Home › 2009 › Page 24

Yearly Archives: 2009

Dream Theater – Black Clouds And Silver Linings (2009)

Posted on by — 4 Comments ↓

Trupa a fost înfiinţată în 1985 la Berklee College of Music din Boston de John Myung, John Petrucci and Mike Portnoy sub numele de Majesty. Când prin ’92 au făcut furori cu piesa „Pull Me Under” de pe albumul „Images and Words”, pe mine nu m-au dat pe spate. Nu-mi plăcea nici vocea lui James LaBrie, nici piesele complexe, pline de elemente foarte tehnice şi solo-uri de virtuozitate. Totul îmi suna a demonstraţie, uşor a circ şi fără sens. Bun, daţi drumul la înjurături.
Premergător albumului de debut şi-au schimbat numele în Dream Theater fiindcă o formaţie din Las Vegas funcţiona deja sub numele de Majesty şi i-a ameninţat cu proces. Formula formaţiei s-a modificat pe parcurs. Primul solist vocal, Chris Collins a fost înlocuit cu Charlie Dominici apoi de la al doilea lor album cu James LaBrie sosit din formaţia Glam Metal White Rose. La clape Kevin Moore a fost schimbat de Derek Sherinian şi din 1997 formula formaţiei s-a stabilizat prin venirea lui Jordan Rudess.
Mie îmi place cel mai simplist, cel mai direct şi mai Metal album al lor, de mulţi hulitul „Train of Thoughts” din 2003 şi două din bootleg-urile oficiale, „The Number of the Beast” din 2005 şi „Dark Side of the Moon” din 2006, primul conţine cover-uri Iron Maiden, al doilea este re-interpretarea albumului genial al celor din Pink Floyd.
Albumele lor sunt destul de diferite chiar dacă la bază toate sunt un Rock Progresiv, influenţele majore fiind King Crimson şi Rush. La presiunea casei de discuri EastWest pe albumul „Falling Into Infinity” a fost adus ca producător fabricantul de şlagăre americane Desmond Child (co-autorul primului mare succes Bon Jovi „You Give Love a Bad Name” şi omul din spatele multor alte succese de top de la Aerosmith sau KISS la Cher şi Ricky Martin). Piesa „You Not Me” a fost o încercare de a penetra radiourile comerciale, tot albumul fiind împins spre o zonă mai „uşoară” şi trupa a fost refuzată să scoată un disc dublu ce ajungea la 140 de minute.
„Scenes from a Memory” din 1999 este un disc conceptual complex, „Six Degrees of Inner Turbulence” din 2002 este un material colorat pe care influenţele Progresive şi cele din Metal se combină impecabil, pe „Octavarium” din 2005 stilul formaţiei se cristalizează, se aşează pe acest făgaş între Rockul Progresiv tradiţional şi combinaţia de elementele din Metal-ul modern. Formaţia ajunge la maturitate.
Toţi membrii formaţiei sunt foarte activi şi implicaţi şi în alte proiecte, trebuie amintit măcar proiectul Liquid Tension Experiment în care alături de Mike Portnoy, Jordan Rudess şi John Petrucci este implicat basistul din King Crimson Tony Levin.

„Black Clouds & Silver Linings” este al 10-lea album al formaţiei şi a fost lansat pe 23 iunie, săptămâna aceasta ajungând în fruntea clasamentului Billboard la secţiunea albume Hard Rock surclasând coloana sonoră a filmului „Transformers: Revenge Of The Fallen” şi albumul Chickenfoot.

dream-theater-black-cloud-and-silver-linings

„A Nightmare to Remember” are nu mai puţin de 16 minute, deschide albumul într-un ton sumbru ce aminteşte de Black Sabbath, chitara vine cu riff-uri în forţă, toba loveşte în forţă şi sună plin. Pasajele de Metal sunt încheiate într-un ton ce aminteşte de momentele bune ale celor din Queensryche şi trupa trece în zona Rush cu o alunecare elegantă şi bine legată. De remarcat soloul de clape al lui Jordan Rudess şi tonurile colorate folosite. După solo-urile intercalate de clape şi chitară, revine Metal-ul în forţă, colorat cu pasaje Hard şi ruperi cu clapa. Ascultând şi re-ascultând tot discul, este piesa care mi-a plăcut cel mai mult, este foarte dinamică, pasajele sunt bine legate, are coerenţă şi nerv, nu există timpi morţi.
„A Rite of Passage” are doar 8 minute jumătate, este o altă compoziţie semnată de John Petrucci, are nervul care le cam lipseşte în ultima vreme celor din Queensryche, combină cursiv riff-urile Metal cu un refren gras, melodios şi orchestrat mai amplu. Intervenţiile lui Jordan Rudess amintesc ca ton şi partitură de Deep Purple şi perioada „Perfect Strangers”. Alternanţa pasajelor în forţă cu cele de natură mai progresivă şi Hard au dinamică şi Jordan Rudess iar are un solo schizofrenic cu tonuri demenţiale.
„Wither” este o piesă lirică de 5 minute şi jumătate, probabil compusă sub deviza „radio friendly”. Viorile îngroaşă refrenul, în centru este vocea lui James LaBrie, orchestraţia este discretă. Nu este o piesă rea, dar nici ceva deosebit, ieşit din comun, „respectă” reţeta tradiţională.
„The Shattered Fortress” este partea finală a suitei „Twelve Steps” începută cu primele trei părţi în „The Glass Prison” pe albumul „Six Degrees of Inner Turbulence” urmat de „This Dying Soul” pe „Train of Thought”, „The Root of All Evil” pe „Octavarium” şi „Repentance” de pe anteriorul material „Systematic Chaos”.
Piesa are aproape 13 minute şi este împărţită pe 3 subcapitole, „Restraint”, „Receive” şi „Responsible” şi este o compoziţie Mike Portnoy. Este tot o piesă dinamică având în centru elementele de Hard şi Heavy colorate cu momentele Progresive, riff-urile sunt moderne, groase, clapa are acel iz Deep Purple, dar şi „scăpările” avangardiste şi tonurile futuristice.  Dialogul chitară/clapă are cursivitate, schimbările de ritm şi teme curg constructiv, momentele de acalmie sunt alternate cu exploziile zgomotoase. John Petrucci trece din pasajele de solo tradiţionale la abordări moderne şi în forţă a la Dimebag cu multă uşurinţă.
„The Best of Times” este o piesă semnată tot de bateristul Mike Portnoy, o compoziţie lirică ce sare de 13 minute. Este o piesă frumoasă, are câteva răsturnări în forţă ce îi conferă şi dinamică, să nu credeţi că am ceva cu piesele lente, dar parcă nici această melodie nu convinge foarte tare, în ciuda întinderii sale este destul de comercială, nota dramatică şi refrenul în crescendo şi „luminos” se completează plăcut, dar…cam atât.
„The Count of Tuscany” este compusă de John Petrucci şi cu cele aproape 20 de minute ale sale este cea mai lungă piesă de pe album. Începe tot în notă lirică şi cu un solo de chitară, apoi trec într-o temă ce aminteşte din nou de canadienii de la Rush, o construcţie progresivă zemoasă, clapa şi chitara se completează armonios, toba şi basul constituie un fundament ritmic solid şi colorat. Combinaţia dintre pasajele moderne şi tradiţionale, alternanţa momentelor sumbre cu pasaje mai luminoase, mai melodice, au devenit caracteristice formaţiei, uneori devin uşor previzibile, uneori mai lasă uşor un gust de calcul matematic şi nu neapărat de inspiraţie artistică, dar de multe ori execuţiile de virtuozitate şi unele solo-uri sau soluţii inspirate reuşesc să atenueze acest sentiment şi să salveze imaginea de ansamblu. Piesa este ruptă cu un pasaj aerisit ce aminteşte puţin de Pink Floyd-ul din ultima perioadă şi momentul de respiro cu pasajul de trecere acustică rezolvă frumos şi această piesă.

