CYBERMENTAL 4
festivalul international de muzica si cultura electro/industrial
AKM si partenerii va invita la festivalul CYBERMENTAL 4, care se va desfasura in perioada 30 sept – 2 oct 2009 in Bucuresti, in doua din cele mai consacrate locatii: miercuri 30 septembrie in clubul SUBURBIA si 1-2 octombrie in clubul SILVER CHURCH.
CYBERMENTAL a aparut ca o necesitate in 2005 iar in prezent a ajuns cel mai important festival al culturii si muzicii electro/industrial din Europa de Est. Electro/industrial este un gen muzical relativ nou in Romania, aparut in anii ’90, in jurul caruia s-a dezvoltat o intreaga cultura – web, grafica, arte vizuale, fotografie, filme, accesorii, new media.
CYBERMENTAL a creat cadrul de exprimare si expunere al acestora si a fost o evolutie fireasca a comunitatii formate de newsletter-ul zilnic, devenit cult printre cunoscatori ([email protected]).
In urma mediatizarii editiei de anul trecut, festivalul a atras atentia unor case de discuri si a unor trupe din strainatate care si-au manifestat dorinta de a participa. Dovada sunt parteneriatele cu ANT ZEN si AD Noiseam – doua dintre cele mai importante label-uri de profil din Europa – precum si invitatii speciali din acest an, ceea ce face editia internationala.
Anul acesta, organizatorii va propun o serie incredibila de concerte si live-performances, dar si manifestari culturale cu radacini in constiinta urbana a zilelor noastre sau mai noi, dar la fel de interesante, in cadrul unui eveniment-platforma: CYBERMENTAL 4.
Pe scurt, vor fi 3 zile de muzica, DJ, expozitii de arta grafica si fotografie, de tatuaje, instalatii, visuals, pictura, campaniarda si altele, iar recitalurile live sunt reprezentative pentru scena muzicala de profil, oaspetii de seama din acest an fiind din Germania, Elvetia si Romania: KIEW, ROGER ROTOR, SOMAN, 13TH MONKEY SI CYCLER. Lor li se adauga multi altii.
Programul complet al evenimentului, precum si alte detalii, este afisat pe blogul exclusiv al festivalului: www.cybermental.wordpress.com
Când în final după beri şi bârfe cu prietenii la o terasă din parcul Tineretului am intrat în Polivalentă, pe scenă vocal/basist-ul Petar Mladenovski al trupei Superhiks încerca să convingă publicul puţin şi vizibil dezinteresat că suntem acolo în seara aceea nu doar pentru Faith No More ci pentru toate formaţiile de pe afiş. Coverul super Ska la „Ace of Spades” a mişcat cât de cât audienţa, dar trupa din Macedonia nu a reuşit să mobilizeze mai mult de o mână de oameni. Amestecul de Ska, Hardcore şi Punk cu elemente balcanice sună foarte bine, trupa cântă impecabil, dar când lumea aşteaptă Faith No More, orice efort pare inutil.
O fi vara, o fi concediile, o fi numărul mare de concerte, o fi preţul biletelor uneori cam ridicat, o fi faptul că Faith No More s-au reunit după o pauză de 11 ani şi n-au scos nimic nou pe piaţă, habar n-am pe cine şi de ce să dau vina, dar cam dezarmant de puţină lume în Polivalentă pentru o formaţie atât de mare şi importantă…
Undeva citeam că au fost cam 4000 de oameni, o fi fost, dar jumătate erau cu invitaţie şi de la „presă”, aş fi foarte curios, efectiv câte bilete s-au vândut… Şi da, recunosc, şi eu cu invitaţie am ajuns, chiar sunt complet falit acum şi mi-au curs băluţele şi după un tricou, dar 60 RON, de unde frate?!
Adică lumea se plânge că a picat (şi) Rock City Open Air-ul, dar din tot ce am auzit, s-au vândut cam 600 de bilete, adică pentru un eveniment de amploare cum se dorea a fi acest festival, zero barat… Am mai spus şi o să mai tot spun asta: la concertele din Bucureşti, jumătate din public vine din „provincie”, aşa se adună în funcţie de trupă între 2000 şi 5000 de oameni, dar degeaba ne tot rupem în figuri, public plătitor, oameni care bagă mâna-n buzunar şi plătesc biletul, sunt cam puţini… Pitiţi după un nick, pe forumuri şi bloguri cam mulţi eroi, da’ la coadă la casa de bilete: pauză. Aşa că – ştiu, iar supăr doi-trei „rocăraşi” – dar: ciocul mic. Avem exact concertele pe care le merităm şi dacă sunt trupe care pentru 1000-2000 de oameni nu consideră că merită să se obosească şi – mai ales – nu-şi acoperă cheltuielile unui spectacol, eu înţeleg perfect situaţia.
Şi au intrat pe scenă Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum, Jon Hudson şi Mike Patton. Patton a interpretat rolul deja consacrat de bătrânel (simpatic) sprijinit în baston şi piesa celor de la Peaches & Herb, „Reunited” sună şi se potriveşte perfect formaţiei.
Programul a fost cel consacrat tot turneul, sper să nu-mi scape ceva, adică o piesă-două sau să nu încurc ordinea pieselor, dar cam aşa a fost: Reunited, From Out of Nowhere, Land of Sunshine, Caffeine, Evidence, Surprise! You’re Dead!, Last Cup of Sorrow, Cuckoo for Caca, Easy, Epic, Midlife Crisis, I Started a Joke, The Gentle Art of Making Enemies, Malpractice, Be Aggressive, Ashes to Ashes, Just a Man, Chariots of Fire/Stripsearch şi bis-ul consacrat încă din era clasică: We Care a Lot. Adică am avut de toate pentru toţi, cum ne-a „păcălit” Patton, bine informat, şi manele: Just a Man. 😆 N-au lipsit succesele Easy (cover Lionel Richie) şi I Started a Joke (cover Bee Gees), hiturile proprii ca Midlife Crises, Last Cup of Sorrow sau Epic, dar şi piese mai „ciudate” ca Land of Sunshine sau Caffein. Şi nici idioţii n-au lipsit: cineva la auzul “manelelor” din dialogu’ lui Patton, a aruncat în el cu un pahar cu bere (parcă)… Mai vin peste 20 de ani! Da’ Patton a trecut cu eleganţă peste incident… Apropo: cam mulţi bodyguarzi şi la acest eveniment. Mulţi şi…
Trupa a cântat excepţional, din păcate sunetul a fost aproape dezastruos: tobele lui Mike Bordin se pierdeau sub restul instrumentelor şi basul lui Billy Gould rar ieşea la suprafaţă. Sunetul a fost tare, dar difuz, parţial de vină fiind şi sala propriu-zisă, inadecvată concertelor, dar nici cel de la mixer nu s-a străduit suficient… Dacă până acum aveam ceva rezerve faţă de chitaristul Jon Hudson, acum m-a convins 100%, se încadrează şi s-a integrat perfect în grup, abia aştept un disc nou de la ei.
Faţă de acum 11 ani când i-am văzut la Budapesta, au avut mult mai mult nerv, energie şi poftă de cântat, Patton şi-a confirmat genialitatea şi a fost şi rămâne unul din cei mai complecşi şi talentaţi vocali. Sper totuşi să nu îngroape şi proiectele Tomahawk, Fantomas sau Peeping Tom…cum a îngropat Mr. Bungle-ul.
