Home › Posts tagged bla bla bla › Page 45

bla bla bla

pasăre sau…păsărică?

Posted on by — 29 Comments ↓

Temele fierbinţi ale momentului sunt legate de tot felul de personaje umflate cu pompa sau scoase de sub unghii de tot felul de jurnalişti şi redactori ajunşi şi ei în jenanta ipostază de vedetuţe sau starlete făcătoare de celebrităţi trecătoare. O lume ameţită şi ameţitoare, lumea în care la Balc se vânează ca-n evul mediu, fotbalul se joacă cu valiza, tinerii la şcoală se fugăresc cu săbii ninja în loc să înveţe, oamenii dispar fără urmă, guvernele sunt compuse din politicieni oportunişti şi nu din specialişti, copii sunt vaccinaţi cu seruri experimentale, traficul este blocat, autostrăzile cresc cu un metru doi pe an, leul se prăbuşeşte în umbra economiei îndopate cu credite fără acoperire, ruşii se joacă cu robinetul de la gaz, în Gaza Hamasul anunţă armistiţiul prin intermediul rachetelor lansate asupra Israelului, Obama preia fotoliul de la Casa Albă, dar şi o Americă în plină criză…

„Magda – dispărută, Diana – ucisă, Tolea – infractor” – scria ieri seară pe ecranul de la OTV, erau şi fotografiile celor trei personaje într-o coloană pe toată partea stângă a ecranului, sus într-o bandă „ştirea senzaţională” a serii care zău n-am citit care era, jos încă două sau trei benzi, una cu ştiri, alta cu numere de telefon, alta cu sms-urile primite de la telespectatori, în partea dreaptă a ecranului era afişată grafica cu votul prin telefon al telespectatorilor legat parcă de dispariţia amintitei Magda…În puţinul spaţiu rămas pe mijlocul ecranului se desfăşura eternul „în direct” Dan Diaconescu, invitaţii şi colaboratorii săi. În colţul din stânga sus s-a mai găsit puţin loc pentru sigla postului şi undeva sub pozele amintite a mai fost înghesuită şi sigla emisiunii. Toată lumea vorbea deodată, erau şi două sau trei voci distorsionate prin telefon ale căror nume erau şi el afişat pe mijlocul ecranului… Nimeni nu înţelegea nimic, dar fiecare încerca să vorbească, să strige mai tare ca celălalt în timp ce Dan Diaconescu prezenta tabelul cu noua audienţă record înregistrată cu o noapte înainte. Am navigat mai departe liniştit că măcar misterul de acum câteva seri s-a lămurit: „Diana a fost sinucisă sau a fost omorâtă?”

Lăsând proştii şi prostiile la o parte, mă gândesc la modul cel mai concret ce înseamnă recesiunea. Vom avea parte de mai puţine starlete, filozofii de talk-show, specialişti ad-hoc sau trend-setteri oportunişti? Politicienii o să-şi vadă de treabă şi în sfârşit vom avea un Guvern funcţional şi un Parlament eficient? Vom muncii mai mult şi mai conştiincios? Cred că nimic din toate acestea… Şi mai cred că nimeni nu priveşte în mod serios problema. Nu că aş face-o eu sau am să o…fack. Da’ aşa, ca idee…
Cred că am ajuns în acest punct mort din cauza aroganţei cu care tratăm tot şi toate, superficialitatea cu care trecem peste ori ce. Nu are nicio legătură, da’ mi-am amintit: Isus sau Buda au arătat cu mii de ani în urmă soluţii alternative la actuala criză (probabil previzibilă) dar nici Creştinii, nici Budiştii nu i-au luat foarte-n serios şi au tratat cu…superficialitate problema.
E simplu să afirmi că nimeni din cei care ar fi putut face ceva, nu au făcut-o, dar eu întreb ceva mai simplu şi – în idioţenia mea remarcabilă – zic că de bun simţ: noi, noi ce am făcut? Fiecare din noi. Fiecare în adâncul său ştie răspunsul concret. Nimic. Să fim serioşi! Recesiunea pentru mulţi probabil înseamnă că nu o să mai comande pizza de pe internet, ci o să-şi facă din nou macaroane cu brânză singuri acasă. Iar cei care şi până acum au mâncat macaroane cu brânză făcută acasă, în cel mai rău caz o să o pună de o mămăligă. Mare brânză! Asta spuneam: nu tratăm problema serios şi nici nu o vom face.
Criza o să-i oblige pe unii dintre noi să lase maşina acasă când sunt nevoiţi să se deplaseze 1 km şi să ia tramvaiul sau să o ia pe jos. Cei care încă nu au al 3-lea televizor în bucătărie şi al 4-lea în baie, poate nu mai „prind” credit şi renunţă la idee. Poate nu voi mai fuma 27 de ţigări pe zi şi doar 19…Poate.
Cred că această criză este pozitivă şi necesară. Totul e să ştim ce să facem cu ea. Este momentul în care angajatorii ar putea să scape elegant de angajaţii leneşi, incompetenţi şi ineficienţi,  afacerile de carton o să dispară şi ele, este un moment în care după 19 ani s-ar putea face curăţenie.
Mă întreb doar câte din cele ce s-ar putea face se vor şi realiza? Oportunităţi am mai avut şi le-am ratat cu indolenţă. Şi o să mai ratăm câteva… suntem geniali la asta! Cred că putem vorbi liniştiţi despre un colaps moral. Problema este că doar o să vorbim şi de această dată, apoi schimbăm cu lejeritate programul din telecomandă.
Nu am crezut şi nu cred în soluţiile globale. Nu cred că vine nimeni nici să-mi facă treaba, nici să-mi rezolve problemele. Fiecare v-a fi nevoit să-şi înfrunte problemele şi să le rezolve. Cred că de asta ne şi temem cel mai mult…

Oare pasărea albastră a fericirii este o păsărică roz? Eu am stoluri…

joc pierdut la rece

Posted on by — 2 Comments ↓

Zac pe canapea cu telecomanda ofilită-n mână. Televizorul luminează camera acoperită de incertitudinea neliniştită a zorilor. Astăzi m-am trezit mai confuz, mă simt mai ciudat, mai distant de mine şi mai rupt de lume. Percep totul mai ascuţit, mai distorsionat, amarul cafelei este mult mai amar, fumul pare mai înecăcios, laptele mai alb şi întunericul mai de nepătruns. Aud ameţitor acelaşi vers repetându-se în capul meu: „Just because I’m losing/ Doesn’t mean I’m lost …” Bine, eu cânt alte versuri: „Just because I love you, it dosn’t mean I’m lost”, dar asta nu schimbă cu nimic „problema”.