„Black Clouds & Silver Linings” este un disc de calitate avânt toate elementele pentru care Dream Theater sunt iubiţi şi apreciaţi. Discul a fost produs de Mike Portnoy şi John Petrucci şi mixat de Paul Northfield, omul care a lucrat şi cu Rush, Queensryche, Asia, Ozzy Osbourne, Alice Cooper,  şi Suicidal Tendencies.
Albumul a fost lansat în format de CD simplu, vinil dublu şi Ediţie Specială cu 3 discuri.
Discul doi conţine 6 coveruri dintre care 2 sunt instrumentale (King Crimson „Larks’ Tongues in Aspic, Part Two” şi Dixie Dregs „Odyssey”), mi-a plăcut mult „Stargezer”-ul celor din Rainbow şi „To Tame A Land” al celor de la Iron Maiden şi mai este o piesă a formaţiei Zebra („Take Your Fingers From My Hair”) şi un colaj Queen.
Discul trei conţine variantele instrumentale şi pe alocuri modificate ale celor 6 piese ale noului material.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WV-f4IJScPY]

Criza. Moartea capitalismului?

Posted on by — 21 Comments ↓

A durat 12 ani până când Statele Unite au identificat un nou „inamic public” numărul unu după căderea Zidului de la Berlin şi democratizarea Europei de Est. S-a încercat cu Saddam, dar a fost nevoie de Bin Laden. Sfârşitul războiului rece, „dispariţia” (în principiu) al duşmanului „Roşu”, i-a cam lăsat în off-side pe Americani. Pentru a justifica cheltuielile masive din zona militară, era nevoie de un nou duşman şi s-a găsit această formulă a „terorismului mondial”. Un duşman incert, nedefinit, fără faţă şi locaţie, un inamic perfect. Mai este şi ideea: „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”… Sau abordarea abrupt simplistă: democraţie versus terorism.
Evenimentul de la 11 septembrie 2001 şi tot ce a urmat, au justificat şi cheltuielile masive în industria militară şi în acţiuni militare, a servit premisă şi pentru legalizarea şi aducerea la lumină a unor fapte de mult ştiute şi vehiculate cum este şi intensa supraveghere electronică sau stocarea şi analizarea datelor şi informaţiilor personale.
Mai este un aspect economic despre care nu se cade să vorbim: Vestul suferea de o supra-producţie masivă, o producţie pe stoc ce risca să înece economia capitalistă de acum 20-30 de ani. Să nu fim naiv: nu dragostea de democraţie, nu denunţurile ideologice sau adeziunea la anumite valori morale au condus la căderea Zidului de la Berlin, ci raţiuni strict economice: nevoia de expansiune şi foamea soră cu moartea pentru noi pieţe de desfacere.
Acuzăm guvernul (guvernele) nostru de lipsă de profesionalism şi de urmărirea strictă a intereselor personale, dar nici la nivel global nu reuşesc să identific o viziune coerentă, o strategie globală menită să scoată lumea din actuala criză. Fiecare ţară, fiecare guvern încearcă să-şi rezolve propriile probleme, nu există un plan comun, nu s-a ajuns la nici un numitor comun, nu s-a găsit nicio soluţie.
Refuz să cred că Occidentul a omorât economia din Est din pură rea voinţă, tind să cred că a făcut-o inconştient în urmărirea intereselor de moment şi în lipsa unei viziuni de perspectivă. În definitiv nici nu contează foarte mult, doar sub aspect al impresiei artistice… În fine!
Aşa am ajuns groapa de gunoi al Occidentului, ruda săracă cu agricultura şi industria pusă pe butuci, dar importatoare de marfă second şi first hand. Fără producţie, fără a exporta mare lucru, cu ce bani să cumperi? Păi ne-au împrumutat, ne-au creditat tot ei. Drăgălaşii!
Mai ales în America, dar nu numai, mulţi bani au fost înghiţiţi de presupusul război împotriva terorismului global, administraţia cretină a lui Bush junior a pus pe butuci toate realizările considerabile ale administraţiei Clinton. În paralel s-a aglomerat, s-a supra-saturat şi piaţa din Est, nu poţi să imporţi fără să exporti la nesfârşit.
Am importat şi criza imobiliară de la Americani. La noi schema a fost simplă: cumpărai un teren cu 1 Leu, îl vindeai cu 2. Nu creşte valoarea terenului ci doar preţul. Diferenţa predominant provenea din împrumuturile bancare. Astfel preţurile au tot crescut şi crescut până când ultimul cumpărător nu mai poate nici să vândă terenul sau bunul imobiliar cu pricina cuiva, nu mai este capabil nici să-şi achite rata la bancă şi în finalul finalului, banca se alege cu un teren sau bun care costă până şi de 100 de ori mai mult decât valorează efectiv şi cu care nici banca nu are ce să facă…
Am mai vorbit parcă şi despre asta şi despre cumpărarea de bunuri cu „buletinul”, în rate şi cu bani virtuali, ne-munciţi şi astfel inexistenţi. Nu cred că era nevoie de studii economice să prevezi blocajul. Dar nu l-a prevăzut nimeni sau nu a vrut să-l prevadă, să ţină cont de el.
Şi încet-încet am ajuns unde suntem. Unii spun că este fundul gropii, alţii că mai e (puţin) până acolo.
Optimiştii vorbesc despre revigorarea economiei globale începând cu anul viitor. Pe Euronews transmit în fiecare dimineaţă deschiderea bursei de la New York şi în ultima vreme, bursa porneşte constant în cădere. Şomajul creşte alarmant şi în Europa, şi în America. Nu ştiu pe ce se bazează prognozele optimiste, am senzaţia că sunt menite doar să evite panicarea populaţiei pe întreaga planetă ci nu pe date concrete. Eu nu văd semne de revigorare nici în America unde au existat şi resurse masive, există şi o economie funcţională.
Noi am împrumutat deja o cârcă de lovele şi guvernul vrea să facă un nou împrumut. Nu 3 ci nici 33 de generaţii nu ştiu din ce şi cum ar putea rambursa aceşti bani atâta timp cât ei se duc constant pe cheltuieli şi în buzunare obscure, nu se regăseşte nici un bănuţ în investiţii, în spatele vorbelor, nu se întrezăreşte nici cea mai vagă urmă de raţiune, de idee, de plan şi perspectivă.

Nu vreau să par nici pesimist, nici alarmist, dar cred că la noi criza nici nu a început… În definitiv este încă un an electoral, tot ce face guvernul este să amâne inevitabilul.  Este week-end: poftă mare la grătare!

