The Darkness, Stone Gods, Hot Leg – A Thing Called…

Social Buttons by Linksku

Primul album al celor din The Darkness l-am primit cadou de la UnSoricel în iarna lui 2003 – dacă ţin bine minte, dar piese ca „Get Your Hands Off My Woman” (Motherfucker! Ha ha ha! 😛 ) sau „I Believe in a Thing Called Love” erau deja hit-uri şi la noi.
Dacă te uiţi la clip-ul „I Believe in a Thing Called Love” realizezi că e un mare-mare mişto, are şi o doză de auto-satiri, auto-ironie, dar piesa în sine este genială. De multe ori am spus că este dificil să scrii piese simple, să compui riff-uri elementare, să faci orchestraţii zemoase din tobă, bas, chitară şi treaba să sune compact şi plin. Rock-ul nu este nici fizică cvantică, nici chirurgie pe creier, a spus-o Henry Rollins şi moşu’ are dreptate, mereu mi-au plăcut trio-urile (Motorhead, Rush) sau cvartet-urile (Pantera), numai cei care n-au cântat niciodată, n-au trecut pragul unui studio în viaţa lor, nu realizează cât de dificil este să captezi şi să degajezi energia pură, energie pură ce în definitiv înseamnă şi reprezintă Rock-ul.

Puţin „school of Rock”. 🙂 sau cum se spune: who made who?


Ce vreau să sugerez este că – vorba celor din Pantera: reinventing the steel (genial!) – nu tre’ să reinventezi roata. Sau nu asta este neapărat ideea de bază ci uneori dacă reuşeşti să faci roată să se învârte, poţi fi cel puţin la fel de genial. Bine, nu pun la socoteală copiile imitaţiilor… ha ha ha! 😛

The Darkness

Englezii n-au inventat nimic nou. Muzica lor se înrudeşte cel mai mult cu AC/DC şi îşi are rădăcinile în Hard Rock-ul tradiţional britanic (Led Zeppelin), la asta au adăugat un strop de Glam pe ramura americană, puţin din The New York Dolls, o doză de Iggy Pop, ceva din David Lee Roth (Van Halen), au condimentat amestecul cu inspiraţie şi au scos din joben albumul „Permission to Land” în iulie 2003. Am simplificat radical schema, meritau pomeniţi şi The Who, Thin Lizzy şi încă o mână de trupe, dar nu despicatul firului în patru, căutarea calului în dinţi sau număratul spiţelor la roată este ideea… 🙂
Trupa s-a înfiinţat prin 2000, la baza ei fiind doi fraţi, Justin Hawkins – voce, pian, chitară şi Dan Hawkins – chitară, voce. Lor li s-a alăturat basistul Frankie Poullain şi bateristul Richie Edwards.
Albumul şi single-urile lansate au spart topurile, albumul a stat 4 săptămâni la rând pe primul loc în top-ul britanic, în 2004 a obţinut distincţii la 3 categorii al BRIT Awards-ului: cea mai bună formaţie, cea mai bună formaţie Rock şi cel mai bun album; revista Kerrang! le-a acordat în 2003 premiul pentru cel mai bun album Rock şi în 2004 2 distincţii: cea mai bună trupă live şi cea mai bună trupă britanică şi în clasamentul revistei al celor mai bune 50 de albume din secolul XXI s-au clasat pe locul 49. Dar albumul a ajuns şi-n Billboard până pe poziţia 36 şi a avut succes şi-n Europa. Un disc notat de 5 ori platină, înseamnă totuşi ceva.
Ca fapt divers, în 2003 au cântat în deschiderea turneului european Metallica.

Discul este aproape un clasic cap-coadă. 10 piese, 38 de minute, 100% Rock.
Vocea şi atitudinea lui Justin Hawkins este tot un amestec de Robert Plant şi David Lee Roth, admit, nu-s fan al vocilor „castrate”, al bărbaţilor „soprane”, m-am acomodat mai greu cu ţipetele lui Justin, dar ele sunt un trademark al formaţiei şi trebuie să recunosc, Justin are voce puternică, cântă excelent şi în tonalităţile joase şi-n final treaba are farmec.
N-am să desfac albumul pe piese, discul curge energic, are puls, este viu, e un Rock’N’Roll ca la carte, se disting 2 balada „Love Is Only A Feeling” şi „Holding My Own” (cu gust Queen) şi o piesă mai apăsată, cu un tempo mai redus, îmbibat cu miresme de Led Zeppelin, „Love On the Rocks With No Ice”.

În 2005 basistul Frankie Poullain părăseşte trupa – sau este dat afară, depinde care din cele 2 părţi le ei în considerare şi este avansat în poziţia de basist, tehnicianul de chitară a lui Dan: Richie Edwards.

Albumul „One Way Ticket to Hell… and Back” este lansat în noiembrie 2005 şi chiar dacă succesul comercial a rămas mult în urma albumului de debut şi criticile au fost mai amestecate, este tot un disc 100% Rock, are un tempo ceva mai moderat faţă de primul şi atmosfera este mai apropiată de Led Zeppelin şi Hard Rock-ul anilor ’70, însă – părerea mea – este un disc la fel de ascultabil şi de ascultat.
M-a bucurat intro-ul de nai de pe album şi tot discul are mai multe momente mai colorate, a rămas acel puls viu de Rock, dar trupa şi-a permis o abordare mai degajată, s-a „jucat”, a experimentat şi alte tonalităţi, abordări, se simt oarecare influenţe şi de factură mai modernă: The Stone Roses. 🙂

Stone Gods – Silver Spoons & Broken Bones (2008)

În 2006 solistul Justin Hawkins este internat într-o clinică de reabilitare din cauza problemelor cu alcoolul, restul trupei însă începe lucrul la al 3-lea album. Despărţirea devine însă fapt evident anul următor.
Trupa până-n ultimul moment a sperat să evite evenimentul, însă-n cele din urmă Richie Edwards a preluat poziţia de frontman, trece la microfon şi chitară şi este adus basistul Toby MacFarlaine.
Într-un final trupa anunţă şi schimbarea de titulatură şi astfel apare Stone Gods.
Albumul „Silver Spoons & Broken Bones” apare în 2008.