În aşteptarea noului album Depeche Mode, al noului U2 şi Peter Gabriel, mai zăbovesc o vreme în discurile de anul trecut. Îmi vine mereu greu să trag linii şi să afirm că X sau Y este un câştigător şi chiar nu vreau să percep lumea muzicii, a show business-ului, ca pe un concurs al artiştilor, în final, cred că noi, consumatorii avem mereu de câştigat, iar artiştii – sper şi cred că aşa şi este normal – au avut plăcerea de a compune, de a scrie şi de a interpreta muzica şi se vor simţii toţi premianţi pe scenă când vor trăii vibraţia alături de public. Of! Dar totuşi dacă e să desemnez din subiectivul meu punct de vedere un album al lui 2008, votez fără să clipesc pentru Kings of Leon şi al lor „Only by the Night” cu toate că precedentul lor produs „Because of the Times” din 2007 a fost un material şi mai reuşit. Dacă eu merg pe mâna Americanilor de la Kings of Leon, majoritatea criticilor, detest să le spun „specialişti”! votează pentru Coldplay şi al lor „Viva La Vida Or Death And All His Friends”. N-am apucat să scriu despre el, am să o fac acum.

Coldplay sunt o formaţie din Londra, înfiinţată în 1998 şi cu toate că au doar patru albume, au vândut deja peste 40 de milioane de discuri. Începuturile au fost anevoioase ca al ori cărei formaţii de garaj. Pe cheltuială propriei în 1998 au scos într-un tiraj de 500 de exemplare un EP intitulat „Safety” din care doar 50 au ajuns la vânzare, celelalte au fost împrăştiate la casele de discuri şi prieteni. Promoţia le-a adus un contract cu label-ul Fierce Panda şi un nou EP ce includea trei piese „Brothers and Sisters” lansat în 1999. De aici la contractul pentru cinici albume cu Parlaphone şi încă un EP, „The Blue Room” a fost un singur pas.
Albumul de debut, „Parachutes” a fost lansat în 2000 şi după intrarea în top 40 a single-ului „Shiver” a venit rapid şi succesul cu următorul single, „Yellow” .
„A Rush of Blood to the Head” apare în 2002 şi continuă linia formaţiei, un Rock Alternativ în manieră Britanică cu reflecţii de U2 şi R.E.M. dar şi cu infuziile unor nuanţe de actualitate, efecte secundare ale succesului unor nume ca Oasis. Un element care dă o notă aparte şi-i diferenţiază de ceilalţi artişti este este un strop de Folk strecurat din loc în loc în compoziţiile lor. De notat de pe acest al doilea disc sunt piesele: „In My Place” , „Clocks” şi „The Scientist” . Chiar dacă nu sunt „Balade Rock” plângăcioase, majoritatea pieselor sunt relativ lente, au un filon romantic, sunt umplute cu sensibilitate şi sentimente de multe ori neliniştitoare. Este ceva în ploile britanice cred. Hahaha!
2003 le-a adus două premii Grammy: „A Rush of Blood…” a câştigat premiul pentru cel mai bun Album Alternativ iar single-ul „Clocks” pentru cel mai bun disc al anului.
Al treilea album, „X & Y” a fost scos în primăvara lui 2005. Reţeta de succes nu se schimbă şi Coldplay par să fi învăţat această lecţie. Discul este introdus cu single-ul „The Speed of Sound” o piesă ce are un ecou U2, dar păstrează nota şi expresia formaţiei: „How long before I get in?/ Before it starts, before I begin?/ How long before you decide?/
Before I know what it feels like?/ Where To, where do I go?/ If you never try, then you’ll never know./ How long do I have to climb,/ Up on the side of this mountain of mine?” În sptembrie apare single-ul „Fix You” urmat în decembrie de „Talk” . Succesul comercial al albumului nu a adus şi acelaşi entuziasm din partea criticilor. Jon Pareles, criticul muzical de la New York Times a scris despre ei că „sunt cea mai influenţabilă formaţie a deceniului” făcând referire la asemănările sesizabile cu U2. Cu toate acestea, trupa a câştigat BRIT Awards-urile pentru cel mai bun album şi cel mai bun single.

Am ajuns la „Viva La Vida Or Death And All His Friends”. Dacă nu aveţi albumul, trageţi o tură pe pagina formaţiei pe MySpace . Zic asta fiindcă în era download-ului nu prea mai cunosc indivizi care să cheltuiască bani pe CD-uri (originale) şi mai pluteşte deasupra noastră şi umbra mult rumegatei crize…Ei, scuze găsim mereu, nu-i bai!
Pentru acest disc a fost adus la pupitrul de producţie un nume greu: Brian Eno. De la bun început băieţii şi-au propus să o rupă cu trecutul şi să păşească pe un drum nou. Trecutul în acest caz înseamnă U2, evident, hahaha. Sincer, nu aud să fi reuşit acest lucru într-o măsură substanţială, dar pe de o parte mie îmi plac U2 şi nu mă deranjează faptul că influenţa lor se simte la multe alte formaţii, inclusiv la Coldplay, pe de altă parte, pe acest disc, băieţii totuşi au adus câteva schimbări interesante, şi-au permis experimente sonore care au adus culori noi în muzica lor. Un astfel de experiment este piesa „Yes” de exemplu, care prin orchestraţie şi sonorităţile orientale introduse rupe în mod pozitiv albumul. „Violet Hill” – primul single –  mi-a amintit puţin de Queen şi apare şi un riff de chitară mult mai distorsionat decât sunetul mereu moale, melodic şi plăcut cu care ne răsfăţau până acum băieţii. Piesa de titlu, „Viva la Vida” a devenit rapid un imens succes şi a adus formaţiei primul hit numărul unu în top Hot 100 Billboard şi prima piesă numărul unu în topul de vânzări prin download al Marii Britani. Este o piesă care se strecoară cu uşurinţă în urecheile ascultătorului şi nu o mai scoţi de acolo. „Lovers in Japan” readuce spiritul U2 combinat elegant cu rădăcinile The Beatles ale celor de la Oasis. Ştiu, este uşor să fi cârcotaş.
Pentru o dimineaţă ceţoasă de duminică, pentru un tip pierdut din toate punctele de vedere aşa cum sunt eu, „Viva la Vida…” este coloana sonoră perfectă. Dacă băieţii iar câştigă nişte premii MTV, Grammy şi BRIT Awards-uri, nu o să fie nicio surpriză.  Şi o merită.