(La Mulţi Ani America! 🙂 )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PhjvpGt4r44]

Les Claypool – Of Fungi and Foe (2009)

Posted on by — 2 Comments ↓

Era o vreme când Les Claypool şi formaţia Primus erau foarte la modă. A fost – probabil – şi o chestie de snobism (am un fix! ha ha ha! 😛 ), dar în 1991 piese ca „Jerry Was a Race Car Driver” sau „Tommy the Cat” de pe genialul album „Sailing the Seas of Cheese” nu lipseau de la aproape nicio petrecere sau din programul din Rockotecă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=npBhCo5KzCI]

Cum ulterior şi „My name Is Mud” de pe albumul „Pork Soda” a fost „şlagăr”.
Trioul face o muzică de avangardă, un adevărat alternativ, nu seamănă cu nimic altceva şi nu doar basistul Les Claypool este fenomenal ci şi cei doi colegi ai săi, chitaristul Larry “Ler” LaLonde şi bateristul Tim “Herb” Alexander.
Primus au scos şapte albume în perioada 1989-1999, ultimul fiind „Antipop”-ul. Între 2000 şi 2003 formaţia a luat o pauză oficială, apoi au lansat un EP şi DVD „Animals Should Not Try to Act Like People”, dar un nou album semnat Primus, se lasă încă aşteptat. Este drept, în 2006 a fost lansat un CD „They Can’t All Be Zingers” ce conţine 16 single-uri remasterizate digital, dar… nu se pune!
Cu toate acestea Les Claypool nu s-a plictisit în ultimii ani. În 2001 apar 2 CD-uri sub titulatura Colonel Les Claypool’s Fearless Flying Frog Brigade, un album Oysterhead („The Grand Pecking Order”), în 2002 The Les Claypool Frog Brigade cu albumul „Purple Onion”, în 2004 Colonel Claypool’s Bucket of Bernie Brains şi discul „The Big Eyeball in the Sky”, primul album solo din 2006 „Of Whales and Woe”, în 2008 cântă cu Electric Apricot pe albumul „Quest for Festeroo” şi apare pe un şir lung de discuri ale unor artişti diferiţi de la Tom Waits, trecând prin Firehorse, Alex Lifeson (Rush), Limp Bizkit până la Metallica (şi mulţi-mulţi alţii).

front

La baza noului său album solo stau două coloane sonore compuse şi înregistrate anterior: unul pentru jocul „Mushroom Men”, celălalt pentru filmul „Pig Hunt”.
„Of Fungi and Foe” nu diferă radical nici de precedentul „Of Whales and Woe”, nici de discurile semnate Primus sau celelalte proiecte în care s-a implicat Les Claypool. Stilul său de a aborda chitara bas şi timbrul vocal inconfundabil sunt un real şi unic trademark.
„Mushroom Men” deschide albumul cu vocea filtrată, într-o tonalitate apropiată de Tom Waits, toată muzica sună ciudat, efectele, tonurile, coloratura instrumentelor este uşor bizară. Chiar şi basul sună mai sintetic ca de obicei.
„Amanitas” readuce „joaca” pe bas caracteristică, percuţia este mai vie, are caracteristica halucinantă a compoziţiilor semnate Les Claypool, este o piesă uşor Psihedelică, dacă Les Claypool spune că „I can feel your poison”, eu aş adăuga că simt şi alte substanţe.
„Red State Girl” are ca fundament percuţiile, textul povestit de Les Claypool are umorul de care mereu a dat dovadă, în rest instrumentaţia este construită din sunete şi instrumente ce abordează teme în manieră Free Jazz, adică uşor schizofrenic.
„Booneville Stomp” are mai mult ritm, basul este în centrul piesei, Les Claypool abordează partituri dificile cu uşurinţă fascinantă, ţine şi ritmul, dar face şi solistică simultan, vocea şi restul instrumentelor sunt „doar” de coloratură.
„What Would Sir George Martin Do” este uşor mai fredonabilă, iar mi-a amintit de momentele mai bizare ale prietenului Tom Waits, poate şi din cauza ţambalului. Nu m-am prins cu ce instrument a fost executat solo-ul…ha ha ha!
„You Can’t Tell Errol Anything” are coloana centrală constituită din basul fuzzat, Claypool pălăvrăgeşte nestingherit, în rest rămân în jur aceleaşi sunete bizare, ritmuri ameţitoare.
„Bite Out of Life” este o temă sud-americană, energică, prinde bine puţină adrenalină, ritm, patru minute de… normalitate. Relativă. Ha ha ha!
„Kazoo” este o călătorie cu uşoară amprentă Jazz, o piesă mai relaxată, dar la fel de colorată, are muzicalitate mai uşor de asimilat, este reconfortantă.
„Primed by 29″ sună mai a Primus, basul are nerv, se aud chitarele ţipând, nu vă aşteptaţi la riff-uri, rar există aşa ceva pe un disc Les Claypool, totul rămâne în zona experimentală şi Psihedelică cu oarecare nuanţe de anii ’70, dar cu un sound la zi.
„Pretty Little Song” nu prea este nici drăguţă, la patru minute nici chiar micuţă. Ha ha ha! Basul este trecut prin efecte şi filtre, Les Claypool vorbeşte nestingherit, apoi şi vocea este perturbată de efecte, restul instrumentelor intervin paranoic, tema este tot cu amprentă sud-americană, abordarea (mai) Jazz.
„Of Fungi and Foe” are doar un minut şi cinzeci şi două de secunde, multe zgomote, puţine de care să te poţi agăţa.
„Ol’ Rosco” iar readuce paralela Tom Waits, pe refren avem şi (aproape) un riff, piesa prinde viaţă şi ceva nerv. Partea de solistică are elemente de Jazz în ambalaj psihedelic, piesa este o imagine de ansamblu pentru tot albumul, sună ca o concluzie sau rezumat.

12 piese cu o durată totală de 50 de minute, încă o călătorie (trip) în adevăratul sens, o aventură muzicală într-o lume uşor abstractă, puţin bizară, viu colorată (de ciuperci… ha ha ha!) a lui Les Claypool. Pentru cunoscători o revedere plăcută, pentru începători un material care trebuie abordat cu grijă… Mai bine încercaţi prima oară amintitele albume Primus. Un alt material genial este albumul Oysterhead, un disc cu multă vână, nuanţe Post Punk.  Doar la recomandarea medicului sau a farmacistului! 😛 😛 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S_7Ec0lxSNg&feature=related]

B’estfest: lume bună, muzică bună, festivaluri, snobi

Posted on by — 17 Comments ↓

Este peste mână să scrii despre un eveniment la cald. Lucrurile nu sunt încă foarte aşezate, rişti să uiţi ceva, mai e şi mahmureala… ok!
Să amesteci sarea cu zahărul nu este cea mai bună idee. Dacă la „Rock the City” Queensryche şi Limp Bizkit au încăput pe aceeaşi scenă şi afiş, în fapt, un Metalist conservator niciodată nu o să meargă la un concert de Rap Metal. La un festival cum este B’estfest, treburile sunt şi mai complicate. Mă agăţ de un gând de-a lui Berti Barbera din suplimentul revistei „Sunete”: lumea bună are legătură cu muzica bună? Nu cred. „Lumea bună” cu mici excepţii înseamnă-n fapt snobi. Sunt feţele care apar la toate concertele pe locurile scumpe de VIP nu de dragul muzicii ci de dragul imaginii. Concertele au devenit un fel de Mall-uri culturale unde „dă bine” să te afişezi şi să fi văzut. Dar ce înseamnă muzica bună? Nimic. Pentru fiecare din noi altceva. Şi revin la B’estfest: este un cocktail şi dacă „barmanul” nu se pricepe, te alegi cu durere de cap.
Trebuie să o contrazic pe Laura Coroianu: n-am văzut fan Marilyn Manson sărind la Wu-Tang Clan şi nici raperi dând din cap la Manson. Ba, chiar s-au împărţit pumni şi picioare şi puţin a lipsit de la o bătaie generală. Am fost acolo.
Afişul de anul acesta este parcă şi mai pestriţ. Patrice, Snails, White Lies, The Killers, Les Elephants Bizarres, Ayo, Polarkreis 18, Motorhead, Moby, AB4, Funkstar de Luxe, Gabriela Cilmi, Alternosfera, Oceana, Orbital, Klaxons, Franz Ferdinand, Persoana, The Mood, Gravity Co., Looptroop Rockers, The Ting Tings, The Charlatans, Santana… Brrrrrrr! Are cineva un Antinevralgic?

