Pe scurt: veselie mare pe noul My Chemical Romance, al patrulea album al băieţilor americani care făceau ravagii în 2004 cu al doilea lor album „Three Cheers for Sweet Revenge” şi în mare parte au pus temelia la faima controversatul val Emo.
Albumul concept din 2006, „The Black Parade” s-a dovedit încă un succes şi între numeroase premii acumulate, solistul Gerard Way în 2007 a primit şi distincţia de „Eroul Anului” în cadrul NME Awards. Dar nu toată presa le-a fost favorabilă, băieţii sunt într-un război deschis mai ales cu tabloidele din Regatul Unit, The Sun şi The Daily Mail, publicaţii care le-au adus o serie de acuze vis a vis de sinuciderea unor adolescenţi etichetaţi a fi emo şi conexiunea lor cu muzica celor din My Chemical Romance.
Dar cum spuneam, „Danger Days The True Lives Of The Fabulous Killjoys” este un material exploziv, dinamic, nici urmă de depresie şi deprimare, chiar dacă textele ating şi subiectele controversate amintite, abordarea este incisivă, muzica are vână Post-Punk, sclipiri Pop şi Alternativ, chitarele ţipă şi completările aduse de clape şi electronică la olaltă constituie un (Punk) Rock modern, solid şi colorat.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8bbTtPL1jRs]
Ştiu, e la modă – şi uşor – să facem mişto de „generaţia emo”. Aş spune că face parte din tradiţie, fiecare generaţia a scuipat cu nonşalanţă şi pe cea anterioară, dar mai cu seamă pe cea care venea din urmă. „Prospăturile”, bibanii mereu sunt trataţi ca atare. Pe de altă parte este simplu şi comod să judecăm după etichetă, ci nu conţinut. Nu-s fan emo („fuck the beauty and the beast, fuck suicidal emo kids” 😆 😆 😆 ), dar valul Emo a avut şi trupe bune. De la începutul anilor ’80 şi Rites of Spring rupţi din rădăcinile Hardcore Punk marca Minor Threat până la My Chemical Romance, o serie de trupe au amestecat diferite abordări de la Metal la Pop şi de la Punk la Indie pentru a-şi determina o identitate şi multe găşti au produs piese şi albume interesante. Eticheta Emo devenită peiorativă a fost abandonată din mers, multe trupă azi preferă „cutia” Alternative Metal sau Post-Hardcore, altele s-au orientat spre zona Pop Punk sau Punk Revival în funcţie de sonorităţile alese, preponderente în muzica lor. Media (tot mai) tabloidizată mereu a vânat scandalul şi şocantul, a demonizat muzica Rock chiar de la începuturi, Rock’N’Roll-ul a fost din totdeauna „muzica deavolului” şi nici măcar treaba cu sinucigaşii nu-i o invenţie prea nouă, de exemplu material de studio este „Hey Stoopid”-ul lui Alice Cooper 😀 . Dar ne pierdem în detalii şi mai ales în aparenţe şi pierdem esenţa, muzica.
Cum spuneam, este mai uşor să etichetăm şi să judecăm, decât să ascultăm şi să înţelegem.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kDWgsQhbaqU]
„Danger Days The True Lives Of The Fabulous Killjoys” este colecţia proaspătă de 15 piese, 54 de minute de muzică Rock furnizată de Gerard Way, Ray Toro, Frank Iero şi Mikey Way, discul fiind produs ca şi anteriorul album, de Rob Cavallo cunoscut pentru prestaţia sa pe albumele Goo Goo Dolls, discurile de succes „Dookie”, „Insomniac”, „Nimrod”, „Shenanigans” şi „American Idiot” semnate Green Day, dar a produs discuri semnate şi de Butthole Surfers, Tricky, Less Than Jake, Fleetwood Mac, Kid Rock, Avril Lavigne, etc.
