PS La Eu când vreau să fluier …

Am văzut cele 94 de minute, adică filmul. În două reprize: ieri vreo 60 de minute, restul azi.
Vorba de duh spune să nu judeci o carte după coperta sa, reiterat în secolul XXI, aş spune să nu judeci un film după trailer. Trailerul e de nota 10, filmul… hm. Noroc că-s sociofob şi implicit cinematografo-fob şi am îndurat vizionarea-n chiloţi, cu ţigara şi cafeaua la îndemână şi mişcându-mă după voie prin confortul căminului.
Nimic nu este întâmplător, aşa că nu mă mir că nu-s critic de film, însă cred că am o oarecare cultură a imaginii plecând de la desen, pictură şi fotografie şi viaţa m-a plimbat pe căi misterioase, astfel am făcut şi mai fac editare video (montaj) şi – pe de altă parte – pot spune că am văzut o cantitate considerabilă de filme.
Filmul lui Florin Şerban suferă de aceeaşi abordare devenită caracteristică filmului românesc cu multe cadre lungi, nu aparent, ci în fapt inutile şi care nu fac altceva decât rup ritmul. Nu ştiu de ce cred unii că această şmecherie accentuează tensiunea, eu zic că-i aiurea. Îţi vine să-ţi aprinzi o ţigară şi dacă nu eşti fumător.
Filmul n-are muzică. Bun, decât muzică nasoală, mai bine nimic, de acord, dar dacă mă gândesc la majoritatea filmelor de calitate sau măcar cu priză la public, toate au avut o coloană sonoră adecvată care a contribuit la succesul peliculei. OK, am înţeles şi ideea că filmul a fost făcut în manieră de pseudo-documentar, dar şi documentarele au muzică. „Golurile” de care pomeneam puteau fi umplute cu sunet, se putea obţine efectul scontat de regizor. Părerea mea. Şi că tot venii vorba de sunet, încă o dată: dezastru. Dat playerul la maxim, boxele la maxim şi sunt fraze pe care nu le-am înţeles nicicum. Pe generic la sunet sunt trecute patru nume dintre care două cu sonoritate străină, sunetul însă este inegal, prost, risc să spun aproape ne-editat. Şi la sunet cât de cât mă (mai) pricep.
Imaginea. Proastă. Capul lui George Piştereanu este tăiat în 90% din film. Sincer, am văzut nunţi filmate mai profi. Am înţeles ideea că s-a dorit o imagine de acest tip, brută, filmări cu camera din mână – gen „The Blair Witch Project” ca să numesc un „clasic” – însă pentru o astfel de imagine îţi trebuie un operator genial cu mână de aur. Personajul acesta – din păcate – lipseşte.
Luminile proaste şi ele. Sunt cadrele nocturne indescifrabile, dar şi în rest, puţine momente au o lumină aşezată, calculată, urmărită.
George Piştereanu joacă bine, însă ceilalţi sunt sau de decor sau neconvingători.
Scenariul…. Nu ştiu, cu multe filme am problema aceasta: aleargă personajul principal urmărit fiind şi ameninţat cu moarte şi… se împiedică, ba mai mult, nici nu reuşeşte să se ridice. Adică nu prea înţeleg de ce personajele de film aleg mereu şi inevitabil opţiunile cele mai proaste şi nu o dată cele mai la neîndemână posibil… Povestea cu mama plecată în Italia şi copii lăsaţi de izbelişte este o realitate românească, dar cred fără nici o relevanţă pentru un privitor comod din exterior. Şi fără asta tragedia filmului este ca şi inexistentă.
Iar fraza – şi finalul – cu „vreau s-o scot pe Ana la cafea” este direct SF şi… imbecilă.

Nu vreau să spun mai mult, din punctul meu de vedere este un pseudo-documentar cu ifose artistice, mă gândeam doar cum de s-a ales Florin Şerban cu premiile. Bine, clar, Polanski implicat în scandalurile sexuale ieşea direct din discuţie „moralmente”, da’ cu Rob Epstein şi Jeffrey Friedman ce au avut?! Sau… cât de proaste o fi fost filmele lor?
Ceva-ceva (explicaţie) politică există, nu ştiu care…

Câteva screenshot-uri de exemplificare…