Mai ascult odată „Lost” … poate mă regăsesc. Duminică plăcută!

„Just because I’m losing
Doesn’t mean I’m lost
Doesn’t mean I’ll stop
Doesn’t mean I’m in a cross

Just because I’m hurting
Doesn’t mean I’m hurt
Doesn’t mean I didn’t get what I deserve
No better and no worse

I just got lost
Every river that I’ve tried to cross
And every door I ever tried was locked
Ooh-Oh, And I’m just waiting till the shine wears off…

You might be a big fish
In a little pond
Doesn’t mean you’ve won
‘Cause along may come
A bigger one

And you’ll be lost
Every river that you try to cross
Every gun you ever held went off
Ooh-Oh, And I’m just waiting till the firing stops

Ooh-Oh, And I’m just waiting till the shine wears off…”

nimic nou pe blogul de est

Posted on by — 2 Comments ↓

„La fotbal, politică şi internet se pricepe toată lumea!” – reflectă oarecum cu precizie şi pe o linie clară a timpului şi al evoluţiei, lucrurile din societatea Românească. Dacă înainte de decembrie 89 toţi ne pricepeam la fotbal, la sfârşitul anilor 90 am devenit toţi „analişti”, ne pricepem la politică şi la economie în egală măsură, iar după 2000 toţi am descoperit computerul şi internetul. Ce înseamnă de fapt să „le ai” cu computerele şi cu internetul?

Majoritatea încă nu fac diferenţa nici între hardware şi software sau cred că spaţiul virtual este un loc unde pot rămâne anonimi şi nu există nicio regulă. Nu vorbesc de tinerii care s-au născut deja în umbra monitoarelor, ci de cei ca mine, care am descoperit noile tehnologii din mers şi ne-am adaptat mai mult noi la ele, decât să le fi integrat pe ele în viaţa şi activitatea noastră. În ceea ce priveşte hardware-ul, adică componentele, treaba e mai simplă decât ar crede mulţi: este aproape imposibil să montezi o componentă greşit. Asta nu înseamnă să vă schimbaţi singur procesorul, dar nici mare „filozofie” nu este.

În ceea ce priveşte sistemul de operare şi programele utilizate, adică partea de software, majoritatea lor au o interfaţă „prietenoasă”, ţi se spune pas cu pas ce ai de făcut la instalarea lor şi dacă citeşti instrucţiunile cu atenţie, nu dai greşi. Utilizarea lor este la fel, la îndemâna fiecăruia, setările „din fabrică” – by default – a sistemului operaţional, satisface cerinţele utilizatorului obişnuit. Cei mai experimentaţi pot să opteze pentru setări personalizate, să activeze sau dezactiveze anumite opţiuni şi funcţii, asta, evident, în funcţie de cunoştinţele acumulate şi de necesităţi. Dacă Windows 98 de exemplu necesita mai multă atenţie şi „sudoare”, XP-ul este mult mai „intuitiv” şi recunoaşte singur ori ce modificare de hardware şi „rezolvă problema”. Windows XP Professional costă în jur de 560 RON şi este o soluţie confortabilă pentru majoritatea utilizatorilor. Service Pack 3-ul rezolvă în mare măsură toate „găurile” din sistem şi momentan este probabil cel mai stabil sistem de operare oferit de Windows .  Nici sistemele Linux nu mai speria aşa de mult, oferta acestor sisteme alternative de operare s-a diversificat, interfaţa lor a devenit tot mai simplă şi prietenoasă iar faptul că este gratuit (şi astfel legal) a atras tot mai mulţi utilizatori. Soluţiile Linux includ şi programe adiţionale gratuite care deservesc eficient nevoile majorităţii utilizatorilor şi aceste sisteme sunt mult mai puţin expuse atacurilor cibernetice. Am cam deviat de la subiect – chiar, care era subiectul? – nu o discuţie despre sistemele de operare este tema zilei. Sper că v-am plictisit.

Dependenţa de computer a plecat de la jocuri. Joaca cu „Paint”-ul sau banalul Solitair. De la acestea la FPS-uri şi trecerea la jocurile on-line, la Counter-Strike a fost… o joacă de copil. Renunţarea la activităţile obişnuite, la plimbările-n parc, la berea cu prietenii pentru o „altă” viaţă, a venit şi s-a instalat pe nesimţite. Dar există viaţă dincolo de…taste? Sau formula „monitorul care nu se vede, se uită” funcţionează oare?

