Home › 2010 › January › Page 2

Monthly Archives: January 2010

Eels – de la „Beautiful Freaks” la „Blinking Lights…”

Posted on by — 7 Comments ↓

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=V2yy141q8HQ&feature=fvsr]

Dacă m-ar întreba cineva dacă cred în dragoste la prima vedere, probabil aş răspunde sceptic că nu. Viaţa bate cinismul, „Novocaine for the Soul” a fost dragoste la prima vedere.

„Life is hard and so am I
you better give me something
so I don’t die
Novocaine for the soul
before I sputter out
before I sputter out

Life is white and I am black
Jesus and his lawyer
are coming back
Oh my darling will you be here
before I sputter out
before I sputter out
before I sputter out

Guess who’s living here
with the great undead
this paint by numbers life is fucking with my head
once again

Life is good and I feel great
’cause mother says I was
a great mistake

Novocaine for the soul
you better give me something
to fill the hole
before I sputter out…”

Sunt „chestii” care realmente „fill the hole” (umple golul), se lipesc de suflet şi rămân acolo, ca la o acadea dosită ne întoarcem la ele, ne ungem pe suflet sau… ne lingem rănile. Muzica este hrană, drog, sânge, oxigen, medicament… este energie şi este puls. Pentru stări şi momente diferite, ascult muzică diferită. De asta şi este incorect şi imposibil să desemnez un gen favorit sau un artist favorit. Sunt situaţii în care vreau Slayer sau Pantera, sunt momente pentru Miles Davis sau Tom Waits, uneori vreau The Prodigy, alteori Nine Inch Nails sau Ministry, în altă conjunctură am nevoie de Marillion sau Pink Floyd, de The Cure sau de… Sex Pistols, David Bowie, The The, Life Of Agony, Faith No More, The Clash, Eels şi… tot aşa.

Eram în sufrageria extrem de generoasă a unui prieten de la Braşov unde obişnuiam să-mi beau cafeaua de dimineaţă/prânz şi să ascultăm muzică. În aceea zi nu pusesem nici un CD, mergea televizorul pe MTV 2 şi am văzut clipul şi m-a lăsat cu gura căscată. Am notat repede pe un colţ de hârtie numele trupei şi titlul piesei şi am început săpăturile. Nimeni nu avea CD-ul, nimeni nu auzise de ei, n-avei de unde să-i iei.
A durat ceva până am pus mâna pe albumele lor, dar a meritat efortul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lC3MH-U6yDk&feature=channel]

Eels este în fapt Mark Oliver Everett aka E. Other sau simplu E, cântăreţ şi compozitor, ceilalţi participaţi la proiectul Eels se schimbă destul de des, atât la lucrul în studio cât şi în apariţiile live.
E. Other şi-a început activitatea muzicală la începutul anilor ’80 într-un şir de formaţii, cea mai cunoscută fiind The Toasters.
Sub numele Mark Everett scoate-n 1985 albumul „Bad Dude in Love” la o mică casă de discuri independentă apoi sub numele E lansează la Polydor în 1992 al 2-lea său album, „A Man Called E”, urmat de „Broken Toy Shop” anul următor. Succesul moderat îi face pe cei de la Polydor să-l concedieze, asta însă nu-l descurajează pe Everett şi este unul din primii artişti care semnează pentru nou înfiinţata DreamWorks Records.
Oficial trupa Eels ia fiinţă prin implicarea basistului şi compozitorului Tommy Walter alături de Everett în lucrul pentru noul album, „Beautiful Freaks” fiind lansat sub titulatura Eels pe 13 august 1996.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Omn4S7RfmhM&feature=related]

Beautiful Freaks – 1996

Stilul şi sunetul Eels are la rădăcini un Blues murdar abordat într-o manieră Rock cu nuanţe Alternative, însă Everett amestecă eficient tot felul de influenţe de la Country şi Hip-Hop trecând prin Grunge şi înapoi la Punk, dar rezultatul este compact, închegat perfect. Sunt foarte aerisiţi, cântă curat, nu aglomerează ci dimpotrivă, reduc totul cu eficienţă maximă. Everett are o fascinaţie pentru instrumentele jucărie şi aceste sonorităţi Lo-Fi au fost şi ele strecurate în sunetul grupului. Un atu în plus este şi vocea expresivă al lui Everett care leagă temele, dar şi piesele distincte, le conferă o faţă aparte. Textele sunt destul de macabre, temele favorite ale lui Everett sunt legate de moarte, boli mintale şi iubiri chinuitoare.
„Beautiful Freaks” are ca temă centrală schizofrenia…
12 piese pe durata a 44 de minute ne plimbă ca într-un carusel de la momente explozive sau teme mai calde la piese introvertite cu aer misterios.
„Novocaine for the Soul” are un groove ingenios, o construcţie fracturată, dar de impact, sunetul murdar este de impact, vocea lui Everett şi textul se înşurubează instantaneu. În „Susan’s House” se amestecă un ritm ce aminteşte de Hip Hop cu sunetele bizare şi pianul cu vocea ne plimbă într-o lume stranie. „Rags to Rag” se aproprie de lumea dEUS, pasajele calme, dar contorsionate sunt urmate de momente explozive. „Beautiful Freaks” invocă Blues-ul a la Tom Waits, piesa este construită în jurul vocii din sunete mai mult sau mai puţin bizare într-un vals obscur. „Not Ready Yet” pulsează obsedant, chitara sună murdar şi chinuit. „My Beloved Monster” în ciuda titlului este un moment aproape senin, senin cum nebunia poate fi senină… uneori. „Flowers” este construit pe un cor de presupuşi îngeri, o trezire „dincolo de nori”… „Guest List” aminteşte de Dire Straits, este undeva la limita dintre Country şi Rock. „Mental” are un puls Pop de anii ’80 condimentat cu un refren mai zgomotos şi murdar. „Spunky” readuce sunetele tulburi ale pianului de jucărie însoţit de violoncelul sobru, vocea lui Everett şi textul fac toţi banii. „You’re Lucky Day in Hell” are tonuri grave şi un puls tensionat, basul bârâie, chitara sună chinuit, tema sumbră din strofe este contrabalansat de un refren suspect de blând şi contrastant cu versurile. Genial. „Manchild” închide discul în armonii ceva mai deschise, e un cântec de leagăn, la fel de nebunesc ca tot restul materialului… „I’m not happy…”
Fără să compar, dar nebunia niciodată n-a mai avut astfel de culoare şi n-a fost atât de perfect reflectată cam de la „Final Cut”-ul celor din Pink Floyd.
Discul s-a bucurat – încă o dată – doar de un succes moderat, totuşi în 1998 câştigă un BRIT Awards pentru „Best International Breakthrough Act” şi piesele “Novocaine for the Soul”, “Susan’s House”şi “Your Lucky Day in Hell” au parte de oarecare difuzări. Asta mai ales datorită faptului că tot anul 1997 trupa s-a aflat în turnee şi a cântat şi la câteva festivaluri importante ca Reading şi Shepherds Bush.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1ED9ky-ojQ]

Electro-Shock Blues – 1998

Lucrurile din viaţa personală a lui Everett au amprenta profund muzica şi cariera acestuia.
Sora lui, Elizabeth, care suferea de schizofrenie, se sinucide; mama lui este diagnosticată de cancer pulmonar; o serie de alţi prieteni mor astfel completând şirul nefast început de decesul tatălui său în urma unui atac de cord…
„Electro-Shock Blues” este un disc ceva mai „cuminte”, orientat spre Blues şi marcat de influenţa lui Tom Waits, dar la fel de zbuciumat iar textele sunt (şi) mai morbide, dar evidente: sinucidere, cancer, moarte…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nW7C9lnTyWo]

Discul pleacă de la ultima înscriere de jurnal al surorii sale „Elizabeth On the Bathroom Floor” şi se închide cu „P.S. You Rock My World”, un adio mai degajat, cu note aproape umoristice, conclus prin versurile: „everybody is dying, but maybe it’s time to live.” Între cele două este un şir tumultuos de piese, de la „Going to Your Funeral” la zgomotoasa „Hospital Food” sau resemnări ca „The medication Is Wearing Off”. Fiecare piesă este o bucăţică dintr-un puzzle întunecat, momente tulburi şi răbufniri se succed într-o spirală bizară, dincolo de lumea uşor halucinantă, vibraţia este profundă şi Everett uneori găseşte resurse pentru seninătate şi umor sarcastic. „Electro-Shock Blues” are acea marcă Tom Waits, „Last Stop This Town” este un moment mai degajat plecând de la versurile „you’re dead but the world still spinning”, pasajele liniştite sunt rupte cu intervenţii zgomotoase ale chitarei şi abordare Hip Hop.
Un disc colorat, ce-i drept, predominant în tonuri închise, dar cu multă-multă sensibilitate: „Life is funny, but not ha ha funny…” Am să fiu jalnic, da’ discul acesta m-a făcut să plâng…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IDLpUxBr13I&feature=related]

„Feeling scared today
Write down ‘I am ok’
A hundred times the doctors say
I am ok
I am ok
I’m not okay
Skin is crawling off
Mopping the sweaty drops
Sticking around for this shit
Another day
Another day
Not another day
Pink pill feels good
Finally understood
Take me in your warm ambrace
I am trying
I am trying”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0TfqbuTBqX8&feature=channel]

Daisies Of The Galaxy – 2000

Everett spune că dacă „Electro-Shock Blues” a fost ca un apel telefonic dat la miezul nopţii la care nimeni nu răspunde la capătul celălalt al firului, „Daises Of the Galaxy” este ca telefonul care te trezeşte dimineaţa în camera de hotel şi eşti anunţat că micul dejun este gata. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iwMTZFBd5eQ&feature=channel]

Albumul este mai ritmat, mai senin şi mai puţin experimental, amestecul de Blues, Folk, Country şi Rock este mai degajat, mai lejer şi mai luminos. Piese ca „Sound of Fear” degajă energie, au o oarecare abordare mai Pop, însă sunt colorate interesant, experimentele Lo-Fi, sunetul murdar, dar deloc aglomerat rămâne unul din atuurile trupei.
Un album abordat cu seninătate, mult mai luminos:

