În 1991, la doi ani de la căderea zidului Berlinului, America părea să fie unica superputere rămasă pe scenă şi capabilă să intervină ferm în ori ce problemă ivită. Rusia era doar ruina Uniunii Sovietice iar China eterna promisiune.
Succesul intervenţiei Americane în Irak după ce acesta ocupase Kuweitul, incapacitatea Rusiei de a se opune ne-au făcut să credem în realitatea visului American, în fiabilitatea democraţiei şi în adevărul suprem şi unic oferit pe tavă ca un sandwich de Unchiul Sam.
Mirajul s-a rupt pe 11 septembrie 2001. Epoca Bush şi administraţia absolut aberantă de la Washington a reuşit în timp record să epuizeze resursele economice şi umane a unei Americi cu o imagine de atlet şi zâmbet impecabil de Hollywood.
Bush şi ai lui Republicani ies şifonaţi din scenă de un război care a măcinat nu doar sistemul şi societatea Americană, dar a condus la un seism în lanţ ce a bulversat tot circuitul financiar şi economic global.
Rusia între timp a “inventat” arma Gasprom, China s-a integrat într-un sistem economic mondial, Europa pare mai vitală şi reuşeşte să-şi coordoneze acţiunile mai eficient, chiar dacă vedem cum Occidentul încearcă să supravieţuiască pe spinarea Estului şi ne-am cam trezit din visul frumos al capitalismului democratic şi am constatat că gardurile nu-s din cârnaţi şi câinii n-au covrigi în coadă, ba, uneori prietenii te muşcă pe la spate.
În acest context mondial, sarcina Democraţilor şi a noului preşedinte, Barak Obama, este una extrem de ingrată. Obama poate devenii simbolul salvării, dar tot aşa uşor poate să se transforme într-un ţap ispăşitor peste noapte. Oaia neagră…
SOCIO-POLITICA
Social si politic
Principiul “câştigătorul ia totul”
Astăzi votează America. Noua administraţie de la Washington are ingrata sarcină să soluţioneze o criză economică ce tinde să dărâme un întreg lanţ economic planetar. Pare inexplicabil cum administraţia Bush în doar opt ani a reuşit performanţa de a îngropa o economie aparent extrem de virilă, moştenită de la mult hulitul Clinton. Nu ştiu ce simt sau gândesc Americanii de rând, dar eu sincer prefer sexul oral în camera ovală, decât războiul şi praful din Irak sau Afganistan.
Problema este că părerea mea contează la fel de mult ca opţiunea poporului American. Adică aproape deloc.
SUA nu au un sistem de vot unificat şi în funcţie de comitatul, districtul sau oraşul în care locuiesc, alegătorii americani vor vota în cinci metode de vot diferite.
Alegătorii vor vota de fapt pentru un grup de mari electori, reuniţi într-un organism numit Colegiul Electoral, căruia îi revine sarcina de a-l desemna pe noul şef al statului. Colegiul Electoral este o relicvă istorică a Constituţiei din secolul al XIX-lea, creat în baza amendamentului al XII-lea, datând din 1804.
Colegiul are 538 de membri. Fiecare stat este reprezentat de mari electori, al căror număr este egal cu cel al senatorilor şi reprezentanţilor săi din Congres.
Modul de desemnare a marilor electori variază de la un stat la altul. Constituţia americană nu precizează calificările necesare pentru a deveni mare elector. Candidatul la preşedinţie trebuie să obţină majoritatea absolută a voturilor marilor electori pentru a câştiga, adică 270 de voturi din cele 538. În caz de egalitate, Camera Reprezentanţilor este cea care desemnează viitorul preşedinte şi Senatului îi revine sarcina să aleagă vicepreşedintele.
În baza acestui sistem, este posibil ca un candidat să devină preşedinte fără a obţine majoritatea voturilor populare, aşa cum s-a întâmplat în anul 2000 şi în alte trei rânduri în istoria SUA.
Această anomalie se produce pentru că în aproape toate cazurile – cu excepţia statelor Maine şi Nebraska – candidatul care câştigă obţine automat toţi marii electori ai statutului respectiv. Astfel, este suficient ca un candidat să obţină cu un vot mai mult decât rivalul său în California pentru a dobândi susţinerea tuturor celor 55 de mari electori.