2009_bestfest

Se puteau împărţii cât de cât artiştii pe căprării, dar probabil ideea era de a atrage un public cât mai larg, deci şi…pestriţ. Cred că organizatorii au încercat să facă profit cât mai mare cu o investiţie cât mai mică…

Bun. Să vă povestesc în linii mari ce a fost ieri, 2 iulie, la B’estfest.
Am ajuns când a urcat pe scenă Ayo. Nu cântă rău, seamănă mult cu Tracy Chapman, se potrivea într-un club, nu pe scena mare a unui festival.
Polarkreis 18 cică cuceresc topurile cu piesa „Allein Allein”, eu nu i-am văzut, nu i-am auzit până ieri seară şi n-am pierdut nimic. În program scria despre „ritmuri distorsionate, riff-uri de chitară şi sonorităţi electronice”, ce am auzit eu, a fost o trupă Disco/New Wave cu sound de anii ’80. Poate tot într-un club, într-o sâmbătă seara dansantă, se potrivesc, dar am rezerve.
Motorhead au început cu „Iron Fist” şi au încheiat după o oră cu trio-ul criminal „Killed By Death”, „Ace Of Spades” şi „Overkill”. Între, Motorhead a funcţionat impecabil, a mers ca un accelerat. Au fost piese din toate perioadele: de la „Stay Clean”, „Metropolis” sau „Just Another Perfect Day” la  „Going To Brazil”.   Ştiu, sunt eu conservator în anumite privinţe, ador era „Ace Of Spades” şi formula de atunci, dar Phil Campbell şi Mikkey Dee au fost parteneri perfecţi pentru veteranul Lemmy. Despre Mikkey a spus Lemmy că este cel mai bun baterist din lume şi la ce a bătut pe „Overkill”, pot spune că este un tobar rapid, precis şi cu mult nerv. A fost solo de tobe, de chitară, un show Rock tradiţional, poate uşor de uzură. Lemmy evident nu are entuziasmul de acum 40 de ani, dar vizibil se simte încă bine pe scenă.
Nici nu se stinsese ultimul acord de chitară din „Overkill” când pe scena alăturată a pornit primul acord din programul Moby.
Moby a venit cu o trupă beton, a sunat brici şi a avut un program care a acoperit toată gama de sonorităţi şi stiluri pe care artistul le-a abordat de-a lungul timpului. De la piesele cu notă lirică, la Rock, Funk şi Disco, Moby şi trupa lui au cântat impecabil. A fost „Pale Horses”, „Extreme Ways”, „It’s Raining Again”, „In My Heart”, „We Are All Made of Stars”, „Natural Blues”, „Bodyrock”, „Why Does My Heart Feels so Bad” şi „Lift Me Up”. La „Bodyrock” Moby la salutat pe Lemmy, a afirmat că este o onoare să fie pe aceeaşi scenă cu Motorhead.

Organizarea a fost bună, lucrurile au mers şnur. Sunetul a fost foarte tare – mai ales la Motorhead – dar nu şi foarte bun. La Motorhead chiar a sunat înghesuit, aglomerat, inexplicabil având în vedere că era vorba despre un trio, adică bas, tobă, chitară şi două voci. Sunetistul lui Moby a dat volumul general mai jos şi a sunat mult-mult mai bine. Nu mi-a plăcut că în timp ce cântau Polarkreis 18, pe scena alăturată se regla chitara pentru Motorhead. Denotă lipsă de respect şi bun simţ. Am înţeles că totul era calculat la minut, dar parcă 10-15 minute de respiro între programe era bine venit. Cum spuneam, nu se terminase ultimul acord din Motorhead şi s-a suprapus primul acord din programul Moby.
Motorhead au cântat corect, dar nu se compară cu prestaţia lui Alice Cooper de acum doi ani.
Moby a fost extraordinar, păcat că mulţi rockeri au plecat sau au luat în derâdere show-ul, dar asta se întâmplă când faci astfel de evenimente amestecate şi încerci să le legi cursiv, nu delimitezi spectacolele.

Alt aspect enervant este durata show-urilor: au fost spectacole „de buzunar”, de carte de vizită, nişte preview-uri ci nu concerte adevărate. Motorhead au cântat o oră şi cinici minute, Moby o oră şi zece minute. La „Rock the City” – de exemplu – am avut o oră jumătate de Limp Bizkit cum scrie la carte. Gustul acesta amar l-am simţit şi acum doi ani la Manson… care tot o oră a cântat. Ar fi de preferat show-uri complete şi artişti mai puţini. Părerea mea. Din fericire, nici Motorhead, nici Moby nu s-au jucat de-a bis-ul şi au profitat la maxim de ora avută la dispoziţie…

Dincolo este altfel: mergi la un festival, vezi 10-20 de formaţii, vezi ce-ţi place apoi când vine turneul oficial, mergi şi vezi show-ul complet… La noi festivalurile ţin loc de show-uri şi rămânem doar cu aperitivul…

Publicul pestriţ… nu mi-a plăcut atitudinea unora de a fluiera la Polarkreis 18 şi a scanda “Motorhead!”. Nu-ţi place ceva, mergi şi bei o bere.  Sau un suc. 😛 Eu asta am făcut. Am băut 3 sau 4…  (beri) ha ha ha! 😛 (nu înţeleg nici pe cei care vin la un concert sau festival şi se îmbată crâncen… ce rost mai are să dai banii şi pe un bilet dacă tot nu apuci să vezi/asculţi nimic? [ “mahmureala” mea vine din oboseală, nu mai am 18 ani şi 12 ore de stat în “zgomot” m-a cam terminat…] )

Despre amestecul de genuri muzicale: nu amestecul este ceea ce m-a intrigat cel mai tare ci calitatea unor artişti selectaţi.

Mulţi rockeri s-au supărat pe Moby fiindcă Motorhead a cântat în “deschidere”… Aşa sunt festivalurile de acest gen. Alice Cooper nu s-a simţit jignit acum doi ani fiindcă a cântat înainte de Wu-Tang Clan şi Marilyn Manson… Cum nici săracii Polarkreis 18 nu au ales ei să cânte înainte de Lemmy…

Mai este o chestie: am auzit un zvon conform căruia anul acesta artiştii români nu sunt plătiţi. Motivul este… criza. Eu zic că asta e o mare porcărie!

Preţul biletului poate că este cel mai mic în comparaţie cu alte festivaluri din Europa, în schimb să dai 10 RON pe 3 mici, 2 felii de pâine şi o lingură de muştar, parcă e cam mult. Sau 5 RON pe o clătită mică, 10 pe una mare… sau un pahar cu suc (cald) pe jumătate gol tot 5 RON… Berea era rece, dar parcă uşor acrişoară… tot 5 RON evident.

Cu toate că am plecat înainte de 11, n-am mai prins nicio maşină, am dat banii pe taxi. Degeaba organizare bună în interior dacă nu se leagă şi de infrastructură urbană. Într-un oraş mare şi împrăştiat cum este Bucureştiul, nu poţi lăsa mii de oameni în stradă să se descurce… Părerea mea.

După Fred Durst şi Lemmy şi Moby au spus că avem o ţară frumoasă, suntem un public minunat şi că vor revenii. Eu nu zic nu! Un prieten îmi spunea că la anu’ sigur va fi Limp Bizkit la B’estfest… 🙂 Prefer să-i văd într-un show individual. Pe fiecare din ei.