„Wake up the dying
Don’t wake up the dead
Change what you’re saying
Don’t change what you said”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=09aN6Tvf6oo]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jKi4DZtUg-0]

Souljacker – 2001

Următoarea oprire, „Souljacker” aduce o abordare mai sârmoasă, mai incisivă, mai Rock, influenţele Post-Grunge sunt mai accentuate. Această schimbare se datorează oarecum şi aducerii în echipă al lui John Parish, compozitor şi producător care este cunoscut mai cu seamă pentru lucrul cu PJ Harvey.
Însă nu lipsesc nici momentele mai „ciudate” care amintesc de acelaşi Tom Waits – „That’s Not Really Funny” (genială!) sau piesele mai liniştite – „Woman Driving, Man Sleeping”.
Este un disc echilibrat, cu un puls sănătos, viu, are farmec, Everett se dovedeşte un compozitor de calitate, ştie să facă piese simple, dar lipicioase, de fiecare dată reuşeşte să transmită ceva.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VieVlEgP3Bk&feature=related]

Shootenanny! -2003

Discul a fost imprimat complet live în studio în doar 10 zile, combină incisiv latura Rock cu Blues-ul neconvenţional, evident, sună foarte viu, are puls, ritm, nuanţe de Southern Rock se „pupă” impecabil cu sonorităţile Indie, Blues şi Country.
Sunt piese cu note heavy ca „All In A Day’s Work” şi momente mai degajate ce amintesc de clipele mai senine de pe primele albume cum este şi „Love of the Loveless”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HsmzDZKtCjQ]

Blinking Lights & Other Revelations – 2005

A fost mai mult decât un vis împlinit pentru Everett: i-au fost alături Tom Waits, Peter Buck şi John Sebastian. Albumul dublu este impregnat cu acea atmosferă de Blues neconvenţional, avangardist, revin tonurile mai grave, este o întoarcere la sonorităţile primelor albume, abordarea însă nu este la fel de macabră şi sumbră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VtjmQ6Dwojs&feature=related]

Discul conţine atât piese instrumentale, cât şi cântece mai scurte, cu note Pop, este un amalgam colorat, adună la olaltă cam toată experienţa acumulată pe anterioarele produse însă s-au estompat sonorităţile mai dure, momentele de Rock gălăgios.
Este un disc frumos, într-o notă personală, unele momente sună ca muzica de film, altele sunt reflexii interiorizate, influenţa lui Tom Waits este şi mai pregnantă şi evidentă.

„You think you’ll get under
old monsieur’s lid
and try to imagine
all the things that he did

You don’t know where
I’m gonna go
you don’t know where
I’ll go

I’ll go none too bravely
into the night
I’m so tired of living
this suicide life
that ain’t no reason to live

Wake up in the night
and think of all the years
falling from the ceiling
and covering your ears

you don’t know how
you’re gonna get out
you don’t know how
you’ll get out

call up your best friend
and tell him a lie
you’ve got to be kidding
I’m not really high

I don’t know where
I’m gonna go
I don’t know where
I’ll go

I’ll go none too bravely
into the night
I’m so tired of living
this suicide life
that ain’t no reason to live…”

Între pauzele dintre albume, Everett mai scoate coloana sonoră a filmului „Levity” în 2003 şi în 2005 albumul „I Am the Messiah” creditat ca fiind al lui MC Honky însă există multe suspiciuni şi supoziţii conform cărora misteriosul DJ Honky şi Everett ar fi una şi aceeaşi persoană. Albumul este mult mai ritmat, un Blues-Rock amestecat cu Funk, foarte diferit de celelalte materiale semnate de Everett, dar extrem de reconfortant… dansant. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PNEVbhqkKhY&feature=channel]

Povestea nu se termină însă aici. 🙂

Spoon – Transference (2010)

Posted on by — 6 Comments ↓

Nu-i ştiam pe băieţii din Spoon, deşii „Transference” este al 7-lea lor album şi trupa funcţionează din 1993, i-am abordat complet virgin.
Surpriză plăcută, din primele acorduri mi-au amintit de o altă gaşcă americană Indie, Eels – despre care musai să vă povestesc ceva mai târziu! – dar dincolo de paralele inevitabile – nu doar cu Eels, dEUS , The Beatles – mama, tata şi naşu’ a cam tot ce e Indie astăzi – şi încă o serie de trupe, Spoon au acel ceva – nici eu nu ştiu exact ce – care mă prinde, mă fascinează, îmi place pur şi simplu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ro95Ns58qSE]

Trupa din Austin, Texas, îi are-n componenţă pe: Britt Daniel – voce, chitară;  Jim Eno – tobe; Rob Pope – bas şi Eric Harvey – clape, chitară, percuţii, voce. Numele şi l-au luat de la piesa „Spoon” al formaţiei germane avangardiste Can.
După albumul de debut „Telephono” din ’96 şi alte EP-uri lansate de case de discuri independente, în ’98 semnează pentru Electra şi scot albumul „A Series of Sneaks”. Însă cel responsabil de contractul lor, Ron Laffitte, este concediat şi imediat după şi Spoon sunt puşi pe făraş de Electra… No business like show business… 🙂 Ca răspuns, Spoon scot pe cont propriu un single-concept „The Agony of Laffitte” pe care sunt 2 piese: „The Agony of Laffitte” şi „Laffitte Don’t Fail Me Now” în care-şi povestesc în abordare umoristică experienţa cu un „major lable”.
În 2000 semnează contractul cu Merge Records, o casă independentă, axată pe Indie şi de aici lucrurile se aşează pentru trupă. „Girls Can Tell” este lansat în 2001 şi este un succes comercial, se vinde mai bine ca ambele albume anterioare la olaltă. „Kill the Moonlight” apare în 2002, urmat de „Gimme Fiction” în 2005 şi de colaborarea cu Brian Reitzell pentru coloana sonoră a filmului „Stranger Then Fiction” din 2006, fapt ce le sporeşte considerabil notorietatea.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nkA-L3mK7q8&feature=related]

De aici lucrurile curg şi mai lin, cum se poartă acum, trupa apare pe rând la tradiţionalele „late night show”-uri: David Letterman, Conan O’Brien, Craig Ferguson şi Last Call with Carson Daly.
Apelează şi la celălalt mijloc popular şi eficient de promovare, introducerea pieselor în diferite soundtrack-uri şi muzica din episoade ale unor seriale TV de succes: Veronica Mars, Bones, The Simpsons, MeeBOX, Scrubs, Cloverfield, Numb3rs, How I Met Your Mother, 17 Again, I Love You, Man, (500) Days of Summer, dar şi în coloana sonoră a unui joc: MLB 09: The Show.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6a_EJsdo88c&feature=related]

„Transference” urmează să fie lansat pe 18, respectiv 19 ianuarie şi conţine colecţia proaspătă (iarnă/primăvară 🙂 ) de 11 piese noi al formaţiei.
Anii trec, m-am transformat încet-încet într-un bătrânel sentimental, dar genul acesta de muzică mă prinde. Spoon sunt aerisiţi, nu aglomerează orchestraţiile, de multe ori reuşesc să sugereze doar prin diferite sunete şi îmbinările acestora, sună murdar-natural ca imprimările de calitate din sala de repetiţii, au amprenta experimentalismului The Beatles, dar şi construcţiile vocale care amintesc de gaşca din Liverpool, au lejeritate şi totodată vână.
“Before Destruction” deschide albumul într-un ton grav ce cum şi spuneam, mi-a amintit de Eels şi aşteptam explozia, dar ea nu vine, Spoon rămân într-un ton relativ sumbru, piesa curge pe construcţia chitară-voce accentuată subtil de violoncele, bas, coruri şi toba care intervine episodic. Este un preludiu pentru o poveste frumoasă. 🙂
“Is Love Forever?” pulsează sănătos, Indie-ul cu accente Post-Punk, simplitatea Rock’N’Roll este nici mai mult, nici mai puţin decât exact cât trebuie. Sunetul neşlefuit degajă energie, cântăcelul e de 2 minute, adică totul e la fix.
“The Mystery Zone” inevitabil învie spiritul The Beatles – începe direct cu versul “picture yourself” -, însă cu atâta simplitate, atât de firesc încât inevitabil este şarmant. Basul pulsează, toba susţine balansul în mod minimalist, chitara, clapele doar colorează subtil, adaugă nuanţe şi vocea calmă ne călăuzeşte cu căldură prin lumea de vis.
“Who Makes Your Money” zăboveşte în aceeaşi zonă uşor psihedelică, este fascinant cum curge piesa, din mai nimic reuşesc să construiască melodii, reuşesc să schimbe, să răstoarnă şi să introducă şuruburi la momentele potrivite. Dacă ţi-a plăcut ultimul Kings of Leon – „Only by the Night” cam poţi intuii despre ce vorbesc şi o să-ţi placă şi Spoon: au acea simplitate firească, umană.
“Written in Reverse” introduce note Blues şi Rock’N’Roll, pianul cu basul conferă o bază solidă, toba şi chitara accentuează corect, vocea are forţă, sună din nou a The Beatles, dar nu ştiu cum, americanii – şi nu doar Spoon – reuşesc faza asta mult mai credibil şi mai natural decât majoritatea britanicilor care transpiră să reînvie acel spirit.
“I Saw the Light” sună mai tensionat, chitara este mai tăioasă şi prezentă apoi rup piesa ingenios, rolul principal îl preia pianul, remodelează aceeaşi temă, dar îi dau o altă coloratură ca-n final să lege un dialog chitară-pian şi să creeze o atmosferă psihedelică, dar fără să o încarce excesiv.
“Trouble Comes Running” destinde atmosfera, foarte nimerită şi construcţia discului, aşezarea pieselor, evită ingenios monotonia, alterează stările şi abordările cursiv.
“Goodnight Laura” are aer de bar, sună ca o piesă Tom Waits preluată de dEUS, este un cântec de leagăn senin şi mângâietor.
“Out Go the Lights” rămâne în tonurile dEUS/Eels, pulsul este foarte plăcut, sunetele sunt pete de lumină, se rotesc şi dansează cu o seninătate dezarmantă.
“Got Nuffin” are pulsul Rock-ului din anii ’70, ambalajul este mai de azi, însă simplitatea, minimalismul celor din Spoon are o coerenţă şarmantă, au un echilibru fermecător între energia degajată şi sentimentul transmis, un echilibru greu de atins, dificil de transpus, dar pe care ei îl controlează impecabil.
“Nobody Gets Me But You” închide albumul aruncând în joc tonurile mai „dubioase” şi minimalismul pulsant al pieselor anterioare, dincolo de nuanţele psihedelice şi tonurile mai închise, se întrevede totuşi lumina.
Ajungi la capăt şi inevitabil simţi nevoia să mai parcurgi călătoria încă o dată. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S4Q9zngV52U&feature=PlayList&p=948E5C22274843C8&index=0]