De la „joaca” cu computerul, la navigarea pe internet n-a fost decât un pas mărunt. Scrisorile parfumate au fost rapid înlocuite cu e-mail-urile, zâmbetul cu un emoticon banal : ) … Indiferent ce ne-a împins spre tastarea primului www, căutarea paradisului virtual, curiozitatea sau foamea de „free porn”, am rămas conectaţi, prinşi în mai mică sau mai mare măsură în această lume. Ne bem cafeaua de dimineaţă în faţa computerului, vedem filme pe computer, ascultăm muzică şi citim corespondenţa şi uneori cărţi pe computer. Pe Messenger ţinem legătura cu prietenii de departe, dar vorbim şi cu un prieten de care ne desparte un singur etaj sau o scară de bloc… Computerul nu mai este de mult o unealtă care ne uşurează viaţa, a devenit dependenţă, obsesie şi de multe ori ne complică existenţa. Cine-şi mai aminteşte de mIRC când are Second Life …sau blog? Trecerea de la web 1.0, de la site-urile „simple”, construite sau vizitate, la web 2.0, la blog şi de la jurnal la jurnalism, a fost aproape insesizabilă. Şi cum spune şi Dorina Guţu-Tudor în cartea ei „New Media” : „ultima soluţie, o nouă evoluţie”, după colţul blogului, ne aşteaptă web 3.0.

Dar toată evoluţia tehnologică nu era posibilă şi nu este eficientă şi fără un nou mod de gândire. Avem YouTube sau… RedTube , avem Wikipedia şi avem Google , avem MySpace , FaceBook , Hi 5 , o serie de pagini unde ne putem crea blog-uri gratuite: Blog Gratuit , WordPress , Blogger , Xanga , Sibir , Netlog şi multe-multe altele. Teoretic avem posibilitatea să fim – sau să pretindem – că suntem cine vrem, dar mai ştim cine suntem? Cine mai pierde vremea să „construiască” o pagină gen Tripod când e mai uşor “să-şi facă” un blog? Unii caută celebritatea, alţii anonimatul. Realitatea virtuală este tot o formă de realitate. Fuga în virtual este tot o „fugă pe gheaţă” şi este cum se spune: poţi fugi, dar nu te poţi ascunde. Toţi avem un IP…

Se nasc simpatii şi antipatii, se scuipă seminţe virtuale. Mai există oameni în spatele modemurilor sau am devenit umbre şi fantome? Este tot o chestiune opţională, eu am să mă deconectez acum şi vă doresc un sfârşit de săptămână frumos!

„Pentru a fi ziarist sau, cum se zice, publicist, românul nu are zor de nimic, nici chiar de gramatică.”

92.82.190.121.

minunata manipulare

Posted on by — 2 Comments ↓

Mă fascinează manipularea opiniei publice, a conştiinţei individului. „Am biruit!” am auzit ieri strigându-se din toate direcţiile. Insesizabilul Boc a devenit din „papagalul” şi porta-vocea Cotroceni-ului, peste noapte, „diabolic”. Actorii, medicii celebrează victoria de la Curtea Constituţională, „s-a făcut dreptate” se spune şi încă o dată ne scapă esenţa lucrurilor. „Curtea Constituţională a luat deciziile nu în funcţie de dreptul constituţional, ci evident, în funcţie de propriile interese ale membrilor ei.” – cum corect punctează şi Roxana Iordache pe blogul ei. Pe de o parte atât Avocatul Poporului cât şi o mare parte din Judecătorii C.C.-ului intrau sub incidenţa mult discutatei Ordonanţe de Urgenţă. Au decis să le fie bine, au luptat, încă o dată, pentru propriul lor buzunar burduşit. Shit! Pentru sensibilizarea opiniei publice, imaginea actorilor revoltaţi, a medicilor disperaţi, a fost o simplă şi o eficientă manevră de imagine. Manipularea a funcţionat ireproşabil, victoria reală este de partea acelora care trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi din „dezmăţul pe banii publici“. Banii publici, adică banii noştri. La adăpostul acestor bani, rămân pe poziţie şi în funcţie, o întreagă armată din vechiul sistem care veghează la buna funcţionare a acelui sistem din cadrul sistemului (era să zic “ticăloşit”) şi a intereselor sale.
Departe de mine şi gândul să fiu partizanul lui Boc, nici măcar ingrata funcţia de avocat al Diavolului nu vreau să o exercit, dar este tot mai dezarmant faptul că nici după 19 ani nu reuşim să scăpăm de vechea gardă şi sub nasul nostru se predă ştacheta către următoarea (de)generaţie, iar noi aplaudăm cu un zâmbet tâmp ca la comandă…

Ştire exclusivă din Gândul : „PSD are un plan anti-Băsescu”. Nimic surprinzător. „PSD se bagă în tranşee pentru lupta de erodare a inamicilor-aliaţi de la guvernare. Planul „rezistenţei“ a fost parafat la întâlnirea de la Snagov a şefilor social-democraţi. Două exemple: Băsescu vrea să modifice Constituţia, PSD l-a desemnat pe Adrian Năstase să se asigure că se modifică totul, dar nu se schimbă nimic.” Aceste lucruri sunt fireşti şi de suprafaţă. Eu zic că marea manevră rămâne „independentul” Sorin Oprescu care o să fie cel mai puternic contra-candidat al lui Băsescu pentru un nou mandat la Cotroceni. De aceea rămân şi anumite semne de întrebare legate de lupta PSD-ului cu Băsescu privind modificarea Constituţiei. În perspectiva în care PSD speră să-şi introducă „calul Troian” la şefia statului, modificările dorite de Băsescu nu cred că-s chiar aşa departe de visele de puteri sporite ale domnului „retras” Iliescu. Cred că pe scenă se joacă încă o piesă de teatru şi dedesubt, se fac alte aranjamente: „business as usual, în mioriticul sens al fraternităţii şi totul „politically corect”! Trăiască FSN-ul, vedem la urmă care pulpă, care aripă….

cultură şi untură

Posted on by — 5 Comments ↓

“La propunerea secţiei de Filologie şi Literatură, membrii Academiei Române au aprobat, în unanimitate, ca ziua de 15 ianuarie să fie declarată Ziua Naţională a Culturii Române. Am înaintat această propunere Parlamentului României şi sperăm ca acesta să o aprobe, la rândul său”, a precizat academicianul Eugen Simion.” ( Realitatea ) Constat de la an la an, de la aniversare la aniversare, nu doar în cazul lui Eminescu, ci în general, că toate manifestările pretins culturale sunt doar de paradă, de complezenţă şi structura „formei fără fond” s-a standardizat şi s-a impus la toate nivelurile. Edilul şef al capitalei, nici numele nu mai vreau să-l mai scriu, mi-a stârnit un zâmbet amar folosind termenul de „Mall cultural” referindu-se la reabilitarea Palatului Copiilor. Cultură de cârnaţi. Kilometrici.

