Home › Posts tagged actualitate › Page 35

actualitate

pasăre sau…păsărică?

Posted on by — 29 Comments ↓

Temele fierbinţi ale momentului sunt legate de tot felul de personaje umflate cu pompa sau scoase de sub unghii de tot felul de jurnalişti şi redactori ajunşi şi ei în jenanta ipostază de vedetuţe sau starlete făcătoare de celebrităţi trecătoare. O lume ameţită şi ameţitoare, lumea în care la Balc se vânează ca-n evul mediu, fotbalul se joacă cu valiza, tinerii la şcoală se fugăresc cu săbii ninja în loc să înveţe, oamenii dispar fără urmă, guvernele sunt compuse din politicieni oportunişti şi nu din specialişti, copii sunt vaccinaţi cu seruri experimentale, traficul este blocat, autostrăzile cresc cu un metru doi pe an, leul se prăbuşeşte în umbra economiei îndopate cu credite fără acoperire, ruşii se joacă cu robinetul de la gaz, în Gaza Hamasul anunţă armistiţiul prin intermediul rachetelor lansate asupra Israelului, Obama preia fotoliul de la Casa Albă, dar şi o Americă în plină criză…

„Magda – dispărută, Diana – ucisă, Tolea – infractor” – scria ieri seară pe ecranul de la OTV, erau şi fotografiile celor trei personaje într-o coloană pe toată partea stângă a ecranului, sus într-o bandă „ştirea senzaţională” a serii care zău n-am citit care era, jos încă două sau trei benzi, una cu ştiri, alta cu numere de telefon, alta cu sms-urile primite de la telespectatori, în partea dreaptă a ecranului era afişată grafica cu votul prin telefon al telespectatorilor legat parcă de dispariţia amintitei Magda…În puţinul spaţiu rămas pe mijlocul ecranului se desfăşura eternul „în direct” Dan Diaconescu, invitaţii şi colaboratorii săi. În colţul din stânga sus s-a mai găsit puţin loc pentru sigla postului şi undeva sub pozele amintite a mai fost înghesuită şi sigla emisiunii. Toată lumea vorbea deodată, erau şi două sau trei voci distorsionate prin telefon ale căror nume erau şi el afişat pe mijlocul ecranului… Nimeni nu înţelegea nimic, dar fiecare încerca să vorbească, să strige mai tare ca celălalt în timp ce Dan Diaconescu prezenta tabelul cu noua audienţă record înregistrată cu o noapte înainte. Am navigat mai departe liniştit că măcar misterul de acum câteva seri s-a lămurit: „Diana a fost sinucisă sau a fost omorâtă?”