Am fost şi-n Suburbia la after-party-ul neoficial. Muzica a bubuit, barmanii au fost foarte amabili, rockerii cam puţini. Am ascultat de la Soulfly, Pantera, Metallica sau Motorhead trecând prin Judas Priest, Iron Maiden, Manowar, Type ’O Negative până la Whitesnake, Scorpions, Guns’N’Roses, Twisted Sisters şi… Rammstein. La trei dimineaţa se zguduia podeaua de la „Cowboys from Hell”, la 5 fără un sfert când am părăsit clubul, mai erau doar 4 rockeri dintre care 2 dormeau… Program încărcat, concert după concert şi mai e şi Aftershock-ul cu Manowar, Holyhell, Thunder Storm, Nexsus, Trooper şi Ulytau.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=N_UGFLT0VMY]

P.S.

N-am făcut poze fiindcă mi-am lăsat aparatul foto acasă după experienţa neplăcută de la “Rock the City”.

Despre prima zi a festivalului – numită în mod idiot ziua zero – găsiţi un blog fain şi fotografii la Roxanne.

Ce mi-ai adus?

Posted on by — 40 Comments ↓

Sunt lucruri care îmi vin în minte şi nu-mi dau pace… Mă gândeam – din nou – la faza cu ce ospitalieri suntem şi la reversul medaliei.
S-a împământenit o „tradiţie”: când vine cineva de „dincolo”, ne aşteptăm să ne aducă ceva. Nu contează ce. Orice. Este o apucătură oarecum firească din perioada de dinainte de 1990 când o ciocolată, un deodorant sau un săpun „mai fin”, un pachet de cafea sau ţigări, un disc bun, mai rar o carte, erau mai mult decât o gură de libertate.
Acum toate acestea le găseşti la tot pasul, avem şi noi (acelaşi)  gard de cârnaţi şi câinii umblă cu covrigii-n coadă, ideea că cel care vine din occident trebuie să ne aducă ceva, este depăşită, inopinată. Părerea mea.
Cu toate acestea, dacă apare cineva de dincolo şi nu aduce un cadou, gazda, prietenii, cunoştinţele o să spună:
– Uită-te şi la ăsta, a venit cu palma-n cur…

Motörhead şi Moby

Posted on by — 4 Comments ↓

Ziua de 2 iulie, a 2-a zi a festivalului Bestfest 2009 ne rezervă două nume importante: Motörhead şi Moby. Lemmy este programat să ia în primire scena “Ciuc” la ora 20.30 iar Moby scena “Romtelecom” la ora 21.30.

Ian Fraser Kilmister împlineşte 63 de ani pe data de 24 decembrie şi de 34 de ani viaţa lui este legată de Motörhead, o lume întreagă îl cunoaşte ca Lemmy. S-a apucat de muzică la 17 ani la Stockport, urmând modelul lui John Lennon.  A cântat prin cluburi cu formaţiile The Rainmakers şi The Motown Sect. Mutat la Manchester, s-a alăturat trupei The Rockin’ Vickers care avea contract de disc cu CBS-ul şi au fost prima formaţie britanică care a concertat în fosta Iugoslavie.
În 1967 se mută la Londra şi prinde o slujbă ca rodie la The Jimi Hendrix Experience. În 1968 se alătură formaţiei de Rock Psyhedelic Sam Gopal (cunoscută şi sub numele de Sam Gopal’s Dream) şi scot împreună albumul „Escalator” şi single-ul „Horse”. Urmează în 1969 o trecere prin trupa Opal Butterfly ca în 1971 să se alăture ca basist formaţiei de Space Rock Hawkwind. Stilul specific de a cânta la bas al lui Lemmy, stopajele, folosirea acordurilor ca la chitara ritmică în locul notelor pe o singură coardă, a contribuit substanţial la sunetul formaţiei. Lemmy primeşte şi partitura vocală a mai multor piese, „Silver Machine” de exemplu ajungând pe poziţia a 3-a în topurile britanice şi astfel este cel mai mare succes al formaţiei. Contribuţia lui Lemmy la hawkwind poate fi ascultată pe albumele „Hall of the Mountain Grill” 1974 şi „Warrior on the Edge of Time” 1975 şi pe discurile înregistrate live „Greasy Truckers Party” şi „Space Ritual”, probabil cel mai important disc al formaţiei Hawkwind.
În 1975 Lemmy este arestat şi întemniţat pentru 5 zile la graniţa Canadei pentru posesie de droguri şi ca să nu aducă necazuri şi formaţiei, se auto-exclude din trupă. Acest incident nefericit practic conduce la înfiinţarea formaţiei Motörhead.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=b6ah5OKrDNw&feature=PlayList&p=EC794C454A514BD0&index=4]

Iniţial Lemmy intenţiona să dea numele de „Bastard” noului său grup, dar impresarul Doug Smith l-a sfătuit să găsească un alt nume fiindcă este greu de crezut că având un astfel de nume vreodată va ajunge în „Top of the Pops”… ha ha ha!
Prima formulă i-a avut alături de Lemmy pe chitaristul Larry Wallis (ex-Pink Fairies) şi bateristul Lucas Fox. Au cântat în deschiderea concertelor Blue Öyster Cult şi alături de Pink Fairies, The Damned şi The Adverts. În 1977 apare şi o primă schimbare importantă: înlocuirea bateristului cu Phil “Philthy Animal” Taylor urmată şi de înlocuirea chitaristului cu “Fast” Eddie Clarke. Aceasta este şi formula de aur a formaţiei şi este imprimat şi lansat primul album auto-intitulat „Motörhead”.
Urmează „Overkill” 1979, „Bomber” 1979 şi probabil cel mai important album al formaţiei, genialul „Ace of Spades” 1980 şi albumul live „No Sleep ’til Hammersmith” din 1981, două discuri care mi-au pecetluit şi mie preferinţele muzicale.
Motörhead lansează 19 albume de studio şi 5 discuri în concert.

Ace_of_Spades

Discografie:

1977     Motörhead
1979     Overkill
1979     Bomber
1980     Ace of Spades
1981     No Sleep ’til Hammersmith (live)
1982     Iron Fist
1983     Another Perfect Day
1986     Orgasmatron
1987     Rock ‘n’ Roll
1988     Nö Sleep at All (live)
1991     1916
1992     March ör Die
1993     Bastards
1995     Sacrifice
1996     Overnight Sensation
1998     Snake Bite Love
1999     Everything Louder than Everyone Else (live)
2000     We Are Motörhead
2002     Hammered
2003     Live at Brixton Academy (live)
2004     Inferno
2006     Kiss of Death
2007     Better Motörhead than Dead: Live at Hammersmith (live)
2008     Motörizer

motorizer_Front

„Motörizer” lansat anul trecut conţine 11 piese în aceeaşi manieră deja clasică a formaţiei, un Rock’N’Roll zgomotos şi zemos, cu riff-uri Heavy, o muzică directă şi fără compromisuri, marcată de vocea răguşită a lui Lemmy.
Formula de trio funcţionează ireproşabil: “Lemmy” Kilmister – bas, voce, Phil Campbell (membru din 1984) – chitară şi Mikkey Dee (membru din 1992) – tobe.
Am avut plăcerea să-i văd live de câteva ori, so…we are the Road Crew!