Din cauza acestui sistem complex, candidaţii privilegiază câteva state mai importante (Florida, Ohio, Pennsylvania, Michigan, Colorado), care trec dintr-o tabără în alta şi pot să hotărască soarta alegerilor.
În 2000, George W. Bush a câştigat alegerile, având un număr mai mic de voturi la nivel naţional decât adversarul său democrat. În 2004, rezultatele au fost decise de statul Ohio, câştigat tot de Bush cu mai puţin de 120.000 de voturi diferenţă, dintr-un total de 5,6 milioane de voturi exprimate.
Scrutinul pentru Casa Alba din 2008 va fi “cel mai costisitor din istorie”, circa 2,4 miliarde dolari, adică dublu faţă de cel din 2004 si triplu fata de 2000, se arată într-un comunicat al organizaţiei independente Centre for Responsive Politics.
Această explozie a cheltuielilor politice a fost generată în primul rând de încasările democraţilor, responsabili de 60% din sumele colectate si consumate. Ei au primit cu 52% mai multe contribuţii decât în 2004, în timp ce trezoreria republicanilor nu a crescut cu mai mult de 2%. Numai Barack Obama a strâns şi a cheltuit 605 milioane de dolari pentru a cuceri Casa Alba.
Obama sau McCain? Chiar dacă sondajele îl desemnează pe Obama favorit, pronosticurile sunt rezervate chiar şi în tabăra democrată. Pentru prima oară în istoria SUA, un candidat de culoare are şanse să devină preşedinte iar în cazul în care McCain va fi desemnat câştigător, republicana Sarah Palin, va deveni prima femeie vicepreşedinte.
Dacă în Formula 1 pentru prima oară un concurent de culoare, Lewis Hamilton de la McLaren-Mercedes a câştigat titlul de cel mai bun pilot al sezonului, posibila victorie a lui Obama nu mai pare imposibilă.
Mă tem de America, mă tem de ce şi cum se va alege şi de faptul că din nou alţii aleg şi pentru noi. Suspiciuni de fraudă au existat de mai multe ori şi interesele sunt mereu deasupra sistemului, fie el şi presupus democratic.
Ne place, nu ne place, viitorul Americii determină în foarte mare măsură şi viitorul nostru. Cu Cheeseburgerul şi Coca Colaul de la McDonalds şi cu un Marlboro aprins în colţul gurii stăm cu ochii pe America.
După bloguri sunt ei care ne face…
Dacă tot m-am auto-exilat în pat pentru trei zile, ci nu să mă tratez băbeşte, făcând sex în disperare, ci să mă otrăvesc convenţional pentru viroza pe care bănuiesc că o am şi de care ştie tot oraşul, doar medicul meu de familie nu, m-am gândit că între două valuri de febră, pot să analizez la rece – că viroza tot o răceală este – şi ograda, capra, varza, respectiv blogurile vecinilor. Am încercat toate leacurile băbeşti, acum m-am dat la pastile, starea mea este neschimbată, trag o singură concluzie: sunt imun. Cu picioarele în ligheanul cu apă fierbinte, cu cana de ceai în mână, mă apuc de citit. Sau mă fac bine, sau mă bagă-n boală complet!
Băieţi, avem concurenţă serioasă: Tăriceanu şi-a făcut blog. “Primul pas a fost site-ul. Împreună vom face şi al doilea pas. Pregătesc blogul şi vreau să fii primul care va răspunde la prima postare.” La a doua postare pot să răspund eu al doilea? Abia aştept să citesc ceva hot!
Alt liberal, alt blogger veritabil: Chiuariu agaţă la greu pe videoblog. “În septembrie, Tudor Chiuariu, fost ministru al Justiţiei şi actual purtător de cuvânt al PNL, a anunţat că îşi face videoblog. Paralel, a spus că are cont pe facebook şi Hi5, două reţele sociale de pe Internet, pe care îşi va face campanie electorală. Din 412 prieteni, câţi avea până la ora 14, luni, băieţi erau 58, fete – 354. Chiuariu stă non-stop pe Internet. Cine-i monitorizează activitatea poate să vadă că, de dimineaţă până seară, nu face decât să le trimită fetelor invitaţii.” Ăsta ne ciordeşte gagicile în scopuri electorale!