Lăsând proştii şi prostiile la o parte, mă gândesc la modul cel mai concret ce înseamnă recesiunea. Vom avea parte de mai puţine starlete, filozofii de talk-show, specialişti ad-hoc sau trend-setteri oportunişti? Politicienii o să-şi vadă de treabă şi în sfârşit vom avea un Guvern funcţional şi un Parlament eficient? Vom muncii mai mult şi mai conştiincios? Cred că nimic din toate acestea… Şi mai cred că nimeni nu priveşte în mod serios problema. Nu că aş face-o eu sau am să o…fack. Da’ aşa, ca idee…
Cred că am ajuns în acest punct mort din cauza aroganţei cu care tratăm tot şi toate, superficialitatea cu care trecem peste ori ce. Nu are nicio legătură, da’ mi-am amintit: Isus sau Buda au arătat cu mii de ani în urmă soluţii alternative la actuala criză (probabil previzibilă) dar nici Creştinii, nici Budiştii nu i-au luat foarte-n serios şi au tratat cu…superficialitate problema.
E simplu să afirmi că nimeni din cei care ar fi putut face ceva, nu au făcut-o, dar eu întreb ceva mai simplu şi – în idioţenia mea remarcabilă – zic că de bun simţ: noi, noi ce am făcut? Fiecare din noi. Fiecare în adâncul său ştie răspunsul concret. Nimic. Să fim serioşi! Recesiunea pentru mulţi probabil înseamnă că nu o să mai comande pizza de pe internet, ci o să-şi facă din nou macaroane cu brânză singuri acasă. Iar cei care şi până acum au mâncat macaroane cu brânză făcută acasă, în cel mai rău caz o să o pună de o mămăligă. Mare brânză! Asta spuneam: nu tratăm problema serios şi nici nu o vom face.
Criza o să-i oblige pe unii dintre noi să lase maşina acasă când sunt nevoiţi să se deplaseze 1 km şi să ia tramvaiul sau să o ia pe jos. Cei care încă nu au al 3-lea televizor în bucătărie şi al 4-lea în baie, poate nu mai „prind” credit şi renunţă la idee. Poate nu voi mai fuma 27 de ţigări pe zi şi doar 19…Poate.
Cred că această criză este pozitivă şi necesară. Totul e să ştim ce să facem cu ea. Este momentul în care angajatorii ar putea să scape elegant de angajaţii leneşi, incompetenţi şi ineficienţi,  afacerile de carton o să dispară şi ele, este un moment în care după 19 ani s-ar putea face curăţenie.
Mă întreb doar câte din cele ce s-ar putea face se vor şi realiza? Oportunităţi am mai avut şi le-am ratat cu indolenţă. Şi o să mai ratăm câteva… suntem geniali la asta! Cred că putem vorbi liniştiţi despre un colaps moral. Problema este că doar o să vorbim şi de această dată, apoi schimbăm cu lejeritate programul din telecomandă.
Nu am crezut şi nu cred în soluţiile globale. Nu cred că vine nimeni nici să-mi facă treaba, nici să-mi rezolve problemele. Fiecare v-a fi nevoit să-şi înfrunte problemele şi să le rezolve. Cred că de asta ne şi temem cel mai mult…

Oare pasărea albastră a fericirii este o păsărică roz? Eu am stoluri…

minunata manipulare

Posted on by — 2 Comments ↓

Mă fascinează manipularea opiniei publice, a conştiinţei individului. „Am biruit!” am auzit ieri strigându-se din toate direcţiile. Insesizabilul Boc a devenit din „papagalul” şi porta-vocea Cotroceni-ului, peste noapte, „diabolic”. Actorii, medicii celebrează victoria de la Curtea Constituţională, „s-a făcut dreptate” se spune şi încă o dată ne scapă esenţa lucrurilor. „Curtea Constituţională a luat deciziile nu în funcţie de dreptul constituţional, ci evident, în funcţie de propriile interese ale membrilor ei.” – cum corect punctează şi Roxana Iordache pe blogul ei. Pe de o parte atât Avocatul Poporului cât şi o mare parte din Judecătorii C.C.-ului intrau sub incidenţa mult discutatei Ordonanţe de Urgenţă. Au decis să le fie bine, au luptat, încă o dată, pentru propriul lor buzunar burduşit. Shit! Pentru sensibilizarea opiniei publice, imaginea actorilor revoltaţi, a medicilor disperaţi, a fost o simplă şi o eficientă manevră de imagine. Manipularea a funcţionat ireproşabil, victoria reală este de partea acelora care trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi din „dezmăţul pe banii publici“. Banii publici, adică banii noştri. La adăpostul acestor bani, rămân pe poziţie şi în funcţie, o întreagă armată din vechiul sistem care veghează la buna funcţionare a acelui sistem din cadrul sistemului (era să zic “ticăloşit”) şi a intereselor sale.
Departe de mine şi gândul să fiu partizanul lui Boc, nici măcar ingrata funcţia de avocat al Diavolului nu vreau să o exercit, dar este tot mai dezarmant faptul că nici după 19 ani nu reuşim să scăpăm de vechea gardă şi sub nasul nostru se predă ştacheta către următoarea (de)generaţie, iar noi aplaudăm cu un zâmbet tâmp ca la comandă…