„Karousel, prima galerie de fotografie de artă din România, va fi deschisă pentru public în Bucureşti, începând de vineri, şi va prezenta, pentru început, o colecţie de 100 de lucrări realizate de fotografi români şi din străinătate, anunţă organizatorii. Printre expozanţii români de fotografii artistice se vor număra cunoscuţii Dragoş Lumpan, fotograf la National Geographic România, Cosmin Bumbuţ, Alexandru Paul, Alex Gâlmeanu, Cristian Crisbăşan şi Cornel Lazia. Galeria Karousel va fi deschisă în fiecare zi de luni până vineri, în intervalul 11.00 – 20.00, şi sâmbăta, de la 11.00 la 16.00.” ( Realitatea ) Chiar dacă în zona privată, non-guvernamentală, asociaţii, fundaţii sau firme încearcă să promoveze şi valorile reale, fără o strategie naţională şi susţinere relevantă, cultura tinde să devină sub-cultură, strivită de mormanul de „cultură” de deşeu din import…Mai vreau puţin ketchup pe hamburger, dacă se poate!

„Între 30% şi 50% din cazurile de cancer sunt produse de nutriţia greşită, iar alte 30% sunt urmarea fumatului. 5% din cazurile de cancer sunt genetice. Alimentaţia de tip fast-food este nocivă: pâinea albă este devalorizată, carnea este deja congelată şi amestecată cu tot felul de lianţi şi arome, cartofii sunt trataţi şi pe deasupra prăjiţi. Succesul fast-foodurilor se bazează pe lipsa de educaţie nutriţională. Efectele unei nutriţii neadecvate se pot observa între 45 şi 55 de ani, după ce sistemul imunitar începe să mai cedeze. Starea de sănătate se menţine prin nutriţie. Dacă starea de sănătate se menţine echilibrată, atunci avem şi un sistem nervos echilibrat, iar stresul nu-şi mai face efectul şi nici nu te îngraşi, pentru că metabolismul va fi echilibrat. Primul care este afectat de nutriţia greşită este Sistemul Nervos Central. Bolile nervoase, psihice, se vindecă în secolul al XXI-lea printr-o nutriţie adecvată. Toate bolile secolului al XXI-lea sunt cunoscute sub denumirea genetică „Sindromul metabolic X”, iar vindecarea acestor boli este posibilă datorită nutriţiei.” ( Atac ) Asta cu metabolism echilibrat, cu sistem nervos echilibrat, nutriţie sănătoasă şi cu bolile psihice, în final tot de la educaţie pleacă, de la puţină cultură şi bun simţ dobândit sau…nu. În lipsa acestora şi sub presiunea produselor dubioase, dar magnific ambalate şi insistent promovate, care ne-au invadat şi s-au impus, pseudo-cultura de toate tipurile care încet-încet a înlocuit toate formele de cultură, dă roade. Sau îşi arată colţii?

„Războiul mediatic dintre Şerban Huidu şi Mircea Badea este departe de a se fi sfârşit, cei doi, oameni în toată firea de altfel, bălăcărindu-se ca la uşa cortului şi jignindu-se ca doi puşti aflaţi la vârsta pubertăţii.” ( Atac )  Şerban Huidu şi Mircea Badea (cu blogul încă şters…) par plictisiţi şi lipsiţi de subiecte mai interesante. Este vorba de apariţiile la televizor sau blogurile personale, cei doi se insultă fără menajamente. Merge o dată, merge şi de două ori, dar nu la nesfârşit. Deşi…mai ştiu cazuri.  „Le promit celor dezgustaţi de subiect că asta o să fie ultimul post pe această temă, deşi tare-mi e teamă că nu mă voi putea abţine în viitor.” – Spune Huidu. Ei, de asta mă tem şi eu.

„Preşedintele Traian Băsescu a prezentat un decalog al opţiunilor personale extrase din raportul realizat de Comisia prezidenţială de analiză a regimului politic şi constituţional din România.  Preşedintele a apreciat că revizuirea Constituţiei este un lucru important în acest moment şi a spus că şi-ar fi dorit ca acest lucru să se întâmple mai repede. “Constituţia noastră a produs disfuncţionalităţi în bunul mers al instituţiilor statului. De această analiză nu are nevoie, dar preşedintele României, ci întreaga ţară”, a spus preşedintele care a explicat de ce a ales specialişti tineri pentru întocmirea acestui raport.” ( Realitatea ) Problema Constituţiei este una veche. Cred că o revizuire a ei este oportună, problema este însă alta: cine, când, cum şi de ce vrea să o schimbe. Când un singur om, Traian Băsescu vrea să aibă puteri sporite ca preşedinte şi acest lucru ne este „vândut” ca fiind revizuire şi modernizare, avem o mare problemă. Încă una.

