Jesus On Extasy – No Gods (2010)

Posted on by — No Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=thtPjx7UjOM]

Inspiraţi de versurile lui Trent Reznor din piesa „Suck” (Pigface/Nine Inch Nails): „I’m Jesus Christ on Ecstacy”, trupa din Essen înfiinţată în 2005 de verii Dorian Deveraux – voce, samplere, sintetizatoare şi Chai Deveraux – chitară, sintetizatoare, programare, abordează un Rock (Metal) Alternativ ambalat într-o manta Industrial şi proaspătul „No Gods” este cel de-al treilea lor album după „Holy Beauty” (2007) şi „Beloved Enemy” (2008).
Numiţi-o prejudecată, o fi experienţa… anterioară (ca vânzările anterioare 😀 ), în general am rezerve vis a vis de trupele nemţeşti, multe din ele – acum nu vorbesc de Einsturzende Neubauten! – au o abordare linear-mecanică de cele mai multe ori agasantă, obositoare şi mai ales cele de pe segmentul Industrial merg pe direcţia EBM care – cu mici excepţii (Leaether Strip) – în sine este o linie (moartă şi) monotonă.
Din fericire verii Deveraux fac o muzică destul de colorată, au inflexiuni Gotice, nuanţe New Wave/Post Punk din zona Joy Division, seamănă mai mult cu Oomph!, au ceva reverberaţii Reznor, dar via Filter, nu sunt experimentali ca pomeniţii Einsturzende Neubauten, mai de grabă au preluat ceva-ceva din spiritul Rammstein şi modelul Eisbrecher, se înrudesc mai mult cu Umbra Et Imago şi infuziile Industrial, clapele şi samplerele se suprapun unui filon Rock/Metal ce aminteşte pe alocuri de H.I.M. din vremurile când gaşca lui Ville Valo se mândrea cu rădăcinile Heavy Metal şi nu încerca cu disperare să devină un Def Leppard de Finlanda croit pe gustul pieţei Americane. Read more Jesus On Extasy – No Gods (2010) ›

John (the Revelator)

Posted on by — 5 Comments ↓

De data aceasta ne-am adunat patru şi jam-ul a fost şi mai nebunesc. Zappa has left the building – şi cine ar putea să-l învinovăţească, scapă cine poate, mai puţin vecinii. Şerban şi Zarafu au contribuit cu chitare şi voci, Grigore ne-a delectat cu contrabas-ul, eu le-am stricat “jucăria” – şi de această dată 😀 – cu ceva tobe programate, sinturi – un prea răvăşitor trompo-saxofon (la care m-am scremut 100% live), samplere şi… răgete. Şi acestea din urmă, trase din prima suflare, adică… ne-premeditat.

[soundcloud url=”http://api.soundcloud.com/tracks/7537134″]

Asta e versiunea mea de mix, dar merită să ascultaţi şi ce a “auzit” Grigore din “bătălia” de sâmbătă: Oedip Piaf – John. Ambele versiuni pot fi descărcate, strict pentru temerari! Read more John (the Revelator) ›

Mediocracy – Human Progress – Endless Regress (2010)

Posted on by — 14 Comments ↓

Băieţii sunt din Bucureşti şi albumul lor de debut îl puteţi descărca de pe Asiluum Arts cu binecuvântarea lor.
Trupa – ca mai orice în românica… – s-a închegat mai greu, a durat patru ani ca să se ajungă la formula actuală, în jurul solistului Viez s-au adunat Radu (Cap De Craniu) – chitară, Para (Rain District) – tobe, Dop (Deviant) – bas şi Costin (Nightpray, Cap de Craniu) – chitară.
Albumul de debut, „Human Progress – Endless Regress” conţine 9 piese imprimate „din încheietură”, la grămadă – adică live – probabil în sala de repetiţii, pentru a capta energia, forţa muzicii, astfel sunetul nu este cel mai şlefuit, cel mai sofisticat, însă dinamica este cea naturală, redă cu precizie spiritul muzicii.
Mediocracy abordează un Metal contemporan, undeva-n zona Metalcore, elemente Post-Hardcore, sonorităţi Death, Thrash, Sludge şi Groove Metal se îmbină dinamic şi rezultatul este un manifest furios-zgomotos.
Temele abordate sunt corupţia, declinul, ura, discriminare, disperarea, lipsa perspectivei şi aceste subiecte negative oarecum şi-au pus amprenta şi pe atmosfera trupei, au oarecum o vibraţie joasă care induce la un moment dat o stare neplăcută, este ceva apăsător dincolo de momentele incisive, pasajele rapide, riff-urile tăioase.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=42mHdzjDuak]