Ştire exclusivă din Gândul : „PSD are un plan anti-Băsescu”. Nimic surprinzător. „PSD se bagă în tranşee pentru lupta de erodare a inamicilor-aliaţi de la guvernare. Planul „rezistenţei“ a fost parafat la întâlnirea de la Snagov a şefilor social-democraţi. Două exemple: Băsescu vrea să modifice Constituţia, PSD l-a desemnat pe Adrian Năstase să se asigure că se modifică totul, dar nu se schimbă nimic.” Aceste lucruri sunt fireşti şi de suprafaţă. Eu zic că marea manevră rămâne „independentul” Sorin Oprescu care o să fie cel mai puternic contra-candidat al lui Băsescu pentru un nou mandat la Cotroceni. De aceea rămân şi anumite semne de întrebare legate de lupta PSD-ului cu Băsescu privind modificarea Constituţiei. În perspectiva în care PSD speră să-şi introducă „calul Troian” la şefia statului, modificările dorite de Băsescu nu cred că-s chiar aşa departe de visele de puteri sporite ale domnului „retras” Iliescu. Cred că pe scenă se joacă încă o piesă de teatru şi dedesubt, se fac alte aranjamente: „business as usual, în mioriticul sens al fraternităţii şi totul „politically corect”! Trăiască FSN-ul, vedem la urmă care pulpă, care aripă….

Oaia neagră

Posted on by — 4 Comments ↓

În 1991, la doi ani de la căderea zidului Berlinului, America părea să fie unica superputere rămasă pe scenă şi capabilă să intervină ferm în ori ce problemă ivită. Rusia era doar ruina Uniunii Sovietice iar China eterna promisiune.
Succesul intervenţiei Americane în Irak după ce acesta ocupase Kuweitul, incapacitatea Rusiei de a se opune ne-au făcut să credem în realitatea visului American, în fiabilitatea democraţiei şi în adevărul suprem şi unic oferit pe tavă ca un sandwich de Unchiul Sam.
Mirajul s-a rupt pe 11 septembrie 2001. Epoca Bush şi administraţia absolut aberantă de la Washington a reuşit în timp record să epuizeze resursele economice şi umane a unei Americi cu o imagine de atlet şi zâmbet impecabil de Hollywood.
Bush şi ai lui Republicani ies şifonaţi din scenă de un război care a măcinat nu doar sistemul şi societatea Americană, dar a condus la un seism în lanţ ce a bulversat tot circuitul financiar şi economic global.
Rusia între timp a “inventat” arma Gasprom, China s-a integrat într-un sistem economic mondial, Europa pare mai vitală şi reuşeşte să-şi coordoneze acţiunile mai eficient, chiar dacă vedem cum Occidentul încearcă să supravieţuiască pe spinarea Estului şi ne-am cam trezit din visul frumos al capitalismului democratic şi am constatat că gardurile nu-s din cârnaţi şi câinii n-au covrigi în coadă, ba, uneori prietenii te muşcă pe la spate.
În acest context mondial, sarcina Democraţilor şi a noului preşedinte, Barak Obama, este una extrem de ingrată. Obama poate devenii simbolul salvării, dar tot aşa uşor poate să se transforme într-un ţap ispăşitor peste noapte. Oaia neagră…

Principiul “câştigătorul ia totul”