Spoon transportă moştenirea The Beatles, au arome de Eels şi dEUS, se înrudesc oarecum (şi) cu Kings of Leon şi cu încă o grămadă de „chestii” Indie, n-au inventat apa caldă, dar acest „Transference” este atât de plăcut, pulsant şi firesc, încât nu-i pot rezista.
Mi-au dat de lucru: trebuie să sap după albumele anterioare. 🙂

Nitzer Ebb – Industrial Complex (2010)

Posted on by — No Comments ↓

(Înlocuitor fără zahăr pentru fanii Depeche Mode, dar nu numai!)

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=XrVfFL6TPEc&feature=related]

Am şi primul album pe 2010, s-a nimerit să fie tot din zona Industrial-Electro: Nitzer Ebb. Albumul urmează să fie lansat oficial pe 22 ianuarie, dar o ediţie etichetată „Tour Edition” s-a pus în vânzare deja anul trecut în cadrul turneului din America, s-a pus în vânzare pe iTunes în noiembrie şi inevitabil s-a răspândit şi pe internet.
Nimereală sau coincidenţă – nu cred în aşa ceva -, anul trecut a debutat parcă tot cu nişte britanici electro(cutaţi), Depeche Mode şi invitat al celor din Nitzer Ebb la piesa „Once You Say” este nimeni altul decât Martin Gore.
Paralele între cele două formaţii există, au sonorităţi înrudite, chiar dacă Nitzer Ebb sunt mai incisivi – cu o abordare a la Killing Joke, navighează în aceeaşi sferă întunecată.
Trupa poate fi considerată una veterană, activează încă din 1982 şi „Industrial Complex” este al 6-lea lor album de studio. Miezul trupei sunt  Vaughan (Bon) Harris – clape, programare, tobe, voce şi vocalul Douglas McCarthy.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=A175kGntYyY&feature=related]

„Promises” deschide energic materialul, clapele au viaţă, abordarea este tradiţională, manieră Retro, orchestraţie aerisită, piesă orientată în zona discotecilor şi al cluburilor, parcă insuficient de convingătoare însă şi prea incoloră să deschidă un disc…
„Once You Say” sună foarte „I Feel You” şi asta nu doar datorită prezenţei lui Martin Gore. Sunetele sunt mai moderne, pulsează, mie tare-mi lipseşte şi o chitară cu greutate, ar sălta mult impactul, cu toate acestea piesa prinde, are ritm.
„Never Known” sună mai grav – piesa este inclusă şi pe soundtrack-ul filmului Saw VI -, încet-încet trupa îşi găseşte cadenţa, piesa are greutate, balans, lucrurile se aşează în direcţia bună, piesa are atmosferă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XgpFBR23e5o&feature=related]

„Going Away” este o piesă lentă, cumva nu-mi vine să spun baladă, are vibraţie, construcţia curge firesc, petele de sunet creează atmosferă, zugrăvesc adecvat mesajul, Dave Gahan sigur storcea din ea un hit, dar poate devenii şi aşa.
Şi-n „Hit You Back” transpiră mireasma Depeche Mode, însă Nitzer Ebb reuşesc să jongleze în această zonă parcă mai cu viaţă decât au reuşit-o Depeche Mode pe „Sounds of the Universe” anul trecut. Echilibrul dintre zgomote şi sonorităţile Vintage se leagă mai organic.
„Payroll” te aruncă direct şi neiertător într-o zonă mai zgomotoasă, mai gravă, în sonorităţi moderne, vine ca o palmă peste ochi sau un şut în dos. Momentul aminteşte de colaborarea trupei cu Die Krupps din 1989 pe EP-ul „Machineries of Joy”, chiar şi fără chitare, piesa are greutate, ritmul Rock are un balans sănătos şi clapele zgomotoase creează apăsarea necesară.
„Down On Your Knees” este scrisă-n manierea primei piese, tonurile sunt mai grave, pulsul mai incisiv, reţeta este acelaşi minimalism Electro însă zgomotele inserate o fac mai interesantă.
„I Don’t Know You” este o întoarcere la sonorităţile de la începutul anilor ’80, ca şi Depeche Mode parcă trupa încearcă să mulţumească toate gusturile şi asta dă o senzaţie de fragmentare a materialului, lipseşte un liant care să lege măcar sonor piesele între ele.
„My Door Is Open” reuşeşte amestecul, straturile mai zgomotoase, distorsionate de sunete se împletesc coerent cu sunetele mai tradiţionale, piesa are nerv, muşcă.
„I Am Undone” poartă aceeaşi amprentă Depeche, este o piesă semi-lentă şi în ciuda amintitei paralele – sau poate chiar de aceea – este un moment destul de reuşit.
„Kiss Kiss Bang Bang” revine la tonurile mai moderne, abordarea mai cu vână Rock, are energie şi dinamică, un refren pregnant, dacă construiau tot materialul pe linia aceasta şi renunţau la unele clişee Retro/Vintage, spuneam fără rezerve: o, da!
„Traveling” este bonusul, tot un pod sonor între spiritul Depeche şi sonorităţile mai incisive, o piesă cu puls, mai convingătoare decât „Promises” sau „Down On Your Knees”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wgGPmBe02mA&feature=related]

Nitzer Ebb nu s-au modernizat excesiv, fazele Retro, minimalismul uneori sec de anii ’80 îi mai trage înapoi, însă oarecum paradoxal, privind cu coada ochiului la Depeche Mode, au reuşit să facă un disc mult mai viu, mai credibil decât aceştia la ultima încercare.
Momentele mai zgomotoase, mai contorsionate sunt un plus evident, ca minus aş menţiona doar faptul că vocea lui Douglas McCarthy este uşor lineară, nu are senzualitatea, misteriul, dimensiunea lui Dave Gahan.
Totuşi „Industrial Complex” nu este nici foarte Industrial, nici cine ştie ce complex, dar este un disc bun şi o audiţie plăcută, se pare că pentru 2010 trupa mai preconizează câteva surprize, având în vedere şi faptul că acest material a fost imprimat în 2008.
„Payroll”, „Kiss Kiss Bang Bang”, „I Am Undone”, „Never Know”, „Going Away” sau „Traveling” au suficient potenţial, pot fi punctul de plecare pentru un material mult mai grav.

Rabia Sorda – Noise Diary (2009)

Posted on by — 10 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wmr1nsZq6cw&feature=related]

Te naşti unde te naşti, că e bine sau e rău, n-ai ce-i face. Soartă, şansă, dracu ştie, până la urmă suntem extrem de singuri pe lumea aceasta şi fiecare pe cont propriu. Ne-a lămurit oarecum premieru’ boc ieri: „suntem aici unde ne aflăm” – dar nu despre asta vreau să vorbesc! 😛 Şi nici despre Andrei Gheorghe sau Dan Bittman la Ministerul Finanţelor. 😀 Nu vremurile sunt perverse ci noi…(proşti – propun impozitarea! 😛 ).

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XiW_kYAkL1A]

Erik Garcia a.k.a Erk Aicrag şi Oscar Mayorga a.k.a. Racso Agroyam s-au născut în Mexic şi în 1993 au „pus-o” de o trupă Electro-Industrial pe curentul Aggrotech botezată Hocico, un cuvânt mexican ce înseamnă ceva foarte-foarte urât şi pe care nu-l veţi găsii în dicţionare.
Despre scena mexicană nu ştiu mai nimic – mea culpa – însă Hocio se pare că au rezistat cu brio, ultimul lor album „Memorias Atrás” datează din 2008, ba mai mult, au traversat şi oceanul, au concertat prin Europa, sunt destul de populari în Germania.
Ambii componenţi au şi câte un proiect „de buzunar”, Racso Agroyam Dulce Liquido iar Erk Aicrag acest Rabia Sorda.
Hocico nu sună cu nimic mai rău ca trupele mari de pe felia Aggrotech, Dulce Liquido abordează un Power Noise destul de asemănător proiectului mamă, mai interesant mi s-a părut acest Rabia Sorda unde pe lângă sonorităţile Electro-Industrial, Erk Aicrag îşi condimentează muzica şi cu elemente folclorice mexicane.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jeZuCM0lQzU]

„Noise Diary” este al doilea album, primul, „Metodos del Caos” a fost lansat în 2006 şi muzica, sound-ul mi-a amintit de o altă trupă (obscură), Bigod 20 şi indirect de mult mai celebrii Front 242.
Muzica aceasta este de breşă şi aş spune: breşa este mică. Rockerii conservatori sunt refractari la sonorităţile Electro, pentru gelaţii din cluburile de fiţe, sonorităţile acestea sunt prea agresive. În Vest, unde aceste bariere măcar formal s-au erodat mult mai simţitor, astfel de proiecte sunt mult mai apreciate.

