Aduc sau nu banii fericirea?

„Fă şi tu o pagină cu ce TE-AR FACE fericit !… ah e greu.. doar nefericirea ştim aşa de bine să o rostim!” – mi-a spus Un Soricel acum câteva zile. I-am răspuns că sună prost, pare primitiv, dar banii m-ar face fericit.
Nu ştiu câţi bani mi-ar trebuii, presupun că mulţi, dar lipsa grijilor cotidiene plus independenţa – implicit libertatea – m-ar face fericit. N-am nici măcar o garsonieră la bloc pe care să vreau să o schimb pe o vilă cu patru etaje şi 12 garaje, n-am nici o Dacie ruginită pe care să o dau pe un Ferrari, adică n-am fantasme erotico-financiare disproporţionale şi rupte de realitate: nu ştiu ce vreau sau ce aş face concret, dar mă vreau înapoi. Indiferent ce înseamnă asta, indiferent… cât costă.

banii

Reportul la 6 din 49  de 40.725.029,56 RON n-a fost câştigat nici duminica aceasta, este luni dimineaţa, dau cafeaua pe aragazul spălat ieri, înjur printre dinţi, deschid fereastra. Oraşul se trezeşte mârâind, umbrele se dezlipesc de clădirile încremenite şi primele sirene sfâşie cerul.
Răsună alarma inimii de sub opincă. Neliniştea unei balade de dor, pe care codrul n-o mai suportă. Răcneşte azvârlită pacea sedată într-un sarcofag. Nestăvilita noastră poftă e o inflamabilă lăcomie. Ce şterpeleşte suma însuşirilor pozitive de la alţi pungaşi, îmbogăţiţi prin furt. E foamete afară.
De ce nu putem trăi şi fără muncă? Aici, creaţionismul şi evoluţionismul îşi dau mâna frăţeşte: ambele preamăresc presupusele calităţi ale muncii. Dacă munca este iniţial o pedeapsă a lui Dumnezeu, Adam şi Eva nu mai trăiesc în Rai – unde îşi ocupau toată ziulica mâncând fructe şi făcând sex – ci pe pământ trebuie să muncească pentru a trăi. Cât despre evoluţionism, el vede capacitatea omului de a munci direct legată de dezvoltarea capacităţilor cognitive.
gândeam eu aşa că din moment ce totul e iubire, motorul vieţii, secretul fericirii, salvarea noastră aici pe pământ – toate legate de iubire, atunci Dumnezeu, sau Universul, sau cine “se joacă” cu vieţile noastre, ar trebui să aibă o inima mare-mare, să ne cuprindă pe toţi…
Un gest surprinzător care să ne transmită afecţiune chiar şi din partea unui străin ne poate aduce un zâmbet în viaţa noastră. 🙂
Impulsuri ne-născute, emoţii avortate, gânduri care nu ştiu să iasă, gesturi oprite undeva de digurile gândirii ce rar reuşesc să ţâşnească afară prin vreo cărămidă lipsă. Am obosit să le adun şi să mă îmbăt.
Clişeele. Ne hrănesc în fiecare zi. Şi ne ling rănile uitate de vreme. Ne motivează fragmentar şi ne inspiră termporar. Până ne revenim de sub efectul retard. Clişeul e puţină vorbă, puţin duh, o parte credinţă şi oarecum o alinare. Dar scuză? Un motiv înnăscut în conştiinţa noastră colectivă care furnizează combustibil pentru arderea propriilor greşeli pe altarul uitării. Sau al iertării.
Ne ciocnim, ricoşăm, căutăm şi adunăm cioburi… le îmbrăţişăm, ne tăiem, sângerăm, mergem mai departe… Cine are perechea cioburilor mele în care să-mi zăresc sufletul?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Yy9I23bUCag]