Rămân în zona bloggerilor grei: Elena Udrea. Plictiseală mare. Lăudat fie Băsescu sau ce ne ofticăm noi când n-avem ce face. “Întâlnirea de ieri cu unii dintre cititorii blogului a fost pentru noi toţi o bucurie. Cu atât mai mult regret criticile pe care invitaţii mei trebuie să le suporte doar pentru că au venit alături de mine. Dar cel mai supărător mi se pare comportamentul lipsit de orice deontologie al unei ziariste, care s-a prezentat drept cititoare de blog, a stat la masă cu noi, a pus câteva întrebări ciudate, apoi s-a dus să scrie un articol din care reiese fie că nu a înţeles ce vorbeam noi, fie că misiunea ei era să decredibilizeze evenimentul.” Mi-a plăcut ideea întrebărilor ciudate, a faptului că săraca n-a înţeles nimic sau a avut o misiune destabilizatoare. Limbaj sublim! Dacă aş fi blondă, şi m-aş băga în curvăsăreala asta de politică şi mi-aş trage şi un blog să fiu în trend, aş apela la cineva care pare blondă, dar ştie despre ce este vorba într-un blog. Părerea mea.
Am accesat şi pagina lui Victor Ciutacu. Omu’ ne propune un exerciţiu de imaginaţie, nu comentez. M-am distrat în schimb la comentarii: “eu văd un cur făcut în photoshop.. mare brânză..” De ana pe 29 October 2008 la 2:20 am. “@ana: tu eşti o toantă lipsită de imaginaţie. nici o pierdere. next, please” De Victor Ciutacu pe 29 October 2008 la 2:24 am. Aspru. Dialogul. Oi fi eu idiot, da’ credeam că blogul trecând peste faptul că este un posibil jurnal public, este şi un mijloc interactiv de comunicare. Chiar că-s un bou! Chiuariu măcar este la agăţat, Ciutacu pare prea frustrat să se mai sinchisească… Vorbe grele, bun simţ ioc.
Ajung şi eu la Alexandru Vakulovski şi textul său din Clujeanul care a stârnit deja ceva valuri şi-s curios câţi o să-l copieze şi re-posteze ca fiind al lor… Limbajul nu mă excită, dar incontestabil adevărul din spatele său este o radiografie fidelă a blogerului anonim. Şi frustrat. Normal, dacă eşti anonim, musai să fi frustrat.
Dacă mai dau odată peste blogul despre piţipoanca corporatistă îmi fac aspirina intravenos!
Am avut aşa o furnicătură-n degete să intru şi pe blogurile fotbaliştilor, dar m-am oprit la timp. Cam asta e:
după bloguri sunt ei care ne face…ne place, nu ne place, aceştia sunt, pe aceştia îi avem. Cititul însă rămâne opţional. Ca şi votul.
Omul nou, religios?
Freud a spus: „Primul om care a preferat să înjure decât să dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizaţiei”. O discuţie despre religie este dificil de imaginat fără pietre şi înjurături. Omul religios nu o dată s-a dovedit fanatic orbit de furie şi exponent al intoleranţei. E oarecum paradoxal, având în vedere că religiile impun anumite coduri morale care ar trebuii să-l facă pe om mai docil, mai supus. Dar latura cealaltă, întunecată a religiei îl face pe om manipulabil. Dacă credinţa s-a născut din frica de supranatural, religia a explorat teama omului pentru al controla. Puţine religii fac excepţie de la acest fapt, dacă sunt asemenea religii. Religia este vânzătorul de umbrele, când umbrelele sunt la tot pasul şi pe toate gardurile gratuit. Ne naştem cu umbrela în suflet dar o rătăcim.
