„Cu fotomodelele ne-am mai gândit, am făcut o analiză asupra lor şi să vedem dacă pot, dacă au posibilitatea să care, sunt cereri la un moment dat din zona sindicală. Zona sindicală zice: “Vrem 400 de mici!” şi atunci sunt unele fotomodele care au 69-96-69- am zis bine? (foarte bine! după…posibilitate!) şi nu ştiu dacă vor avea posibilitatea. Dar, poate după 1 Mai, găsim posibilitatea să gândim o acţiune şi cu fotomodele”, a afirmat Vanghelie. 😛 😛 😛
Eu vreau mici cu parfum de femeie!
În altă parte am citit altceva: „1 Mai e românesc, nu putem să-l schimbăm. Lumea ne întreabă dacă nu vindem chifteluţe, dacă nu vindem banane. Dacă este românesc – nu. Am stabilit că vindem numai mici. Va fi un miting, plecăm de la Hilton şi ajungem în Parcul Izvor, după care va fi concert până seara, multă bere, mici, şi cred că şi foto­modelele trebuie să fie prezente acolo, fie că vând, fie că vor cumpăra mici”, ar fi spus Vanghelie. Acum cu chifteluţele ce are omu’? Şi mie îmi plac şi bananele… Bine că măcar s-a mai lămurit cu fotomodelele. Mai există o speranţă. 🙂

– La sărbătorile mari, Willis, se obişnuieşte ca stăpânul casei…
– Să ofere resturi săracilor.

100.000 de mititei vor fi serviţi pe bază de cartelă de la partid. Cartelă de partid ioc, „io”, „io” cu ce mă aleg? N-am nici bilet la Depeche Mode şi da, domnu’ Vanghelie, n-am să votez, cu stânga niciodată în nici un caz. Măcar la principii să mai ţin. Că-n rest, praful a rămas din mine… şi privitul. Prin fumul înţepător.

– Ce eşti, muritor de vreo boală ciudată?
– Nu, sunt…Sunt aici.

LuciaT îşi închide blogul. „Aproximativ trei ani. Fără câteva săptămâni. Atât a durat blogul ăsta. L-aş mai fi ţinut încă vreo zece-douăzeci de ani, probabil, că-mi plăcea. Dar nu e chiar aşa de uşor să ţii un blog despre cărţi. Iriţi, enervezi, stârneşti ură şi pofte de răzbunare, ţi se declară război (nu glumesc, acesta e cuvântul, repetat şi pe messenger şi pe mail de unul dintre oamenii care mă citesc!). Hărţuială, jigniri, ameninţări, calomnii. Aşa funcţionează unii, ştiu. Şi n-am ce să fac, nu pot sa mă apuc să mă lupt cu unul şi cu altul, să atac la rândul meu – nu pentru asta sânt făcută şi nu cu asta vreau să-mi ocup timpul. Vreau cărţi frumoase şi oameni decenţi în viaţa mea.
Ştiu cum se termină cam toate poveştile cu personaje care vor atât de puţin şi atât de mult în acelaşi timp. Aşa cum se termină şi povestea blogului meu. Cu lehamite.”
Văd oamenii din jurul meu, văd trotuarul plin de scuipat, văd gunoaiele purtate de vânt, văd tristeţe, supărare, invidie şi ură în ochii şi în comportamentul… oamenilor. În spaţiul virtual este şi mai rău, toţi vrem faimă, trafic mare, nu doar „to be number one”, dar dacă ar fi posibil să fim „the only one”. Dar nu se poate.
Văd (şi fotografiez) şi flori, şi lumini şi umbre, şi răsărituri sau apusuri magice, lumea zice „o, da! vai ce frumos!”, dar în momentul imediat următor cineva scuipă din nou, cineva şuieră printre dinţi un „bă!” băţos, cineva rupe florile, calcă iarba, se pişă pe gard.
A avea o opinie invariabil conduce la conflict. Şi nici lupta, nici victoria nu înseamnă totul pe lumea aceasta. Nu pentru toată lumea.

– Suntem noi împotriva lor, întotdeauna.

Noi…. Noi? Fiecare individ o minoritate, cum spunea Un Soricel. Câte o lume izolată care nu reprezintă nimic în marea ecuaţie a celorlalte lumi la fel de mici şi izolate, dar pe care ca indivizi le vedem ca mase. Ciudată spirală, dubioasă alunecare, întortocheate cărări şi în final naufragiul glorios.

– Nu sunt bun de nimic… şi niciodată nu am fost.

Bun… Nu vreau, nu pot să fiu bun şi nici nu este cazul. Nu că ar fi greu, dar pare nefiresc uneori. Pare sau poate chiar este. Puţin, mult, sunt doar tot ceea ce sunt.

– Sunt anumite lucruri pe care nu le poţi face. Eu, eu, eu nu pot…
– Vei avea mari greutăţi în această lume, Charlie.

Soarele este dincolo de geam, de frunze şi de blocuri. Răsare la mine, apune la tine, se ascunde după norii răsfiraţi sau îşi împrospătează faţa într-o băltoacă tăcută de după colţ. Aştept să înflorească teii, îmi este dor de parfumul lor.

– Îmi vine un miros de săpun cu apă de mai jos.
– O femeie…
– Femeie?

Ne amintim numele sau dilema lui Charles Simms? Ne gândim la tragedia colonelului Frank Slade? Nu… nu cred. Avem imaginea spatelui aproape gol al Donnei, ne amintim de Al Pacino şi de… tangou.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=C7n-X9UyteM]