mici cu parfum de femeie

„Cu fotomodelele ne-am mai gândit, am făcut o analiză asupra lor şi să vedem dacă pot, dacă au posibilitatea să care, sunt cereri la un moment dat din zona sindicală. Zona sindicală zice: “Vrem 400 de mici!” şi atunci sunt unele fotomodele care au 69-96-69- am zis bine? (foarte bine! după…posibilitate!) şi nu ştiu dacă vor avea posibilitatea. Dar, poate după 1 Mai, găsim posibilitatea să gândim o acţiune şi cu fotomodele”, a afirmat Vanghelie. 😛 😛 😛
Eu vreau mici cu parfum de femeie!
În altă parte am citit altceva: „1 Mai e românesc, nu putem să-l schimbăm. Lumea ne întreabă dacă nu vindem chifteluţe, dacă nu vindem banane. Dacă este românesc – nu. Am stabilit că vindem numai mici. Va fi un miting, plecăm de la Hilton şi ajungem în Parcul Izvor, după care va fi concert până seara, multă bere, mici, şi cred că şi foto­modelele trebuie să fie prezente acolo, fie că vând, fie că vor cumpăra mici”, ar fi spus Vanghelie. Acum cu chifteluţele ce are omu’? Şi mie îmi plac şi bananele… Bine că măcar s-a mai lămurit cu fotomodelele. Mai există o speranţă. 🙂

– La sărbătorile mari, Willis, se obişnuieşte ca stăpânul casei…
– Să ofere resturi săracilor.

100.000 de mititei vor fi serviţi pe bază de cartelă de la partid. Cartelă de partid ioc, „io”, „io” cu ce mă aleg? N-am nici bilet la Depeche Mode şi da, domnu’ Vanghelie, n-am să votez, cu stânga niciodată în nici un caz. Măcar la principii să mai ţin. Că-n rest, praful a rămas din mine… şi privitul. Prin fumul înţepător.

– Ce eşti, muritor de vreo boală ciudată?
– Nu, sunt…Sunt aici.

LuciaT îşi închide blogul. „Aproximativ trei ani. Fără câteva săptămâni. Atât a durat blogul ăsta. L-aş mai fi ţinut încă vreo zece-douăzeci de ani, probabil, că-mi plăcea. Dar nu e chiar aşa de uşor să ţii un blog despre cărţi. Iriţi, enervezi, stârneşti ură şi pofte de răzbunare, ţi se declară război (nu glumesc, acesta e cuvântul, repetat şi pe messenger şi pe mail de unul dintre oamenii care mă citesc!). Hărţuială, jigniri, ameninţări, calomnii. Aşa funcţionează unii, ştiu. Şi n-am ce să fac, nu pot sa mă apuc să mă lupt cu unul şi cu altul, să atac la rândul meu – nu pentru asta sânt făcută şi nu cu asta vreau să-mi ocup timpul. Vreau cărţi frumoase şi oameni decenţi în viaţa mea.
Ştiu cum se termină cam toate poveştile cu personaje care vor atât de puţin şi atât de mult în acelaşi timp. Aşa cum se termină şi povestea blogului meu. Cu lehamite.”
Văd oamenii din jurul meu, văd trotuarul plin de scuipat, văd gunoaiele purtate de vânt, văd tristeţe, supărare, invidie şi ură în ochii şi în comportamentul… oamenilor. În spaţiul virtual este şi mai rău, toţi vrem faimă, trafic mare, nu doar „to be number one”, dar dacă ar fi posibil să fim „the only one”. Dar nu se poate.
Văd (şi fotografiez) şi flori, şi lumini şi umbre, şi răsărituri sau apusuri magice, lumea zice „o, da! vai ce frumos!”, dar în momentul imediat următor cineva scuipă din nou, cineva şuieră printre dinţi un „bă!” băţos, cineva rupe florile, calcă iarba, se pişă pe gard.
A avea o opinie invariabil conduce la conflict. Şi nici lupta, nici victoria nu înseamnă totul pe lumea aceasta. Nu pentru toată lumea.

– Suntem noi împotriva lor, întotdeauna.

Noi…. Noi? Fiecare individ o minoritate, cum spunea Un Soricel. Câte o lume izolată care nu reprezintă nimic în marea ecuaţie a celorlalte lumi la fel de mici şi izolate, dar pe care ca indivizi le vedem ca mase. Ciudată spirală, dubioasă alunecare, întortocheate cărări şi în final naufragiul glorios.

– Nu sunt bun de nimic… şi niciodată nu am fost.

Bun… Nu vreau, nu pot să fiu bun şi nici nu este cazul. Nu că ar fi greu, dar pare nefiresc uneori. Pare sau poate chiar este. Puţin, mult, sunt doar tot ceea ce sunt.

– Sunt anumite lucruri pe care nu le poţi face. Eu, eu, eu nu pot…
– Vei avea mari greutăţi în această lume, Charlie.