Şi vine religia şi ne oferă o altă umbrelă. Nu, nu este umbrela noastră, dar ei spun că a lor e mai bună, este umbrela adevărată. O umbrelă super-turbo. Teleshopping. Totul trebuie să fie „super” sau „turbo”. Dacă e super-turbo ai dat lovitura…
Religia este o formă de explicare a lumii, în condiţiile lipsei unei cunoaşteri sau explicaţii ştiinţifice. Religia s-a născut din teamă, nu din dorinţa de a cunoaşte şi a găsii explicaţii. Niciodată n-am înţeles sensul expresiei „frică de Dumnezeu”. Mie nu îmi este frică. Dacă Dumnezeu este bun, de ce m-aş teme? Dacă el este Creatorul, Tatăl nostru, de ce mi-ar fi frică de el? Pe taică-meu îl respect şi îl iubesc, dar nu mi-a fost frică de el niciodată. Nu cred într-o relaţie bazată pe frică. Cred în relaţiile bazate pe comunicare şi respect reciproc. Cred.
Când plouă îmi place aerul proaspăt, îmi plac umbrelele. Mii de umbrele colorate pe străzi. O privelişte minunată. „Am două umbrele, fac ce vreau cu ele…” Am o umbrelă albă şi am o umbrelă neagră. Aleg calea dreaptă. Calea mea. Calea Rahovei. Tramvaiul roz. Un tramvai numit dorinţă. „…în ori ce situaţie, îmi dau satisfacţie!” O joacă. Viaţa. Credinţa. Sex fără lumânărele, beţigaşe parfumate şi prezervativul tras pe cap. Prea multă rigiditate în tot ce facem şi spunem.
„Cuvântul religie vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio – a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul şi fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeităţi sau alte forţe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înţelesului vieţii. În mod obişnuit, religiile evoluează din/către mitologie şi au drept caracteristici necesitatea credinţei şi un mod specific de a gândi şi a acţiona pe care credincioşii sunt îndemnaţi să le respecte. Religile creştine socotesc cuvântul “religie” ca “legătura liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu”. (Wikipedia)
„Religia se explică din perspectiva biologiei şi antropologiei prin existenţa unor baze biologice identificabile ce caracterizează specia sapiens. Din perspectiva biologiei, se pot identifica două mari clase de factori care acţionează întru apariţia şi persistenţa religiei, anume factorii proximali (neurologia, genetica, endocrinologia) şi factorii ultimi (numiţi şi “evoluţionişti” ) ; aceştia din urmă ţin de natura socială a speciei. Ei sunt ultimul palier explicativ al comportamentului religios.” (Wikipedia)
Succesul religiei se datorează în principal faptului că omul se teme şi crede în supranatural, îi plac ritualurile (ceremoniile) şi doreşte să aparţină unui anume grup.
Ne naştem şi suntem botezaţi. Practic ni se ia dreptul de a alege. Comunitatea ia o decizie majoră în ceea ce ne priveşte. Cred că fiecare om are dreptul de a-ş alege singur credinţa. Credinţa este o opţiune extrem de intimă. Doar religia a exteriorizat-o. Purtăm cruci şi ne facem cruci…
Biserica interferează nesănătos cu lumea laică. Agăţăm icoane în şcoli, biserica îşi extinde influenţa în şcoli, văd preoţi parlamentari. Banii se risipesc în proiecte grandomane cu iz ceauşist, gen Catedrala Neamului, cânt tot mai mulţi cetăţeni trăiesc sub pragul sărăciei în mizerie…
Ministrul sănătăţii se sfătuieşte cu patriarhul în legătură cu avorturile. Îmi amintesc de controversatul Osho: la avort, ucidem trupul, nu şi sufletul. Simplu.
Văd vile şi jeepane. Făţărnicie şi somptuozitate. Lipsesc însă modelele morale. Le-am fixat pe cruci.
Ca să alegi corect, e necesar să cunoşti toate răspunsurile posibile. Ce şi cât cunoşti despre religia ta? Ai ales-o sau ai „nimerit” în ea fiindcă aşa „trebuie”?
Umbrele şi umbreluţe colorate. Creştinismul ester fragmentat în biserici şi bisericuţe. Dar există Islam, Hinduism, Taoism, Budism, Sikhism, Iudaism, Bahá’í, Jainism, Shintoism, Zoroastrism, Asatru, Wicca, Satanism şi Druidism. Şi există multe altele. Nu vreau să mănânc mere toată viaţa fără să fi gustat vreodată o pară. Nu ştiu dacă e mai bună para. Sau pruna sau…banana. Vreau doar să le gust înainte să…înjur.
Daţi cu pietre fraţilor, am banana tare!