Rabia Sorda (MySpace) sună interesant fiindcă vis a vis de Hocico aici Erk Aicrag amestecă ingenios sonorităţile mai incisive cu abordările EBM din anii ’80, introduce teme mult mai muzicale, unele tradiţional mexicane şi nu în ultimul rând, vocea este mai calmă, melodioasă chiar şi astfel atmosfera mai caldă, mai umană.
Cele 11 piese plus un intro ne călăuzesc totuşi printr-o lume destul de sumbră, umbroasă, lumea frământărilor interioare, al tentaţiilor, al drogurilor şi al confuziei, rătăcirilor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9_XQzZ8GHqA]

După intro-ul „First Page”, „Out of Control” este un EBM tradiţional, cu un refren simplu şi lipicios, cu ritmuri de clubbing. „Heart Eating Crows” reduce uşor ritmul, tonurile sunt mai sumbre, refrenul pulsează obsedant.
„Get Your Overdose” sună mai incisiv, amestecul de EBM tradiţional cu sonorităţile mai moderne se leagă bine,  refrenele lui Erk Aicrag prind, temele tenebroase au profunzime. „Burning House” are amprenta simplităţii, minimalismului Depeche Mode, dar şi „întunericul” acestora.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fUHUpCx09Gk&feature=related]

„Monkeyland” readuce viaţa, pulsul în lumea oarecum încremenită, încă o doză, vă rog… „Radio Paranoia” accelerează plăcut, rămânem în zona sonorităţilor anilor ’80, tema este uşor răsuflată şi un sound mai grav, mai incisiv probabil resuscita mai eficient tema. „Mirrors And Knives” revine la minimalismul pulsant, la construcţia simplă din sunete, frânturi de sunete şi ritmurile mecanice, cu toate acestea atmosfera creată este convingătoare, oglinzile reflectă cu precizie disperarea lucidă.
„NME” schimbă tempoul, ne mai trezeşte o dată la viaţă, schimbările de ritm şi atmosferă sunt bine venită, dau puls discului. „Money Talks (And Rots)” are o uşoară notă Techno, clapele colorează interesant melodia, impun ritmul. „A World On Fire” pluteşte plăcut în acelaşi context de anii ’80 minimalist şi este un dans lent, şerpuitor. Finalul, „This Is the End” păstrează pulsul piesei anterioare, compoziţia se desface, straturile de sunete se suprapun şi se lasă ca o cortină…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=x-aGylmykZ4&feature=related]

„Noise Diary” nu este la fel de genial ca „Supercute”-ul din 1994 al amintiţilor Bigod 20, dar are puţin din atmosfera acelui material, este un disc bun pentru momentul potrivit. Este un disc de atmosferă, dependent de starea-n care-l asculţi. Azi s-a nimerit să-mi pice bine. O pagină din jurnal, încă o zi (sau noapte 🙂 ) din viaţa zgomotoasă…

Pigface – 6 (2009)

Posted on by — 12 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vimB_mkZrS8&feature=related]

Azi vreau să vă propun o trupă mai obscură – pentru foarte mulţi, cred eu -, dar foarte dragă mie. Pigface este un super-super-grup, dacă pot spune aşa.
Eram într-un magazin de CD-uri second-hand într-un beci de pe una din arterele principale din Budapesta, cred că-n 1997 sau ’98 şi am dat de acest disc.
O compilaţie scoasă de Invisible Records: Invisible Route 666 şi pe care erau o serie de trupe „dubioase” despre care la aceea vreme nu ştiam mare lucru: Evil Mothers, Pigface, Dead Voices On Air, The Order of The Book, Gawk, Lick, Horsey, Genesis P-Orridge (Psychic TV), Lab Report, etc.

Pigface Site oficial
Pigface Pagină MySpace

Eticheta de „super-grup” este nu doar nefericită, dar şi neadecvată. Pigface este un efort colectiv, al unui colectiv în permanentă mişcare, schimbare. Personajul central este legendarul baterist Martin Atkins cunoscut din formaţii ca: Public Image Lt., Killing Joke şi Ministry. Proiectul a luat naştere în 1990 pe parcursul turneului „Mind Is A Terrible Thing to Taste” al celor din Ministry ca suport, trupă de deschidere a spectacolelor. La aceea vreme Ministry funcţiona în formulă de duo şi pentru turneu Al Jourgensen şi Paul Barker au apelat la Atkins, Nivek Ogre (Skinny Puppy) şi Chris Connelly (Acid Horse, The Bells, KMFDM, Murder, Inc, ect). Aceştia au profitat de oportunitate şi aşa s-a născut proiectul Pigface.
De-a lungul anilor prin trupă au trecut o serie impresionantă de artişti, lista este aproape inepuizabilă având în vedere şi faptul că de cele mai multe ori prin studio s-au perindat foarte mulţi invitaţi şi pe scenă de obicei sunt circa 10 artişti. Merită pomeniţi: Trent Reznor (Nine Inch Nails), Danny Carey (Tool), Flea (Red Hot Chili Peppers), Mary Byker (Apollo 440) – artişti pentru care Pigface a reprezentat o trambulină de lansare, precum a atras şi nume ca: Jello Biafra (Dead Kennedys, Lard, etc), En Esch (KMFDM, Slick Idiot), Steve Albini (Big Black, Rapeman, Shellac), Genesis P-Orridge (Psychic TV, Throbbing Gristle), David Yow (The Jesus Lizard, Scratch Acid), William Tucker (Ministry, RevCo, KMFDM), Lydia Lunch, Charles Levi (Thrill Kill Kult), Duncan X (Sheep On Drugs), Youth (Killing Joke), FM Einheit (Einsturzende Neubauten), Wayne Static (Static-X), David Simms (The Jesus Lizard), Michael Balch (Front Line Assembly), Chris Randall (Sister Machine Gun), Laura Gomel (Thrill Kill Kult), Paul Ferguson (Killing Joke), Louis Svitek (Ministry), Marston Daley (Thrill Kill Kult), Andrew Weiss (Rollins Band), Joey Santiago (Pixies), Chris Vrenna (Tweaker, Nine Inch Nails), Edsel Dope (Dope), Steven Seibold (Hate Dept.), Taime Downe (Faster Pussycat), Danielle (GWAR), Mick Harris (Napalm Death), Doug McCarthy (Nitzer Ebb) – şi cum spuneam, lista este aproape interminabilă.
Artişti ca Marilyn Manson au declarat că Pigface a reprezentat o influenţă majoră asupra muzicii lor – dacă albumul de anul trecut al lui Manson s-a numit „The High End of the Low”, albumul din 1997 Pigface s-a intitulat „A New High In Low” 🙂 – şi de exemplu Trent Reznor până când Nine Inch Nails a devenit o trupă de marcă, participa regulat la activitatea formaţiei Pigface, cum şi Atkins a colaborat cu Reznor pe primele albume N.I.N.  Piesa „Suck” de pe EP-ul „Broken” din 1992 este o compoziţie Martin Atkins, Paul Barker, Trent Reznor şi Bill Rieflin, original piesa fiind editată pe primul album Pigface din 1990 – disc pe care cântă şi Reznor. Abordarea zgomotoasă, construcţiile ritmice caracteristice formaţiei Pigface au influenţat evident sound-ul Nine Inch Nails.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Yl9_enhs9ro]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=-uz87cV7Y7w&feature=related]

Trupa cu sediul la Detroit – un adevărat centru al trupelor din sfera Industrialului – au lansat primul album „Gub” în 1990 şi de atunci, aproape n-a fost an să nu scoată un disc, album, remix, live, compilaţie, sunt ani şi cu 2-3 discuri, este destul de dificil de urmărit şirul lor şi de distins care este album „regulat” şi care nu. Fără compilaţii şi live-uri am numărat peste 20 de CD-uri.

Lucrul la noul disc a început încă din turneul din 2005, dar în 2006 în timpul imprimărilor în studio, Martin Atkins decide să plece în… China. Noile experienţe sonore se regăsesc în documentarul „16 Days in China”, dar influenţele s-au înfiltrat şi pe noul material, o parte din înregistrările noului disc fiind efectuate în 2008 la Beijing.
Materialul a fost lansat pe 16 iunie 2009 sub egida Full Effect Records şi poartă titlul „6”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZZBzdqGXDq0&feature=related]

Pigface este un experiment avangardist din segmentul Electro, de la sonorităţile grave sau sumbre Industrial până la infuzii Techno, Pigface amestecă o serie de abordări extrem de diferite de la Funk la Rock, asta datorită şi colaboratorilor, invitaţilor care îşi aduc fiecare aportul la proiect. Pigface ne-au obişnuit cu sonorităţi diferite, uneori contrastante nu doar de la disc la disc, dar şi de la piesă la piesă sau chiar în interiorul pieselor.
Lucrurile nu diferă nici în cazul celor 11 piese ale noului material. De la minimalism la pulsuri Electro-Funk, Atkins şi prietenii lui n-au ratat mai nimic.
„Electric Knives Club” are ceva din sonorităţile Ministry din perioada 1988-1989 („The land of Rape…”/”The Mind Is…”), riff-urile murdare se suprapun cu sunetul clapelor agresive, este o construcţie ritmată şi minimalistă.
„6.6.7.11” menţine sonorităţile Ministry, chitarele sunt diforme şi distorsionate, ritmul balansat, tradiţional de Rock, intervenţiile clapelor creează atmosferă, basul puternic, mârâit conferă un puls sănătos piesei.
„Fight the Power” aduce sonorităţi mai misterioase din zona Electro, ritmul este mai calm, lasciv şi datorită vocii feminine – probabil Mary Byker din Apollo 440. Refrenul este puternic, bubuie şi se lipeşte instantaneu.
„K.M.F.P.F.” pleacă de la premise Techno, vin şi chitarele, basul pulsează, se lămureşte şi titlul piesei: Kill Mother Fucker Pig Face… Un amestec Rock şi Techno antrenant, să nu zic dansant.
„Mercenary (SSL Beijing Mix)” ne aproprie de zona în care naviga şi Trent Reznor la începutul anilor ’90, aceea reiterare a sunetelor New  Wave/ Electro din anii ’80 plasate într-un context sonor mai modern, mai grav, pregnant şi totuşi melodic, armonios.
„Sanctify” mi-a amintit de Revolting Cocks – alt proiect marca Ministry, un strop de Funk, puls Electro-Rock, lejeritate naturală fermecătoare, răsturnări sonore colorate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NwBc7mA4bmY&feature=related]