Soarele este dincolo de geam, de frunze şi de blocuri. Răsare la mine, apune la tine, se ascunde după norii răsfiraţi sau îşi împrospătează faţa într-o băltoacă tăcută de după colţ. Aştept să înflorească teii, îmi este dor de parfumul lor.

– Îmi vine un miros de săpun cu apă de mai jos.
– O femeie…
– Femeie?

Ne amintim numele sau dilema lui Charles Simms? Ne gândim la tragedia colonelului Frank Slade? Nu… nu cred. Avem imaginea spatelui aproape gol al Donnei, ne amintim de Al Pacino şi de… tangou.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=C7n-X9UyteM]

Pelicani pitici şi macaroane-n cioc

Soarele se caţără anevoios prin spatele blocurilor spre cer. Faţa nerasă din oglinda de la baie încearcă să se identifice cu privitorul, dar suntem doi străini legaţi ireparabil unul de celălalt. Ne tolerăm la cafea, împărţim ţigara. Împărţim totul frăţeşte. Dar eu nu vreau să-mi împart tristeţea cu nimeni. Nici măcar cu mine.

09-04-28_368409-04-29_365709-04-28_370009-04-29_3652

mircea badea s-a luat de Liviu Mihaiu. Nu e cazul să fac pe avocatul nimănui, dar mircea la 35 de ani se încăpăţânează să se comporte ca un puşti frustrat şi rebel (fără cauză) la 16 şi sau la tâmpit slujba sau fişa postului şi motanu’ felix îi impune să se ia la trânte ba cu unul, ba cu altul. Mi-am amintit de ce spunea vc tudor despre Mihaiu: „pe năpârstocul cu sârme-n nas l-am călcat în picioare. Haimanaua de la Caţavencu poate să zică bogdaposte că nu i-am tras şi două palme în direct.” S-a întâmplat anul trecut după o emisiune la TVR în campania electorală la care tribunul s-a dus fără să-şi fi luat medicamentaţia. Na, acum i-a sărit în sprijin şi ninja badea. Mihaiu s-a implicat în blocarea distrugerii de la Vama Veche, prin ong-ul „Salvaţi Delta” de ani de zile încearcă să facă ceva acolo. Guvernul Tăriceanu, mai exact ministrul mediului, Attila Korodi, i-a oficializat activitatea numind-ul „Guvernatorul” Deltei. Nu ştiu cât de formală sau nu a fost această funcţie, nu ştiu ce pârghii a avut Mihaiu prin funcţia primită, treaba e că după 8 luni, cu schimbarea guvernului, a zburat şi Mihaiu. Întâmplător am cunoscut şi foşti miniştrii, şi foşti şefi de cabinet. Schema e simplă: vine un ministru cu un cabinet şi program propriu, aruncă pe geam tot ce a făcut predecesorul său şi se apucă de proiectele sale. După o lună, opt, sau douăzeci, este schimbat şi vine un nou ministru cu un nou cabinet şi o i-a de la capăt cu „ciclul magic”. Ce vreau să spun este că în nici un minister sau funcţie decizională nu se fac progrese fiindcă nu există un plan de perspectivă, nu există consecvenţă, în câteva luni este practic imposibil să faci ceva, practic nici nu ai cum să-ţi dai seama de cele mai multe ori dacă un ministru a avut sau nu idei bune sau proaste. Nu ştiu dacă Mihaiu este un tip ok ori ba, ce ştiu este că încearcă să facă ceva şi ce văd este că oamenii care încearcă să facă ceva sunt huliţi şi daţi la o parte.
badea a preluat de la naşu’ audienţelor, irecuperabilul diaconescu, cititul şi comparatul tabelelor de audienţă: bucuria mare a şefului este că bat audienţa postului patronat de Vântu. Aha, măcar am înţeles de ce atacurile la cei care au într-un fel sau altul legătură cu trustul Realitatea-Caţavencu.
Bravo badea, good dog, good dog, să-ţi trăiască ciocu’ şi să-ţi mărească felix osu’!