„Danger Day…” este aproape o colecţie de imnuri Rock după standardele ultimilor ani, My Chemical Romance explorează eficient linia Pop Punk amestecată cu Rock/Metal Alternativ, există asemănări cu Green Day la fel cum sunt şi momente mai zgomotoase sau mai electronice, nu inventează şi nu re-inventează, dar livrează teme şi piese energice, directe, simplitatea în cazul lor are eficienţă şi chiar dacă multe teme sună familiar, discul curge, are puls, groove-ul este perfect şi au vâna care din păcate multora le lipseşte, au o naturaleţe care nu prea poate fi mimată, meşteşugită.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=egG7fiE89IU]
(Punk) Rock-ul nu este chirurgie şi nici fizică cvantică, este captură şi dispersie de energie şi My Chemical Romance fac risipă de energie, temele sunt bine fixate şi se lipesc de urechi ca pâinea cu margarină de perete. 😀
Mi-a plăcut „Na Na Na (Na Na Na Na Na Na Na Na Na)”, mai electronicul „SING”, pulsantul „Planetary (GO!)”, „Party Poison” cu vână Punk Rock, semi-sentimentalul „The Kids from Yesterday” şi „Vampire Money”, nu cred că e corect să compari mărul cu para şi portocala, adică My Chemical Romance nu se compară cu John Zorn, Triptykon şi nici măcar cu Murderdolls, dar pe felia lor, My Chemical Romance au făcut ce ştiau să facă mai bine şi acest fapt este de apreciat.
energie solara sau doar pe baterii incarcate din substantze dubioase…. oricum o dai poseuri sunt in principal !
nu ştiu…. mie mi s-a părut destul de tonic albumul acesta. sunt mii de trupe mult-mult mai proaste şi mult-mult supraestimate…. mi-am amintit că rockerii bătrâni ascultau numai Purple şi Zeppelin şi se uitau câş la noi când am dat-o pe Priest şi Maiden… mereu apare un conflict din acesta între generaţii şi ăştia bătrâni zicem de ce e nou că e nasol… şi cum ziceam, ăsta nu mi se pare un disc nasol, e…. tonic. 😀
mai stii poate ai dreptate… vedem ce aduce timpul …
nu stiu in ce gen pic cum trupa mea de suflet la 20 era Deep Purple si Richie Balckmore ma rupea.. la final eram prea innebunit dupa Ozzy.. la Priest si Maiden – pina la Bruce Dickinson nu ma uitam cish dar de la Metalica … Seek and Destroy te-am pierdut …. nici azi nu pot sa-l inghit pe hetfield dar macar azi stiu si de ce si de ce nici atunci nu-l inghitzeam … Metallica ramine pentru mine ca muzica prea aproape de white supremacism, care mult white trash american il vehiculeaza … ma mir doar cum de le-a scapat un ‘mexican’ in trupa …?? toate riffurile alea duc in acelasi loc zic eu !
nu zic că MCR au creativitatea celor din Purple, Zeppelin sau Sabbath, nici măcar a unor Suicidal Tendencies probabil… dar nici ultimii de la coadă nu sunt, chiar dacă sunt prea multe trupe palide pe scenă la ora actuală şi prea multe trupe bune în obscuritate…
Ride the Lightning mi-a plăcut foarte mult şi Kill’em All a fost un disc care a schimbat mult scena, încă mai produce efecte… şi chiar dacă nu înţeleg cum şi de ce, Metallica cuceresc şi acum masele, copii se înfig ca la turta dulce. ok, sunt un brand şi mai mult o corporaţie decât o trupă… dar Death Magnetic a fost un album nesperat de bun… nici Hetfield, nici Urlich nu îmi mai sunt simpatici, Hammett nu mi-a fost niciodată. 😀
PS şi apropo mexican, cred că-n america s-a dat lege că în orice corporaţie tre’ să fie măcar un negru sau hispanic, Stones au luat basist negru, Metallica un mexian. 😀
sunt de acord cu faza sta cu conflictul dintre generatii…este true. ciudat dar e adevarat..o vad pe piele proprie…si ma oftic …..
vorbeam cu băieţii din Pansament sâmbăta trecută şi spuneau că habar n-au ce se mai întâmplă-n muzică, dacă ascultă, ascultă tot chestiile de acum 20 de ani… nu ştiu, eu mai am poftă de “chestii” noi şi cred că reuşesc să asimilez, să ţin pasul cu ce se mai petrece…. copilăresc oare? 🙂