A fost o seară de vis, Faith No More au clasă, au vitalitate, creează magie, sper să-i văd şi peste 10 ani, dar şi până atunci cât mai des… acesta a fost “the real thing”. 🙂
Seara nu s-a terminat acolo, a urmat o noapte lungă, se spune albă, dar a fost destul de… neagră. 😆 Ideea e: nu beţi tequila. A doua idee, dacă beţi tequila, nu stringeţi cu bere. Şi a treia ideea: dacă totuşi beţi tequila şi stingeţi cu bere, nu o faceţi cu sete şi… fără număr. 😆 Şi da, e bună tequila, dar nu după o seară udată cu multă-multă bere…. 😆
Am ajuns şi am adormit într-un tramvai şi am visat că-mi voi schimba viaţa…
Schimb viaţa mea de căcat pe viaţa mea bună… 😆 Pierdut vremurile bune, ofer recompensă găsitorului… 😆 etc etc etc
Sunt momente în viaţă când pierzi direcţia, când nu cauţi nimic sau când nu găseşti nimic şi nu este nimeni acolo când te trezeşti într-un tramvai la un capăt de linie pierdut pe câmp… Nu mai caut nimic şi nu mi-am mai aprins o ţigară de două zile. Poate mai târziu sau… poate nu. 🙂
Da, sunt bine şi o iau de la capăt. Încă un tequila, vă rog! Este luni dimineaţa, ce pana mea! 😆
Acum 11 ani i-am văzut pe Faith No More, tot în luna august, dar la festivalul Sziget, lângă Budapesta. Era turneul „Album of the Year” şi totodată, turneul de adio. Pare ireal ce au trecut anii şi este fabulos că mâine seară Mike Patton, Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum şi Jon Hudson (cel care îl înlocuieşte pe chitaristul original Jim Martin, plecat din formaţie încă din 1993) cântă la Bucureşti în turneul de reuniune. Am scris povestea lui Patton şi implicit a formaţiei Faith No More încă din iunie, acum doar număr orele până la concert… Am ratat Peninsula şi în mod de neiertat Nine Inch Nails şi The Prodigy… parcă nu-mi permit să ratez şi Faith No More…
A venit şi ziua probabil cea mai aşteptată de Metalişti: AfterShock şi seara recitalului Manowar.
Era prin 1988 când un prieten mi-a vândut vinilul „Sing of the Hammer” al celor din Manowar. „All man Play On 10”, „Animals”, „Mountains”, „The Oath” sau „Guyana (Cult of the Damned)” mi-au smuls capul şi am reuşit să „infectez” un şir serios de tineri rockeri cu trupa Americană.
Manowar s-au înfinţat în 1980 şi din 1982 până-n 2007 au scos 10 albume de studio, anul acesta urmează să apară noul material, „Hammer of the Gods”. Muzica lor are ceva din lejeritatea şi consecvenţa celor din AC/DC şi nervul de Heavy Metal pur al unor Judas Priest într-o abordare americană şi cu un sound bombastic cu mare accent pe tobele care bubuie, tehnicitatea basului, chitara tăioasă şi vocea puternică a lui Eric Adams.
Trupa deţine recordul pentru „cea mai zgomotoasă formaţie din 1984, record pe care ulterior l-au mai doborât de 2 ori şi deţin recordul şi pentru cel mai lung concert Heavy Metal din 2008, cu un spectacol din Bulgaria care a ţinut 5 ore şi 1 minut.
Manowar – Thunder In The Sky (2009)
„Thunder In the Sky” este E.P.-ul ce prefaţează al 11-lea album, este un CD dublu şi un cadou pentru fani în actualul turneu.
Primul disc conţine 6 piese: “Thunder In The Sky”, “Let The Gods Decide”, “Father”, “Die with Honor” (piesă de pe E.P.-ul anterior cu acelaşi titlu din 2008), The Crown & The Ring” (Metal Version) – piesă cunoscută de pe albumul „Kings Of Metal” din 1988 şi “God or Man”.
Discul doi conţine 15 variante în 15 limbi diferite la piesa “Father”: Bulgară, Croată, Finlandeză, Franceză, Germană, Greacă, Maghiară, Italiană, Japoneză, Norvegiană, Poloneză, Portugheză, Română, Spaniolă şi Turcă.
O idee frumoasă, un dar de suflet şi omagiu fanilor devotaţi al trupei. Eric a fost îndrumat la fiecare piesă de câte un translator al fiecărei limbi, nu cred că i-a fost foarte uşor!
Manowar nu sunt formaţia surprizelor, au livrat şi de această dată un material sănătos, iar piesa „Father” este o baladă acustică.
Nu ne rămâne mare lucru de făcut decât să învăţăm versurile de la „Tata”, dacă Eric a reuşit, atâta putem şi noi.
M-am gândit că am fost aspru cu Polarkreis 18 şi am ascultat ultimul lor produs, albumul „The Colour of Snow” lansat anul trecut. Cele 10 piese nu mi-au schimbat părerea iniţială: trupa abordează un New Wave cu note Disco de anii ’80, amintesc de Ultravox, poate puţin de A-HA. Poate că sound-ul este ceva mai modern, dar nu substanţial, nu reuşesc să iasă din zona destul de mediocră a genului. Şlagărul „Allein Allein” nu cred că rezistă mai mult de câteva săptămâni, cel mult o vară-n topuri. Momente ceva mai răsărite sunt în piesa de titlu „The Colour of Snow” şi piesa „Tourist”, dar insuficient să-i scoată la suprafaţă din masa masivă a formaţiilor care ţintesc zona comercială.
Deocamdată sunt doar o trupă de umplutură şi cred că au fost o variantă ieftină de umplut afişul festivalului.
White Lies au lansat anul acesta albumul „To Lose My Life”. Atacă aceaşi zonă ca şi Polarkreis 18, dar o fac cu mai mult nerv şi inspiraţie. Nici ei nu s-ar fi integrat înainte de Motorhead, dar cred că se descurcau mai bine, folosesc mai mult chitara, au o abordare mai colorată, sună mai viu. Amintesc pe alocuri de Duran Duran în mod pozitiv. Piesa de titlu este construită pe un bas uşor distorsionat care mârâie sănătos în fundal, toba sună plin, clapa colorează zona armonică, chitara apare zgomotos, dar cam puţin. Vocea lui Harry McVeigh este puternică şi totodată plăcută. Critica din Anglia îi compară cu Joy Division, Editors şi Interpol, există paralele, dar până la Joy Division mai e ceva, dar trupa nu sună rău, mi-au amintit (şi) de o altă trupă care ne-a vizitat la începutul anilor ’90 şi ulterior au devenit celebrii: Jesus Jones.
Este un debut promiţător, un material plăcut care se încadrează bine în zona dintre Post Punk şi New Wave, are un uşor iz Retro, dar şi suficientă forţă şi prospeţime.
Franz Ferdinand au ajuns anul acesta la albumul cu numărul trei, „Tonight”. Trupa s-a înfiinţat la Glasgow în Scoţia în 2002 şi prestează un Post Punk Britanic coios şi plin de energie. Noul material îi menţine în aceeaşi zonă, abordarea este energică, sunetul uşor murdar, de garaj, dar foarte viu şi pulsant. Au ceva din The Clash şi The Stranglers, cum există şi paralele cu Kaiser Chiefs, combină cursiv notele Indie şi New Wave/Post Punk cu caracterul acela inconfundabil britanic.
„Tonight” este un disc foarte bun pentru publicul tot mai larg şi de la noi care gustă acest gen, această abordare.