zoso s-a supărat pe Mircea Toma şi pe Stuffstock. Într-o oare care măsură are dreptate: festivalul aduce cu sine şi o grămadă de tineri şi mormanele lor de gunoaie. Pe de altă parte, demersul celor de la Caţavencu în final a reuşit blocarea construcţiilor fără cap din Vamă, ce-i drept uşor cam târziu. Nu-s „vamaiot”: am fost o singură dată-n Vamă acum doi ani. Prietenii mei care acum 20 de ani mergeau în Vamă s-au refugiat ba-n 2 Mai, ba… pe insule obscure din Grecia.
În ceea ce priveşte Stuffstockul, este un festival la care de bine, de rău au şansa să prindă scena şi formaţii autohtone care altfel se îneacă în fumul cluburilor obscure. Dacă înainte de 90 în toată ţara erau festivaluri unde şi formaşiile tinere aveau şansa să se prezinte publicului, acum acestea au dispărut aproape în totalitate. Iar cap de afiş au fost aduşi artişti „de dincolo” care meritau văzuţi. Să pomenesc doar de belgienii de la dEUS. În ceea ce priveşte sobrietatea, din tot ce am citit, nici Woodstock n-a devenit celebră pentru asta.

Uite cum îmi fut şi eu timpul şi blogul şi în loc să scriu ceva, habar n-am ce, mă iau şi „io” în gură cu alţi deştepţi.
Noroc că nu prea mă citeşte nimeni, dar mi-am dat seama că e de bine. Nu merg sâmbăta să incendiez peluze sau să bat ziarişti pe lângă stadion, duminică nu merg la grătare-n pădure, nu am mâncat seminţe în viaţa mea şi nu ascult manele, călătoresc mereu cu bilet sau abonament pe mijloacele de transport în comun, nu scuip pe trotuar, nu-mi parchez maşina aiurea că n-am, ba, mai mult, nici carnetul nu mi-l ia nimeni că nici carnet n-am, viaţa mea nu e blogul, nu sunt porno, nici şmecher ninja, adică nu fac parte din majoritate şi – implicit – nu o reprezint. Şi nici nu vreau.

Blah blah blah…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=m_-858AdxFE]

Macaroanele de criză cu (mare) brânză.
Am fiert în apă cu puţină sare şi un strop de ulei (să nu se lipească) nişte macaroane.
Am tăiat ceapă şi usturoi mărunt, le-am călit în puţin ulei apoi am adăugat bulion, apă, două linguriţe de zahăr, piper, boia şi curry şi le-am lăsat la fiert la foc mic. După circa 10-15 minute am adăugat ingredientul secret: busuioc. Am pisat nişte brânză cu furculiţa şi am adăugat la sos ca în final să mai presar peste amestecul omogenizat puţină ceapă şi usturoi verde tocat, plus piper măcinat fin. Am amestecat sosul cu macaroanele şi am mâncat tot. Ha ha ha! 😛

09-04-28_372409-04-28_372909-04-28_374209-04-28_374409-04-28_374609-04-28_374909-04-28_3763

slalom printre vise

Lumea s-a schimbat. Computerul şi internetul a schimbat radical omul. Menite să susţină o comunicare şi o informare mai eficientă, parcă lucrurile au luat o întorsătură diametral opusă. Nu este singular cazul în care constat că omul reuşeşte să-şi dea cu ranga-n cap, cu băţul în baltă sau cu mucii în fasole.
Nici cum poţi abandona viaţa în favoarea Second Life-ului  nu prea pot să înţeleg. Sexul în favoarea sexului virtual. Atingerea pielii s-o dai pe…tastatură. Ne-am rătăcit?
Slalom printre vise? „Zi de zi, într-o lume mică şi murdară aşa cum o ştii…” Colectăm ID-uri de Mess, adrese de mail, fotografii sau ne zâmbim jovial pe web-cam. Stupid? Trăim tot mai mult o imitaţie de viaţă şi comunicăm prin semne, emoticoane.
bucurie:  : ) – 🙂 şi  tristeţe: : ( – 🙁
Am auzit o ştire la radio acum două-trei săptămâni despre drogurile digitale. Nişte fişiere audio care induc stări halucinogene. Nu mai „bagi în vene”, bagi la căşti. Ce mai urmează?