„I Hate You In Real Life Too” revine la tonurile ceva mai grave, sunetele naturale se contopesc cu cele sintetice şi creează un sunet gros şi puternic, chitara şi clapa merg mână-n mână şi se completează perfect.
„The Good, The Bad, The Druggly” mi-a amintit de genialul „Weapon of Choice” al lui Fatboy Slim, legătura este probabil mai mult doar în capul meu, dar piesa are acel puls criminal care te ridică-n picioare, are culoare, are nerv, amestecul de Funk şi Electro funcţionează impecabil.
„Work to Come” menţine ritmul şi combină din nou eficient fazele Rock cu electronica modernă, construcţia minimalistă, dar inspirată se dovedeşte încă o dată o reţetă câştigătoare.
„Dulcimer” aduce tonuri mai întunecate, este un experiment în care se regăsesc infuziile orientale într-un amestec cu tonuri Ministry şi K.M.F.D. M., baza piesei fiind conferită de tobele şi percuţiile colorate.
„Up and Down” continuă din aceleaşi percuţii, la acestea se adaugă sonorităţi Techno agresive susţinute de ritmuri mecanice incisive.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fJ3meUGSTDg&feature=related]

Recunosc, sunt profund, extrem şi incurabil de subiectiv. Ador experimentele, iubesc oamenii care nu ţin cont de nimic ci doar de propriile lor idei, ţăcăneli, ştiu şi adulţi fiind să se (mai) joace.
Atkins prin acest proiect adună dintr-o sferă largă de artişti şi abordări tot felul de elemente însă este tot atât de adevărat că toţi acei artişti se întorc la propriile lor proiecte cu câte o părticică din Pigface. Este o simbioză care funcţionează impecabil de peste 20 de ani şi pentru mine fiecare disc Pigface reprezintă o nouă aventură şi o audiţie plăcută.
Ideea în sine a acestui colectiv mi se pare genială şi rezultatul mereu a fost colorat şi convingător. Fuck It Up Pigface, Fuck It Up!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Zp_8HwlqvlE]

Pigface – 6 (2009)

Posted on by — No Comments ↓

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=vimB_mkZrS8?fs=1]

Azi vreau să vă propun o trupă mai obscură – pentru foarte mulţi, cred eu -, dar foarte dragă mie. Pigface este un super-super-grup, dacă pot spune aşa.
Eram într-un magazin de CD-uri second-hand într-un beci de pe una din arterele principale din Budapesta, cred că-n 1997 sau ’98 şi am dat de acest disc.
O compilaţie scoasă de Invisible Records: Invisible Route 666 şi pe care erau o serie de trupe „dubioase” despre care la aceea vreme nu ştiam mare lucru: Evil Mothers, Pigface, Dead Voices On Air, The Order of The Book, Gawk, Lick, Horsey, Genesis P-Orridge (Psychic TV), Lab Report,etc.

Pigface Site oficial
Pigface Pagină MySpace

Eticheta de „super-grup” este nu doar nefericită, dar şi neadecvată. Pigface este un efort colectiv, al unui colectiv în permanentă mişcare, schimbare. Personajul central este legendarul baterist Martin Atkins cunoscut din formaţii ca: Public Image Lt., Killing Joke şi Ministry. Proiectul a luat naştere în 1990 pe parcursul turneului „Mind Is A Terrible Thing to Taste” al celor din Ministry ca suport, trupă de deschidere a spectacolelor. La aceea vreme Ministry funcţiona în formulă de duo şi pentru turneu Al Jourgensen şi Paul Barker au apelat la Atkins, Nivek Ogre (Skinny Puppy) şi Chris Connelly (Acid Horse, The Bells, KMFDM, Murder, Inc, ect). Aceştia au profitat de oportunitate şi aşa s-a născut proiectul Pigface.
De-a lungul anilor prin trupă au trecut o serie impresionantă de artişti, lista este aproape inepuizabilă având în vedere şi faptul că de cele mai multe ori prin studio s-au perindat foarte mulţi invitaţi şi pe scenă de obicei sunt circa 10 artişti. Merită pomeniţi: Trent Reznor (Nine Inch Nails), Danny Carey (Tool), Flea (Red Hot Chili Peppers), Mary Byker (Apollo 440) – artişti pentru care Pigface a reprezentat o trambulină de lansare, precum a atras şi nume ca: Jello Biafra (Dead Kennedys, Lard, etc), En Esch (KMFDM, Slick Idiot), Steve Albini (Big Black, Rapeman, Shellac), Genesis P-Orridge (Psychic TV, Throbbing Gristle), David Yow (The Jesus Lizard, Scratch Acid), William Tucker (Ministry, RevCo, KMFDM), Lydia Lunch, Charles Levi (Thrill Kill Kult), Duncan X (Sheep On Drugs), Youth (Killing Joke), FM Einheit (Einsturzende Neubauten), Wayne Static (Static-X), David Simms (The Jesus Lizard), Michael Balch (Front Line Assembly), Chris Randall (Sister Machine Gun), Laura Gomel (Thrill Kill Kult), Paul Ferguson (Killing Joke), Louis Svitek (Ministry), Marston Daley (Thrill Kill Kult), Andrew Weiss (Rollins Band), Joey Santiago (Pixies), Chris Vrenna (Tweaker, Nine Inch Nails), Edsel Dope (Dope), Steven Seibold (Hate Dept.), Taime Downe (Faster Pussycat), Danielle (GWAR), Mick Harris (Napalm Death), Doug McCarthy (Nitzer Ebb) – şi cum spuneam, lista este aproape interminabilă.
Artişti ca Marilyn Manson au declarat că Pigface a reprezentat o influenţă majoră asupra muzicii lor – dacă albumul de anul trecut al lui Manson s-a numit „The High End of the Low”, albumul din 1997 Pigface s-a intitulat „A New High In Low” 🙂 – şi de exemplu Trent Reznor până când Nine Inch Nails a devenit o trupă de marcă, participa regulat la activitatea formaţiei Pigface, cum şi Atkins a colaborat cu Reznor pe primele albume N.I.N. Piesa „Suck” de pe EP-ul „Broken” din 1992 este o compoziţie Martin Atkins, Paul Barker, Trent Reznor şi Bill Rieflin, original piesa fiind editată pe primul album Pigface din 1990 – disc pe care cântă şi Reznor. Abordarea zgomotoasă, construcţiile ritmice caracteristice formaţiei Pigface au influenţat evident sound-ul Nine Inch Nails.

Trupa cu sediul la Detroit – un adevărat centru al trupelor din sfera Industrialului – au lansat primul album „Gub” în 1990 şi de atunci, aproape n-a fost an să nu scoată un disc, album, remix, live, compilaţie, sunt ani şi cu 2-3 discuri, este destul de dificil de urmărit şirul lor şi de distins care este album „regulat” şi care nu. Fără compilaţii şi live-uri am numărat peste 20 de CD-uri.
Lucrul la noul disc a început încă din turneul din 2005, dar în 2006 în timpul imprimărilor în studio, Martin Atkins decide să plece în… China. Noile experienţe sonore se regăsesc în documentarul „16 Days in China”, dar influenţele s-au înfiltrat şi pe noul material, o parte din înregistrările noului disc fiind efectuate în 2008 la Beijing.
Materialul a fost lansat pe 16 iunie 2009 sub egida Full Effect Records şi poartă titlul „6”.

Pigface este un experiment avangardist din segmentul Electro, de la sonorităţile grave sau sumbre Industrial până la infuzii Techno, Pigface amestecă o serie de abordări extrem de diferite de la Funk la Rock, asta datorită şi colaboratorilor, invitaţilor care îşi aduc fiecare aportul la proiect. Pigface ne-au obişnuit cu sonorităţi diferite, uneori contrastante nu doar de la disc la disc, dar şi de la piesă la piesă sau chiar în interiorul pieselor.
Lucrurile nu diferă nici în cazul celor 11 piese ale noului material. De la minimalism la pulsuri Electro-Funk, Atkins şi prietenii lui n-au ratat mai nimic.
„Electric Knives Club” are ceva din sonorităţile Ministry din perioada 1988-1989 („The land of Rape…”/”The Mind Is…”), riff-urile murdare se suprapun cu sunetul clapelor agresive, este o construcţie ritmată şi minimalistă.
„6.6.7.11” menţine sonorităţile Ministry, chitarele sunt diforme şi distorsionate, ritmul balansat, tradiţional de Rock, intervenţiile clapelor creează atmosferă, basul puternic, mârâit conferă un puls sănătos piesei.
„Fight the Power” aduce sonorităţi mai misterioase din zona Electro, ritmul este mai calm, lasciv şi datorită vocii feminine – probabil Mary Byker din Apollo 440. Refrenul este puternic, bubuie şi se lipeşte instantaneu.
„K.M.F.P.F.” pleacă de la premise Techno, vin şi chitarele, basul pulsează, se lămureşte şi titlul piesei: Kill Mother Fucker Pig Face… Un amestec Rock şi Techno antrenant, să nu zic dansant.
„Mercenary (SSL Beijing Mix)” ne aproprie de zona în care naviga şi Trent Reznor la începutul anilor ’90, aceea reiterare a sunetelor New Wave/ Electro din anii ’80 plasate într-un context sonor mai modern, mai grav, pregnant şi totuşi melodic, armonios.
„Sanctify” mi-a amintit de Revolting Cocks – alt proiect marca Ministry, un strop de Funk, puls Electro-Rock, lejeritate naturală fermecătoare, răsturnări sonore colorate.