„Pentru a reduce semnificativ costurile din F1, din cauza crizei mondiale, Federaţia Internaţională de Automobilism a luat o serie de decizii, care afectează toate echipele implicate în “Marele Circ”. Cea mai importantă măsură luată de FIA este aceea că un pilot va avea dreptul să folosească opt motoare de-a lungul sezonului 2009. Sezonul 2009 din F1 cuprinde 17 etape, iar debutul va fi la Melbourne, în Australia pe 27-29 martie.” ( Realitatea ) „Maşina Ferrari F1 2009, deşi va fi prezentată oficial publicului pe 12 ianuarie, încă nu corespunde specificaţiilor pentru curse. De fapt, Felipe Massa va realiza primele teste cu noul monopost pe circuitul de la Fiorano după inaugurarea oficială.” ( Promotor ) Mai e puţin şi bolizii de F1 vor fi dotaţi cu electromotoare…

Ilie Şerbănescu în Revista 22 punctează o problemă care celor mai mulţi, intenţionat sau nu, le scapă: „Într-un top al celor mai valoroase 100 de companii din România, întocmit de Ziarul Financiar împreună cu casa de investiţii Capital Partners, străinii deţin 70% din capitalul acestor companii, statul vreo 25%, iar antreprenorii privaţi români mai puţin de 5%. Nimic altceva nu poate spune mai mult despre actuala economie din România şi despre problemele care preocupa cel mai serios în noul an, în condiţiile crizei financiare şi economice internaţionale: la ce să ne aşteptăm şi de la cine? Economia din România este total dependentă de capitalul străin şi i se va întâmpla exact ceea ce acesta va dori. (…) O biată confuzie – care, din păcate, funcţionează copios – amestecă în cazul unei companii proprietarul ei cu locul unde această companie îşi are înregistrarea juridică şi îşi desfăşoară în principal activitatea. Este un fel de glumă de a numi “româneşti” companii care sunt doar înregistrate ca persoane juridice române şi acţionează în cea mai mare parte pe piaţa românească, dar care aparţin unor proprietari străini.” Privind problema crizei şi din această perspectivă, situaţia generală prinde nuanţe şi mai sumbre. Eu îmi pun o singură întrebare: cei implicaţi, cei responsabili în toţi anii aceştia, chiar au fost inconştienţi sau au închis ochii şi au lăsat lucrurile să evolueze astfel? Şi când mă gândesc cum ne prosteau pe faţă cu lozinca „nu ne vindem ţara” şi ei exact asta făceau… Tot articolul este interesant, îmi permit să mai citez finalul: „Niciodată până acum industria prelucrătoare nu-şi pierduse poziţia de lider al topului. Iată că din 2007 şi-a pierdut-o, pecetluind aiureala la care asistăm în ultimii ani: o economie fără economie reală, a importurilor fără exporturi, a automobilelor fără şosele, a castelelor de nisip…”

Am găsit şi o formulare „veselă” legată de economie şi criză: „Noua prognoză bugetară: creştere economică şi salarii mai mici” anunţă Cotidianul . Pe scurt, în cifre reci: creştere a PIB de 2,5%, deficit bugetar de 2,5%, salariu mediu brut de 1.690 de lei. Dar revenind asupra titlului, am înţeles de unde se aşteptă creşterea economică: din diminuarea salariilor… Iar o să duduie economia de mi-e rău!

Oaia neagră

Posted on by — 4 Comments ↓

În 1991, la doi ani de la căderea zidului Berlinului, America părea să fie unica superputere rămasă pe scenă şi capabilă să intervină ferm în ori ce problemă ivită. Rusia era doar ruina Uniunii Sovietice iar China eterna promisiune.
Succesul intervenţiei Americane în Irak după ce acesta ocupase Kuweitul, incapacitatea Rusiei de a se opune ne-au făcut să credem în realitatea visului American, în fiabilitatea democraţiei şi în adevărul suprem şi unic oferit pe tavă ca un sandwich de Unchiul Sam.
Mirajul s-a rupt pe 11 septembrie 2001. Epoca Bush şi administraţia absolut aberantă de la Washington a reuşit în timp record să epuizeze resursele economice şi umane a unei Americi cu o imagine de atlet şi zâmbet impecabil de Hollywood.
Bush şi ai lui Republicani ies şifonaţi din scenă de un război care a măcinat nu doar sistemul şi societatea Americană, dar a condus la un seism în lanţ ce a bulversat tot circuitul financiar şi economic global.
Rusia între timp a “inventat” arma Gasprom, China s-a integrat într-un sistem economic mondial, Europa pare mai vitală şi reuşeşte să-şi coordoneze acţiunile mai eficient, chiar dacă vedem cum Occidentul încearcă să supravieţuiască pe spinarea Estului şi ne-am cam trezit din visul frumos al capitalismului democratic şi am constatat că gardurile nu-s din cârnaţi şi câinii n-au covrigi în coadă, ba, uneori prietenii te muşcă pe la spate.
În acest context mondial, sarcina Democraţilor şi a noului preşedinte, Barak Obama, este una extrem de ingrată. Obama poate devenii simbolul salvării, dar tot aşa uşor poate să se transforme într-un ţap ispăşitor peste noapte. Oaia neagră…

periculos

Posted on by — 8 Comments ↓

Trăiesc periculos în fiecare zi.
Trăiesc periculos când ies în oraş. La prima gură de bere mă îndrăgostit de o şatenă. La a doua bere de prietena ei şi de o blondă al cărei sâni îmi zâmbesc provocator, la a patra bere de două brunete şi o altă blondă, la a cinci-a am revin la prima şatenă şi cele două prietene ale ei, la a şasea de o blondă proaspătă…of! Bine că nu sunt mofturos! Trăiesc periculos fiindcă ţin minte tot , ţin minte şi câte beri am băut şi unde, şi cu cine şi ţin minte şi fiecare blondă, brunetă, şatenă sau roşcată şi ţin minte fiecare zâmbet, fiecare linie şi curbură, fiecare formă, fiecare culoare, ţin minte spuma berii şi culoarea ochilor în care m-am scăldat cu seninătate.
Trăiesc periculos fiindcă trăiesc în fiecare zi, fiecare clipă, fiecare iubire, fiecare culoare, fiecare formă… Fiindcă iubesc! Şi trăiesc periculos fiindcă uneori urăsc, uneori urlu şi uneori sunt trist, dar tot eu sunt, sunt tot umbrele mele în sertarele mele, sunt tot eu pe canapea, în tramvai, jos în pub, la bar sau la slujbă. Trăiesc periculos fiindcă beau cafea şi fumez, fiindcă deschid larg ferestre zidite , fiindcă vă povestesc tot, tot ce visez, tot ce simt, tot ce trăiesc periculos.
Trăiesc periculos fiindcă trăiesc la 38 de ani ca la 18 şi mă simt încă la 28 de ani. Fiindcă mă simt şi mai simt.
Trăiesc periculos fiindcă îmi plac ciorapii de lux şi fluturii, îmi place lumina şi nu accept o lume zugrăvită în alb şi negru iar totul în jur pare numai gri. Trăiesc periculos fiindcă pielea mea uneori miroase a tei, alteori părul îmi miroase a alge… Merg pe bicicletă într-un oraş al maşinilor şi din buzunarul din spate îmi flutură vise…şi îmi place să trăiesc periculos şi când nu este totul roz.