0001000200030004

Luna agăţată într-un colţ de umbră, mă sărută, se coboară, mutilată pare acuma cum pe străzi agale umblă.
Îmi face semn discret cu mâna, îmi şopteşte ultima oară…
Rătăcesc împiedicat prin gândurile mele, cuvintele se leagă şi se destramă în voie…N-am să le aşez pe foaie: am un blog, le las în ploaie. Când totul pare fără sens şi-n ceaţă, scormonesc un fir de aţă, mă agăţ, ies pe fereastră, strig tăcut: viaţa-i albastră…

Dar altceva vroiam să spun! Vroiam să spun că vreau să ţip, vreau să respir, vreau să adulmec parfumul teilor, vreau să mă preling pe pielea ta, chiar daca habar n-am cine eşti Tu, vreau să vrei şi să mă vrei, vreau să nu ne mai strecurăm printre cuvintele cu grijă alese, vreau să ne jucăm, să ne excităm şi apoi să râdem, vreau să-mi iau viaţa înapoi, vreau să îţi dau viaţa înapoi, vreau să te vreau din nou şi din nou, să te las, apoi să te strâng în braţe, să plec fluierând şi să mă opresc tresărind la colţ, vreau să plâng, sunt băiat mare! şi să râd când îmi amintesc de lacrimile dulci amare, vreau să bem cafeaua seara împreună şi să nu mai mergem la culcare, vreau tot, vreau acum, vreau şi ce nici n-am vrut vreodată!
Am un vis, ascuns într-o batistă, o am tot timpul într-un buzunar ferit, cred că visul e o larvă şi mai cred că o să zboară…

0005

“Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul.
Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.
Răpeşte-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! – Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Îţi vom preamări dragostea mai mult decât vinul. Cine te iubeşte, după dreptate te iubeşte!”
(Cântarea Cântărilor, versetele 1,2 şi 3, Vechiul Testament)

00070008

Sunt viu. În micul meu univers. Respir şi visez cu ochii deschişi. Dau albul la o parte şi dedesubt eşti…tu. Vie. Visez?

0009

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=niIcxMuORco&feature=related]

violenţa şi cotidianul

Lucrurilor pe cale nu le înţelegem le dăm nume, le catalogăm, sortăm tot şi la nevoie inventăm sertăraşe pentru orice. Lipim etichete. Totul trebuie să aibă un nume şi este pus la “locul lui”. Evem copii emo, falşii copii emo, evem cocalari, avem pitzipoance… Sunt copii noştri, sunt fraţii sau surorile noaspre, sunt vecinii de scară, feţe de pe stradă, din metrou sau aiurea. Colegi de…blog. Acum să ne aruncăm într-o discuţie despre “conflictele dintre generaţii” ar fi inutil. Am mai spus-o şi am să mă repet: dacă aveam şi noi toate “gaget”-urile şi facilităţile de acum, ne rupeam în stambă la fel. Cei care susţin, “maică, generaţia mea a fost altfel”, mint cu neruşinare sau sunt pur şi simplu ofticaţi. Eu n-am fost altfel şi recunosc, am fost un compil tembel, mai Emo poate ca toată generaţia Emo, mai debusolat de prea multe ori şi mai furios decât ar fi fost necesar nu o dată. M-am dat cu capul de pereţi, se uita lumea cruciş la mine, m-a durut în bască şi admit, am 39 de ani, mă simt ca la 28 şi uneori mă comport ca la 16… Nu-s nici prea matur, poate doar mai conştient (de mine) şi mai responsabil. Dar nu-mi trebuie mult şi cu mare uşurinţă sar la: f*ck you! Şi-mi arăt acel deget…

Dacă aveam mult bălitul site cu pitzipoance şi cel cu cocalari , acum avem unul şi cu juniorii emo şi nu mai e mult, sigur se găseşte cineva să facă ceva şi cu cei de grupa mică şi unul cu bebeluşi. Nu ştiu ce ne dă dreptul să lipim etichete şi să decidem cine e fals, cine e “vero”, cine este ou şi cine o biată găină? Se revendică tronuri şi se aruncă cu roşii stricate. “Ba pe a lu’ mă-ta!” Se arată cu degetul şi în loc de brânci se dă link. Se copiază poze şi se comentează. Nu o fi moral, ne este nici legal, dar face trafic şi la urma urmei, “ne distrăm şi noi, ca băieţii” – nu-i aşa?