„I Hate You In Real Life Too” revine la tonurile ceva mai grave, sunetele naturale se contopesc cu cele sintetice şi creează un sunet gros şi puternic, chitara şi clapa merg mână-n mână şi se completează perfect.
„The Good, The Bad, The Druggly” mi-a amintit de genialul „Weapon of Choice” al lui Fatboy Slim, legătura este probabil mai mult doar în capul meu, dar piesa are acel puls criminal care te ridică-n picioare, are culoare, are nerv, amestecul de Funk şi Electro funcţionează impecabil.
„Work to Come” menţine ritmul şi combină din nou eficient fazele Rock cu electronica modernă, construcţia minimalistă, dar inspirată se dovedeşte încă o dată o reţetă câştigătoare.
„Dulcimer” aduce tonuri mai întunecate, este un experiment în care se regăsesc infuziile orientale într-un amestec cu tonuri Ministry şi K.M.F.D. M., baza piesei fiind conferită de tobele şi percuţiile colorate.
„Up and Down” continuă din aceleaşi percuţii, la acestea se adaugă sonorităţi Techno agresive susţinute de ritmuri mecanice incisive.

Recunosc, sunt profund, extrem şi incurabil de subiectiv. Ador experimentele, iubesc oamenii care nu ţin cont de nimic ci doar de propriile lor idei, ţăcăneli, ştiu şi adulţi fiind să se (mai) joace.
Atkins prin acest proiect adună dintr-o sferă largă de artişti şi abordări tot felul de elemente însă este tot atât de adevărat că toţi acei artişti se întorc la propriile lor proiecte cu câte o părticică din Pigface. Este o simbioză care funcţionează impecabil de peste 20 de ani şi pentru mine fiecare disc Pigface reprezintă o nouă aventură şi o audiţie plăcută.
Ideea în sine a acestui colectiv mi se pare genială şi rezultatul mereu a fost colorat şi convingător. Fuck It Up Pigface, Fuck It Up!

Pigface – 6 Invisible Records

Them Crooked Vultures – Them Crooked Vultures (2009)

Posted on by — 19 Comments ↓

De cele mai multe ori super-grup-urile sunt fiţe şi de fiţe. Treaba se petrece predominant aşa: un băiat în costumul său impecabil de zeci de mii de Dolari dintr-un birou ultra nu ştiu cum, se gândeşte din ce dracu să mai stoarcă nişte bani – că deh, vin sărbătorile sau pur şi simplu cineva de şi mai de sus l-a întrebat ce mai face şi cumva trebuie să-şi justifice ultimul Jaguar, noul iaht sau ştiu eu ce alte cheltuieli. Şi atunci omul nostru ipotetic de la casa de discuri obligatoriu „major” pune mâna pe telefon şi sună la amicii lui de la management-uri să vadă cine cu cine s-ar putea combina să mai facă o colaborare genială.
Varianta doi este când nişte artişti plictisiţi sau beţi într-un bar, întâmplător se împiedică unul de celălalt şi la 5 dimineaţa cu 3 gruppie-uri agăţate la plezneală de gâtul fiecăruia din ei se mută din barul cu pricina în vila unuia din ei şi să fie tot tacâmul, se pun pe cântat, că deh, sunt Rock (super) star-uri şi poate fetele nu „ştie”.

Cred că anul trecut industria a rămas perplexă la proiectul genial al lui Jack White – The Dead Weather – şi s-a dat directivă la toate casele de discuri multinaţionale: bă, scoateţi-ne şi nouă ceva pe felia asta, da’ să fie ceva barosan!
Cu siguranţă sunt răutăcios, dar mă credeţi sau nu, cam aşa merg treburile.

Şi dacă vocea misterioasă a spus să se facă lumină (Them Crooked Vultures), s-a făcut.

Reţetă impecabilă – barem pe hârtie.
Joshua Michael Homme este un vocal carismatic şi potent. A devenit un personaj cult pe vremea primei sale formaţii Kyuss – o formaţie genială la vremea ei (1989-1995), apoi trupa s-a spart şi a apărut cu mare trombă Queens of the Stone Age în 1997, interesant proiect în primă fază, dar s-a stins ca lumânarea la parastas. A lansat şi proiectul Eagles of Death Metal, însă – părerea mea – nu este nicio şmecherie dincolo de ceva tam-tam mediatic. Bun.
Cine nu-l ştie pe David Eric “Dave” Grohl? A fost simpaticul toboşar din Nirvana. A murit Kurt, Dave s-a riticat de la tobe şi a trecut în faţă cu noul său proiect Foo Fighters. S-a rupt complet de moştenirea Nirvana, critica spune că Foo Fighters ar fi o formaţie Rock, eu mai mult de o trupă Pop cu chitare n-am văzut în ei niciodată. Au momente, piese bune, dar cam… rar. Au luat nu ştiu câte Grammy-uri, au vândut x milioane de discuri, bravo lor. Mai interesantă este trupa Scream în care a cântat Dave înainte de Nirvana şi mult mai potent proiectul Probot cu Lemmy, Cronos, King Diamond, Scott Weinrich şi Max Cavalera. 😀 Dar Dave a colaborat cu un şir lung de artişti – Killing Joke, Tenacious D, Nine Inch Nails, The Prodigy şi inclusiv Queens of the Stone Age – şi are un atu major: ştie şi face bani, bani grămadă.
Mai trebuie un personaj cult autentic, un bătrân cu greutate.
Nu ştiu cine cum sau de ce, dar l-a găsit pe omul potrivit: John Paul Jones, multi-instrumentist şi compozitor, dar cel mai cunoscut datorită faptului că a fost basist şi clăpar în Led Zeppelin.
Oricât de rău aş vrea să fiu, despre John Paul Jones nu pot spune absolut nimic rău, nu ştiu nici un disc sau proiect prost la care ar fi participat în vre-un fel. Tipul acesta este chiar „cool”, l-am admirat mereu. În final este singura mea nedumerire legată de proiectul acesta, cum de s-a băgat Paul Jones în asta? O fi prieten cu Dave sau Joshua, o fi avut nevoie de lovele sau avea o clauză perversă într-un contract? Nu cred că voi avea răspunsul vreodată…

Conform versiunii oficiale, proiectu’ s-a născut în capul lui Dave încă din 2005, şi-a dorit mult o formulă în care să-l aibă la bas pe John Paul Jones şi să facă ceva nemaipomenit.
Acest nemaipomenit în final sună ca un Led Zeppelin în sala de repetiţii cu precizarea că nu s-a găsit nici un chitarist să producă riff-uri cât de cât geniale şi Joshua nu e Robert Plant şi nici nu încearcă să-l imite. Faceţi un mic exerciţiu de imaginaţie şi scoateţi chitara lui Page din „Whole Lotta Love”… şi în locul lui Plant să-l puneţi la microfon pe Scott Weiland…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S7_vH3H8LPI]

Discul a provocat o pseudo pandemie/isterie la final de an 2009, m-a şi întrebat un prieten ce părere am şi i-am spus: nici una. 😀 Lucrurile nu s-au schimbat radical nici după ce am re-re-re-ascultat materialul.
OK. E un disc absolut Rock, Rock „din ăla” de anii ’70, ca la carte, are câteva şuruburi moderne, formule mai uşchite, sunete mai şmecherite, au captat şi redat energia perfect – că tot ziceam că este cheia Rock-ului – bla, bla, bla, dar mare lucru dincolo de toate acestea nu este. Şi încerc să şi argumentez de ce spun asta.

„No One Loves Me Neighter Do I” ne aruncă înapoi direct în anii ’70, miroase a Led Zep de la o poştă, Joshua cântă ca amintitul Jack White, împreună cu John Paul Jones s-au ocupat şi de părţile de chitare. Încearcă să transpună atmosfera Blues într-un context actual, să o plieze pe standardele sunetului de garaj, însă în spatele sunetului gros de tranzistore cumva transpiră prea mult plastic, străduinţă artificială. Pasajele lente, apăsate sunt alterate cu momente mai explozive, dinamice, dar neconvingătoare.
Riff-ul ce deschide „Mind Eraser, No Chaser” este atât de Led Zep încât tot sapi în memorie să identifici din care piesă au împrumutat-o, apoi piesa se transformă într-o îmbârligătură cu aer Post-Alternativ (că tot mă enervează termenul Post-Rock!), piesa are puls, Paul Jones aruncă şi ceva coloratură extravagantă de pe clape, un strop psihedelism, aşa, de gust, dar nimic spectaculos.
„New Fang” a fost single-ul de promovare. Alegere oarecum firească, este o compoziţie Rock, are energie, dinamism, reflectă abordarea, caracteristicile grupului, are potenţialul să prindă şi generaţia tânără lipsită de nostalgii. Dar nici „new fang” nu e un „new thing” sau…”real thing”. Sunetul murdar, pulsul, aminteşte puţin de… White Stripes.
„Dead End Friends” are mai mult nerv, riff-ul este mai incisiv, tema foarte nimerită. În contrast, vocea sună de anii ’70, echilibrul este interesant, piesa are balans însă şi o mireasmă dubioasă de ciorbă re-încălzită. Cam acesta este şi reproşul meu major vis a vis de Them Crooked Vultures: nu au strălucire, dincolo de sunete nu aud, nu simt, nu-mi transmit nicio vibraţie, doar re-evocă şi invocă un spirit ce suna proaspăt acum patru decenii.
„Elephants”… ignor „s”-ul şi nu mai zic nimic de Jack White, White Stripes. Toba sună exact ca în vremurile de glorie al lui John Bonham al cărui fan necondiţionat se şi consideră David Grohl. Piesa este un mix din cele mai pregnante secvenţe Zeppelin de la „Black Dog” la „Kashmir” într-un ambalaj mai de garaj, cu un sunet mai gros şi pregnant. Bun, bun, dar… cu ce folos?
„Scumbag Blues” are o construcţie ritmică interesantă, John Paul Jones se desfăşoară pe bas, piesa are 2-3 şuruburi interesante, are un aer de jam-session, o spontaneitate pozitivă.
„Bandoliers” este un moment mai interesant, mai autentic, are atmosferă. Sună tot ca o temă dosită din anii ’70 şi scoasă acum la reciclare, dar cu toate acestea nu sună prăfuit. Are şi un uşor feeling Nirvana. Este unul din momentele cele mai inspirate de pe disc. Este mult-mult mai interesant decât revocările Zeppelin.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GkWsYM5uJf4]

