, despre secrete se presupune că sunt menite să fie descoperite. Secrete – schelete-n dulap – avem toţi, ale noastre sunt tabu, ale altora sunt de… descoperit. Slobod la cuget, am vorbit despre masturbare, nimeni nu admite şi cu atât mai puţin se făleşte cu faptul că se masturbează, cum nimeni nu admite că descarcă sau îşi achiziţionează materiale pornografice. M-am luat cu prostiile şi zău că nu despre asta vreau să vă povestesc! Cel puţin nu acum. 🙂
Ideea era „the dark side” – partea întunecată -, necunoscutul, secretul, misteriosul care ne atrage.

Am avut „A Walk on the Wild Side” – mai mult sau mai puţin cu… Gicu – era previzibilă, la îndemână şi incursiunea în „The Dark Side of the Moon”.
Întâmplarea a făcut că plimbându-mă azi pe net, am dat de o pagină cu şi despre muzică, Muzika Magika – unde m-am regăsit în Blogroll şi mă simt onorat – şi unde am găsit o postare despre muzica din 2009 şi am citit un articol interesant despre… „The Dark Side of the Moon”: 5 faze întunecate ale Lunii. Le recomand pe ambele. Şi nu numai.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZSi02uccrc]

Asta însă nu mă întoarce din drum. Îmi fac şi eu plimbarea şi damblaua cu „The Dark Side of the Moon”, albumul din 1973 al celor din Pink Floyd este şi cel mai de succes disc al lor. Albumul a rezistat un timp record în Billboard – 741 de săptămâni, se estimează că s-a vândut în peste 45 de milioane de exemplare şi astfel este unul din cele mai vândute discuri din toate timpurile.
A fost re-editat de nenumărate ori, cea mai interesantă din aceste ediţii fiind cea pentru a 30-a aniversare a lansării, re-mixat şi lansat în format Super Audio CD. Chiar şi membrii trupei spuneau că această realizare a scos la suprafaţă sunete, instrumente pe care abia ţineau minte că le-au imprimat, dar până atunci nu se auzeau.
Despre cele 10 piese ce însumează 43 de minute de muzică s-ar putea povestii zile şi pagini întregi. N-am să povestesc nimic fiindcă nu cred că am ceva de adăugat la tot ce s-a mai spus, nici nu vreau să vă plictisesc şi în definitiv: muzica e de ascultat.

Mie îmi plac prelucrările, cover-urile. Am o colecţie fabuloasă de astfel de piese şi discuri, sunt maniac.
Cum este şi firesc, n-au scăpat nici Pink Floyd, n-a scăpat nici „The dark Side of the Moon” de tentaţia de a fi reorchestrate, reinterpretate, rearanjate de diferiţi artişti.
Am în colecţie piese şi albume tribut Pink Floyd, majoritatea din zona Electro, Trance, Chillout şi Tehno, dar şi Rock, Country, Bluegrass şi Industrial sau Gothic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zny_iiS8NJk&feature=related]

În 2003 este lansat „The Dub Side of the Moon”, albumul de debut al proiectului Reggae Easy Star All-Stars, un material care reinterpretează albumul Floyd în manieră Chillout/Trance şi Trip Hop înbinat cu Reggae. În 2006 scot un disc asemănător dedicat formaţiei Radiohead şi anul acesta au lansat „Easy Star’s Lonely Hearts Dub Band” – material evident ce reiterează muzical faimosul album The Beatles.

„Return to the Dark Side of the Moon” este un disc realizat sub bagheta lui Billy Sherwood în 2005 şi lansat în 2006 ca urmare a unui alt material, „Back Against the Wall”, reinterpretarea albumului „The Wall” al aceloraşi Pink Floyd.
Sherwood a adunat la o laltă o listă impresionantă de muzicieni din formaţii cu greutate ca: Zappa, Yes, King Crimson, UFO, Journey, Sefferson Starship, Asia, Whitesnake, The Firm, The Doors, Toto, Supertramp, Styx, etc pentru realizarea ambelor materiale, un deliciu pentru orice ascultător.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HiaGECY8LWw]

În 2006 apar două materiale.
Pe de o parte Dream Theater imprimă live în Japonia tot albumul, discul este o interpretare în oglindă, fidelă originalului, dar interesantă ca abordare şi sunet. Este un „bootleg oficial”, trupa mai are la activ astfel de tributuri pentru Metallica („Master of Puppets” – 2004), Iron Maiden („The Number of the Beast” – 2005) şi Deep Purple („Made In Japan” – 2007).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gPOrXSu_eKk]

Celălalt material îi aparţine cântăreţei, compozitoarei şi actriţei Mary Fahl, cunoscută din formaţia October Project. Albumul „From the Dark Side of the Moon” este finalizat în toamna lui 2006, însă din cauza restructurărilor de la casa de discuri V2 Records unde are contract artista, discul a fost pus în vânzare doar în formă electronică şi câteva copii promoţionale au ajuns pe eBuy.
Este un disc extrem de intens, colorat, Mary Fahl are o voce expresivă şi puternică, dar ea a imprimat şi o mare parte din părţile instrumentale şi muzica ei se aventurează de la faze de Rock Progresiv şi sonorităţi experimentale până în zona Electro-Ambiental, World Music şi până la Jazz, Blues şi Folk într-un coctail sonor extrem de proaspăt şi incitant. Pe mine m-a câştigat definitiv Mary Fahl. 🙂

În 2008, patru muzicieni de Jazz: Sam Yahel, Ari Hoenig, Mike Moreno şi Seamus Blake realizează şi o acoperire Jazz a materialului: „Jazz Side of the Moon”, un disc incitant, o provocare interesantă, o coloratură deosebită dată materialului original.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GnP8-xofiz8&feature=player_embedded]

Anul trecut am tot vrut să pomenesc de The Flaming Lips şi albumul „Embryonic”, dar cumva – ca şi cu Buckethead – îmi vine mai greu să vorbesc, decât să ascult şi lucrurile mi-au luat-o înainte, în decembrie trupa a mai lansat un material: „The dark Side of the Moon”. Pentru acest disc au apelat şi la veteranul Henry Rollins, la trupa Stardeath and White Dwarfs şi la solista canadiană Merrill Beth Nisker cunoscută sub numele Peaches.
Este un disc experimental, cu sonorităţi Rock, Electro şi Blues în egală măsură, un material avangardist, zgomotos, Indie în adevăratul sens, surprinzător doar pentru cei care nu cunosc trupa, dar interesant şi provocator pentru orice fan Pink Floyd.
Ştiu, cunosc mulţi fani Pink Floyd, ştiu că sunt conservatori, astfel de discuri mulţi le consideră blasfemie, însă aceste experimente scot în evidenţă alte dimensiuni al unui material genial şi de referinţă, cred că sunt binevenite.

🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zlY-JlE5ZCo]

Aaaaaaaaaaa! Şi era să uit! Mai este un disc interesant, să zic aşa colateral: “The Dark Side of the Spoon”, discul genial al celor din Ministry din 1999. Ei au “răstălmăcit” doar titlul, au explorat într-o altă direcţie, însă au creat un material extrem de întunecat, grav, tulburător şi avangardist. Merită ascultat!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oZgAohO31eI]

Buckethead

Posted on January 7, 2010 by brushvox — 6 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Gpr498vngFQ&feature=related]

Buckethead – pe numele său Brian Patrick Carroll, născut pe 13 mai 1969 – este un tip cu chitară şi o găleată-n cap care astfel protestează împotriva holocaustului găinilor pusă la cale pe plan global de reţelele de fast-food… Că tot bagă ai noştri taxă pe fast-food, sucuri şi dulciuri.
Prezentarea aceasta e cam de rahat, admit, dar dă bine, atrage atenţia şi probabil cam asta şi este ideea.
Am mai spus asta, nu-s prea priceput la chitară, cred că un Do major mai ştiu să ţin, basul mi-a plăcut mai mult, dar nu sunt Les Claypool şi – cum spuneam – niciodată nu m-am cutremurat ascultând eroii celor şase, şapte corzi. E drept, sâmbăta trecută am re-ascultat cu mare plăcere primele trei albume ale lui Yngwie Malmsteen, nu l-am mai ascultat pe suedezul virtuoz de peste 10 ani cred, anul trecut l-am descoperit în adevăratul sens pe John 5 pe care-l ştiam doar din Marilyn Manson, 2wo şi Rob Zombie, mi-a plăcut mereu Frank Zappa, Steve Vai are momentele lui bune şi ascult cu plăcere uneori şi „Flying in a Blue Dream”-ul lui Satriani, dar niciodată nu m-am omorât după solo-uri şi – părerea mea de punker ciufut – solo-urile de prea multe ori sunt ne-inspirate, fac parte din piese că „aşa se face”, doar mai umple un minut, două şi rar mă…excită. Ei, e o altă generalizare grosolană, mea culpa, recunosc, mie îmi plac riff-urile sănătoase, acelea care-ţi smulg capul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FHM8Sfi36ts&feature=related]

Vorbind despre discurile de anu’ trecut, UnSoricel a pomenit de Buckethead, i-am răspuns atunci că pe mine nu m-a impresionat prea tare, apoi am săpat în arhivă şi am început să-i ascult discurile.
Şi… e ceva de ascultat. La doar 41 de ani, şi-n 17 ani, a „scos” 28 de albume solo şi a cântat încă pe peste 50 de albume! Fără să-l fi ascultat, pe mine oarecum asta m-a şi intrigat. Cred. Apoi m-am gândit la amintitul Zappa care la fel, are o discografie impresionantă şi cantitativ, dar şi calitativ.
Mi-am pus căştile, am dat volumu’ tare – să nu mă bruieze Minimax-ul lui fi-meu 😛 – şi m-am scufundat în lumea lui Buckethead. Cu capul în gălată – ca să zic aşa. 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HkCEXrlfJ4E&feature=related]

Buckethead nu e un ciudat extravagant, nu e un mercenar – cum aveam impresia – ci e un tip extrem de creativ, colorat, plin de surprize (plăcute). Pe undeva aş putea păstra paralela cu Zappa, are o plajă extrem de largă de abordare de la Thrash Metal, trecând prin zona progresivă şi ajungând la Jazz, Funk şi Blues, Bluegrass. Muzica lui este de avangardă, este extrem de multidimensională, nu este foarte uşor de urmărit, dar dacă laşi deoparte prejudecăţile, îi acorzi puţină atenţie, călătoria devine extrem de plăcută.
Buckethead este compozitor, multi-instrumentist, dar în primul rând un chitarist extrem de virtuos, dar şi inspirat. A colaborat cu o grămadă de artişti: Mike Patton, Les Claypool, Iggy Pop, Serj Tankian, Bill Laswell, Bootsy Collins, Bernie Worrell, Bill Moseley, Viggo Mortensen, etc şi o vreme a petrecut alături de Axl pentru a pune-n mişcare noul Guns’N’Roses.
În 2009 a lansat nu mai puţin de 4 albume solo:

Slaughterhouse on the Prairie – 30 ianuarie
A Real Diamond in the Rough – 1 mai
Forensic Follies – 1 iunie
Needle in a Slunk Stack – 24 septembrie

„Slaughterhouse on the Prairie” este un disc incisiv, plin (şi) de riff-uri groase, ritmuri bubuite cu două tobe mari, baza este un Metal dinamic, energic şi la asta, Buckethead adaugă tot felul de condimente aromate, formule Jazz, puţin progresiv, ceva Rock şi Blues, totul însă într-o cursivitate firească, momentele mai moi, mai domoale nu ştirbesc ci accentuează vâna Metal al materialului.
„A Real Diamond in the Rough” are la bază o atmosferă Blues cu miresme de Southern, te duce cu gândul la New Orleans, nu lipsesc însă nici exploziile mai zgomotoase, însă predominante sunt pasajele aerisite, îmbinările de acustic şi electronic, momentele introvertite, de meditaţie, căutare. Un material mai senin, curge ca un vis.
„Forensic Follies” este un experiment avangardist, dacă pe „Slaughterhouse on the Prairie” Metal-ul era abordat tradiţional, pe filiera Thrash/Heavy, aici totul este împins într-o zonă futuristică, sunt folosite elemente Electro, zgomote Industrial, totul are o oarecare amprentă schizofrenică colorată cu disonanţe, dar este o lume fascinantă, o nebunie atât de vie încât aproape simţi că poţi să o atingi. Este un disc greu de digerat, dar merită efortul!
„Needle in a Slunk Stack” continuă experimentul, parcă lucrurile devin şi mai grave, tonurile de chitară distorsionată se suprapun cu zgomotele, însă dincolo de demenţă este muzică. Introduce ingenios pasaje Jazz, World Music, avangardism progresiv, Electro ambiental şi haos Industrial, rezultatul fiind cel puţin… tulburător.

Buckethead nu e de povestit, e de ascultat. Nu ştiu dacă am reuşit să vă fac poftă, eu nu mai reuşesc să-i scot discurile din player. Merci UnSoricel!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H7xsmFraAqY&feature=related]

Jos găleata domnule Buckethead! Respect!