Mi-am amintit de toate orele de dirigenţie, de toate şedinţele U.T.C., de toate şedinţele “colectivului de muncă” din fabricile unde am lucrat şi unde am fost ridicat în picioare, scos în faţă şi…criticat. Critica constructivă, gen “să arătăm, tovarăşi, unde a greşit, ce nu este bine şi să corectăm, să-l readucem în s-nul nostru”. Îmi intra pe ureche şi-mi ieşa pe cealaltă, la fel ca vorbele preoţilor despre turma din care cică ar fi fost “normal” să fac parte. Un împuţit ce sunt, printre hiene am preferat să fiu un lup. Şi nimic nu s-a schimbat. Nu-s nici model de urmat şi nici nu ştiu care drum duce undeva. Astăzi îmi permit să nu fiu nici măcar “up to date” şi mă întorc la ce am găsit pe o pagină de ziar virtual cu două zile-n urmă…

„Capii unei reţele de trafic de persoane au fost arestaţi, la sfârşitul săptămânii trecute, în baza unor mandate de arestare emise de magistraţii Tribunalului Bucureşti după ce Poliţiştii Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate (BCCO) Bucureşti au demonstrat că aceştia au exploatat mai multe persoane, printre care şi minori cu handicap, pe care le transportau în Belgia şi Spania şi le obligă să cerşească. Concret, potrivit oamenilor legii Ionel (39 de ani) şi Adriana (34 de ani), ambii din Oraşul Ţăndărei, judeţul Ialomiţa, făceau parte dintr-o reţea care, între anii 2004 si 2005, a racolat victimele cărora le erau promise fie un loc de munca bine plătit, fie tratamente medicale. Majoritatea celor care au căzut în plasa traficanţilor au handicapuri fizice. Cei exploataţi sunt de pe raza municipiului Bucureşti şi a Judeţelor Ialomita şi Giurgiu, se precizează într-un comunicat al Poliţiei Române.” ( Ziua )

Asistenţa socială este neputincioasă. Motivele sunt multiple, scuze mereu se găsesc, dăm din colţ în colţ sau din umeri cu jenă sau eleganţă. Faptele s-au consumat şi toată lumea este conştientă că asemenea cazuri mai sunt cu zecile, sutele sau miile în plină derulare. Se prinde la nimereală câte un peşte, unul care n-a cotizat, nu are spate sau este nou venit şi a deranjat afacerea cuiva… Nu există Poliţia de Proximitate? Ideea n-ar fi să prevenim aceste situaţii? Ajungem şi la asta…

„Printr-o notă transmisă, luni, către toate instituţiile de învăţământ preuniversitar, Stelian Fedorcă, inspectorul şcolar general al municipiului Bucureşti, le cere directorilor conducerii să aplice mai multe reguli, necesare asigurarii unor condiţii optime pentru desfăşurarea procesului educativ şi al întrunirii condiţiilor de siguranţă a elevilor. Iată care sunt regulile pe care conducerea şcolilor şi liceelor trebuie să le respecte: “Prezentarea, pornind de la cazuri reale, in cadrul consiliilor profesorale, a orelor de dirigentie si a sedintelor cu parintii, a prevederilor privind indatoririle si sanctiunile ce pot fi aplicate elevilor, din “Regulamentul de organizare si functionare a unitatilor de invatamant preuniversitar” si din regulamentul intern al unitatii de invatamant. Respectarea Legii nr. 35 din 2 martie 2007 privind cresterea sigurantei in unitatile de invatamant, care stabileste obligativitatea pentru toti elevii ca accesul sa se faca pe baza unor semne distinctive (ecuson, uniforma, si altele). Interzicerea parasirii de catre elevi a unitatii de invatamant in timpul programului scolar. Conducerile unitatilor de invatamant vor lua masuri pentru sanctionarea tuturor celor care nu respecta prevederea referitoare la interzicerea stricta a fumatului in incinta scolilor”, se precizeaza in nota ISMB.” ( Ziua )

Nu mă opresc aici, mai adaug o ştire: „Conflictul de la Colegiul Economic din Viilor a izbucnit de la faptul că un elev din clasa a XII-a l-a acuzat pe altul că i-a zgâriat maşina de 35.000 de euro cu care venea la şcoală, a declarat purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei, Christian Ciocan. După ce elevul de clasa de XII-a a acuzat că maşina i-a fost zgăriată, cinci tineri l-au luat la întrebări. Potrivit purtătorului de cuvant al Poliţiei Capitalei, Christian Ciocan, băiatul este doar zgâriat la mână. Întâmplarea vine la numai câteva zile după ce, la Liceul 12 din Capitală, un elev de 16 ani a fost înjunghiat cu o sabie pentru un pulover.” ( Ziua )

Cam aşa stă – şi la propriu şi la figurat – treaba. Şcoala a devenit un loc de “joacă”, de întâlnire şi de hârjioleală. Vii cu maşina bengoasă, cu mobilul multi-funcţional, dai două trei ameţite pe spate şi “Vaia con Dios!” Nu odată am văzut şi profesorii bătuţi în sala de clasă, aşa că cine educă pe cine? Defecţiune de sistem, problema este că toate sistemele sunt defecte şi din groapă-n groapă nu prea se ajunge nicăieri.