Urmează staţia Nirvana cu peroane roz pe ambele părţi. Vă dorim orgasm plăcut.

trebe, nu trebe….

Posted on by — 4 Comments ↓

mă aflu în treabă. Obişnuinţa, comoditatea, confortul, clişeele unei gândiri reflectate imaculat într-o exprimare mecanică şi…ruginită. Convenţionalul şi cotidianul pas la pas, veşnicele referiri la tradiţie: „aşa trebuie”…Trebuie? Nu zău?!

Trebuie să sune telefonul şi trebuie să mă trezesc. Trebuie să mă dau jos din pat, trebuie să ajung bâjbâind până la baia şi nu trebuie să fac zgomot. Trebuie să mă uşurez, să mă spăl şi să mi-o spăl, apoi trebuie să mă spăl şi pe dinţi că am un gust amar ciudat. Ar trebui să merg la dentist odată, la dracu! Trebuie să-mi fac cafeaua şi să fiu atent să nu dea în foc că altfel trebuie să curăţ aragazul. Trebuie să-mi fac pacheţel. Trebuie să-mi deschid computerul, să-mi citesc mesajele, trebuie să le ordonez şi trebuie să răspund la cele importante, trebuie să şterg cele neinteresante. Trebuie să-mi aprind ţigara şi trebuie să mai iau o gură de cafea. Trebuie să-mi pun muzică şi trebuie să mă îmbrac.
Trebuie să cobor şi să mă târăsc până-n staţie şi trebuie să aştept tramvaiul. Trebuie să perforez bilet şi trebuie să suport mirosurile şi oamenii umezi care trebuie să se frece neapărat de mine. Trebuie să fiu tolerant şi trebuie să gândesc pozitiv.
Trebuie să merg la serviciu şi să fiu respectuos cu şeful. Trebuie să muncesc să am bani. Şi trebuie să-mi duc tot salariul acasă până la ultimul bănuţ. Trebuie să-mi rămână timp pentru mine, trebuie să mai visez şi poate trebuie să mai ies cu băieţii la o bere. Trebuie să-mi bag minţile-n cap şi trebuie să mă adun dracului!
A trebuit să scriu şi azi un blog…

Vă propun un mic exerciţiu. Luaţi textul de mai sus şi înlocuiţi verbul trebuie cu ori ce alt cuvânt credeţi de cuviinţă.

Mai dificil este să eliminăm complet trebuie din viaţă, nu din vocabular. Automatismul confortabil al rutinei ce ne macină.

O zi faină, un sfârşit de săptămână plăcut!

maimuţa din mine

Posted on by — 3 Comments ↓

Omul. Toţi vorbesc despre om. Scris bolduit, scris cu SHIFT…ce ştift! Am o problemă. Ei, am mai multe, dar asta mă sâcâie: oare maimuţa s-a dat jos din copac sau a fost izgonită? – în conformitate (şi) cu metafora biblică… E o chestiune ce ar lămurii multe din aspectele existenţiale supra întortocheate al „omului” modern. Suntem conectaţi prin modem. E tot ce ne (mai) leagă. Becul pâlpâie, transferul de date îşi urmează fluxul normal. Suntem noi normali? Vreau să zic, ce ne mai leagă de copac, de rădăcina noastră? Merg la frigider, îmi mai scot o banană şi muşc cu poftă din ea. Revin: cine şi de ce a izgonit maimuţa din copac? Ar merge acum şi o gură de coniac, ar mişca poate cognitivul, da’ de unde?

Am şocat săraca maimuţă, dar, să revin la om. Mamifer omnivor. Clar? ( http://www.veganoutreach.org/decevegan/perete.html- ) Homo sapiens. Conform studiilor, cele mai apropiate rude actuale ale omului sunt două specii de cimpanzeu Pan troglodytes (“cimpanzeul obişnuit” ) şi Pan paniscus (“cimpanzeul pitic” sau “Bonobo” ). Alte rude apropiate sunt urangutanii si gorilele. Salutăm provincia! Biologii au comparat o secvenţă de perechi de bază ADN de la oameni şi cimpanzei şi au estimat o diferenţă totală genetică de doar 5%. N-am găsit lămuriri în favoarea cui sunt diferenţele, dar ştiu cu siguranţă care parte poate măsluii rezultatele.
Se presupune că rasa umană s-a despărţit de cimpanzei acum 5 (alţii afirmă 7) milioane de ani. Întrebarea mea firească este: oamenii s-au despărţit de cimpanzei sau cimpanzeii s-au separat de oameni? Este un alt detaliu de lămurit după cel legat de izgonirea din copaci. Cu cât citeşti şi afli mai mult, cu atât apar mai multe semne de întrebare.