Ediţie de criză, pe lângă numele mari, The Killers, Motorhead, Moby, Orbital, Franz Ferdinand, Santana sau Manowar, cam multă umplutură adusă probabil pe mărunţiş… Atitudine ce nu le face cinste organizatorilor şi lasă de dorit.
Am vorbit despre plusurile şi minusurile festivalului, nu are rost să revin. Nu-mi pare rău de banii daţi pe Motorhead/Moby, dar nu pot să nu constat că şi numele mari au fost uşor…subţiri. Eram curios de Orbital şi Franz Ferdinand, mai am ceva nostalgii Manowar, dar mai sunt o grămadă de concerte anul acesta, am şi un copil de crescut… mă rezum la ce am văzut şi sper ca la anul să fie mai bine. Mereu este loc de mai bine şi mă cam înspăimântă abordarea „merge şi aşa”…
Este peste mână să scrii despre un eveniment la cald. Lucrurile nu sunt încă foarte aşezate, rişti să uiţi ceva, mai e şi mahmureala… ok!
Să amesteci sarea cu zahărul nu este cea mai bună idee. Dacă la „Rock the City” Queensryche şi Limp Bizkit au încăput pe aceeaşi scenă şi afiş, în fapt, un Metalist conservator niciodată nu o să meargă la un concert de Rap Metal. La un festival cum este B’estfest, treburile sunt şi mai complicate. Mă agăţ de un gând de-a lui Berti Barbera din suplimentul revistei „Sunete”: lumea bună are legătură cu muzica bună? Nu cred. „Lumea bună” cu mici excepţii înseamnă-n fapt snobi. Sunt feţele care apar la toate concertele pe locurile scumpe de VIP nu de dragul muzicii ci de dragul imaginii. Concertele au devenit un fel de Mall-uri culturale unde „dă bine” să te afişezi şi să fi văzut. Dar ce înseamnă muzica bună? Nimic. Pentru fiecare din noi altceva. Şi revin la B’estfest: este un cocktail şi dacă „barmanul” nu se pricepe, te alegi cu durere de cap.
Trebuie să o contrazic pe Laura Coroianu: n-am văzut fan Marilyn Manson sărind la Wu-Tang Clan şi nici raperi dând din cap la Manson. Ba, chiar s-au împărţit pumni şi picioare şi puţin a lipsit de la o bătaie generală. Am fost acolo.
Afişul de anul acesta este parcă şi mai pestriţ. Patrice, Snails, White Lies, The Killers, Les Elephants Bizarres, Ayo, Polarkreis 18, Motorhead, Moby, AB4, Funkstar de Luxe, Gabriela Cilmi, Alternosfera, Oceana, Orbital, Klaxons, Franz Ferdinand, Persoana, The Mood, Gravity Co., Looptroop Rockers, The Ting Tings, The Charlatans, Santana… Brrrrrrr! Are cineva un Antinevralgic?
Se puteau împărţii cât de cât artiştii pe căprării, dar probabil ideea era de a atrage un public cât mai larg, deci şi…pestriţ. Cred că organizatorii au încercat să facă profit cât mai mare cu o investiţie cât mai mică…
Bun. Să vă povestesc în linii mari ce a fost ieri, 2 iulie, la B’estfest.
Am ajuns când a urcat pe scenă Ayo. Nu cântă rău, seamănă mult cu Tracy Chapman, se potrivea într-un club, nu pe scena mare a unui festival. Polarkreis 18 cică cuceresc topurile cu piesa „Allein Allein”, eu nu i-am văzut, nu i-am auzit până ieri seară şi n-am pierdut nimic. În program scria despre „ritmuri distorsionate, riff-uri de chitară şi sonorităţi electronice”, ce am auzit eu, a fost o trupă Disco/New Wave cu sound de anii ’80. Poate tot într-un club, într-o sâmbătă seara dansantă, se potrivesc, dar am rezerve. Motorhead au început cu „Iron Fist” şi au încheiat după o oră cu trio-ul criminal „Killed By Death”, „Ace Of Spades” şi „Overkill”. Între, Motorhead a funcţionat impecabil, a mers ca un accelerat. Au fost piese din toate perioadele: de la „Stay Clean”, „Metropolis” sau „Just Another Perfect Day” la „Going To Brazil”. Ştiu, sunt eu conservator în anumite privinţe, ador era „Ace Of Spades” şi formula de atunci, dar Phil Campbell şi Mikkey Dee au fost parteneri perfecţi pentru veteranul Lemmy. Despre Mikkey a spus Lemmy că este cel mai bun baterist din lume şi la ce a bătut pe „Overkill”, pot spune că este un tobar rapid, precis şi cu mult nerv. A fost solo de tobe, de chitară, un show Rock tradiţional, poate uşor de uzură. Lemmy evident nu are entuziasmul de acum 40 de ani, dar vizibil se simte încă bine pe scenă.
Nici nu se stinsese ultimul acord de chitară din „Overkill” când pe scena alăturată a pornit primul acord din programul Moby. Moby a venit cu o trupă beton, a sunat brici şi a avut un program care a acoperit toată gama de sonorităţi şi stiluri pe care artistul le-a abordat de-a lungul timpului. De la piesele cu notă lirică, la Rock, Funk şi Disco, Moby şi trupa lui au cântat impecabil. A fost „Pale Horses”, „Extreme Ways”, „It’s Raining Again”, „In My Heart”, „We Are All Made of Stars”, „Natural Blues”, „Bodyrock”, „Why Does My Heart Feels so Bad” şi „Lift Me Up”. La „Bodyrock” Moby la salutat pe Lemmy, a afirmat că este o onoare să fie pe aceeaşi scenă cu Motorhead.
Organizarea a fost bună, lucrurile au mers şnur. Sunetul a fost foarte tare – mai ales la Motorhead – dar nu şi foarte bun. La Motorhead chiar a sunat înghesuit, aglomerat, inexplicabil având în vedere că era vorba despre un trio, adică bas, tobă, chitară şi două voci. Sunetistul lui Moby a dat volumul general mai jos şi a sunat mult-mult mai bine. Nu mi-a plăcut că în timp ce cântau Polarkreis 18, pe scena alăturată se regla chitara pentru Motorhead. Denotă lipsă de respect şi bun simţ. Am înţeles că totul era calculat la minut, dar parcă 10-15 minute de respiro între programe era bine venit. Cum spuneam, nu se terminase ultimul acord din Motorhead şi s-a suprapus primul acord din programul Moby.
Motorhead au cântat corect, dar nu se compară cu prestaţia lui Alice Cooper de acum doi ani.
Moby a fost extraordinar, păcat că mulţi rockeri au plecat sau au luat în derâdere show-ul, dar asta se întâmplă când faci astfel de evenimente amestecate şi încerci să le legi cursiv, nu delimitezi spectacolele.