Puteam face încă un film sinistru, în care copilul e tăiat cu sabia, apoi plimbat cu ambulanţa din spital în spital o zi şi o noapte, în final fiind abandonat sângerând la un colţ de stradă de unde să-l ridice Poliţia şi să-l amendeze pentru, să zicem, purtare indecentă.

„O tânăraă de 18 ani a fost gata să se arunce în braţele morţii, ca să scape de doi băieţi care voiau s-o violeze. Fata spune că odată ajunsă în locuinţa unuia dintre ei, cei doi colegi de ăcoală i-ar fi învineţit un ochi şi i-ar fi dat câţiva pumni în stomac. Apoi, au obligat-o să bea un pahar de suc în care au pus, crede ea, somnifer. Fiindcă a refuzat, au început din nou să o lovească. De pe patul de spital, fata spune că la un moment dat, a rămas singură în cameră. Nu s-a gândit decât cum să scape şi s-a aruncat pe geam.” ( Ziua )

Dacă la şcoală am văzut cum merg lucrurile, vedem cum este şi după cursuri… Putem căuta vinovaţi şi-n familie şi în sistem, dar cu toate că finalul acestor poveşte deobicei este mereu inevitabilul “fata avea fusta prea scurtă”, vinovaţi suntem noi toţi. Fiindcă societatea suntem noi, nu o entitate extra terestră… Nu odată văd cum lumea întoarce capul când se întâmplă câte ceva şi nu o dată am întors şi eu capul…

„Caz şocant la Medgidia, unde o fată de 12 ani a rămas însărcinată după ce a fost violată, în repetate rânduri, de iubitul mamei sale, un bărbat de 35 de ani. Toată povestea tragică a ieşit la iveală după ce fata şi-a făcut curaj şi i-a povestit tatălui său prin ce a trecut.” ( Ziua)

Simt ceva nasol în stomac… şi a fost doar încă o zi obişnuită din viaţa noastră. Tragediile devin simple ştiri, nici nu ştiu cât senzaţional mai pot avea asemenea fapte din moment ce ele se repetă cu încăpăţânare zi de zi. Şi nu ştiu de ce nu ne putem aşeza şi nu ne mai putem privi în ochi… Sau poate că ştiu.

pasăre sau…păsărică?

Temele fierbinţi ale momentului sunt legate de tot felul de personaje umflate cu pompa sau scoase de sub unghii de tot felul de jurnalişti şi redactori ajunşi şi ei în jenanta ipostază de vedetuţe sau starlete făcătoare de celebrităţi trecătoare. O lume ameţită şi ameţitoare, lumea în care la Balc se vânează ca-n evul mediu, fotbalul se joacă cu valiza, tinerii la şcoală se fugăresc cu săbii ninja în loc să înveţe, oamenii dispar fără urmă, guvernele sunt compuse din politicieni oportunişti şi nu din specialişti, copii sunt vaccinaţi cu seruri experimentale, traficul este blocat, autostrăzile cresc cu un metru doi pe an, leul se prăbuşeşte în umbra economiei îndopate cu credite fără acoperire, ruşii se joacă cu robinetul de la gaz, în Gaza Hamasul anunţă armistiţiul prin intermediul rachetelor lansate asupra Israelului, Obama preia fotoliul de la Casa Albă, dar şi o Americă în plină criză…