Halford, Tim Owens, Steel Panther = Heavy Metal

Posted on January 3, 2010 by brushvox — 8 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TrkYmvfsMw0]

Cu siguranţă am mai tot povestit despre asta: mama mea avea o colecţie impresionantă de discuri (vinyl). Avea o cunoştinţă din Ungaria care avea un amic, sunetist al formaţiei Omega şi pe această filieră îi parveneau o grămadă de discuri. Astfel, când aveam 10 ani, avem în raft Motorhead, Judas Priest, Girlschool, Tygers of Pan Tang pe lângă multă muzică clasică şi discurile celor din The Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin, Deep Purple, David Bowie sau Black Sabbath şi evident, trupele de Rock ungureşti şi…erau o grămadă şi de calitate: Omega, LGT, Beatrice, Piramis, P Mobil, Karthago, P. Box, Edda, Koral, etc. Cu alte cuvinte, faţă de mulţi alţii – mai ales în aceea epocă, dar nu numai – am cam furat startul… ha ha ha! 😛

Îmi plăcea la 16 ani „Ace of Spades”, „British Steel” şi „Screaming for Vengeance”, apoi am dat de Maiden, Venom şi în final de Metallica, Kreator şi Slayer şi de toate celelalte nebunii… 🙂

Halford – III Winter Songs

Halford este întruchiparea Heavy Metal-ului, The Metal God, stilul lui, abordarea, atitudinea, şi-a pus amprenta pe generaţii de muzicieni.
Maşinăria Priest a funcţionat impecabil până în 1991, atunci, după o carieră de mai bine de 20 de ani şi un album extrem de intens şi modern, „Painkiller”, Halford a anunţat că părăseşte trupa.
Aşa s-a născut proiectul Fight şi în 1993 genialul album „War of Words”, un disc influenţat masiv de Pantera, dar cu rădăcini tradiţionale, o îmbinare perfectă de clasic şi modern.
A mai urmat un EP (Mutations) şi un album mai slab în 1994, „A Small Deadly Space”.
Halford a stârnit mai multe valuri cu anunţul său din ’92 că este homosexual. Părea finalul unei legende, dărâmarea unui mit.
În ’97 lansează un disc Industrial sub titulatura 2wo, „Voyeurs” fiind un disc interesant, dar deloc apreciat de fanii conservatori.
Din 2000 revine la Heavy Metal şi îşi foloseşte numele ca titulatură: Halford. Apare albumul „Resurrection”, în 2001 „Live Insurrection” şi în 2002 „Crucible”.
În 2003 se petrece mult vehiculata revenire la Judas Priest şi în 2005 este lansat „Angel of Retribution” şi în 2008 albumul conceptual, „Nostradamus”, ambele o întoarcere de la un Metal mai modern, mai incisiv, la rădăcinile tradiţionale.
Mereu a existat o rivalitate acerbă între (fanii) Maiden şi Priest. Dacă la Maiden Steve Harris a aplicat reţeta AC/DC şi n-a schimbat reţeta câştigătoare, Priest mereu s-au renăscut, s-au re-inventat şi au inventat. „British Steel” a fost un pas enorm faţă de „Killing Machine”, „Painkiller” a fost un alt salt uriaş vis a vis de „Ram It Down” şi cu Fight, Halford a mers în aceeaşi direcţie cum şi „Jugulator” cu Tim Owens a fost un disc modern. Revenirea lui Halford a întors din acest drum trupa – spre deliciul majorităţii fanilor – dar pe mine nici „Angel of Retribution”, dar mai ales „Nostradamus” nu m-au convins, mai mult, acest ultim produs chiar m-a dezamăgit profund.
În acest context un nou disc Halford, al 3-lea album, lansat în noiembrie 2009, suna tentant.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5G0guGBUt9Y]

„Winter Songs” ne menţine în atmosfera de sărbători, are parfum de Crăciun.
Din cele 10 piese aliniate, 5 sunt semnate Halford/Roy Z, 5 sunt piese tradiţionale de Crăciun, reorchestrate în tonuri Heavy Metal de cei doi.
Discul porneşte în forţă cu „Get Into the Spirit”, o piesă dinamică în buna tradiţie Judas Priest. Sunt şi momente mai bune şi sunt faze mai fade, este interesant să auzi piese tradiţionale (colinde) în interpretare Heavy Metal, ideea nu este chiar inedită, au făcut-o cu multă vână şi Twisted Sister acum câţiva ani.
„Winter Song” este o baladă chiar agreabilă, uşor în afara zonei Heavy Metal al albumului, orchestrată mai modern; tot baladă, piesă lirică este şi „Light of the World”; „Christmas For Everyone” este veselă şi se pretează atmosferei ca şi „I Don’t Care If It’s Christmas Night”, cu un oarecare ton, abordare Rock’N’Roll. Mai puţin convingătoare sunt colindele Metalizate, mi-a plăcut „Come All Ye Faithful”.

Tim „Ripper” Owens – Play My Game

Tim „Ripper” Owens este norocosul ghinionist.
Dintr-un tribut-band (British Steel) a ajuns peste noapte frontman în formaţia favorită. Povestea a inspirat filmul „Rock Star”, film de care cei din Priest după revenirea lui Halford s-au dezis, cei care au văzut pelicula cred că înţeleg şi de ce… ha ha ha! 😛
Mie mi-a plăcut vocea lui Tim şi nici cele 2 albume, „Jugulator” şi „Demolition” nu-mi displac. Cu tot respectul pentru Halford, revenirea lui şi întoarcerea la sunetul anilor ’80, mie nu-mi trezeşte nici măcar nostalgii, chiar dacă satisface marea masă de fani.
Tim n-a şomat după expulzarea amiabilă din 2003, Matt Barlow solistul formaţiei Iced Earth alături de care au fost în turneu Priest, şi-a părăsit trupa şi Tim – încă o dată – a fost ales înlocuitor. Însă după 4 albume alături de noua s-a trupă, Matt Barlow s-a răzgândit şi… a revenit, Tim fiind trimis – din nou – pe tuşă.
În 2008 Tim se alătură trupei lui Yngwie Malmsteen, Rising Force şi-l înlocuieşte – temporal, ha ha ha! 😛 – pe Doogie White pe albumul „Perpetual Flame”.
În paralel, în 2006 a scos şi cu fostul său coleg din Winter’s Bane, Dennis Hayes un album sub titulatura Beyond Fear şi anul acesta (2 februarie 2010) o să fie lansat şi albumul noului său proiect Charred Walls of the Damned.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Xq_r46-5Yt8]