Alt aspect enervant este durata show-urilor: au fost spectacole „de buzunar”, de carte de vizită, nişte preview-uri ci nu concerte adevărate. Motorhead au cântat o oră şi cinici minute, Moby o oră şi zece minute. La „Rock the City” – de exemplu – am avut o oră jumătate de Limp Bizkit cum scrie la carte. Gustul acesta amar l-am simţit şi acum doi ani la Manson… care tot o oră a cântat. Ar fi de preferat show-uri complete şi artişti mai puţini. Părerea mea. Din fericire, nici Motorhead, nici Moby nu s-au jucat de-a bis-ul şi au profitat la maxim de ora avută la dispoziţie…
Dincolo este altfel: mergi la un festival, vezi 10-20 de formaţii, vezi ce-ţi place apoi când vine turneul oficial, mergi şi vezi show-ul complet… La noi festivalurile ţin loc de show-uri şi rămânem doar cu aperitivul…
Publicul pestriţ… nu mi-a plăcut atitudinea unora de a fluiera la Polarkreis 18 şi a scanda “Motorhead!”. Nu-ţi place ceva, mergi şi bei o bere. Sau un suc. 😛 Eu asta am făcut. Am băut 3 sau 4… (beri) ha ha ha! 😛 (nu înţeleg nici pe cei care vin la un concert sau festival şi se îmbată crâncen… ce rost mai are să dai banii şi pe un bilet dacă tot nu apuci să vezi/asculţi nimic? [ “mahmureala” mea vine din oboseală, nu mai am 18 ani şi 12 ore de stat în “zgomot” m-a cam terminat…] )
Despre amestecul de genuri muzicale: nu amestecul este ceea ce m-a intrigat cel mai tare ci calitatea unor artişti selectaţi.
Mulţi rockeri s-au supărat pe Moby fiindcă Motorhead a cântat în “deschidere”… Aşa sunt festivalurile de acest gen. Alice Cooper nu s-a simţit jignit acum doi ani fiindcă a cântat înainte de Wu-Tang Clan şi Marilyn Manson… Cum nici săracii Polarkreis 18 nu au ales ei să cânte înainte de Lemmy…
Mai este o chestie: am auzit un zvon conform căruia anul acesta artiştii români nu sunt plătiţi. Motivul este… criza. Eu zic că asta e o mare porcărie!
Preţul biletului poate că este cel mai mic în comparaţie cu alte festivaluri din Europa, în schimb să dai 10 RON pe 3 mici, 2 felii de pâine şi o lingură de muştar, parcă e cam mult. Sau 5 RON pe o clătită mică, 10 pe una mare… sau un pahar cu suc (cald) pe jumătate gol tot 5 RON… Berea era rece, dar parcă uşor acrişoară… tot 5 RON evident.
Cu toate că am plecat înainte de 11, n-am mai prins nicio maşină, am dat banii pe taxi. Degeaba organizare bună în interior dacă nu se leagă şi de infrastructură urbană. Într-un oraş mare şi împrăştiat cum este Bucureştiul, nu poţi lăsa mii de oameni în stradă să se descurce… Părerea mea.
După Fred Durst şi Lemmy şi Moby au spus că avem o ţară frumoasă, suntem un public minunat şi că vor revenii. Eu nu zic nu! Un prieten îmi spunea că la anu’ sigur va fi Limp Bizkit la B’estfest… 🙂 Prefer să-i văd într-un show individual. Pe fiecare din ei.
Am fost şi-n Suburbia la after-party-ul neoficial. Muzica a bubuit, barmanii au fost foarte amabili, rockerii cam puţini. Am ascultat de la Soulfly, Pantera, Metallica sau Motorhead trecând prin Judas Priest, Iron Maiden, Manowar, Type ’O Negative până la Whitesnake, Scorpions, Guns’N’Roses, Twisted Sisters şi… Rammstein. La trei dimineaţa se zguduia podeaua de la „Cowboys from Hell”, la 5 fără un sfert când am părăsit clubul, mai erau doar 4 rockeri dintre care 2 dormeau… Program încărcat, concert după concert şi mai e şi Aftershock-ul cu Manowar, Holyhell, Thunder Storm, Nexsus, Trooper şi Ulytau.
Ziua de 2 iulie, a 2-a zi a festivalului Bestfest 2009 ne rezervă două nume importante: Motörhead şi Moby. Lemmy este programat să ia în primire scena “Ciuc” la ora 20.30 iar Moby scena “Romtelecom” la ora 21.30.
Ian Fraser Kilmister împlineşte 63 de ani pe data de 24 decembrie şi de 34 de ani viaţa lui este legată de Motörhead, o lume întreagă îl cunoaşte ca Lemmy. S-a apucat de muzică la 17 ani la Stockport, urmând modelul lui John Lennon. A cântat prin cluburi cu formaţiile The Rainmakers şi The Motown Sect. Mutat la Manchester, s-a alăturat trupei The Rockin’ Vickers care avea contract de disc cu CBS-ul şi au fost prima formaţie britanică care a concertat în fosta Iugoslavie.
În 1967 se mută la Londra şi prinde o slujbă ca rodie la The Jimi Hendrix Experience. În 1968 se alătură formaţiei de Rock Psyhedelic Sam Gopal (cunoscută şi sub numele de Sam Gopal’s Dream) şi scot împreună albumul „Escalator” şi single-ul „Horse”. Urmează în 1969 o trecere prin trupa Opal Butterfly ca în 1971 să se alăture ca basist formaţiei de Space Rock Hawkwind. Stilul specific de a cânta la bas al lui Lemmy, stopajele, folosirea acordurilor ca la chitara ritmică în locul notelor pe o singură coardă, a contribuit substanţial la sunetul formaţiei. Lemmy primeşte şi partitura vocală a mai multor piese, „Silver Machine” de exemplu ajungând pe poziţia a 3-a în topurile britanice şi astfel este cel mai mare succes al formaţiei. Contribuţia lui Lemmy la hawkwind poate fi ascultată pe albumele „Hall of the Mountain Grill” 1974 şi „Warrior on the Edge of Time” 1975 şi pe discurile înregistrate live „Greasy Truckers Party” şi „Space Ritual”, probabil cel mai important disc al formaţiei Hawkwind.
În 1975 Lemmy este arestat şi întemniţat pentru 5 zile la graniţa Canadei pentru posesie de droguri şi ca să nu aducă necazuri şi formaţiei, se auto-exclude din trupă. Acest incident nefericit practic conduce la înfiinţarea formaţiei Motörhead.
Iniţial Lemmy intenţiona să dea numele de „Bastard” noului său grup, dar impresarul Doug Smith l-a sfătuit să găsească un alt nume fiindcă este greu de crezut că având un astfel de nume vreodată va ajunge în „Top of the Pops”… ha ha ha!
Prima formulă i-a avut alături de Lemmy pe chitaristul Larry Wallis (ex-Pink Fairies) şi bateristul Lucas Fox. Au cântat în deschiderea concertelor Blue Öyster Cult şi alături de Pink Fairies, The Damned şi The Adverts. În 1977 apare şi o primă schimbare importantă: înlocuirea bateristului cu Phil “Philthy Animal” Taylor urmată şi de înlocuirea chitaristului cu “Fast” Eddie Clarke. Aceasta este şi formula de aur a formaţiei şi este imprimat şi lansat primul album auto-intitulat „Motörhead”.
Urmează „Overkill” 1979, „Bomber” 1979 şi probabil cel mai important album al formaţiei, genialul „Ace of Spades” 1980 şi albumul live „No Sleep ’til Hammersmith” din 1981, două discuri care mi-au pecetluit şi mie preferinţele muzicale.
Motörhead lansează 19 albume de studio şi 5 discuri în concert.
Discografie:
1977 Motörhead
1979 Overkill
1979 Bomber
1980 Ace of Spades
1981 No Sleep ’til Hammersmith (live)
1982 Iron Fist
1983 Another Perfect Day
1986 Orgasmatron
1987 Rock ‘n’ Roll
1988 Nö Sleep at All (live)
1991 1916
1992 March ör Die
1993 Bastards
1995 Sacrifice
1996 Overnight Sensation
1998 Snake Bite Love
1999 Everything Louder than Everyone Else (live)
2000 We Are Motörhead
2002 Hammered
2003 Live at Brixton Academy (live)
2004 Inferno
2006 Kiss of Death
2007 Better Motörhead than Dead: Live at Hammersmith (live)
2008 Motörizer
„Motörizer” lansat anul trecut conţine 11 piese în aceeaşi manieră deja clasică a formaţiei, un Rock’N’Roll zgomotos şi zemos, cu riff-uri Heavy, o muzică directă şi fără compromisuri, marcată de vocea răguşită a lui Lemmy.