„Reptiles” însă revine la sunetul – şi apucăturile – Retro, introduce şi o doză de Psihedelism/Space Rock de anii ’70, poate sună interesant pentru cei care au ratat trupele din epocă, aşa însă este doar o reiterare a unor formule de mult experimentate.
„Interlude With Ludes” este un experiment interesant tot pe un temei Psihedelic,  aici reflexiile Zeppelin cadrează interesant cu producţia modernă, pulsul „tripping” este de efect.
„Warsaw or the First Breath You Take After You Give Up” cu cele aproape 8 minute ale ei este încă o călătorie înapoi în timp şi-n Psihedelismul experimental, mi-a amintit de The Doors, John Paul Jones este absolut acasă în această atmosferă, creează secvenţe bune însă tema de bază este atât de fumată încât îţi vine să te laşi de fumat şi fără ultima accizare.
„Caligulove” introduce zgomotul şi energia modernă într-o temă cu aceeaşi pregnanţă Retro, se menţin şi sonorităţile The Doors, pulsul grav se amestecă cu sonorităţi bizare şi rezultatul pe alocuri este chiar interesant.
„Gunman” sună mai grav, are ceva din sonorităţile Kyuss, puţin Psihedelic, puţin Southern şi ceva Stoner Rock, basul pulsează şi bârâie, Joshua este foarte acasă în zona aceasta, parcă totuşi lipseşte un chitarist pur sânge.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wq3xBq92Jqo&feature=channel]

„Spinning in Daffodils” închide materialul în aceleaşi tonuri de anii ’70, piesa are ritm, cadenţă, degajă energie şi forţă, poate aşa suna Led Zeppelin dacă nu murea  Bonham şi trupa activa şi în 2009.

La re-numărarea discurilor lansate anul trecut şi ascultate, digerate de mine, am ajuns la 380. Acest disc – cu tot respectul – este unul de care mă puteam lipsii. Ştiu, am să supăr (iar) toţi rockerii încremeniţi în anii ’70 şi poate nu numai, dar zău dacă dincolo de eventualul good feeling pe care (probabil) l-au avut băieţii cântând împreună, nu văd rostul acestui material… E un disc 100% Retro, te poţi freca pe burtă şi să oftezi: „ce vremuri domne!” – dar atât. Poate (doar) pentru nostalgicii incurabili este o mană cerească acest Them Crooked Vultures. Poate. Niciodată nu m-a inspirat agăţatul de trecut, asta – în viziunea mea – n-are nimic de a face cu respectul, însă mie îmi place să mă bucur de moment şi – eventual – să privesc spre viitor. Suntem în 2010, unii ne avertizează că timpul nostru se termină peste 2 ani, cred că sunt sute de „chestii” mult mai interesante de ascultat. Tot pe felia aceasta, dar mult mai credibili şi inventivi sunt Clutch cu albumul tot de anul trecut “Strange Cousins from the Vest”.
Them Crooked Vultures? Fugi de aici bre! Eventual Them Crooked Crows (ciori)! Şi mai bine… Them Crooked Cows…. 😛 😛 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=smWsO7X4Rh4]

Sunn O))) – Monoliths and Dimensions (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jX3EzwnFPfQ&feature=related]

Ieri povesteam de genul Drone şi trupa Fuck Buttons şi i-am amintit şi pe americanii din Sunn O))). Aceştia ne propun un experiment (şi) mai bizar, un amestec Drone cu (Black) Metal şi un nou disc tenebros şi avangardist.
Numele formaţiei vine de la amplificatoarele Sunn, produse de Sunn Musical Equipment Company (cumpărat ulterior de firma Fender şi trasă de aceştia pe „dreapta” în 2002), firmă înfiinţată de basistul Norm Sundholm şi fratele acestuia Conrad Sundholm, Norm fiind basist în formaţia The Kingsmen şi datorită succesului piesei „Luie, Luie” din 1963 trupa s-a lovit de probleme tehnice legate de volum în apariţiile live în faţa unui public tot mai numeros, deci implicit în locaţii tot mai mari (asta în loc de un scurt istoric 😀 ).
Amplificatoarele Sunn sunt folosite de nume sonore ca: The Who, The Moody Blues, Cream, Mountain, Steppenwolf, Kiss, Rush, The Melvins, Queen, The Jimi Hendrix Experience, Earth – şi ca să mai introduc un cârlig la povestea de ieri: Velvet Underground, dar evident şi de Sunn O))).
Revenind la numele trupei, scris la acest mod – Sunn O))) – reflectă logo-ul firmei de amplificatoare.

Dacă spuneam că nu sunt foarte familiarizat cu scena Electro, acum recunosc că nici Black Metal-ul nu este latura mea forte. Ei, nu-s complet cu pluta, am ascultat de s-a tocit discul „At War with Satan” al celor din Venom, Celtic Frost a fost una din trupele mele favorite multă vreme, am ascultat Sodom, Marduk, Satyricon, Mayhem, etc. Mă opresc la Mayhem, trupă cu care a colaborat solistul Attila Csihar din legendara trupă Tormentor şi care a colaborat şi cu americanii Sun O))) şi o face şi pe noul material.
Csihar a cântat pe celebrul album Mayhem „De Mysteriis Dom Sathanas”, dar şi pe „Ordo Ad Chao”, a colaborat cu Plasma Pool, Aborym, Limbonic Art, Korog, Keep Of Kalessin, Emperor, Sear Bliss, Burial Chamber Trio, Grave Temple, etc şi cu Sunn O))) pe albumele „White2” (2004), „Oracle” (2007) şi „Dømkirke” (2008). Dar nu doar Chihar contribuie la noul material, ci un şir lung de artişti: compozitorul Eyvind Kang, chitaristul Oren Ambarchi, Dylan Carlson – chitarist şi vocal în formaţia Earth, tromboniştii Julian Priester şi Stuart Dempster şi încă un şir lung de instrumentişti.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=i2cM3z_YbcM]

În ciuda acestei masive infuzii de instrumente şi instrumentişti, noul album Sunn O))) este destul de anevoios, neprietenos. N-a fost chiar o sarcină uşoară să străbat cele 4 piese ce se întind pe durata a 53 de minute.
Materialul este lent, sumbru, are prea puţine pete de culoare, progresiile sunt destul de anevoioase, rigide, zgomotele prea puţin muzicale. Vocea lui Cihar este fermă şi gravă, monologurile sale detensionează oarecum cursul macabru, dar nu reuşesc să acopere pe termen lung minimalismul şi monotonia excesivă din orchestraţii. Discul are însă şi momente bune, după mai multe ascultări găsesc puncte de sprijin, repere orientative în lumea lor întunecată, însă acomodarea este anevoioasă.
„Aghartha” cu cele 17:34 minute este prea lungă, vocea lui Cihar aminteşte de abordarea gravă al lui Milan Fras (Laibach) însă dedesubt, muzica minimalistă, extrem de abstractă şi uneori parcă fracturată nu vine în ajutorul ascultătorului. Mult mai interesantă este piesa următoare, „Big Church [Megszentségteleníthetetlenségeskedéseitekért]” în care un cor aduce o rază de lumină chiar dacă vorbim tot de o compoziţie rece. Chitara bârâie, sunetele sunt doar fâşii sonore, atmosfera este cea de filmele de groază. „Hunting & Gathering (Cydonia)” are mai multă coerenţă şi coeziune sonoră, muzicalitate, lucrurile se leagă simţibil mai bine, se completează şi dialoghează. „Alice” are 16:21 minute, un aer misterios, este un experiment mai aerisit, însă la fel de avangardist, o compoziţie interesantă, poate cea mai bună de pe acest disc.
Cum spuneam, nu este un material uşor, din punctul meu de vedere nu are vibraţia proiectului The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble însă aici evident intervine şi subiectivismul fiecăruia din noi. „Monoliths & Dimensions” are o dimensiune aparte şi merită încercat. Cu grijă. 🙂

Nucleul de bază al trupei este format din Stephen O’Malley (implicat şi în Khanate şi Burning Witch) şi Greg Anderson (component şi-n formaţia Goatsnake).

Discografie (albume):

2000 – ØØ Void
2002 – Flight of the Behemoth
2003 – White1
2004 – White2
2005 – Black One & Solstitium Fulminate
2005 – Black One
2009 – Monoliths & Dimensions

Southern Lord Records
Stephen O’Malley
Sunn O))) LastFM

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sKUOapQIl9w&feature=related]

Buget 2010 – Never Sleep at the… Will

Posted on by — 14 Comments ↓

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=rYCXTj67AqU&feature=related]