Până atunci, avem acest album „Play My Game”, lansat sub numele său în mai 2009 şi având un şir lung şi impresionant de invitaţi, practic fiecare piesă fiind imprimată într-o altă formulă. Îi avem la chitară pe: Bob Kulick, Craig Goldy, Jeff Loomis, Steve Stevens, Carlos Cavazo, Bruce Kulick, Doug Aldrich, Michael Wilton, Neil Zaza, etc; la bas pe: Rudy Sarzo, James Lomenzo, Billy Sheehan, David Ellefson, Tony Franklin, Marco Mendoza, etc şi la tobe pe: Simon Wright, Brett Chassen, Ray Luzier, Bobby Jarzombek şi Vinny Appice.
Cele 12 piese sunt un Heavy Metal tradiţional, cu un sunet gros, modern, într-un tempo mediu – parcă puţin prea lent, prea convenţional, mai multă incisivitate, culoare, formule mai complexe pe alocuri ar fi dat mai multă vână materialului destul de sumbru. Vocea lui Tim se menţine sub influenţa lui Halford, are un ton mai grav, dar aruncă-n „bătălie” şi urcările, ţipetele de marcă.
Pentru fanii genului, este un material obligatoriu, mie mi-au plăcut: „The Cover Up” (încăpea lejer pe oricare album Judas Priest), „The World Is Blind” are armonii şi atmosferă interesantă, tot în notă Priest, „It is Me” şi „No Good Goodbyes” amintesc de primul album Fight, „Pay My Game” este mai modern, în tonuri Pantera, abordarea aceasta îi vine ca mănuşa lui Tim şi „The Shadows Are Alive” cu schimbările de ton şi atmosferă, aproape încă un clasic Priest.
N-are energia şi dinamica unui „War of Words”, dar este un material Heavy, absolut corect şi de ascultat, dacă v-a dezamăgit abordarea stil operă de pe „Nostradamus”, acest material e mai Priest decât originalul.

Steel Panther – Feel the Steel

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yfB7vF7nCdA&feature=fvst]

Am lăsat la urmă cuartetul acesta American, dar înainte să povestim despre ei, merită citite versurile piesei care deschide noul lor material:

„Fuck the Goo Goo Dolls, they can suck my balls
They look like the dogs that hang out at the mall

Eminem can suck it, so can Dr. Dre
They can suck each other just because they’re gay
They can suck a dick, they can lick a sack
Everybody shout, “Heavy metal’s back!”

Death to all but metal!

Death to Papa Roach, Blink 182
All those fucking pussies sounds like doggy-doo
Wearing baggy pants, spiking up their hair
They’re not worth the crust on my underwear

Where is Def Leppard? Where is Mötley Crüe?
Why do all my lyrics sound like Dr. Seuss?

Death to all but metal!

Kills those fucking fuckheads who programme MTV
They can suck my ass with all the record companies

Death to Britney Spears, kill the little slut
Kill Madonna too and then fuck her in the butt
Fuck Mariah Carey, death to Sheryl Crowe
They can kiss each other on the camel toe
50 Cent’s a fag, so is Kanye West
Shooting hot sperm on each others’ chest

Death to all but metal!”

Ha ha ha! 😛
Ăştia sunt Pink Pantera, pardon! Steel Panther. Acum, de exemplu, – mie îmi place Papa Roach, iar Def Leppard au mult prea puţine momente bune, dar asta-i altă poveste! -, dar ca idee, înţeleg şi care-i mesajul şi în linii mari au dreptate: cam multe fufe umflate cu pompa de industria muzicală şi cam prea multe trupe scoase din sertarele birourilor caselor de discuri, ce să mai zicem de rapperii de indigo şi la indigo? Jur că n-am nimic cu negrii cum nu sunt nici misogin, dar cum „emanciparea” femeii le-a adus doar „dreptul la plasă”, aşa şi eliberarea negrilor de sub sclavagism – absolut justificată, nimic de zis! – în final a condus la extrema cealaltă: parcă au devenit obligatorii… ha ha ha! 😛
Gaşca s-a înfiinţat în anul 2000, au devenit repede celebrii pentru versurile amuzante, parodiile pe care le produc turnate într-un Heavy/Glam Metal tradiţional american.
Solistul trupei, Ralph Saenz – foloseşte numele de scenă „Michael Diamond” şi „Michael Starr”, dar a mai folosit şi nume ca „Metal Shop”, „Metal Skool” şi „David Lee Ralph” – a cântat în trupa tribut-Van Halen, Atomic Punk, a trecut prin trupe ca L.A. Guns, 7% Solution, First Cause, Longgone şi Nightfall şi – ca să leg poveştile de astăzi – a jucat un rol secundar şi în amintitul film „Rock Star”. Chitaristul Russ Parrish – nume de scenă Satchel – cântă şi în trupa lui Paul Gilbert, Electric Fence şi cu bateristul Darren Leader mai au o trupă: The Thornbirds, trupă din care mai face parte chitaristul Jeff Duncan cunoscut din trupe ca: Odin, Armoured Saint şi DC4. La bas îl avem pe Travis Haley – nume de scenă Lexxi Foxxx – şi la tobe, amintitul Darren Leader – aka Stix Zadinia.
Primul album, „Hole Patrol” apare în 2003, actualul material, al 2-lea, „Feel the Steel” a fost lansat în iunie 2009 şi – încă o mică legătură – ca şi discul lui Tim Owens, beneficiază şi de aportul unor invitaţi de marcă: Ian Scott, Allison Robertson, Justin Hawkins, M. Shadows, Rene Ruston, Michael Lord, etc.
Dacă e să descriu, muzica, stilul celor din Steel Panther aş amintii în primul rând două formaţii: Skid Row şi Jakyl. Mai ales vocea lui Ralph aminteşte de multe ori de Jesse James Dupree. Atuul major al formaţiei este că sună foarte bine şi cântă foarte bine, chiar dacă de multe ori parodiază.
Astfel, fiecare din cele 12 piese de pe noul material aminteşte de câte ceva, de câte o trupă: „Death to All But Metal” e un Heavy Metal incisiv cu amprentă Anthrax de la începuturi, „Comunity Property” aminteşte de balade acustice gen Mr. Big, Extreme; „Fat Girl (Thar She Blows)” trezeşte amintiri Whitesnake; „Eatin’ Ain’t Cheatin'” este perfect Motley Crue sau „Party All Day (Fuck All Night)” este Bon Jovi pe faţă.
Mi-a mai plăcut „Turn Out the Lights” şi „Girl From Oklahoma”, dar tot albumul este delectant, dacă îţi plac trupe ca Saigon Kick, Motley Crue, Van Halen/David Lee Roth, şi în general Heavy Metal-ul cu amprentă americană, discul este chiar un deliciu.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=ivnK29YADYs&feature=related]

„I would give you the stars in the sky
But they’re too far away
If you were a hooker, you’d know
I’d be happy to pay
If suddenly you were a guy
I’d be suddenly gay

‘Cause my heart belongs to you
My love is pure and true
My heart belongs to you
But my cock is community property

You’re the only girl that I like to screw
When I’m not on the road
When I come home, my dinner’s made
And the front lawn is mowed
I’ll kiss your mouth
Even after you swallow my load

‘Cause my heart belongs to you
There ain’t nothing that I wouldn’t do, for you
My heart belongs to you
But my cock is community property

I wanna make it clear
So you retain it
My dick’s a free spirit
And you can’t restrain it
No, you just can’t chain it down

I love you so much it hurts
From my head to my feet
I think of you and I can’t
Help but fondle my meat
I see your face every time
That I go out and cheat

‘Cause my heart belongs to you
There ain’t nothing that I wouldn’t do
My heart belongs to you
But my dong is community property
Yeah, yeah, yeah…”

Ha ha ha! 😛 My love is pure and true… La Mulţi Ani încă o dată şi… Keep On Rockin’ in a Free World!