Formula de trio funcţionează ireproşabil: “Lemmy” Kilmister – bas, voce, Phil Campbell (membru din 1984) – chitară şi Mikkey Dee (membru din 1992) – tobe.
Am avut plăcerea să-i văd live de câteva ori, so…we are the Road Crew!
„Playing for the high one, dancing with the devil,
Going with the flow, it’s all a game to me,
Seven or Eleven, snake eyes watching you,
Double up or quit, double stakes or split,
The Ace Of Spades
The Ace Of Spades
You know I’m born to lose, and gambling’s for fools,
But that’s the way I like it baby,
I don’t wanna live forever,
And don’t forget the joker!” (Ace of Spades)
Richard Melville Hall s-a născut pe 11 septembrie 1965 în Harlem, New York şi de la vârsta de 9 ani s-a apucat de muzică, devenind cunoscut sub numele de Moby, poreclă care provine dintr-o presupusă rudenie cu autorul celebrei cărţi „Moby Dick”, Herman Melville.
Şi-a început activitatea în diferite formaţii de Hardcore şi Punk: Voodoo Child, Schaumgummi, Caeli Seoul şi Gin Train. În perioada 1982 – 1985 a cântat în formaţia Vatican Commandos cu care au lansat EP-ul „Hit Squad for God” în 1983. Tot în 1983 înregistrează cu trupa AWOL un album Post Punk în maniera Joy Division.
În 1990 optează pentru o carieră solo şi după single-ul „Mobility”,al doilea single, „Go” în octombrie 1991 intră în Top Ten-ul britanic şi îi facitilează apariţia la… „Top of the Pops”.
Albumul „Moby” este lansat în 1992, urmate de „Ambient” 1993, „Everything Is Wrong” 1995 şi de genialul „Animal Rights” din 1996.
Discul conţine piese grele: „Come On Baby”, „Someone To Love”, „Heavy Flow”, „You” sau „That’s When I Reach For My Revolver”, este practic ultimul material Moby cu amprentă Post Punk şi Hardcore, cu chitară multă şi distorsionată, cu o abordare vocală în forţă.
„Play” din 1999 prezintă un Moby axat pe Electro, dispar elementele Hardcore şi Punk, sunt introduse abordări Blues, Soul, Funk şi Rock, un amestec colorat, dinamic, de calitate. Piesele „Find My Baby”, „Porcelain”, „Why Does My Heart Feel So Bad”, „Bodyrock” sau „Natural Blues” cuceresc pe rând topurile.
Moby se menţine în această zonă şi cu următoarele discuri: „18” 2002, „Hotel” 2005 şi rămâne prezenţă constantă în fruntea clasamentelor.
2008 aduce albumul „Last Night”, un material cu uşor parfum Retro, apar mai multe elemente Funky şi Hip Hop. Este un material diversificat, Moby combină, amestecă stilurile şi ritmurile cu o uşurinţă, naturaleţe şi flexibilitate de invidiat, orchestraţiile sale fine sunt remarcabile.
Noul album, „Wait For Me” a fost lansat pe 30 iunie şi promovat cu single-ul „Shot in the Back of the Head” regizat de David Lynch. Cele 52 de minute împărţite pe 16 piese ale noului disc sunt impregnate cu o atmosferă mai melancolică, mai apăsată, este un material mai lent, mai întunecat, mai interiorizat.
Sunt curios cu ce o să ne distreze Mister Moby în această seară, ştiu că epoca Punk/Hardcore a apus (pentru Moby evident!) şi nu cred că o să se mai întoarcă vreodată, dar sper să avem parte de un show dinamic.
Conform sitului Metalhead dacă după concert nu vă cheamă căldura plăpumii şi confortul pernei (şi nu o să fim uzi leoarcă), clubul Suburbia ne aşteaptă să ne tragem „suflul pe nişte muzică de voie bună! Intrarea e liberă, barmanii de treabă, bodyguarzii invizibili (şi ninja), aerul condiţionat (ca de obicei) pus pe modul Polul Nord (South of Heaven), sunetul indubitabil şi toate cele!”
Dacă Mister Morrison pe blogul său 3 zile s-a gândit de ce nu merge rockerul român la diferite evenimente, şi eu, tot Mister, ce plm, şi tot de vreo 3 zile stau ca boul şi mă tot gândesc cine a făcut marmelada aceasta de „Rock the City”? Răspunsul evident se află pe afiş: Marcel Avrem, sau Mister Marcel Avram. Şmecheru’ care era prieten cu Jackson. Michael Jackson. Fără Mister. De acum câteva luni frunzărind lista evenimentelor am sesizat conflictul de interese de la Arenele Romane între organizatorii concertelor Limp Bizkit şi Queensryche şi mă aşteptam la un nou scandal. Treaba s-a rezolvat elegant: s-a fiert o marmeladă. Să fie tacâmul complet, au lipit de afiş şi Saga, o trupă despre care nici nu mai ştiam că funcţionează. Ceva-ceva brambureală tot a fost: m-au sunat vreo 2 prieteni să mă întrebe: acum unde-i concertu’, la Arcul de Triumf sau în Arene? Ultima oară s-a anunţat Arene, da’ mai e până duminică… Ha ha ha! 😛 S-au anunţat şi ploi, furtuni, etc… ‘om trăii şi ‘om vedea! (cum spune şi orbu’… )
Soluţia aleasă, până la urmă era unica viabilă cu excepţia unei eventuale reprogramări a unuia din spectacole: ne place sau nu să admitem, tricouri multe pe stradă, public „subţire” la spectacole…
Rocks sau… sucks?
Pentru 130 RON 3 trupe nu-i o afacere proastă, dar revin la cugetarea lu’ Morrison şi repet: roacheru’ român preferă o votcă, o bere-două, descarcă de pe net un album sau un concert, mai greu bagă mâna-n buzunar să dea banii pe un CD (original) sau un bilet la un concert. Cu excepţia concertelor, festivalurilor la care se adună toată suflarea de rockeri din toată ţara (cum au fost concertele Metallica de exemplu), rar am văzut mai mult de 1500-2000 de persoane la un show şi chiar şi în aceste cazuri, cel puţin un sfert din public provenea tot din… provincie. Să nu zic jumătate. Tot de exemplu, la Soulfly anul acesta în hol m-am revăzut cu jumătate din prietenii mei din Braşov. Pe de altă parte, dacă acum 5 ani mai înjuram că băteam drumul la Sofia sau Budapesta să vedem şi noi ceva adevărat, acum sunt săptămâni şi cu 2-3 concerte, de unde atâta bănet să le vezi pe toate frate?! Duminică a fost Placebo, vineri seara urmează Igor Cavalera cu Mixhell, duminică e acest „Rock the City” şi după colţ începe Bestfest-ul cu Aftershock cu tot. Tinerii sunt încă la şcoală, tre’ să tragă de părinţi, cei din generaţia mea avem deja şi noi familie, copii, avem şi alte cheltuieli… Başca, e şi an de criză. Măcar de ar fi doar an ci nu ani…
Bun. Cap de afiş sunt Limp Bizkit şi este absolut corect. Au produs vânzări de peste 33 milioane de CD-uri faţă de Queensryche cu „doar” 20 de milioane. De Saga sub acest aspect nici nu putem vorbii, doar albumul „Worlds Apart” din 1981 s-a bucurat de un oarecare succes comercial în ciuda faptului că abordarea lor este destul de comercială.