„Playing for the high one, dancing with the devil,
Going with the flow, it’s all a game to me,
Seven or Eleven, snake eyes watching you,
Double up or quit, double stakes or split,
The Ace Of Spades
The Ace Of Spades

You know I’m born to lose, and gambling’s for fools,
But that’s the way I like it baby,
I don’t wanna live forever,
And don’t forget the joker!” (Ace of Spades)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iyPRjf9Drh4&feature=related]

Richard Melville Hall s-a născut pe 11 septembrie 1965 în Harlem, New York şi de la vârsta de 9 ani s-a apucat de muzică, devenind cunoscut sub numele de Moby, poreclă care provine dintr-o presupusă rudenie cu autorul celebrei cărţi „Moby Dick”, Herman Melville.
Şi-a început activitatea în diferite formaţii de Hardcore şi Punk: Voodoo Child, Schaumgummi, Caeli Seoul şi Gin Train. În perioada 1982 – 1985 a cântat în formaţia Vatican Commandos cu care au lansat EP-ul „Hit Squad for God” în 1983. Tot în 1983 înregistrează cu trupa AWOL un album Post Punk în maniera Joy Division.
În 1990 optează pentru o carieră solo şi după single-ul „Mobility”,al doilea single, „Go” în octombrie 1991 intră în Top Ten-ul britanic şi îi facitilează apariţia la… „Top of the Pops”.
Albumul „Moby” este lansat în 1992, urmate de „Ambient” 1993, „Everything Is Wrong” 1995 şi de genialul „Animal Rights” din 1996.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ITO2zFpB__o]

Discul conţine piese grele: „Come On Baby”, „Someone To Love”, „Heavy Flow”, „You” sau „That’s When I Reach For My Revolver”, este practic ultimul material Moby cu amprentă Post Punk şi Hardcore, cu chitară multă şi distorsionată, cu o abordare vocală în forţă.

„Play” din 1999 prezintă un Moby axat pe Electro, dispar elementele Hardcore şi Punk, sunt introduse abordări Blues, Soul, Funk şi Rock, un amestec colorat, dinamic, de calitate. Piesele „Find My Baby”, „Porcelain”, „Why Does My Heart Feel So Bad”, „Bodyrock” sau „Natural Blues” cuceresc pe rând topurile.
Moby se menţine în această zonă şi cu următoarele discuri: „18” 2002, „Hotel” 2005 şi rămâne prezenţă constantă în fruntea clasamentelor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Dw17-BEFb3Y]

2008 aduce albumul „Last Night”, un material cu uşor parfum Retro, apar mai multe elemente Funky şi Hip Hop. Este un material diversificat, Moby combină, amestecă stilurile şi ritmurile cu o uşurinţă, naturaleţe şi flexibilitate de invidiat, orchestraţiile sale fine sunt remarcabile.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Kd9VEcrtUG0]

Noul album, „Wait For Me” a fost lansat pe 30 iunie şi promovat cu single-ul „Shot in the Back of the Head” regizat de David Lynch. Cele 52 de minute împărţite pe 16 piese ale noului disc sunt impregnate cu o atmosferă mai melancolică, mai apăsată, este un material mai lent, mai întunecat, mai interiorizat.

Sunt curios cu ce o să ne distreze Mister Moby în această seară, ştiu că epoca Punk/Hardcore a apus (pentru Moby evident!) şi nu cred că o să se mai întoarcă vreodată, dar sper să avem parte de un show dinamic.

Conform sitului Metalhead dacă după concert nu vă cheamă căldura plăpumii şi confortul pernei (şi nu o să fim uzi leoarcă), clubul Suburbia ne aşteaptă să ne tragem „suflul pe nişte muzică de voie bună! Intrarea e liberă, barmanii de treabă, bodyguarzii invizibili (şi ninja), aerul condiţionat (ca de obicei) pus pe modul Polul Nord (South of Heaven), sunetul indubitabil şi toate cele!”

afterparty

Te-am iubit din dragoste

Posted on by — 24 Comments ↓

Fraza am auzit-o ieri la televizor, evident, unde altundeva?
N-am master în limba Română şi la şcoală – atât cât am făcut – am fugit de gramatică, cum fuge fratele draq de tămâie, dar parcă unii depăşesc orice aşteptare!
Apropo, ieri am fost şi eu urecheat de prea-perfectu’  anonim blackie : „esti un pic analfabet, prietene… deh, pa vremuri tu erai mare vedeta, unii la munca si mai nimeni pe la scoala….
muzică “trandy”
„din potrivă”
Etc”

Îmi place faza cu: “un pic”. 🙂

Omu’ s-a atacat la îndemnul meu de a muncii la McDonalds, da’ s-a agăţat de articolul despre Chickenfoot. Nu ştiu de când e ruşinos să munceşti. „Io” am carte de muncă de la vârsta de 16 ani şi mai toţi banii mei i-am “băgat” în muzică. Îmi cer scuze că n-am pupat pe nimeni în cur niciodată şi dacă am avut succes cu ţăcănelile de care m-am apucat, a fost fiindcă am muncit pe rupte. E drept, n-am stat cu burta pe carte, dar nici n-am dormit cu capul pe masă-n cârciumă.

Bun. Mă uitam de ce ajunge – eşuează – lumea pe blogul meu. „Escorte, dame de companie, salon de masaj” conduce detaşat cu 1071 de accesări, cât timp un post despre teatru a stârnit interesul doar în 21 de persoane…
Şi la termenii căutaţi care au condus la pagina mea, tot fetele conduc detaşat: dame de companie – 323, dame – 24, dame companie – 23, dame de companie escorte – 21, escorte – 18, escorte budapesta – 13, salon masaj – 10, damedecompanie – 10, sex – 9, escort dame de – 7 şi dame de companie.ro –  6. Dar 4 persoane căutau şi institutul seismologic cum tot 4 săpau după informaţii legate de „impozitul forfecat”. Aşa scrie… ha ha ha! 😛

Nu mă interesează traficul. Mă citesc 40 de oameni sau 2000, e cam tot una. Nu câştig nimic de pe urma blogului, n-am reclame plătite, nu sunt un formator de opinii, lumea se schimbă şi fără să vrem… şi am cântat asta-n 1988:

„I can’t help myself, so don’t expect salvation
Don’t blame someone else for your own frustration!”
(nu pot să mă ajut, nu aştepta salvarea
Nu da vina pe alţii pentru frustrările tale!)

Nu oblig pe nimeni să mă citească, nu trebuie să fie toată lumea de acord cu opiniile mele. Cred în dialog, dar nu vorbesc cu pereţii. Sunt prost, da’ sincer:  fac totul din egoism.

Keep On Rockin’ in a Free World, punk!

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=-eWEfnhWbow]

Silverstein – A Shipwreck in the Sand (2009)

Posted on by — No Comments ↓

Trupa a fost înfiinţată în 2000 la Burlington, Ontario şi actualul material este albumul cu numărul patru din cariera formaţiei. Catalogaţi Post Hardcore şi Screamo, gaşca canadiană combină ingenios o paletă largă din trendurile Metal-ului modern. Unii aplică eticheta Emo, eu în general am reţineri faţă de cutiuţe şi etichetări. Cu toate acestea, etichetele uneori te ajută să „localizezi” cam pe unde se situează o anumită formaţie ca stil şi abordare. În ceea ce priveşte acest „Emo” am însă reţinerile mele, pare doar o găselniţă stric comercială şi nu un stil propriu-zis. Spun asta să nu vă speriaţi: Silverstein furnizează un Metal sănătos, noul material este foarte bun.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=7JcdX17si9k&feature=fvst]

„A Shipwreck in the Sand” este primul album concept al formaţiei, cele 14 piese fiind împărţit pe patru capitole.

