Înainte la Punk

Gallows – Grey Britain (2009)

Format în 2005 la Hertfordshire (Anglia) din rămăşiţele trupelor My Dad Joe al bateristul Lee Barratt şi Winter In June al basistul Stuart Gili-Ross, Gallows sunt o gaşcă de Punk pe linia Hardcore, amintind de Black Flag şi implicit Rollins Band.
Primul disc, „Orchestra of Wolves” lansat de o casă de discuri independentă în 2006 a atras atenţia publicului şi a primit critici pozitive din partea presei, astfel, noul material „Grey Britain” este lansat pe 2 mai sub egida celor de la Warner.
Discul numărul doi mereu este considerat cel mai dificil şi totodată crucial pentru existenţa unei formaţii şi trecerea de la o casă de discuri independentă la o multinaţională este privită tot timpul cu suspiciune. Gallows şi-au păstrat nervul, agresivitatea, materialul nou nu face compromisuri, ba, chiar sună mai grav, mai plin şi este definitiv un pas înainte.
„The Queen is dead, so is the clown…” este punctul de plecare a primei piese „The Riverbank”, un intro întunecat cu miros de ceaţă de pe malul Tamisei şi practic fără trecere explodează „London Is the Reason”.
Vocea lui Frank Carter aminteşte fantomatic de Henry Rollins, iar abordarea de Rollins Band din perioada „The End of Silence”, dar fără incursiunile experimentale, jazzistice, ci pe o linie mai abruptă, cu anumite nuanţe de Heavy Metal britanic manifestate mai ales de chitarele care uneori merg în paralel a la Maiden. Nu-i de mirare că pentru discul tribut „Maiden Heaven” au ales „Wratchild”, o piesă din era Paul Di’Ano.
Reţeta de bază rămâne aceeaşi pe tot parcursul discul: sunetul este abraziv, baza solidă o conferă basul cu toba, chitarele colorează şi furnizează riffuri galopante iar vocea furioasă, vorbit/strigată îţi şterge faţa ca un pumn. Micile ruperi, scurtele momente de respiro, sparg ritmul doar pentru a-l accentua, armonicele aduse de chitare sau coruri condimentează ingenios materialul.
Discul este destul de uniform şi echilibrat, nu are vârfuri, dar nici momente slabe, mici găselniţe, şuruburi, se găsesc în fiecare piesă, evită monotonia cu îndemânare şi furnizează 52 de minute de adrenalină în 12 doze.
O să mai auzim de ei.

Propagandhi –  Supporting Caste (2009)

Înfiinţată în 1986 în Canada de Chris Hannah şi Jord Samolesky, Propagandhi poate fi numită indubitabil o formaţie militantistă. Trupa luptă în primul rând pentru drepturile animalelor, dar susţin şi „veganismul” lui Donald Watson, o formă – să zic aşa – extremă a vegetarianismului care exclude complet alimentele de provenienţă animalică, adică şi brânza, ouăle, etc.
Dar să vorbim despre muzică! Trupa a pornit cu primul album pe linia Punk Rock, Ska şi Skate Punk, cu elemente de Hardcore, influenţe majore fiind Bad Brains, Minor Threat şi Fugazi-ul ulterior al lui Ian MacKaye, adică zona Straight Edge. Treptat în muzica lor şi-au făcut simţită prezenţa tot mai mult elemente de Heavy Metal, muzica s-a colorat şi diversificat în mod constructiv.
Anul acesta au ajuns la al patrulea album, „Supporting Caste” fiind lansat pe data de 10 mai.
Cele 52 de minute împărţite în 12 piese, sunt cel mai complex, cel mai colorat şi cel mai Metal produs al formaţiei de până acum.
„Night Letters” porneşte cu riffuri agresive alternate cu armonice gustoase, ritmul este alert, piesa creşte într-un Hardcore sănătos, musculos şi antrenant.
„Supporting Caste” combină ingenios abordarea directă, Hardcore cu sunetul Heavy/Thrash Metal al chitarelor, părţile agresive cu o frumoasă incursiune acustică ca apoi să revină la ritm cu o trecere a la Maiden.
„Tertium Non Datur” porneşte cu o temă Heavy Metal furnizată de chitare, construcţia devine tensionată, ritmica colorată şi accentuată iar basul are intervenţii progresive, rezultatul fiind foarte dinamic.
„Dear Coach’s Corner” cu toate că are la bază un pasaj acustic, păstrează tempoul alert, are nerv, urcă şi coboară cursiv, băieţii sunt instrumentişti excelenţi şi au simţ de a orchestra, inventivitate de a dinamiza compoziţiile.
„This Is Your Life”  este o doză concentrată de Hardcore într-o pastilă de un minut, o rupere ingenioasă.
„Human(e) Meat (The Flensing of Sandor Katz)” este momentul propagandei, muzica este redusă la un Hardcore pur, ingenios alternând pasajul acustic cu riffurile, piesa creşte în intensitate în mod natural.
„Potemkin City Limits” este o doză de trei minute de Punk  curat, chitările sunt mai puţin tăioase, ritmul însă rămâne alert, ruperea de pe la mijlocul piesei este ca o gură de oxigen, remarcabil simţul cu care trupa reuşeşte să te menţină atent şi în priză, să schimbe, să alterneze elemente şi pasaje în momentele cheie, ingeniozitatea de a surprinde chiar şi cu elemente care într-o altă abordare ar părea clişee.
„The Funeral Procession” este ca o piesă Maiden din prima perioadă cântată la turaţie dublă, deloc macabră, la fel de antrenantă ca tot materialul.
„Without Love” nu este o baladă, rămânem în zona chitarelor a la Maiden, la ritmul sănătos şi alert/galopant, la alternanţa riffurilor melodioase cu traforaje mai tăioase, vocea impecabilă a chitaristului Chris Hannah ne conduce ferm prin temele piesei, abordează cu aceeaşi uşurinţă cântatul şi momentele mai agresive.
„Incalculable Effects” începe cu o temă progresivă ca apoi să se transforme într-un galop Hardcore, schimbările fie ele şi abrupte, sună extrem de firesc.
„The Banger’s Embrace” este un moment Punk relaxant, melodic, mi-au amintit puţin de o altă formaţie obscură: Black 47.
Finalul durează nu mai puţin de 15 minute, „Last Will & Testament”, cei drept, cu o pauză de linişte consistentă între piesa semi-acustică şi prelucrarea „ascunsă” a piesei „Come to the Sabbat” al celor din Black Widow. Aş fi curios câţi cunosc/îşi amintesc piesa: “Come, Come, Come to the Sabbat, Come to the Sabbat, the Satan’s there…” O re-întâlnire plăcută. 🙂

Propagandhi este o descoperire extrem de plăcută şi o recomand atât Punkerilor cât şi Metaliştilor. Pe mine m-au surprins în cel mai plăcut mod şi m-au convins. Merg să-mi fac o omletă! Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lEmALYV72sc]