(Ai-ia-ia-ia-ia-ai-ia-ia-ia
Uu-aa, uu-aa…) 😛

…Să nu (a)dormi la volan ([a]sleep at the wheel). De bună voie (will) – conştient.
Nu ştiu, de 20 de ani maşina asta-n care ne dăm noi toţi – România – merge tot mai prost şi dacă nu neapărat în direcţia greşită, dar cu siguranţă într-o direcţie incertă.
Nu sunt nici prea deştept, n-am diplomă nici în economie – şi nici în altceva, nici măcar carnet de conducere n-am, dar parcă mi-e tot mai frică să deschid ochii.
Băieţii ăştia – deştepţi – care s-au tot învârtit prin rotaţie la… ghidonul – conducere-i mult spus – acestui prezumtiv vehicul, rând pe rând au furat tot ce se putea mişca de pe biata maşină (second-hand) de la oglinzile retrovizoare până la plăcuţele de frână. Asta oarecum în cârdăşie directă – prin vot – cu noi, pasagerii turmentaţi sau pur şi simplu dezinteresaţi.
De mai bine de un an a devenit evident că maşina se îndreaptă direct în primul pom şi prin ricoşeu o să ajungă pe fundul râpei. Pentru a vedea asta nu trebuie să fi nici implicat politic, nici iluminat în ale economiei.
Anul trecut ştiam că iraţional – dar din raţiuni politice – guvernu’ nu o să ia măsuri nepopulare, nu o să rişte măsuri radicale menite să schimbe ceva în mersul lucrurilor, mers sub egida impasibilului „las’ că merge şi aşa”. Au trecut alegerile, avem guvern nou, aceeaşi criză, aceleaşi probleme.
Ştiam că acest guvern este complet incompetent şi n-am nicio garanţie că alt guvern ar fi făcut treabă mai bună.
Programul guvernului nu conţine nicio măsură anti-criză iar bugetul este din nou o împărţire a banilor pe ministere – interese, se cheltuiesc banii iar total aiurea.
Nu vreau să discut despre ideea unora de a taxa pornografia, brichetele, ciocolata, hot-dog-ul şi chebabul, sucurile, dreptul de autor, pământul de sub unghii şi aerul inspirat/expirat fiindcă dăm într-un penibil grotesc.
Eu revin – obsesiv – la povestea mea despre Kemer, Turcia de anul trecut. O să fiu scurt, Guvernul Turc la începutul anilor ’80 a făcut un împrumut masiv şi a investit toţi banii în zona Antalia-Kemer, a construit autostradă şi a încurajat investiţiile în turism, s-a dezvoltat turismul şi conceptul „all inclusive” care pe de o parte serveşte impecabil orice cerinţă a clientului, pe de altă parte pe lângă industria hotelieră a dezvoltat şi agricultura şi alte servicii colaterale care servesc şi deservesc această industrie.
Ce vreau să spun este că dacă tot ne împrumutăm masiv, banii ar trebuii folosiţi cu cap. Investiţi în agricultură, în infrastructură, în turism sau economie. Nu ştiu, ce ştiu este că guvernul ar fi trebuit să desemneze 2-3 proiecte primordiale şi să dirijeze banii în acelea. Nu se întâmplă aşa, banii sunt risipiţi, se vor duce în continuare în salarii şi pensii, în proiecte aiuristice şi spre contracte tradiţional păguboase statului şi pentru satisfacerea celor de la putere şi a clientelei politice.
Nu sunt bani pentru educaţie, pentru agricultură, sunt pentru servicii (secrete) şi… terenuri de golf şi evident, bani de biserici şi cel mai scump metru pătrat de asfalt din lume.
Pare absurd, dar cred că conducătorii noştri nu doar că dorm, dar par direct drogaţi sau… sinucigaşi (ca să revin şi la piesa de la început). Dacă ne dăm cu capul de parbriz la impact, ne dăm toţi, nu doar noi, fraierii de pe bancheta din spate.
M-a dezamăgit şi opoziţia. Şi PNL-ul şi PSD-ul în egală măsură. Nu ştiu câte mii de amendamente la actualul buget doar încearcă să mute banii dintr-o parte-n alta, însă un program viabil, o viziune clară şi de perspectivă nu a venit nici din zona politicului, dar nici din partea specialiştilor mai mult sau mai puţin independenţi. Nici în ce spun reprezentanţii guvernului şi al partidelor aflate la putere, nici în ce spune opoziţia nu văd nici o perspectivă, dincolo de vorbe nu se întrevede nici un proiect.

Pe mine mă afectează criza din România, dar mă îngrijorează la modul cel mai serios criza globală. Adică indiferent cât de deştepţi sau şmecheri au fost unii şi au mormanele de cash în bancă, banii – hârtiile acelea cu valoare numerică – nu sunt organici, din câte ştiu eu nu sunt comestibili, deci nu prea ţin de foame…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BGvd-C7bw8g&feature=related]

Fuck Buttons – Tarot Sport (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

Cred că numele – pentru unii intrigant – al formaţiei, nu spune mare lucru multora. Recunosc, m-am împiedicat şi eu de ei în clasamente Indie şi Electro şi nu le-am acordat prea multă atenţie. Acum dacă pomenesc nume ca Kraftwerk, Klaus Schulze, Tangerine Dream, Robert Fripp sau Brian Eno, acestea probabil pentru cunoscători o să sune mult prea pretenţios. Cu toate acestea, Fuck Buttons fac prte din acelaşi curent Drone.
Nici eu nu le ştiu pe toate şi niciodată n-am pretins că sunt perfect sau infailibil. Kraftwerk m-au vrăjit copil fiind cu al lor „The Man-Machine”, nu tre’ să caut pe Google cine este Robert Fripp, mi-au plăcut şi Tangerine Dream şi Brian Eno este cel puţin un „tip” interesant, însă admit, în zona Electro nu mă mişc la fel de lejer, nu îmi este la fel de familiar ca sfera Rock-ului. Şi dacă tot suntem la momentul confesiunilor, săpând după rădăcinile celor din Fuck Buttons şi ce înseamnă Drone, am auzit prima oară de La Monte Thornton Young… Cum spuneam: nimeni nu este perfect, nimeni nu le ştie pe toate şi am şi eu multe goluri, lipsuri şi tot felu’ de „chestii” de recuperat. Dar dacă tot suntem la „ciudăţenii”, profit de moment şi arunc una din trupele şi piesele mele favorite…Odată şi odată o să-mi fac timp să povestesc şi despre ei.  🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_ruj8qgkV9k]

Dacă despre Rock spuneam (la modul foarte general) că-n mare parte este captarea şi degajarea de energie, cu alte genuri muzicale lucrurile stau diferit. Muzica de multe ori este un „trip” (o călătorie), induce stări, stârneşte şi stimulează imaginaţia, ne colorează momente din viaţă.
În paralel cu evoluţia, progresul omului şi al tehnologiei, evident şi muzica s-a transformat. Minimalismul – caracteristica de bază a sub-genului etichetat Drone – dincolo de căutările fireşti, este oglindă şi oarecum răspunsul la aceste schimbări. Paradoxal, evoluţia tehnologică n-a adus doar noi posibilităţi, n-a deschis doar noi orizonturi şi nu ne-a făcut viaţa „mai uşoară” ci a creat şi premiza superficialităţii. Consumatorul de „tip nou” este unul comod, superficial şi aceasta este o realitate. Minimalismul într-un anume fel răspunde acestei realităţi, satisface comoditatea auditorului însă genul, abordarea, nu poate fi redusă la atât.
Aminteam de veteranii Electro, germanii de la Kraftwerk şi muzica lor are rădăcini mult mai vechi, eu regăsesc în stilul lor matematica muzicală al lui Bach şi repetarea temelor caracteristică lui Mozart.
Muzica Drone se caracterizează prin simplitatea temelor şi repetarea, modelarea anumitor faze/teme. Plecând de la muzica clasică, experimentele sonore a lui La Monte Thornton Young pe cont propriu apoi prin colectivul creat de el şi denumit Theater of Eternal Music, experimentul avangardist a atras o serie de artişti, muzicieni, pictori, poeţi, dar şi matematicieni: Marian Zazeela, Tony Conrad, Angus MacLise, Terry Jennings, John Cale, Billy Name, Jon Hassell, Alex Dea, Pauline Oliveros, Eliane Radigue, Charlemagne Palestine, Yoshi Wada, Phill Niblock, etc.
Un astfel de experiment sonor elocvent este piesa „Heroin” de pe primul album Velvet Underground din 1967.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nJNMnBhf-Ds]

Experimente Drone s-au făcut în muzica clasică, în Jazz şi-n Rock, dar oarecum firesc, cele mai multe s-au făcut în zona muzicii electronice: Kraftwerk, Klaus Schulze, Tangerine Dream, Roxy Music, Cocteau Twins, Coil, My Bloody Valentine, Slowdive, The Jesus and Mary Chain, Ride, Loop, Brian Eno, Sonic Youth, The Dead C, Pelt, Charalambides, Sunroof!, Sunn O))) etc.

Pe această linie vin şi duo-ul Fuck Buttons înfiinţaţi în 2004 la Bristol de către Andrew Hung şi Benjamin John Power.
Hung aduce cu el în proiect influenţe Acid Techno şi Aphex Twin iar Power este fan al unor trupe Post-Rock ca Mogwai.
Albumul lor de debut din 2008, „Street Horrrsing” a fost foarte bine primit atât de public cât şi de critică şi este ceea ce vă spuneam: o călătorie sonoră, un experiment şi o experienţă.

Fuck Buttons Site oficial
Fuck Buttons Blog
Fuck Buttons MySpace
Fuck Buttons LastFm

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4ph8z8-RCGs&feature=related]

Pe 14 octombrie 2009 este lansat al doilea album, „Tarot Sport” care continuă călătoria cu încă 7 piese ce cumulat ne oferă aproape o oră de muzică. Cu excepţia a două piese de circa 4 minute (Rough Steez şi Phantom Limb), celelalte piese trec fiecare de 10 minute.
„Surf Solar” are un puls captivant; „Rough Steez” modelează tonuri alungite, mai grave şi zgomote Industriale; „The Lisbon Maru” începe cu o atmosferă senină ca ritmurile să crească exponenţial şi piesa să prindă viaţă şi puls ca un răsărit de soare sau o trezire lentă; „Olympians” are ritmuri şi mai alerte, sunete deschise şi alungite, modelate cu culoare; „Phantom Limb” revine la experimentele minimaliste construite din şi prin sunete; „Space Mountain” este o construcţie aerisită pe ritmuri dansante, accentuate cu aceleaşi teme repetate, alungite şi modelate şi-n final „Flight of the Feathered Serpent” închide materialul într-un tempo alert, contrastant cu temele oarecum lente, pufoase ca nişte nori.
Este un material compact, cursiv, cu puls şi culoare, te prinde din mers şi ca un val, te poartă de la un capăt la celălalt.
Pentru mine a fost o călătorie plăcută, o experienţă interesantă şi relaxantă, la a doua, a treia ascultare temele devin familiare.  🙂

Şi de această dată, discul a fost bine primit, în clasamentul Urban 75 a terminat anul pe prima poziţie, în Gigwise pe 3, în Drowned In Sound pe 5, în New Musical Express şi Mojo pe locul 8, în clasamentul Pitchfork pe 11 şi în Q Magazine pe poziţia 30.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OFbE3lHTcuo&feature=related]