Chapter One: It Burns Within Us All (Capitolul Unu: Arde în Noi Toţi)
„A Great Fire” ne introduce în lumea Silverstein: alternanţa pasajelor urlate şi al celor melodice, riff-uri tăioase şi pasaje armonice într-o constantă goană susţinută impecabil de o secţie ritmică excepţională. Piesa începe ameninţător, chitarele creează tensiune, vocea puternică a lui Shane Told trece cu uşurinţă de la pasajele răguşite la cele pline de armonii. Schimbările sunt bine legate, fluide şi dau dinamică şi culoare.
„Vices” (feat. Liam Cormier) apasă şi mai mult pe acceleraţie, contribuţia vocalului din formaţia Cancer Bats colorează şi mai mult partitura vocală, chitarele lui Neil Boshart şi Josh Bradford furnizează riff-uri groase şi pasaje armonice bine puse la punct, trecerea de la faze Thrash la Heavy se face natural, lucrurile se leagă perfect.
„Broken Stars” păstrează ritmul, Shane Told pune accentul pe abordarea melodică, foarte bună prestaţia bateristului Paul Koehler, trecerile, schimbările sunt „şurubul” câştigător din mecanismul Silverstein.

Chapter Two: Liars, Cheaters and Thieves (Capitolul Doi: Mincinoşi, Trişori şi Hoţi)
„American Dream” începe mai lent, creşte treptat şi se transformă într-un imn. Basistul Bill Hamilton este liantul dintre tobe şi chitare, uneori accentuează punctajele, alteori susţine rifful, rotunjeşte sunetul trupei, iese în evidenţă când este necesar, conferă „grosime” din umbră când accentul cade pe altceva.
„Their Lips Sink Ships” este un scurt intermezzo acustic şi filtrat, un mic moment de relaxare.
„I Knew I Couldn’t Trust You” readuce abordarea melodică, chitarele rămân Heavy, ritmul susţinut, dar tonul este mai la zi, coloratura piesei este mai apropiată de zona Post Punk, decât de Hardcore/Thrash Metal.
„Born Dead” (feat. Scott Wade ex vocal în trupa Comeback Kid) combină ingenios momentele Heavy/Thrash cu fazele mai apropiate de Punk, multe formaţii încearcă această reţetă, puţine reuşesc să o facă cu atâta naturaleţe şi cursivitate cum le iese celor din Silverstein.

Chapter Three: Fight Fire with Fire (Capitolul Trei: Luptă cu Foc împotriva Focului)
„A Shipwreck in the Sand” cu toate că este ceva mai lentă decât majoritatea pieselor de pe album şi accentul cade pe refrenul repetat, are puls, este o construcţie simplă, dar eficientă în conformitate cu trendurile actuale.
„I Am the Arsonist” readuce riff-urile zgomotoase în centrul atenţiei, trecerile zemoase, are greutate, energie şi forţă. Uşurinţa schimbărilor de abordare ale lui Shane Told sunt impresionante, sunt curios dacă se descurcă la fel de bine şi live.
„You’re All I Have” este o baladă fără să fie plângăcioasă, prinde ritm treptat, chitariştii apasă distorsul, au nerv şi linie melodică concomitent, leagă lucrurile frumos, rezultatul este rotund.

Chapter Four: Death and Taxes (Capitolul Patru: Moarte şi Taxe)
„We Are Not the World” este introdusă cu tobele, piesa rămâne în zona ritmului mediu, accentele cad pe construcţiile armonice şi mai puţin pe riff-urile Heavy.
„A Hero Loses Everyday” continuă linia piesei anterioare, chitara punctează doar, în centru se află vocea susţinută şi de dublaje de cor, albumul „se stinge” treptat, furia este încet înlocuită cu resemnarea.
„The Tides Raises Every Ship” este o scurtă trecere acustică, un intro piesei finale.
„The End” (feat. Lights) închide discul în notă acustică, riffurile sunt furnizate „la rece” pe chitare acustice, piesa beneficiază şi de aportul vocal al lui Valerie Poxleitner, o artistă canadiană în plină ascensiune, cunoscută sub numele de Lights.

Silverstein nu sunt cu nimic mai puţin Metal ca majoritatea formaţiilor din noul val Heavy european, refuză eticheta „Emo”, dar în definitiv Emo înseamnă emoţie ([Post] Punk/Metal cu emoţie – sentiment – vibraţie) şi pe lângă riff-urile tăioase, au şi feeling, au vibraţie sănătoasă care reflectă trăire, muzica lor este în forţă, dar conţine şi multe armonii iar albumul „A Shipwreck in the Sand” este dinamic, pulsant şi foarte viu, un disc ce merită ascultat fără prejudecăţi.
Am mai spus-o: nu mă interesează nici bârfele despre viaţa particulară a artiştilor, nici tunsoarea sau ce piercing sau tatuaj are ori ba cineva ci ceea ce contează este muzica, ceea ce reuşesc (sau nu) să transmită. Şi Silverstein au tot ce le trebuie, au ce să transmită şi o fac cu prisosinţă.

Discografie:
„When Broken Is Easily Fixed” 2003
„Discovering the Waterfront” 2005
„Arrivals & Departures” 2007
„A Shipwreck in the Sand” 2009
Şi compilaţia:
„18 Candles: The Early Yars” 2006

Site Oficial

Pagină MySpace
Pagină Facebook
Pagină Twitter
Pagină YouTube

Fă-te vânzător la McDonalds!

Posted on by — 8 Comments ↓

M-am plictisit de smiorcăiţi! De la Kurt Cobain la Michael Jackson o grămadă de băieţi – sau ce o fi – se vaită de celebritate şi succes… What the fuck?!
Nu mă dau mare, sincer, chiar mă doare la 100 de metri în spatele blocului, (şi blogului…hi hi hi 🙂 ) am avut şi eu momentele mele (mai) bune. La începutul anilor ’90 trupa mea, Pansament a avut o ascensiune spectaculoasă, clipurile noastre rulau la TVR full-speed, aveam concerte cu casa plină, îmi ştia faţa juma’ de ţară că cealaltă jumătate era la serviciu. Mă oprea câte un rocker beat în Costineşti pe plajă şi zicea: „băh, tu eşti vocalu’ din Altar, dă-mi un autograf!” ha ha ha! 😛 😛 😛 Unii mă plăceau, alţii mă detestau şi aşa este firesc. Am primit şi beri „moca”, am fost şi înjurat sau nu o dată s-a ajuns şi la bătaie. Cu rockeri sau cocalari, nu contează, mereu se găseşte cineva să te urască pur şi simplu. Toate acestea fac parte din „joc”, treaba asta e „la pachet”, este asemănătoare carierei de soldat: ştii că poţi primii un glonţ în cap în orice clipă.
Mulţi băieţi pun mâna pe chitară să impresioneze o fată la un foc de tabără, dar dacă depăşeşti etapa şi ajungi să-ţi faci trupă „pe bune”, muzica – părerea mea – n-are nicio legătură nici cu berile primite, nici cu fetele care-ţi pică (sau nu) în braţe. Cum nici cu un eventual paparazzi ascuns în boscheţi gata să te surprindă cu degetu’ în nas sau pantalonii în vine.