2009 pe platane (partea a III-a)

Posted on January 2, 2010 by brushvox — 10 Comments ↓

(2009 pe platane (partea a I-a)

2009 pe platane (partea a II-a) )

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gKno6Dp3rw4]

Am rămas la Rock şi Metale, în zona „grea”.
Trebuie pomenite măcar în treacă şi proiectele celor din Fear Factory: Dino Cazares a revenit cu un album extrem, Heavy şi foarte convingător, al 2-lea album Divine Heresy „Bringer of Plagues”, iar Burton C. Bell a lucrat la proiectul City Of Fire, un disc foarte interesant, un Metal avangardist care oscilează de la faze Post Grunge la Punk.
Tot în zona „limitrofă” a Metal-ului avem şi ultimul album semnat Rammstein – „Liebe Ist Fur Alle Da” a fost un alt disc foarte aşteptat şi sunt convins că n-a dezamăgit. S-a născut mai greu, dar a meritat aşteptarea şi germanii dovedesc să reuşesc să evolueze, să se mişte, fără să se dezică de trecutul lor şi de elementele care i-au deosebit de restul trupelor, le-au devenit trademark. E un disc cu vână, cu puls, cu un sunet bogat şi bine gestionat, cu idei bune şi bine exploatate. „Pussy” este o satiră perfectă a lumii în care ne porcăim, pe de o parte a lumii entertainmentului, dar nu numai…
Şi mai sunt câteva discuri despre care n-am scris la vremea apariţiei şi merită să vorbim. 🙂 (Şi o rectificare: albumele Kreator şi Napalm Death sunt din 2008)

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=T0uO_hXhdG0]

Punk

Cu un disc de remarcat s-a întors şi veteranul Jello Biafra: Jello Biafra and the Guantanamo School of Medicine – “The Audacity of Hype”. O combinaţie reuşită între sonorităţile Post Hardcore şi influenţele Industriale, o continuare firească după proiectul Lard, discul probabil merita o clasare în primii 10. Biafra a rămas proaspăt şi la fel de intens, incisiv.
S-au întors şi The New York Dolls cu albumul „Cause I Sez So” un disc care putea să apară şi în 1975, bătrânii nu şi-au pierdut nici vâna, nici strălucirea şi este una din puţinele excepţii când o gaşcă reunită după o atât de lungă pauză fac un disc de dragul muzicii, ci nu să îşi mai rotunjească pensia.
Iggy Pop – alt veteran incontestabil – ne-a surprins cu albumul „Préliminaires”, disc marcat de decesul prietenului şi camaradului Ron Asheton. Materialul este îmbibat cu elemente de Blues, Jazz şi surprinzătoare tonuri de Cabaret parizian. Cum spuneam şi în primele două părţi ale acestei retrospective, multe materiale experimentează cu zonele de interferenţă, încalcă şi trec peste barierele stilistice impuse de anumite genuri şi din aceste experimente au rezultat albume de excepţie.
Un alt disc de pomenit este albumul „Grey Britain” al celor din The Gallows şi un alt disc care amestecă stiluri, aduce tonuri şi culori proaspete, o trupă de urmărit: Propagandhi („Supporting Caste”).

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=sG2Vj86B2hg]

Industrial

Chiar dacă aparent greii stilului, Ministry şi Nine Inch Nails, vor să ne părăsească, am avut câteva materiale interesante şi în afara deja pomeniţilor Marilyn Manson şi Rammstein.
Tim Skold – trecut şi prin Manson – ne-a încântat şi cu un album Skold Vs. KMFDM şi a lucrat şi pe ultimul produs KMFDM intitulat „Blitz” al acestora. Despre ambele am scris şi sunt 2 albume intense şi interesante. Tot un chitarist trecut prin Manson, John 5, a lansat albumul „Remixploitation”, un disc ce conţine variante noi şi remixate ale unor piese apărute pe albumele anterioare, reaşezate într-o sonoritate mai Heavy şi mai întunecată.
Combichrist s-au întors cu un material incisiv, „Today We Are All Demons”, din aceeaşi zona am avut şi Psyclon Nine cu un material interesant.
Mi-am făcut şi cunoştinţe noi, Caustic şi albumul „This Is Jizzcore” a fost o surpriză plăcută, şi tot surpriză plăcută a fost şi bavareza Geneviéve Pasquier cu albumul „Le Cabaret Moi”.

Spuneam că aparent ne părăsesc greii, Ministry au mai lansat un remix la genialul „Last Supper” şi Trent Reznor după turneul „Waving Goodbye” şi-a scos sculele la vânzare pe eBuy şi o pauză de doar câteva luni şi-a dat seama că acasă e plictiseală mare, aşa că anul acesta o să avem un nou album Nine Inch Nails şi Trent mai promite şi un material solo, ceva diferit şi… ciudat.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=JfTJzxoS7vM&feature=related]

Indie

Zona Indie/Alternativ Rock este tot mai fadă, a devenit trendy şi formală, o maşină de făcut bani. Ascult The Ting Tings sau Paramore, de fapt nu ascult nimic, sunt doar clişee grămadă, de la trupe etichetate „one hit wonder” am trecut la „no hit wonder”, chiar dacă multe din piese ajung în clasamente…
Salvarea vine de la Jack White, proiecte ca amintitul City Of Fire, de la cei care au curajul să experimenteze, să mai caute ceva şi să exprime ceva, din păcate marea masă doar re-împachetează ciunga gata mestecată (şi scuipată) de predecesori.
Mi-a mai plăcut mult şi Mike Patton cu coloana sonoră a filmului „Crank II: High Voltage”.
Însă nu toate experimentele au fost şi reuşite. Exemplu elocvent este albumul „Scream” al lui Chris Cornell.
Dacă acum câţiva ani în clasamentul anual Pitchfork găseam şi 20 de trupe interesante, anul acesta din cele 50 de albume şi trupe premiate, abia de am găsit ceva-ceva de ascultat.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=-OgwDVaCiSw&feature=fvst]