„Magda – dispărută, Diana – ucisă, Tolea – infractor” – scria ieri seară pe ecranul de la OTV, erau şi fotografiile celor trei personaje într-o coloană pe toată partea stângă a ecranului, sus într-o bandă „ştirea senzaţională” a serii care zău n-am citit care era, jos încă două sau trei benzi, una cu ştiri, alta cu numere de telefon, alta cu sms-urile primite de la telespectatori, în partea dreaptă a ecranului era afişată grafica cu votul prin telefon al telespectatorilor legat parcă de dispariţia amintitei Magda…În puţinul spaţiu rămas pe mijlocul ecranului se desfăşura eternul „în direct” Dan Diaconescu, invitaţii şi colaboratorii săi. În colţul din stânga sus s-a mai găsit puţin loc pentru sigla postului şi undeva sub pozele amintite a mai fost înghesuită şi sigla emisiunii. Toată lumea vorbea deodată, erau şi două sau trei voci distorsionate prin telefon ale căror nume erau şi el afişat pe mijlocul ecranului… Nimeni nu înţelegea nimic, dar fiecare încerca să vorbească, să strige mai tare ca celălalt în timp ce Dan Diaconescu prezenta tabelul cu noua audienţă record înregistrată cu o noapte înainte. Am navigat mai departe liniştit că măcar misterul de acum câteva seri s-a lămurit: „Diana a fost sinucisă sau a fost omorâtă?”

Lăsând proştii şi prostiile la o parte, mă gândesc la modul cel mai concret ce înseamnă recesiunea. Vom avea parte de mai puţine starlete, filozofii de talk-show, specialişti ad-hoc sau trend-setteri oportunişti? Politicienii o să-şi vadă de treabă şi în sfârşit vom avea un Guvern funcţional şi un Parlament eficient? Vom muncii mai mult şi mai conştiincios? Cred că nimic din toate acestea… Şi mai cred că nimeni nu priveşte în mod serios problema. Nu că aş face-o eu sau am să o…fack. Da’ aşa, ca idee…
Cred că am ajuns în acest punct mort din cauza aroganţei cu care tratăm tot şi toate, superficialitatea cu care trecem peste ori ce. Nu are nicio legătură, da’ mi-am amintit: Isus sau Buda au arătat cu mii de ani în urmă soluţii alternative la actuala criză (probabil previzibilă) dar nici Creştinii, nici Budiştii nu i-au luat foarte-n serios şi au tratat cu…superficialitate problema.
E simplu să afirmi că nimeni din cei care ar fi putut face ceva, nu au făcut-o, dar eu întreb ceva mai simplu şi – în idioţenia mea remarcabilă – zic că de bun simţ: noi, noi ce am făcut? Fiecare din noi. Fiecare în adâncul său ştie răspunsul concret. Nimic. Să fim serioşi! Recesiunea pentru mulţi probabil înseamnă că nu o să mai comande pizza de pe internet, ci o să-şi facă din nou macaroane cu brânză singuri acasă. Iar cei care şi până acum au mâncat macaroane cu brânză făcută acasă, în cel mai rău caz o să o pună de o mămăligă. Mare brânză! Asta spuneam: nu tratăm problema serios şi nici nu o vom face.
Criza o să-i oblige pe unii dintre noi să lase maşina acasă când sunt nevoiţi să se deplaseze 1 km şi să ia tramvaiul sau să o ia pe jos. Cei care încă nu au al 3-lea televizor în bucătărie şi al 4-lea în baie, poate nu mai „prind” credit şi renunţă la idee. Poate nu voi mai fuma 27 de ţigări pe zi şi doar 19…Poate.
Cred că această criză este pozitivă şi necesară. Totul e să ştim ce să facem cu ea. Este momentul în care angajatorii ar putea să scape elegant de angajaţii leneşi, incompetenţi şi ineficienţi,  afacerile de carton o să dispară şi ele, este un moment în care după 19 ani s-ar putea face curăţenie.
Mă întreb doar câte din cele ce s-ar putea face se vor şi realiza? Oportunităţi am mai avut şi le-am ratat cu indolenţă. Şi o să mai ratăm câteva… suntem geniali la asta! Cred că putem vorbi liniştiţi despre un colaps moral. Problema este că doar o să vorbim şi de această dată, apoi schimbăm cu lejeritate programul din telecomandă.
Nu am crezut şi nu cred în soluţiile globale. Nu cred că vine nimeni nici să-mi facă treaba, nici să-mi rezolve problemele. Fiecare v-a fi nevoit să-şi înfrunte problemele şi să le rezolve. Cred că de asta ne şi temem cel mai mult…

Oare pasărea albastră a fericirii este o păsărică roz? Eu am stoluri…