Suntem super specia de pus în vitrină. Sau pe grill. De gustibus. Răsfoind Wikipedia-ul am găsit o f(r)ază amuzantă: „Oamenii sunt fiinţe vii”. Ce uşurare!
61% dintre oameni locuiesc în Asia. Restul în America 14%, Africa 13% şi Europa 12%. În jur de 2,5 miliarde de oameni locuiesc în mediul urban. Se presupune că urbanizarea va creşte dramatic în secolul XXI. Problemele oamenilor în oraşe sunt multiplele tipuri de poluare, criminalitatea şi sărăcia. „Fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei 5,3) nu se aplică şi în acest caz. Nu sunt fericiţi nici cei flămânzi, însetaţi, prigoniţi sau blânzi şi curaţi cu inima. Eu nu i-am văzut aşa. Nici animalele ţinute la grădina zoologică nu cred că sunt mai fericite. Dar nu putem generaliza. Chiar dacă de obicei o facem cu nonşalanţă.
850.000.000 dintre oameni cred în diferitele forme ale Creştinismului. Islamul are 430.000.000 de adepţi. 320.000.000 de oameni cred în Hinduism. Sunt 150.000.000 de Budişti. Şi mai sunt multe alte religii. Crezi ce vrei. Nu ştiu. Dumnezeu a creat lumea în şapte zile. Restul se fabrică în China. Eşti om, eşti cel mai tare… te ştergi singur la fund. Sau nu. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Faptul că „biologii consideră că toţi oamenii sunt membrii aceleiaşi specii” nu mă încălzeşte cu nimic, dar nu este momentul pentru nazuri şi separatism. Ajung însă la cealaltă problemă care mă frământă: facem parte din aceeaşi specie, dar suntem absolut unici.
Nu ne mai ajunge planeta Pământ. Am cam terfelit-o. Vrem să ajungem în spaţiu. Vrem să cucerim noi teritorii. Instincte de vânător, reminiscenţe. Pe data de 11 iulie 1969 Neil Alden Armstrong şi Buzz Aldrin au coborât pe suprafata Lunii. Răutăcioşii spun că era doar un studio din Hollywood. Mie îmi plac filmele…Citez o prietenă virtuală, nim_b: “Mesaj către extratereştrii: nu sunteţi singuri!” Vrea cineva o banană?

umbrela

Posted on by — 4 Comments ↓

Legea de bază a Finanţelor (a lui Jerome K. Jerome): “Banca este o instituţie care-ţi împrumută întodeauna o umbrelă când e timp frumos şi ţi-o cere mereu înapoi când plouă.”

Credinţa este umbrela de care ne agăţăm în vreme rea şi pe care o uităm prăfuită-n debara pe vreme bună.

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.” (Petre Ţuţea)

Adevărul… Iubirea… Vorbe. Cuvinte care devin din ce în ce mai goale, cuvinte rotunjite, măsluite cu măreţie, meşteşugite, dar fără sau cu tot mai puţin conţinut. Nu o dată constat că ne referim la Dumnezeu când nu mai avem nimic de ce să ne agăţăm, în momentele în care deznădejdea ne cuprinde de umeri şi ne trage-n jos, când nu mai avem idei sau scuze, îl găsim pe Dumnezeu şi „ne-am scos”. Dar o fi Dumnezeu ăsta un tip aşa de gaşcă să sară-n ajutorul nostru de câte ori noi renunţăm să ne mai ajutăm? Maimuţa din mine are rezerve. Nu vă gândiţi la banană! Înnecatul la mal ca sport naţional… Strategia: jocul la marea plezneală. Rezultatul: 2:2. Zero barat.

Mai am o gură de cafea şi un strop de credinţă. O nouă zi, o nouă săptămână, fără planuri şi bagaje pregătite. Plan… Există un plan universal, un plan „B”, există ceva? Poţi să dai o căutare pe Google când ştii sau când bănuieşti răspunsul. Ironic? Când sunt pierdut, când celebrul ultim pai nu atârnă nicăieri, conexiunea la internet conduce doar la pagini goale, când nu mă mai satisfac nici literele înghesuite-n cuvinte, cuvintele în fraze şi tânjesc de fapt după o atingere banală dar atât de salvatoare sau măcar un semn… Când toate acestea se adună ca norii ameninţători iar acea mână întârzie să ţi se întindă, întorc privirea şi-l caut pe Dumnezeu. „Dumnezeu este punctul de tangenţă dintre zero şi infinit.” (Alfred Jarry) Ajung în punctul mort şi atunci vina o dau tot pe Dumnezeu. Dar şi Dumnezeu şi vina este în mine. Rezultatul? Păi nu tot Dumnezeu este de vină?! Ha ha ha. Credinţa ne separă de restul fiinţelor vii. Animalele respectă spiritul naturii, noi credem în el şi… Hm. Nu cred că munca sau gândirea ne-au separat de maimuţe. Şi maimuţele prestează – ca să zic aşa -, şi maimuţele sunt organizate, se pliază pe o anumită structură organizatorică gândită. Cu toate exagerările inacceptabile din punct de vedere ştiinţific, după o simplificare la „os” a tuturor argumentelor, cred că nu ne rămâne altceva decât credinţa.

În mod corect credinţa şi religia trebuie separate. Oamenii nu fac asta. Noţiunile se amestecă nesănătos. Dumnezeu nu are ce căuta pe bancnota de un Dolar, Dumnezeu nu merge la biserică. Moise nu avea nevoie de translator, eu de ce aş avea? Omul este un animal. Este slab. Spiritul de haită îl face să se simtă mai puternic, mai în siguranţă. Credinţa a fost pervertită în religie. Religia nu este credinţa pe limba tuturor, ci un fel de înlocuitor artificial. Se pretinde fidelitate faţă de biserică, nu şi faţă de Dumnezeu. Numele lui Dumnezeu este pretext şi monedă de schimb. Iuda este în fiecare din noi. Preţul corect! Ha ha ha. Ne-am rătăcit, am pierdut legătura firească cu natura. Cu Dumnezeu. Revoluţia tehnologică a condus la involuţia spirituală. Fatalitate? Lucrurile se întorc nu neapărat împotriva, dar cu siguranţă asupra noastră.

Dumnezeu este umbrela: când ne protejează de ploaie pare firesc să fie acolo, dar dacă o uităm acasă…vinovată este tot umbrela. Ploaia vine ca o binecuvântare. Spală străzile, spală praful din suflete…

“Este păcat că singurul lucru pe care un om îl poate face opt ore este să muncească. Nu poate sa mănânce opt ore; nu poate sa bea opt ore; nu poate sa facă dragoste opt ore.” – William Faulkner (Ei, unii dorm opt ore, da’ nu e cazul meu!)