Cele 9 piese adunate pe „Human Progress – Endless Regress” Read more Mediocracy – Human Progress – Endless Regress (2010) ›

friptura

Posted on by — 13 Comments ↓

Învăţătoarea la şcoală îi întreabă pe copii ce au mâncat la micul dejun. Copii răspund diverse, se ajunge şi la Bulă care spune că a mâncat o cană cu ceai. Povestea se repetă zile la rând iar Bulă se simţea tot mai stânjenit. Sătul, într-o dimineaţă spune că a mâncat friptură. Învăţătoarea bucuroasă îl întreabă:
– Şi câte ai mâncat? Read more friptura ›

The Fall – Your Future Our Clutter (2010)

Posted on by — 4 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M660GZSS3E8]

Mark Edward Smith are respectabila vârstă de 53 de ani, probabil nu este la fel de celebru şi faimos ca John Joseph Lydon aka. Johnny Rotten, dar a înfiinţat trupa sa The Fall la vârsta de 19 ani astfel dând cu piciorul la o frumoasă carieră de muncitor în docurile Salford din Manchester, asta acum mai bine de 30 de ani, mai exact în 1976.
Mark are cam acelaşi stil flegmatic ca Rotten, trupa The Fall abordează un Punk-Rock zgomotos cu mici infuzii Psihedelice şi cu timpul şi-au făcut loc şi nuanţe de Rock Alternativ, însă în esenţă este un Rock murdar, neşlefuit, zgomotos, basul bârâie, toba bubuie obsesiv, chitarele distorsionează prin staţiile date cu blana la maxim şi suprasaturate, The Fall cu siguranţă nu sunt o trupă foarte complicată, dar dacă termenul „Rock de garaj” poate fi atribuită unei formaţii, The Fall o merită cu desăvârşire.
Mr. Smith pare pilit tot timpul şi n-aş băga mâna-n foc că lucrurile nu stau exact aşa, însă sictirul acesta britanic cu abordarea frontal-zgomotoasă are un şarm aparte, ceva autentic care în cazul celor din The Fall pare şi absolut natural şi autentic, acel ceva pe care mulţi încearcă să-l copieze şi implementeze, dar dacă nu vine de la sine, dă în penibil. Bollocks ai sau n-ai. Şi vorba unui prieten: „ce credeaţi băi, e uşor să fi vedetă?!” 😆
Matoli sau nu, The Fall n-au pierdut deceniile degeaba, începând cu 1979 au scos 28 de albume, eu i-am cunoscut abia cu „Bend Sinister”-ul Read more The Fall – Your Future Our Clutter (2010) ›

Black 47 – Bankers and Gangsters (2010)

Posted on by — No Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GFsTrvJGiDc]

Fanii serialului „Sons Of Anarchy” au remarcat piesa „The Big Fellah” al celor din Black 47 la începutul episodului „Lochan Mor” (episodul 34 – respectiv 8 din sezonul 3). Eu am avut bulanul să dau peste CD-ul „Home of the Brave” (1994) prin 1996 în consignaţia de la Braşov unde o pensionară a adus la vânzare la un preţ derizoriu un morman de CD-uri originale – promtional use only – primite – cum am aflat ulterior – de la băiatul dânsei, radio DJ în Canada. Mi-am pus labele atunci pe o grămadă de discuri interesante ale unor formaţii absolut anonime, am cumpărat aproape tot, pe neauzite.
„Hey big fella, where the hell are you now, when we need you the most?”
Albumul poate fi ascultat on-line AICI. The Big Fellah, Different Drummer, Paul Robeson (Born to be Free), Losin’ It, Who Killed Bobby Fuller?, Oh Maureen sau American Wake sunt câteva din piesele colorate ale celor din Black 47 care amestecă rădăcinile tradiţionale irlandeze cu Raggae, Hip Hop, Rock, Punk şi ceva Jazz.
Pentru mulţi această abordare multi-culturală şi extrem de colorată n-a fost pe plac, critica şi consumatorul este obişnuit cu standardele, cu tradiţionalul, cu lucrurile clare şi etichetabile, convenţionale. Şi tot majoritatea asimilează zona Celtic-Punk exclusiv cu numele celor din The Pogues.
Povestea celor din Black 47 se leagă şi de The Pogues, Frank Murray Read more Black 47 – Bankers and Gangsters (2010) ›