Pop, Dance, etc

Aici m-au convins aproape fără drept la apel A-HA şi noul lor material „Foot of the Mountain”. Pe de o parte se simte o plafonare şi o lipsă de idei, soluţii noi, pe de altă parte persistă valul Retro, întoarcerea la sonorităţile Euro-Disco din anii ’90. Excepţie fac A-HA, au îmbinat stilul lor cu un sound modern şi surpriză plăcută a fost şi duo-ul The Veronicas, cu toate că anul acesta doar au re-editat primele lor 2 albume.
Un alt album care face oarecum diferenţa este şi „The E.N.D.” al celor din Black Eyed Peas.
Un disc bun au livrat şi fabricanţii de succese pe bandă: Pet Shop Boys şi francezii Air.
Însă industria suferă de sindromul „Timbarlake/Timbaland”… Beyonce este dezamăgitoare şi Lady GaGa nu m-a convins.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=gPKTha26ews]

Muzica românească

Peisajul autohton este dezolant. Pe felia de Metal persistă sunetul de „overdrive” care îmi aminteşte nu în cel mai plăcut mod de chinuiala de la sfârşitul anilor ’80, din acest motiv cred că nu mă pot convinge nici Trooper, Lună Amară, Act, Nexus şi… nimeni. Excepţie fac Viţa De Vie, ei sună bine, însă au problemă gravă de personalitate: de la Soundgarden au migrat la Korn, apoi la Limp Bizkit, au făcut o încercare de Post Grunge/Alternativ şi nu putem ştii ce trend o să mai călărească…
Lucrurile merg mai bine în zona Indie/Alternativ, aici avem câteva trupe interesante, Kumm, Byron, Blazzaj, etc care pot produce surprize, au potenţial.
De scris, am scris doar despre albumul „Zuluoscarbravo” al veteranilor Z.O.B. şi despre un proiect underground: Oedip Piaf . Ambele sunt din zona Punk, aş putea spune sunt extremele: Z.O.B. şi-au făcut cale în mainstream, Oedip Piaf cântă de plăcere, de dragul de a cânta, eventual pentru prieteni şi apropriaţi, muzica lor poate fi descărcată gratuit de pe internet.
În rest… „rege” este Ştefan Bănică Junior, urmat de Proconsul şi Voltaj, Direcţia 5, Holograf şi Iris. Sincer? Jalnic!

Ce aştept de la 2010? Să câştig la loto şi să plec dracului din ţară… ha ha ha! 😛 plm…

Sper să revină Faith No More cu un nou disc, la fel şi Anthrax, Nine Inch Nails şi sunt curios de ce pune la cale Reznor în paralel, Limp Bizkit ne-au promis şi ei album, la ce bine au sunat în Arene, am speranţe mari şi legat de ei. Se întoarce şi Slash cu un nou album, dacă Axl se ţine de cuvânt, ar urma a 2-a parte din trilogia noului Guns’N’Roses… şi o să fie discuri multe, concerte multe, sănătoşi să fim şi… groşi la portofel.

2009 pe platane (partea a II-a)

Posted on December 30, 2009 by brushvox — 21 Comments ↓

(2009 pe platane (partea a I-a))

Nu vă fierb, cam asta ar fi o listă probabilă şi relativă, subiectivă şi… neîncăpătoare. Îl creditez pe Devin Townsend cu albumul „Ki” pentru cel mai reuşit, creativ şi interesant disc al anului. Celelalte trupe şi albume clasate în primele 10 poziţii le-am ales greu şi ordinea este relativă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M7QSkI6My1g&feature=player_embedded]

01. Devin Townsend Project – Ki
02. The Prodigy – Invaders Must Die
03. The Dead Weather – Horehound
04. Marilyn Manson – The High End of the Low
05. Alice In Chains – Black Gives Way To Blue
06. Converge – Axe To Fall
07. Maylene & The Sons of Disaster – III
08. Anti-Flag – The People Or The Gun
09. Editors – In This Light and on This Evening
10. maNga – Şehr-i Hüzün

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wq4tyDRhU_4]

Şi mai sunt o grămadă de discuri care meritau să prindă poziţii fruntaşe, amintesc doar cele mai importante:
Between the Buried And Me – The Great Misdirect, Rammstein – Liebe Ist Fur Alle Da, Muse – The Resistance, Placebo – Battle for the Sun, Sepultura – A-lex, Slayer – World Painted Blood, Voivod – Infini, (hed) pe – New World Orphans, The Flaming Lips – Embryonic, Caustic – This is Jizzcore, Dream Theater – Black Clouds And Silver Linings, Jello Biafra And The Guantanamo School Of Medicine – The Audacity Of Hype, Manic Street Preachers – Journal for Plague Lovers, City Of Fire – City Of Fire, Rammstein – Liebe Ist Fur Alle Da Jan Garbarek Group – Dresden In Concert (Live), Therapy? – Crooked Timber, Iggy Pop – Preliminaires, Duman – Duman 1 & Duman 2, Clutch – Strange Cousins From The West, The New York Dolls – Cause I Sez So, Chickenfoot – Chickenfoot, Veronicas – Hook Me Up şi A-Ha – Foot of the Mountain.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HbG69SAZUKw]

Câştigătorul, Devin Townsend şi Proiectul său au lansat 2 albume anul acesta. M-a fermecat „Ki” de la prima audiţie şi cred că am ştiut din acel moment că o să-l desemnez discul anului. Este un experiment viu, magic, inedit şi cu toate acestea foarte „consumabil”, se lasă şi se face ascultat. De calităţile lui Devin nu m-am îndoit niciodată, chiar dacă nu toate experimentele, proiectele lui m-au convins în egală măsură. Însă de data aceasta a fost genial. Nu mă omor după discurile acustice, seria MTV Unplugged mi-a confirmat faptul că nu oricine poate şi nu din orice piese se pot face transcrieri acustice de calitate, însă acest material acustic îmbină cursiv Jazz-ul cu Metal-ul, riff-urile cu pasajele experimentale sau aerisite, Devin a aşezat lucrurile impecabil şi extrem de natural. Spun rar asta, detest să acord note, dar acesta e chiar un disc de nota 10, de cinci stele, de cum vreţi să-i ziceţi.
The Prodigy… Recunosc, m-am apucat de ascultat muzică Electro/Dance prin ei. Şi anul acesta chiar am „săpat”, căutat, ascultat o grămadă de muzică, m-am lămurit cât de cât ce înseamnă House, Techno, Dubstep, Darkstep, etc. Am ascultat şi trupe din mainstreem, dar multe „chestii” de underground. Concluzia finală a fost că nimeni nu face ceva atât de intens, atât de inventiv, cu atâta viaţă, cum reuşesc The Prodigy şi acest „Invaders Must Die” este un disc aproape perfect. Şi un argument în plus, pe care eu nu-mi permit să-l ignor, este discul favorit al fiului meu. 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W2-VF9u24F4]