Muzica o faci că ceva acolo-n tine nu te lasă-n pace, te scoală şi noaptea din somn „auzul interior” al unui riff, unui beat sau al unei melodii, nu-ţi dă pace, te mănâncă „ceva” acolo înăuntru ca o urticarie, n-ai linişte dacă nu faci treaba “aia”.
Este un paradox: creaţia este o treabă tare egoistă, dar o iei razna dacă nu împărtăşeşti rezultatul. În cele mai multe cazuri. Fără feedback, fără răspuns de la public, creaţia este inutilă şi sterilă. Tot părerea mea.
Sunt indivizi care creează pentru sine şi nu simt nevoia să împărtăşească cu nimeni rezultatul, dar sunt excepţii. Majoritatea caută cu sete aprecierea şi succesul. Şi nu e nimic anormal sau abominabil în asta.
M-am plictisit de poveştile cu copilăria grea şi povara succesului!

Dacă nu-ţi convine, fă-te vânzător la McDonalds little fucker!

brushvox_01

Chickenfoot 2009

Posted on by — 4 Comments ↓

O nouă reţetă de super-grup: Sammy Hagar – vocal, chitarist, clăpar cu o bogată carieră solo, trecut prin formaţii ca Montrose şi Van Halen, Joe Satriani – chitarist care nu mai are nevoie de nicio prezentare, Michael Anthony – basistul din Van Halen şi Chad Smith – bateristul din Red Hot Chili Peppers. Rezultatul: Chickenfoot.
Ultimul SuperGroup care m-a impresionat a fost „adunătura” VH1 sub bagheta managerului Doc McGhee, avându-i la o laltă pe Sebastian Bach (ex-Skid Row), Jason Bonham, Ian Scott (Anthrax), Ted Nugent şi Evan Seinfeld (Biohazard). Mă oftic că nu au scos şi un album, suna bine ce au făcut împreună.
În principiu însă astfel de proiecte cu adunătură de vedete rar funcţionează…

Albumul Chickenfoot a fost lansat pe data de 5 iunie şi a intrat direct pe locul 1 în topul albumelor Billbord Indie, locul 3 în topul albumelor Rock Billboard şi pe locul 4 în topul general al albumelor. Cu aşa o „artilerie grea”, nici nu este de mirare. Săptămâna aceasta discul este pe locul 1 la „Top Hard Rock Albums” Billboard, urmaţi de Nickleback „Dark Horse”, Shinedown „The Sound of Madness”, Theory of A Deadman „Scars And Souvenires”, Hollywood Undead „Swan Songs”, Kid Rock „Rock’N’Roll Jesus”, Led Zeppelin „Mothership”, Seether „Finding Beauty In Negative Spaces”, Marilyn Manson „The High End of Low” şi Daughtry „Daughtry”.

chickenfoot_cover

„Avenida Revolution” sună surprinzător de Heavy, are boaşe, chitare riffează sănătos, nici urmă de sofisme, Hagar este proaspăt, energic, basul bârâie, mârâie, la finalul piesei are şi un scurt solo, tobele lovesc apăsat, au dimensiune. Ca mai toate producţiile americane, totul sună impecabil şi este Rock cu R mare indiscutabil.
„Soap On A Rope” are amprentă Van Halen, Satriani este lăsat să-şi facă de cap cu un solo, dar piesa rămâne în aceeaşi zonă de Rock pur american, are lejeritate, dar sună „gros”, curge firesc, creşte, aminteşte la final cu cele mai zemoase străluciri Hard Rock din anii de glorie.
„Sexy Little Thing” este un nou amestec de lejeritate cu iz de Blues/Country şi sunetul musculos de Rock într-un tempo mediu, dar accentuat cu iscusinţă de bas şi tobă. Cine ştie, ştie, Chad dovedeşte că şi-a însuşit şi tehnica şi stilul lui Alex Van Halen, plăcutele jocuri pe cinele ale acestuia.
„Oh Yeah” este piesa care promovează albumul, este o altă piesă Rock ca la carte, acum 15-20 de ani cu siguranţă spărgea toate topurile. Acum când totul este „Indie” şi „Post”, lucrurile stau altfel, dar cred că Rock-ul adevărat nu şi-a pierdut niciodată publicul şi nu ţine cont de modă…
„Runnin’ Out” reînvie amintiri Van Halen, are toate ingrediente caracteristice: lejeritate, balans, refren ce-ţi rămâne cu uşurinţă-n cap, text haios, tipic pentru Hagar, un solo cursiv şi bine integrat.
„Get It Up” coboară uşor tonalitatea, este o piesă puţin mai întunecată, abordarea este mai la zi, dar rămâne în zona Hard/Heavy, nu iese din tiparul albumului, doar aduce o altă nuanţă. Chad Smith este – încă o dată – genial.
„Down The Drain” păstrează tensiune, este o compoziţie apăsată, Satriani trece de la riff-ul discret la solo-uri complexe, dar zemoase, în final schimbă tempoul şi susţinut de basul mârâit Satriani are spaţiu de desfăşurare. E important de spus că în ciuda aglomeraţiei de vedete, nu este un disc de „who’s who” ci accentul cade pe compoziţii şi pe imaginea, sunetul de ansamblu.
„My Kinda Girl” revine la Hardul american, la refrenul gros, tot materialul este un Hard Rock surprinzător de Heavy, pulsant, fluid, nu simţi nimic artificial, lucrurile curg natural, totul se rezumă la chitară, bas, tobe şi voce, la esenţa muzicii.
„Learning To Fall” este balada obligatorie. Vocea lui Hagar face toţi banii, cu tot respectu’ pentru Lee Roth, un entertainer desăvârşit şi un Rocker pur sânge, şi la Halen cele mai bune albume sunt cele cu Hagar. Piesa asta este cam fadă, o uşoară înşiruire de clişee consacrate, dar având în vedere restul materialului, trec cu vederea momentul.
„Turnin’ Left” revine-n forţă, chitara zgârie, Satriani e meseriaş, ce-i al lui e al lui, totuşi este o trupă de vulpoi bătrâni, profesionişti desăvârşiţi şi cu lecţiile făcute, abordarea Heavy le vine ca o mănuşă şi ştiu exact ce înseamnă Rock şi ce-l face…coios!
„Future In The Past” începe acustic, are groove sănătos, creşte frumos, mi-a amintit puţin de cel mai genial moment Pearl Jam, albumul „Ten”, de energia aceea hipnotizantă pe care puţini reuşesc să o transpună în sterilitatea studioului. Un final de disc plăcut, un album cu 10 piese din 11 de nota 10. Punct ochit, punct lovit, cum se spune.

M-am apropiat puţin temător de acest material, ba, chiar l-am evitat cu suspiciune câteva zile, dar nu-s motive de îngrijorare: dacă duceaţi dorul unui disc Van Halen cu nerv, dar şi cu armonii, cu riff-uri şi cu solo-uri meseriaşe, cu toate fazele care fac din Rock ceea ce este, nu mai căutaţi, acesta este discul! Asta şi în contextul în care „Van Halen III” din 1998 cu fostul solist Extreme, Gary Cherone a fost o dezamăgire şi ultimul album – cu care actualul Chickenfoot se şi înrudeşte într-o oarecare măsură – a fost „Balance” din 1995. Problemele grave pe care le înfruntă Eddie Van Halen cu alcoolul, au pus pe tuşă şi ultimul turneu Van Halen de anul trecut cu toate că revenirea lui David Lee Roth în formaţie a fost pe placul fanilor şi trupa părea să revină la forma şi faima veche… Dacă Guns’N’Roses a dezamăgiţi mulţi fani, Chikenfood dovedeşte că se poate face Hard Rock de calitate şi în 2009.
Nu este o muzică trendy, din potrivă, nu are nicio legătură cu mai nimic de pe piaţa şi scena actuală, dar este reconfortant să asculţi ceva făcut din suflet, cu lejeritate şi 100% profesionist. Rock-ul sănătos nu moare niciodată.

Site oficial
Pagină MySpace