OK Go – Of the Blue Colour of the Sky (2010)

M-am „împiedicat” de acest „Of  the Blue Colour of the Sky” lansat pe 12 ianuarie pur întâmplător. La prima „atingere” mi-au amintit de The Cars (1976-1988) şi Fisher-Z (1979-1987), puteam să amintesc eventual de mult mai celebrii Duran Duran, dar probabil sunt eu relativ sărac pe felia aceasta de muzică. Vocea lui Damian Kulash uneori aminteşte şi de Prince şi chiar şi unele formule mai Funky-Pop amintesc de acesta, dar dincolo de paralelele inevitabile pe care chiar şi involuntari le facem, OK Go sunt chiar…ok. 🙂 – Redy to go?
Nu prea mi-am făcut temele legate de ei, tot ce ştiu este că s-au înfiinţat din 1998 şi mai au două albume:
”OK Go” (2002) şi „Oh No” (2005), pe care nu le-am auzit.
M-am întâlnit cu o piesă de-a lor pe Sountrack-ul de la „Twilight – New Moon” – „Shooting the Moon” şi ştiu că şi-au câştigat o oarecare notorietate datorită video-clip-urilor energice și extrem de ingenioase.

Muzica lor este clasificată de la Rock Alternativ la Glam Punk sau Power Pop în funcţie de ascultător/critic, eu am detectat şi profunde rădăcini New Wave şi afinităţi Art Rock, de aici şi amintitele paralele.

Lunile ianuarie şi februarie sunt prin definiţie moarte. Nu doar la noi ci în general. În opinia mea sunt două motive care te pot face să lansezi album în perioada aceasta. 1. Eşti conştient că ai un album atât de bun încât rezistă fără probleme în clasamente, dar mai cu seamă în memoria ascultătorului până la sfârşitul anului sau chiar şi dincolo de acest hotar – cum este cazul noului Rob Zombie – sau 2. vrei să profiţi de perioada aceasta mai calmă şi de lipsa materialelor proaspete şi speri să intrii astfel în clasamente şi în atenţia publicului. Cam aşa văd treaba cu aceşti OK Go.

Conform recomandărilor, „Of the Blue Colour of the Sky” este un material concept inspirat de cartea „The Influence of the Blue Ray of the Sunlight and of the Blue Colour of the Sky” al lui General A.J. Pleasonton – pe care n-am citit-o – şi arată o faţă mai Rock, mai incisivă a formaţiei.

“WTF?” deschide discul într-un ton zgomotos-murdar, minimalismul Electro-Pop se amestecă cu puţin Funk şi sonoritatea murdară Indie, basul distorsionat mârâie contrastant cu vocea, chitara este Funky, clapele colorează cu sunete „dubioase”, piesa seamănă (şi) cu Prince puţin. Este un amalgam colorat şi interesant.

“This Too Shall Pass” începe cu tobele cu ton grav, Rock, peste vin teme soft, aminteşte în cel mai pozitiv sens de The Cars toată construcţia. Chiar şi vocea mi-a amintit de Ric Ocasek, este o piesă lejeră, plăcută, nu însă ştiu câţi ascultători au nostalgia anilor ’80 şi cu astfel de sonoritate, abordare cât de departe poţi ajunge azi. Se spune că moda se întoarce… 🙂 Relaxarea, pulsul, tonul acesta vesel nu l-am mai întâlnit cam de la Sigue Sigue Sputnik (începutul anilor ’90). 🙂
“All Is Not Lost” rămâne în aceeaşi zonă, sunetul însă este puţin adus mai la zi, chitara are accente mai Indie, OK Go au un mare atu: sună extrem de pozitiv, muzica lor este relaxantă şi uneori pică extrem de bine câte o treabă din asta.
“Needing/Getting” readuce abordarea mai zgomotoasă, schema ritmică este mai modernă, mai balansată, toată piesa are o abordare mai modernă, ceva între The Killers şi Coldplay, introduc bine zgomotele, distorsiunile în melodie, au o cursivitate interesantă şi chiar fermecătoare.
“Skyscrapers” are tonuri ceva mai grave, este o piesă lentă, dar colorată ingenios, mici şuruburi sonore sunt introduse treptat şi minimalismul sună plin, este exact suficient, vocea lui Damian Kulash este interesantă şi o foloseşte extrem de eficient şi mânuieşte şi chitara cu mult stil.

“White Knuckles” este ca o piesă Funky scrisă de Prince strămutată într-o orchestraţie Electro-Pop de anii ’80, mie îmi place schema, chiar sunt curios dacă prinde şi la un public mai larg.
“I Want You So Bad I Can’t Breathe” are puls Disco de anii ’70, orchestraţie/construcţie de anii ’80 şi sonorităţi amestecate de anii ’90, un hibrid dubios, sunt curios ce feţe ar face puştii la asta într-un club de fiţe.. ha ha ha! 😛
“End Love” revine la stilul şi sonoritatea The Cars, clapele bârâie, menţin pulsul, colorează cu zgomote, construcţia minimalistă sună senin, această seninătate rămâne marele plus al formaţiei, tema uşor orientală mi i-a amintit şi pe Japan.
“Before the Earth Was Round” vocea filtrată mi-a amintit de ELO şi sub multe aspecte OK Go au ceva şi din ei, însă OK Go sunt mult mai minimalişti, fac economie cu orchestraţia, lasă spaţii largi, te lasă să respiri şi o fac cu un bun simţ (muzical) rar.
“Last Leaf” are numai voce şi chitară acustică, încă o pată plăcută, sună la fel de plăcut şi cald, nu e nicio mare şmecherie şi totuşi nu e kitsch şi asta deja e o foarte mare şmecherie.
“Back from Kathmandu” trezeşte nostalgii The Beatles, sunetul (puţin) mai murdar îi insuflă viaţă, ritmul bâţâit e absolut ok, piesa are o şerpuire plăcută.
“While You Were Asleep” este un cântec de leagăn, o plutire între Space Rock şi Electro Pop minimalist, parcă au studiat treaba, mai că poţi începe numărătoarea inversă de la 10 şi să te scufunzi într-un somn pufos.
“In the Glass” are un ton mai sumbru, micile găselniţe orchestrale şi vocea o mai luminează puţin, dar este un final cam tulbure pentru un material atât de senin, acesta o fi conceptul, poveştile doar în poveşti se termină cu bine, în viaţă mai rar… „what have I done?”

Sincer n-am avut nicio aşteptare de la ei, nu m-au dat pe spate din prima, dar re-re ascultând discul, poate din nostalgie, poate prin prisma seninătăţii şi tonurilor pozitive pe care le transmit, m-au cucerit, este un disc extrem de plăcut, foarte relaxant şi într-o lume care pare să o ia tot mai razna, este o oază bine venită.
Acum chiar sunt curios dacă reuşesc să-şi vândă marfa ori ba. 🙂 Eu mă bag, îi cumpăr!