Jack White inventează şi reinventează. În 2003 cu albumul „Elephant” White Stripes au desăvârşit stilul şi sunetul a ceea ce se numeşte Rock de garaj, au ras cam toate clasamentele cu piese ca „Seven Nation Army” sau „The Hardest Button to Button” (şi nu numai), au resuscitat un Indie tot mai fad şi fără vlagă. După „Icky Thump” din 2007, Jack s-a implicat în proiectul The Raconteurs şi anul acesta ne-a surprins cu încă un proiect, acest The Dead Weather şi albumul „Horehound” cu care reinventează Punk-ul cu o masivă infuzie de Blues şi ceva Psihedelism minimal, arată încă o dată că simplitatea poate fi mult mai mult decât temele înghesuite, orchestraţiile complexe, dacă în spate există creativitate. Jack spune că prioritatea numărul unu a rămas noul album White Stripes, o să fie greu să facă un disc mai bun ca acesta, dar Jack s-a dovedit plin de resurse.
Marilyn Manson cu „The High End of the Low” au adus un material matur, mai puţin Industrial, în fapt un Gotic Rock abordat direct, incisiv, cu coerenţă, repet: cu maturitate. Manson m-a câştigat prin faptul că nu se străduieşte să rămână încătuşat de propria lui povară ci are curajul să meargă înainte, să îmbătrânească şi să evolueze. Discul depăşeşte momentul depresiv-întunecat al precedentului material şi deschide o perspectivă proaspătă, mai vie asupra acestui perimetru al Rock-ului modern.
Manson a scăpat de contractul cu Interscope şi promite un disc chiar mai repede decât se aştepta şie el, adică foarte probabil în 2010 şi legat de piesele noi, a pomenit de… David Bowie.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wZN7rqF1Q_I]

S-au întors Alice In Chains cu „Black Gives Way To Blue” după o pauză de 14 ani şi cu greaua provocare de a avea în persoana lui William DuVall un nou vocal menit să umple golul lăsat de Layne Staley. S-au achitat impecabil de toate sarcinile, s-au regăsit şi repoziţionat păstrându-şi personalitatea, al 4-lea album Alice In Chains amestecă vena Metal cu filonul Blues impecabil, este un disc fără cusur şi îşi are locul în colecţie.
Am optat pentru Converge în defavoarea altor grei din zona Metal-ului fiindcă mi-a plăcut prospeţimea lor, energia pe care o degajă, ingeniozitatea cu care amestecă Metal-ul cu faze experimentale, le apreciez dedicaţia şi munca, încăpăţânarea cu care de 20 de ani îşi fac treaba şi se luptă să cucerească aprecierea publicului fără să facă compromisuri şi au înfruntat ignoranţa cu care i-a tratat media atâta timp. Abordează un Metal foarte complex, dinamic, dar totodată energic şi incisiv, au reuşit să îmbine ingenios brutalitatea cu temele complexe şi experimentale.
Maylene & The Sons of Disaster a fost o altă surpriză/descoperire extrem de plăcută a anului. Sunt la al III-lea lor album, intitulat simplu „III” şi abordează un Metalcore cu greutate împrospătat cu elemente de Southern şi rezultatul este impresionant. Se pare că în era „post” soluţia este amestecul diferitelor genuri, ştergerea barierelor şi multe din discurile, trupele care mi-au plăcut anul acesta au făcut experimente interesante tocmai amestecând uneori genuri aparent imposibil de conciliat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UQX57tL4Y-Y]

Anti-Flag sunt exemplul cel mai viu că Punks Not Dead! „The People Or The Gun” este un album incisiv şi modern de Punk, din peste 100 de albume noi – pe felia Punk – lansate/ascultate în 2009, au fost cei mai convingători, cei mai autentici. Nu pot fi comparaţi cu veteranii The New York Dolls, sunt mai apropiaţi de zona de interferenţă cu Hardcore-ul şi Metal-ul vis a vis de americanii rămaşi pe linia clasică şi tradiţională cu aroma de Glam, dar canadienii au atitudinea fermă şi incisivitatea debordantă care mereu m-a atras la trupele din noua generaţie.
Aici s-a dat bătălia cea mai mare: m-am decis foarte greu între Muse, Placebo, Manic Street Preachers şi The Editors. Şi mai erau în cărţi şi The Enemy. Acum mă oftic sincer că nu m-am dus la concertul lor. E drept, am ascultat ulterior albumul „In This Light and on This Evening” un disc îmbibat cu fantoma lui Ian Curtis şi cu pulsul magic marca Joy Division însă toate aceste urme evidente sunt proiectate în viitor şi prind viaţă în prezent. Un disc colorat, onest, fluent, minimalist, clasic şi futurist.
maNga m-au cucerit în concediul din Turcia, le-am văzut clipul „Dünyanın Sonuna Doğmuşum” la televizor şi mi s-au înşurubat în creier. „Şehr-i Hüzün” este un disc de Rock/Metal modern cu elemente Etno şi experimente, pe alocuri aminteşte de Faith No More şi mi-a schimbat radical părerea despre ce înseamnă „turcismele”. maNga şi Duman sunt trupe de urmărit şi pentru noi un exemplu cum să faci muzică fără să tragi cu ochiul la MTV, fără să te dezici de propria-ţi origine şi moştenire culturală, cum filonul Vestic poate fi integrat în muzica tradiţională, locală şi rezultatul este inedit, colorat şi viu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=player_embedded]