Citeam pe Metalhead comentariul lui cursed_val: „i-au usuit Queensryche pe Limp Bizkit de pe arene :))))) aveau in aceeasi zi in aceeasi locatie”… Mai uită-te odată pe afiş, vezi cine e sus cu poză mare. Nu ştiu dacă ai fost anul trecut la Queensryche tot în Arene, eu am fost şi dezamăgitor de puţină lume s-a adunat pentru un astfel de eveniment… Dar nu asta este ideea! Fiecare e liber să asculte ce doreşte şi ar fi o lume tare tristă dacă am asculta toţi aceeaşi muzică!
Pe Fred Durst era la modă să-l urăşti şi să-l înjuri. N-am înţeles niciodată exact de ce, probabil din cauza succesului. „Three Dollar Bill, Y’all$”, debutul discografic din 1997 este un material Heavy 100% şi înrudirea trupei cu Korn îşi are rădăcinile în tatuajele făcute de Fred lui Brian “Head” Welch (chitaristul din Korn) şi în prietenia care s-a legat între cei doi. Nici nu l-am auzit vreodată pe Fred negând „rudenia” Bizkit-ului cu stilul impus de Korn. Cu toate acestea, Limp Bizkit nu sunt Korn, au găsit o formulă şi o cale aparte, mie îmi place amestecul lor de Rap/Hip Hop cu Metalul, a rezultat ceva dinamic, o muzică antrenantă şi cu nerv. Prin textele sale, Fred a dat dovadă şi de inteligenţă şi sensibilitate. Scandalurile nu mă pasionează. Nu mă interesează nici cu cine şi-a tras-o sau şi-o trage Fred, nici cu cine se ceartă. Al treilea lor album, „Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water” lansat în 2000 este un material de excepţie, un disc care sună impresionant de bine, de multe ori îl folosesc ca reper când înregistrez câte ceva cu proiectele mele muzicale şi e un disc plin de piese foarte bine nimerite de la „Hot Dog”, trecând prin „My Generation”, „Rollin’” sau „Take a Look Around” până la „The One”, „It’ll Be OK” sau balada gravă „Boiler”. Având în vedere că din 2005, de la al cincilea material discografic, „The Unquestionable Truth (Part 1)” gaşca lui Fred n-a mai scos nimic pe piaţă, probabil vom avea parte de un „Best Of” veritabil duminică. Trupa s-a reaşezat în formula originală, Fred Durst voce, Sam Rivers bas, John Otto tobe, DJ Lethal (ex genialul House of Pain) cu revenirea rătăcitorului chitarist Wes Borland, aşa că: „Alright partner…keep on rollin’ baby. You know what time it is.”
Despre Queensrycheam scris pe larg în aprilie cu ocazia lansării noului lor material, „American Soldier”. Materialul nu m-a convins nici până-n prezent, resimt profund lipsa părţii Heavy a formaţiei, ţip după un riff nervors, un ritm mai dinamic, după mai mult Metal pe lângă frumoasele pasaje Progresive.
Dacă mă gândesc la concertul de anul trecut, tot un uşor sentiment de dezamăgire se strecoară pe lângă bucuria de ai fi văzut după o aşteptare de fix 20 de ani. Prima parte a concertului, adică tot materialul genialului „Operation: Mindcrime” a sunat prost şi parcă şi lui Tate i-a luat ceva timp să se încălzească pe lângă faptul că şi microfonul i-a mai jucat mici feste. În a doua parte a concertului n-au mai interpretat cum s-a anunţat integral şi „Operation: Mindcrime II” ci ne-au servit un „Best Of” bun, mi-au lipsit câteva piese vechi şi zău că mi-ar fi plăcut să aud măcar „Red Rain”-ul de pe „Take Cover”, material care în fapt era promovat în turneul de anul trecut. În fine! Ştiu cum e, în cazul lor cu 12 albume la activ, este imposibil să faci un play-list care să satisfacă fiecare fan. Sper ca duminică să pună lucrurile la punct: Take Hold of the Flame!
Saga. Cu toate că trupa canadiană funcţionează practic fără întrerupere din 1971 şi au la activ 20 de albume, eu nu m-am mai intersectat cu ei până ieri seară din 1995 şi probabil cel mai reuşit lor material, albumul concept, „Generation 13”. Acest material este mai Heavy ca majoritatea celorlalte discuri ale lor şi uşoara asemănare cu compatrioţii Rush le-a prins chiar bine. Dacă vreţi să vă împrieteniţi cu ei şi nu aţi ascultat Saga până acum, vă recomand să începeţi cu acest album.
Eu i-am cunoscut prin anii ’80 prin intermediul amintitului album „Worlds Apart”. Nu m-au dat pe spate, recunosc, probabil din acest motiv nici nu le-am mai urmărit cu prea mare interes evoluţia şi după „Generation 13” au turnat-o din nou spre zona mai „moale” şi astfel i-am pierdut complet din vizor.
Saga abordează un Rock Progresiv în care clapa are rolul determinant, dar au şi suficiente chitare, apar şi riffuri, adică sunt o formaţie Rock şi adaug eu, subapreciată. Dacă e să-i „înrudesc” cu o altă formaţia, cel mai la îndemână ar fi probabil Yes şi pe alocuri Marillion-ul de după plecarea lui Fish.
De ieri seară tot ascult proaspătul lor material, „The Human Condition” şi trebuie să recunosc, nu sună deloc rău, are câteva momente chiar foarte reuşite.
Solistul formaţiei, Rob Moratti, sosit în 2007 să-l înlocuiască pe fondatorul Michael Sadler are o voce puternică, colorată, seamănă pe alocuri cu Geoff Tate, „dă bine” în contextul Saga, le-a adus un aer proaspăt.
Piesa de titlu are aproape 7 minute şi deschide albumul. Dialogurile clape/chitară domină compoziţia, vocea este filtrată, trecută prin efecte. Armoniile sunt calde, multe răsturnări, dinamismul traversează toată piesa.
„Step Inside” coboară tonul, este o piesă mai gravă, clapa şi chitara creează tensiune şi presiune, vocea lui Rob ne călăuzeşte într-o lume în care „întrebările te eliberează” dacă nu-ţi pierzi demnitatea.
„Hands Of Time” este un moment aerisit, clapa este undeva o umbră să susţină vocea, creşte lent, se rotunjeşte într-o baladă plăcută, la refren, poate şi din cauza frazei „a lonely place to hide” mi-a amintit de „Silent Lucidity” şi asemănarea cu vocea lui Tate este izbitoare.
„Avalon” readuce ritmul, armoniile mai calde, uşoara asemănare cu Marillion-ul post Fish nu dăunează, ba dimpotrivă, cu vocea lui Rob prinde viaţă, are dimensiune.
„A Number With A Name” rămâne în aceeaşi zonă, dominantă este clapa, dar punctările, intervenţiile chitarei colorează atmosfera, schimbările sunt ingenioase, chiar dacă ritmul nu este ameţitor, piesa are dinamică, răsturnările nu o fragmentează.