Posted on by — 1 Comment ↓

Astăzi votează America. Noua administraţie de la Washington are ingrata sarcină să soluţioneze o criză economică ce tinde să dărâme un întreg lanţ economic planetar. Pare inexplicabil cum administraţia Bush în doar opt ani a reuşit performanţa de a îngropa o economie aparent extrem de virilă, moştenită de la mult hulitul Clinton. Nu ştiu ce simt sau gândesc Americanii de rând, dar eu sincer prefer sexul oral în camera ovală, decât războiul şi praful din Irak sau Afganistan.
Problema este că părerea mea contează la fel de mult ca opţiunea poporului American. Adică aproape deloc.
SUA nu au un sistem de vot unificat şi în funcţie de comitatul, districtul sau oraşul în care locuiesc, alegătorii americani vor vota în cinci metode de vot diferite.
Alegătorii vor vota de fapt pentru un grup de mari electori, reuniţi într-un organism numit Colegiul Electoral, căruia îi revine sarcina de a-l desemna pe noul şef al statului. Colegiul Electoral este o relicvă istorică a Constituţiei din secolul al XIX-lea, creat în baza amendamentului al XII-lea, datând din 1804.
Colegiul are 538 de membri. Fiecare stat este reprezentat de mari electori, al căror număr este egal cu cel al senatorilor şi reprezentanţilor săi din Congres.
Modul de desemnare a marilor electori variază de la un stat la altul. Constituţia americană nu precizează calificările necesare pentru a deveni mare elector. Candidatul la preşedinţie trebuie să obţină majoritatea absolută a voturilor marilor electori pentru a câştiga, adică 270 de voturi din cele 538. În caz de egalitate, Camera Reprezentanţilor este cea care desemnează viitorul preşedinte şi Senatului îi revine sarcina să aleagă vicepreşedintele.
În baza acestui sistem, este posibil ca un candidat să devină preşedinte fără a obţine majoritatea voturilor populare, aşa cum s-a întâmplat în anul 2000 şi în alte trei rânduri în istoria SUA.
Această anomalie se produce pentru că în aproape toate cazurile – cu excepţia statelor Maine şi Nebraska – candidatul care câştigă obţine automat toţi marii electori ai statutului respectiv. Astfel, este suficient ca un candidat să obţină cu un vot mai mult decât rivalul său în California pentru a dobândi susţinerea tuturor celor 55 de mari electori.
Din cauza acestui sistem complex, candidaţii privilegiază câteva state mai importante (Florida, Ohio, Pennsylvania, Michigan, Colorado), care trec dintr-o tabără în alta şi pot să hotărască soarta alegerilor.
În 2000, George W. Bush a câştigat alegerile, având un număr mai mic de voturi la nivel naţional decât adversarul său democrat. În 2004, rezultatele au fost decise de statul Ohio, câştigat tot de Bush cu mai puţin de 120.000 de voturi diferenţă, dintr-un total de 5,6 milioane de voturi exprimate.

Scrutinul pentru Casa Alba din 2008 va fi “cel mai costisitor din istorie”, circa 2,4 miliarde dolari, adică dublu faţă de cel din 2004 si triplu fata de 2000, se arată într-un comunicat al organizaţiei independente Centre for Responsive Politics.
Această explozie a cheltuielilor politice a fost generată în primul rând de încasările democraţilor, responsabili de 60% din sumele colectate si consumate. Ei au primit cu 52% mai multe contribuţii decât în 2004, în timp ce trezoreria republicanilor nu a crescut cu mai mult de 2%. Numai Barack Obama a strâns şi a cheltuit 605 milioane de dolari pentru a cuceri Casa Alba.

Obama sau McCain? Chiar dacă sondajele îl desemnează pe Obama favorit, pronosticurile sunt rezervate chiar şi în tabăra democrată. Pentru prima oară în istoria SUA, un candidat de culoare are şanse să devină preşedinte iar în cazul în care McCain va fi desemnat câştigător, republicana Sarah Palin, va deveni prima femeie vicepreşedinte.
Dacă în Formula 1 pentru prima oară un concurent de culoare, Lewis Hamilton de la McLaren-Mercedes a câştigat titlul de cel mai bun pilot al sezonului, posibila victorie a lui Obama nu mai pare imposibilă.
Mă tem de America, mă tem de ce şi cum se va alege şi de faptul că din nou alţii aleg şi pentru noi. Suspiciuni de fraudă au existat de mai multe ori şi interesele sunt mereu deasupra sistemului, fie el şi presupus democratic.

Ne place, nu ne place, viitorul Americii determină în foarte mare măsură şi viitorul nostru. Cu Cheeseburgerul şi Coca Colaul de la McDonalds şi cu un Marlboro aprins în colţul gurii stăm cu ochii pe America.