O surpriză foarte plăcută a fost gaşca Between the Buried And Me şi albumul „The Grerat Misdirect”. Trupa amestecă Metal şi Jazz, fac experimente şi le fac fluid, au compuns un disc intens şi interesant, o trupă ce merită urmărită.
Voivod şi probabil ultimul lor material „Infini” încheie o carieră prolifică a unei formaţii prea puţin apreciate. Un disc la fel de sumbru, futurist şi genial ca toate albumele anterioare.
Muse şi albumul „The Resistance” este un disc excepţional, are rădăcini ce-l leagă de Queen şi Psihedelicul amestecat cu Space Rock-ul anilor ’70, dar ambalat în răceala, psihoza secolului XXI. Este un disc care trebuie ascultat şi re-ascultat. Probabil merita o clasare în primii 10 şi cu siguranţă este un material care va dăinuii în timp, are potenţialul să devină de referinţă.
Manic Street Preachers s-au întors cu un material mai incisiv, un Rock adus la zi. „Journal for Plague Lovers” este simplu, direct şi pulsant.
Placebo şi „Battle for the Sun” a fost un album foarte aşteptat de fani şi nu cred că a dezamăgit. Pe undeva este un Best Of ca şi-n cazul Depeche Mode, însă celor de la Placebo le-a ieşit treaba mult mai bine. Nu s-au reinventat ci au făcut (re-făcut) temele, au rearanjat ideile şi au adăugat doar mici şuruburi la reţetele câştigătoare. Nu-i un material rău, are tempo, are cursivitate şi este foarte Placebo, însă nu m-a dat pe spate, nu a mai surprins cu nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=j6CpJ3-BzNA&feature=PlayList&p=496526D7228EDCD9&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]

Dreptate n-am să fac, dar cred că o discuţie pe „căprării” îşi are rostul. Treaba e că nu pot să compar un Rammstein cu un Neil Young, un Bob Dylan cu Green Day, A-Ha cu… Megadeth.

Înainte de asta, aş începe cu dezamăgirile.

Queensryche. „Istoricul” dezamăgirilor legate de ei este vechi. Cam după „Empire” trupa şi-a pierdut direcţia, dar mai ales creativitatea. Apoi i-am văzut la Arenele Romane cu „Operation: Mindcrime” şi în ciuda entuziasmului, a fost o semi-dezamăgire. A fost şi mai rău anul acesta tot la Arene şi albumul „American Soldier” este total lipsit de vlagă şi… idei.
Depeche Mode şi „Sounds of the Universe” a fost un disc pe cât de aşteptat, pe atât de… nici cum. Au furnizat un pseudo Best Of cu piese noi şi idei reciclate, au încercat să fie pe placul tuturor şi… a ieşit un talmeş-balmeş fără suflet, fără sens, fără vibraţie.
Cam în aceeaşi barcă se scaldă şi Pear Jam cu „Backspacer”: un disc fad, de complezenţă, cam fără viaţă şi împotmolit în clişeele proprii şi re-încălzite, reciclate.

Nu m-au convins nici U2, nici Green Day. „No Line On the Horizon” este un disc cu momente bune, U2 au încercat şi ei să pună cap la cap elementele Rock şi sonorităţile moderne, să facă un disc clasic fără să bată pasul în loc, dar rezultatul nu este – cred – cel scontat. Mi-a plăcut albumul – sau nu mi-a displăcut -, dar nici nu s-a lipit în player. Fanii devotaţi cu siguranţă au fost satisfăcuţi, la mine miroase a remiză, dar una totuşi plăcută, U2 au o vibraţie aparte care nu s-a estompat nici în ciuda succesului şi cumva au rămas oneşti în primul rând faţă de propriile lor principii. Şi Bono are mesaj, ştie să spună lucruri…

„Every beauty needs to go out with an idiot
How can you stand next to the truth and not see it?
Change of heart comes slow..”

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=Df_K7gAT7eA&feature=related]

„21 Century Breakdown” este continuarea excepţionalului „American Idiot”, dar nu este un „American Idiot”. Cam asta şi este problema: un disc foarte bun este greu de depăşit şi de multe ori apasă ca o piatră de moară de gâtul trupei. „21 Century Breakdown” nu e un disc slab, prost sau rău, însă nici nu convinge, băieţii au repetat reţetele funcţionale, au aplicat schemele pe care le stăpânesc, s-au întors puţin la rădăcini, la Beatles şi la The Who, piesele curg, însă nimic nou, prea puţină sclipire. Tot remiză.

Metal şi Rock.
Aici bătălia – la mine – s-a dat între Slayer „World Painted Blood” şi outsiderii Converge cu „Axe to Fall”.
„World Painted Blood” este un nou regal Slayer, îşi are locul în colecţie după „Season…” şi „South…” şi se înrudeşte cu „Diabolus In Musica”. Dacă vrei un Metal greu, fără compromisuri, dar „piperat” şi cu elemente, sunete moderne, n-ai cum să fi dezamăgit de Slayer.
Un disc foarte interesant ne-au oferit şi Sepultura prin albumul concept „A-lex” . Nu este un material obişnuit, nu s-au repetat, nu s-au întors la rădăcini (roots), însă au creat un material inventiv şi experimental, parcă nedrept dat la o parte, parcă prea puţin apreciat.
Megadeth s-au întors la rădăcini cu „Endgame”, probabil cel mai bun disc al lui Mustaine de ani de zile.
Kreator au furnizat un disc absolut corect prin „Hordes of Chaos” şi tot o întoarcere la rădăcinile zgomotoase au produs şi Napalm Death cu „Time Wait for No Slave”.
Mie mi-a plăcut şi My Dying Bride, o revenire plăcută la abordarea care i-a consacrat, un disc întunecat şi apăsător.

Şi discuri au mai fost multe… W.A.S.P. au furnizat un album corect, Steve Vai un Live de calitate, discuri bune au avut şi Heaven And Hell, KISS, Silverstein, Therapy? au furnizat un disc intens şi surprinzător de proaspăt, Chickenfoot au dat o lecţie de Hard Rock iar Dream Theater ne-au încântat cu o nouă operă de calitate şi mai sunt o serie de trupe şi albume despre care n-am apucat nici să vorbesc: Black Label Society, Ektomorf, Hammerfall, Hatebreed, Mastodon, Static X, Saxon, Stryper, Yngwie Malmsteen… sau The Black Crows, Bob Dylan.

Indiferent ce gen de Rock sau Metal preferi, anul a avut suficiente discuri pentru toate gusturile. Şi nici la anul nu o să ducem lipsă de „marfă” proaspătă.

Mai e o zi din an, mai sunt multe de spus, încerc să comprim ce a mai rămas în postarea următoare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=doX6_GKAJ4E&feature=player_embedded]

cultură

Pigface – 6 (2009)

Them Crooked Vultures – Them Crooked Vultures (2009)

Sunn O))) – Monoliths and Dimensions (2009)

Fuck Buttons – Tarot Sport (2009)

The Darkness, Stone Gods, Hot Leg – A Thing Called…

The Dark Side of the Moon

Buckethead

Halford, Tim Owens, Steel Panther = Heavy Metal

2009 pe platane (partea a III-a)

2009 pe platane (partea a II-a)

Categories

Archives

YOUR ADD HERE

Identity and logo design

Introducing the UET System and Tarot

Esoteric Tarot – The Fool, Journal and Workbook

Original Tarot decks

Threadless t-shirts and accessories

Design by Humans t-shirts and accessories

Links

Meta

Spam Blocked