„Now Is Now” începe într-o notă mai modernă, tobele sunt uşor filtrate, clapele sunt trecute şi ele prin puţin phaser, Saga ştiu să creeze atmosferă, dovedesc forţa să renască şi sună mai tineri şi mai proaspeţi ca acum 10 ani. Nu-s fan al solourilor de chitară, dar trebuie să admit, Ian Crichton îşi face treaba cu mult bun simţ şi rafinament.
„Let It Go” apasă uşor pe acceleraţie, clapa este completată de chitara susţinută şi de bas pe anumite pasaje de riff, trecerile, urcările şi coborârile sunt dinamice, se evidenţiază din nou capacitatea vocală a lui Rob şi sunt zemoase intervenţiile de pian al lui Jim Gilmour, uneori în dialog cu soloul de chitară.
„Crown Of Thorns” este un moment mai Rock, aduce puţin cu abordarea Queensryche de pe „Empire” („Best I Can”).
„You Look Good To Me” încheie albumul într-un ton optimist, ritmul săltăreţ contrastează cu restul materialului, chitara zgârie în mod plăcut, apoi se retrage discret pentru a lăsa loc vocii vesele, melodioase. Este o piesă parcă vădit comercială, dar deloc deranjant acest aspect.
Surpriză foarte plăcută această faţă nouă, proaspătă a formaţiei şi mă bucur că vin la Bucureşti.
Limp Bizkit cu Queenrsryche se potrivesc ca nuca-n perete cu toate că mie îmi plac ambele formaţii, dar Queensryche cu Saga fac pereche minunată. Marmeladă sau ciorbă, asta e, suntem în ţara Mioriţei, ciocu’ mic, bine că nu se repetă povestea AC/DC… Chiar, de ce a picat Biohazard şi… s-a reprogramat sau nu Depeche Mode?
Şi nu pot să nu mă repet, dau două bilete virtuale la deja petrecutul Tino & Tarantula pentru o invitaţie la Limp Bizkit. Se bagă cineva? Bodeaproste! Ha ha ha! 😛
Oraşul respiră greu, sudoarea curge-n valuri şi se lipeşte de noi, devorează tot. Mai bifez o staţie, o zi, un vis împuşcat, împănat, pus ca trofeu pe cerul negru şi indiferent. Dau mai tare muzica, înfig cât pot de adânc căştile-n urechi, urăsc dopurile acestea, urăsc transpiraţia, am o listă neîncăpătoare pentru tot ce urăsc şi am obosit tot urând totul.
„it’s not like I made my self a list
of new and different ways to murder your heart”
Jos, în burta oraşului ritmul este diferit, zâmbetele zugrăvite cu lumină de neon se reflectă prietenos pe pereţii pătaţi cu amintiri, stropiţi cu bere, zgâriaţi de dezamăgiri înecate-n fum…
„I’m just a painting that’s still wet,
if you touch me I’ll be smeared,
you’ll be stained
stained for the rest of your life”
Prima bere, prima ţigară, prima privire, prima atingere, prima firimitură dintr-o poveste neîncepută şi sortită sfârşitului, primul sunet, primul ciob, primul strigăt surd.
”So turn around ,walk away
before you confuse the way we abuse each other
you’re not afraid of getting hurt
and I’m not afraid of how much i hurt you”
The Legendary Pink Dots. N-ai ce povestii despre un concert Psihedelic într-o eră a consumului în care este mai şic să fi „post” sau „retro” prăfuit, să fi orice numai tu însăţi nu, când este mai important să fi văzut decât să vezi şi conversaţiile se termină inevitabil cu: „ce vremuri au fost acelea!”.
”I’m well aware I’m a danger to my self
are you aware I’m a danger to others ?
there’s a crack in my soul
You thought it was a smile”
Zâmbesc. Am bătut sistemul acum 20 de ani şi mi-am dat seama că am să-l mai bat. Coşuri de gunoi pline…
„whatever doesn’t kill you…
it’s gonna leave a scar…”
Mă uit la afişul cu The Amsterdams şi îmi amintesc de „Portocala Mecanică”, muzica lor (îmi) aminteşte de Midnight Oil şi Kaiser Chiefs în egală măsură, băieţii au strâns 11 piese pentru albumul lor de debut „Adolessons” şi-l lansează în seara aceasta la Silver Church la ora 20.30.
Intrarea costă 25 RON şi primeşti şi CD-ul pentru banii aceştia sau poţi cumpăra ultimul număr al revistei Sunete care conţine o invitaţie pentru spectacol.
Citeam undeva că pirateria în România depăşeşte 90%. În condiţiile crizei, dar şi a „tradiţiei”, cifra nu mă miră. „Moca” e mottoul întipărit în mintea multora. Pe de o parte nu avem tradiţia cumpărării materialelor originale – multă vreme ne având acces la aşa ceva – pe de altă parte internetul şi posibilitatea descărcării ilegale s-a răspândit rapid în lumea întreagă. Dacă industria cinematografică suferă simţitor de pe urma acestui fenomen, în industria muzicală lucrurile merg (încă) ceva mai bine: artiştii s-au pus pe cântat, se fac banii – mulţi, puţini, câţi sunt de la caz la caz – din cântări. Şi aici avem o problemă: lumea s-a cam obişnuit cu cântările „câmpeneşti” şi corporatiste, adică evenimente gratuite cu mici şi bere, plus mulţi încă mai mizează pe strecuratul la concerte gratis… dar asta e deja o altă poveste!
Mereu am dat bani pe muzică. Mi-am cumpărat CD-uri originale, mi-am cumpărat bilete la concerte. Nu îmi permit să-mi cumpăr tot ce-mi doresc, dar produsele artiştilor favoriţi le cumpăr şi materialele artiştilor autohtoni care-mi plac, le cumpăr şi nu le copiez. Ştiu, sunt cam idiot. Ha ha ha! PM3-urile omoară vedetele de MTV … ha ha ha! 😛 Cred că în câţiva ani prefabricatele, „vedetele” de duzină create artificial o să dispară şi asta, sincer, mă bucură. Cei care nu sunt capabili să cânte live, n-au nici public adevărat şi eventual doar câte un „şlagăr” de o vară, nu vor rezista. Sper. 😛
Faptul că România a fost inclusă în programul turneelor se datorează în primul rând acestui fenomen de piraterie. Dacă banii ies din concerte – inclusiv tricourile, accesoriile şi CD-urile care se mai vând la astfel de evenimente – trupele care trec prin zonă nu ratează ocazia să ne onoreze şi pe noi cu un spectacol. Chiar dacă nu au mare lucru de câştigat, nici n-au nimic de pierdut.
Acum privind agenda din vara asta, constat că ai nevoie de un portofel gros şi mult timp liber să vezi tot ce ar fi de văzut. Încă suntem o piaţă de mâna a doua (sau a treia?), devin „tradiţionale” spectacolele de luni seara, concertele de joi, etc, ha ha ha! Nu am găsit încă formula portofelului burduşit cu bancnote şi de a avea şi mult-mult timp liber, dar nimeni nu este perfect! Momentan am un portofel subţire şi timp de bătut câmpii… ha ha ha!
Sunt totuşi câteva evenimente ce ar fi păcat să le ratăm. Nine Inch Nails sunt unii din artiştii sold-out permanent dincolo de ocean şi vin relativ rar în Europa (chiar dacă acum doi ani au mai făcut un mini-turneu), Kraftwerk sunt mai mult decât o legendă, Madonna sau Depeche Mode reprezintă vârfuri din mainstream şi prezenţa unor artişti ca Placebo, Moby, Motorhead, The Prodigy, Limp Bizkit sau Manowar sunt evenimente aşteptate de mii de fani…
Şi dacă tot am amintit de Fred Durst: „dacă cineva chiar cunoaşte secretul, combinaţia pentru această viaţă şi unde este el păstrat”…să mă anunţe şi pe mine.