(surse: 1 , 2 )

După bloguri sunt ei care ne face…

Posted on by — 2 Comments ↓

Dacă tot m-am auto-exilat în pat pentru trei zile, ci nu să mă tratez băbeşte, făcând sex în disperare, ci să mă otrăvesc convenţional pentru viroza pe care bănuiesc că o am şi de care ştie tot oraşul, doar medicul meu de familie nu, m-am gândit că între două valuri de febră, pot să analizez la rece – că viroza tot o răceală este – şi ograda, capra, varza, respectiv blogurile vecinilor. Am încercat toate leacurile băbeşti, acum m-am dat la pastile, starea mea este neschimbată, trag o singură concluzie: sunt imun. Cu picioarele în ligheanul cu apă fierbinte, cu cana de ceai în mână, mă apuc de citit. Sau mă fac bine, sau mă bagă-n boală complet!
Băieţi, avem concurenţă serioasă: Tăriceanu şi-a făcut blog.  “Primul pas a fost site-ul. Împreună vom face şi al doilea pas. Pregătesc blogul şi vreau să fii primul care va răspunde la prima postare.” La a doua postare pot să răspund eu al doilea? Abia aştept să citesc ceva hot!
Alt liberal, alt blogger veritabil: Chiuariu agaţă la greu pe videoblog. “În septembrie, Tudor Chiuariu,  fost ministru al Justiţiei şi actual purtător de cuvânt al PNL, a anunţat că îşi face videoblog. Paralel, a spus că are cont pe facebook şi Hi5, două reţele sociale de pe Internet, pe care îşi va face campanie electorală. Din 412 prieteni, câţi avea până la ora 14, luni, băieţi erau 58, fete – 354. Chiuariu stă non-stop pe Internet. Cine-i monitorizează activitatea poate să vadă că, de dimineaţă până seară, nu face decât să le trimită fetelor invitaţii.” Ăsta ne ciordeşte gagicile în scopuri electorale!

Rămân în zona bloggerilor grei: Elena Udrea.  Plictiseală mare. Lăudat fie Băsescu sau ce ne ofticăm noi când n-avem ce face. “Întâlnirea de ieri cu unii dintre cititorii blogului a fost pentru noi toţi o bucurie. Cu atât mai mult regret criticile pe care invitaţii mei trebuie să le suporte doar pentru că au venit alături de mine. Dar cel mai supărător mi se pare comportamentul lipsit de orice deontologie al unei ziariste, care s-a prezentat drept cititoare de blog, a stat la masă cu noi, a pus câteva întrebări ciudate, apoi s-a dus să scrie un articol din care reiese fie că nu a înţeles ce vorbeam noi, fie că misiunea ei era să decredibilizeze evenimentul.” Mi-a plăcut ideea întrebărilor ciudate, a faptului că săraca n-a înţeles nimic sau a avut o misiune destabilizatoare. Limbaj sublim! Dacă aş fi blondă, şi m-aş băga în curvăsăreala asta de politică şi mi-aş trage şi un blog să fiu în trend, aş apela la cineva care pare blondă, dar ştie despre ce este vorba într-un blog. Părerea mea.
Am accesat şi pagina lui Victor Ciutacu. Omu’ ne propune un exerciţiu de imaginaţie, nu comentez. M-am distrat în schimb la comentarii: “eu văd un cur făcut în photoshop.. mare brânză..” De ana pe 29 October 2008 la 2:20 am. “@ana: tu eşti o toantă lipsită de imaginaţie. nici o pierdere. next, please” De Victor Ciutacu pe 29 October 2008 la 2:24 am. Aspru. Dialogul. Oi fi eu idiot, da’ credeam că blogul trecând peste faptul că este un posibil jurnal public, este şi un mijloc interactiv de comunicare. Chiar că-s un bou! Chiuariu măcar este la agăţat, Ciutacu pare prea frustrat să se mai sinchisească… Vorbe grele, bun simţ ioc.
Ajung şi eu la Alexandru Vakulovski şi textul său din Clujeanul care a stârnit deja ceva valuri şi-s curios câţi o să-l copieze şi re-posteze ca fiind al lor… Limbajul nu mă excită, dar incontestabil adevărul din spatele său este o radiografie fidelă a blogerului anonim. Şi frustrat. Normal, dacă eşti anonim, musai să fi frustrat.

Dacă mai dau odată peste blogul despre piţipoanca corporatistă îmi fac aspirina intravenos!

Am avut aşa o furnicătură-n degete să intru şi pe blogurile fotbaliştilor, dar m-am oprit la timp. Cam asta e:
după bloguri sunt ei care ne face…ne place, nu ne place, aceştia sunt, pe aceştia îi avem. Cititul însă rămâne opţional. Ca şi votul.