Pe 26 aprilie la Hala, în Bucureşti vin NAZARETH. Preţul biletului este de 90 RON. Nazareth sunt una din formaţiile importante ale Rock-ului, dacă tot a fost ţeapă AC/DC şi Guns’N’Roses, aceşti veterani merită respect şi ca o mică observaţie:trupa lui Axl Rose fără ei n-ar fi existat.
afişul unui vis de-o seară...
La Sala Palatului, miercuri, 29 aprilie de la ora 20:00, avem concertul trupei ANATHEMA reunită în formula completă .În deschidere vor cânta Celelalte Cuvinte iar preţul biletelor este de 60, 80, 100 şi 120 RON.
La doar o zi distanţă, pe 30 aprilie, la The Silver Church, tot în Bucureşti, cântă legenda Thrash Metal Germană DESTRUCTION. Preţul biletului este între 66 şi 100 RON.
În perioda 15-17 mai se desfăşoara Festivalul Dark River Rock Fest ajuns la cea de-a treia ediţie. Evenimentul va avea la Valea Întunecată (lângă Sf.Gheorghe). Încă nu s-au anunţat participanţii…
Pe 16 mai în Parcul Izvor, dacă ne permite şi dom’ Vanghelie, avem DEPECHE MODE în cadrul turneului mondial „Tour of the Universe 2009″. Biletele pentru Gazon A s-au epuizat, zona din faţa scenei fiind sold-out.
Joi, 21 mai la ora 21:00 în Club Control din Bucureşti concertează THE LEGENDARY PINK DOTS. O legendă pentru…cunoscători.
Vineri, 12 iunie, trupa Germană KRAFTWERK, pionerii muzicii electronice vin la Bucureşti pentru un spectacol la Sala Palatului. Biletele, în funcţie de categorie, costă 100, 150, 220, 300 şi 500 RON.
Pe data de 17 iunie, la Arenele Romane, revin după doi ani, conglomeratul multi-etnic şi polifonic: GOGOL BORDELLO. Preţul biletelor este de 75, 100, respectiv 125 RON.
PLACEBO concertează la Bucureşti pe 21 iunie la Romexpo, în cadrul turneului de promovare al viitorului lor album, pe care îl vor lansa in 2009.
28 iunie este o dată cu probleme la Arenele Romane. Şi situl oficial al celor de la QUEENSRYCHE, şi situl oficial LIMP BIZKIT anunţă spectacol. Queensryche îşi promovează doar la un an de la concertul anterior, noul album „American Soldier” iar gaşca lui Fred Durst (Wes Borland, Sam Rivers, John Otto şi DJ Lethal) sunt în turneul „Unicorns N`Rainbows Tour 2009”. Ştiu că Limp Bizkit naşte discuţii aprinse şi multe controverse, dar mie îmi plac. Cred că se prefigurează iar un mini-scandal la minunaţii noştrii organizatori… după “gluma” AC/DC nimic nu ne mai poate surprinde.
2 iulie la Bestfest avem în aceeaşi seară MOTORHEAD şi MOBY iar pe data de 5 la Bestfest Aftershock MANOWAR.
Hardcore nu este un termen folosit exclusiv în pornografie. Greii din Brooklyn, BIOHAZARD şi Comeback Kid vor cânta la a II-a ediţie My Metal Festival în perioada 10-11 iulie la Arenele Romane.
„I question not me, it only happens to others
I cant deny reality as lite gets smothered
If the lines can be read between
Maybe you can tell me then what it all means
Cause he who paints the big picture runs the whole scene
Locked down, I gotta get it out
Impending doom, a cloud above my head
Why me ? my faith has been devout
Blasphemous ? am I better off dead ?
Punishment, for all my sins
A burning thought inside my mind
Has me full of pity for all of human kind
As we move forth, we fall further behind
Fear of death, will my life go on ?
Controlled fate ? on the corner rolling dice
Punishment, but Ive done nothing wrong
In my eyes, who really pays the price
My lament, for the human race
Guilty, punishment for all my sins
Dread the day that brings the truth
Punishment for what Ive done
Sentence me for all my sins
Bound in fear for what Ive got
Though not much it seems a lot
Life is death and no one wins
Bustin my ass, another day another dollar, as I kneel down and i
Confess to the father that Im suffering a burning question of
The truth, whether or not to pull the trigger or to jump right
Off the roof, cause I did things normal and just like all my friends
But now Im positive and life it all ends
Punishment, for all my sins, I repent
In reality, we all must face the fact that the majority
Of the people are out there smoking crack, getting doped up,
Shooting that shit into their veins, the question must be asked if
We have any brains left, or right or wrong in this song,
A question we all ask and must answer before long, cause no one
Is safe in this world, whats the deal, the sentence is death and to
What court do I appeal ?
Punishment, for all my sins, I repent
Punishment!”
17-19 Iulie la Sibiu avem ARTMANIA 2009. Preţul biletelor este de: 90, 110, 160, 180 ROn şi vor evolua: NIGHTWISH, OPETH, MY DYING BRIDE şi TRISTANIA.
În perioada 23-26 iulie cap de afiş la Peninsula (Felsziget), Târgu Mureş, anul acesta, sunt THE PRODIGY şi NINE INCH NAILS. Dacă The Prodigy au mai fost în România, Nine Inch Nails este un eveniment şi având în vedere show-urile lor, o să fie un spectacol cu siguranţă incendiar!
În perioada 20-23 august, la Feteşti se desfăşoară Rock City Open Air Festival. Preţul biletului este de 270 RON la presale şi 400 RON la intrare. O listă impresionantă de artişti, din care merită evidenţiaţi IMMORTAL (Norvegia), MAYHEM (Norvegia), LAKE OF TEARS (Suedia), PRIMAL FEAR (Germania), SINNER (Germania), dar şi foştii vocali de la IRON MAIDEN, veteranul PAUL DI ANNO şi înlocuitorul temporal al lui Bruce Dickinson, BLAZE BAILEY.
Lista celorlalţi participanţi: Agathodaimon (Germania), Amon Amarth (Suedia), Ancient Rites (Belgia), Betrayer (Romania), Blood Red Throne (Norvegia), Brainstorm (Germania), Bucovina (Romania), Cirith Gorgor (Olanda), Claymore (Bulgaria), Crossover (Grecia), Dawn Of Destiny (Germania), De Profundis (Marea Britanie), Dew-Scented (Germania), Eastern Front (Marea Britanie), Einherjer (Norvegia), Euphobia (Bulgaria), Ghamorean (Suedia), Hanzel Und Gretyl (SUA), Hollenthon (Austria), Infected Rain (Rep Moldova), Lacrimas Profundere (Germania), Macbeth (Italia), Moribund Oblivion (Turcia), Nothnegal (Insulele Maldive), Onslaught (Marea Britanie), Overgarven (Grecia), Sirenia (Norvegia), Stormlord (Italia), Symbolic (Bulgaria), The Cold Existence (Suedia), The Revenge Project (Bulgaria), Theatres Des Vampires (Italia), Trail Of Tears (Norvegia),Trooper (Romania) şi Vendetta (Germania).
Pe lângă aceste evenimente majore, cluburile sunt pline, underground-ul pulsează şi el cu încăpăţânare demnă de admiraţie. Bani să avem, distracţie este din belşug!