Trupa sună mult mai Heavy, vocea lui Richie Edwards este una puternică, o voce mult mai „şmirghel”, mai vânjoasă, aminteşte pe alocuri de Sebastian Bach, iar muzica sună ca o ciocnire dintre Deep Purple şi Metallica.
Discul a fost foarte bine primit atât de presă cât şi de public, este un material energic, un Rock tradiţional, dar cu sunet modern, tăios, gros şi gras, respectă tradiţia şi în acelaşi timp sună proaspăt.
Formaţia cântă la festivalurile importante (Download Festival, Isle of Wight Festival), în deschiderea turneului Velvet Underground apoi pe cont propriu.
Anul trecut, mai exact în mai, în timpul unui concert al noului proiect al lui Justin Hawkins, Dan Hawkins i s-a alăturat fratelui său pe scenă pentru a cânta piesa „I Believe In A Thing Called Love” şi i-a şoptit la ureche – prieteneşte, apoi a repetat şi cu voce tare pentru public: „you’re an absolute cunt!” 🙂

Se zvoneşte tot mai intens eventuala reformare a grupului original anul acesta.

Hot Leg – Red Light Fever (2009)

Nici Justin Hawkins n-a stat degeaba.
Începând din 2005 a avut un proiect solo numit British Whale, în 2007 a făcut parte din grupul care a reprezentat Anglia la Eurovision-ul de la Helsinki (ha ha ha! 😛 ) şi a colaborat cu mai mulţi artişti în diferite proiecte (Def Leppard, Beverlei Brown) ca în 2008 să anunţe crearea unei formaţii noi sub titulatura Hot Leg din care mai fac parte: Pete Rinaldi, Samuel SJ Stokes şi Darby Todd.

Albumul „Red Light Fever” este lansat pe 9 februarie 2009, este o continuare directă a stilului şi abordării The Darkness, are o amprentă pregnantă Thin Lizzy, dar şi influenţe Queen, este un material aproape la fel de clasic ca „Permission to Land”, are nerv, puls, curge natural, oferă acelaşi coctail Glam şi Rock care a funcţionat impecabil şi la debut.

Halford, Tim Owens, Steel Panther = Heavy Metal

Social Buttons by Linksku

Cu siguranţă am mai tot povestit despre asta: mama mea avea o colecţie impresionantă de discuri (vinyl). Avea o cunoştinţă din Ungaria care avea un amic, sunetist al formaţiei Omega şi pe această filieră îi parveneau o grămadă de discuri. Astfel, când aveam 10 ani, avem în raft Motorhead, Judas Priest, Girlschool, Tygers of Pan Tang pe lângă multă muzică clasică şi discurile celor din The Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin, Deep Purple, David Bowie sau Black Sabbath şi evident, trupele de Rock ungureşti şi…erau o grămadă şi de calitate: Omega, LGT, Beatrice, Piramis, P Mobil, Karthago, P. Box, Edda, Koral, etc. Cu alte cuvinte, faţă de mulţi alţii – mai ales în aceea epocă, dar nu numai – am cam furat startul… ha ha ha! 😛

Îmi plăcea la 16 ani „Ace of Spades”, „British Steel” şi „Screaming for Vengeance”, apoi am dat de Maiden, Venom şi în final de Metallica, Kreator şi Slayer şi de toate celelalte nebunii… 🙂

Halford – III Winter Songs

Halford este întruchiparea Heavy Metal-ului, The Metal God, stilul lui, abordarea, atitudinea, şi-a pus amprenta pe generaţii de muzicieni.
Maşinăria Priest a funcţionat impecabil până în 1991, atunci, după o carieră de mai bine de 20 de ani şi un album extrem de intens şi modern, „Painkiller”, Halford a anunţat că părăseşte trupa.
Aşa s-a născut proiectul Fight şi în 1993 genialul album „War of Words”, un disc influenţat masiv de Pantera, dar cu rădăcini tradiţionale, o îmbinare perfectă de clasic şi modern.
A mai urmat un EP (Mutations) şi un album mai slab în 1994, „A Small Deadly Space”.
Halford a stârnit mai multe valuri cu anunţul său din ’92 că este homosexual. Părea finalul unei legende, dărâmarea unui mit.
În ’97 lansează un disc Industrial sub titulatura 2wo, „Voyeurs” fiind un disc interesant, dar deloc apreciat de fanii conservatori.
Din 2000 revine la Heavy Metal şi îşi foloseşte numele ca titulatură: Halford. Apare albumul „Resurrection”, în 2001 „Live Insurrection” şi în 2002 „Crucible”.
În 2003 se petrece mult vehiculata revenire la Judas Priest şi în 2005 este lansat „Angel of Retribution” şi în 2008 albumul conceptual, „Nostradamus”, ambele o întoarcere de la un Metal mai modern, mai incisiv, la rădăcinile tradiţionale.
Mereu a existat o rivalitate acerbă între (fanii) Maiden şi Priest. Dacă la Maiden Steve Harris a aplicat reţeta AC/DC şi n-a schimbat reţeta câştigătoare, Priest mereu s-au renăscut, s-au re-inventat şi au inventat. „British Steel” a fost un pas enorm faţă de „Killing Machine”, „Painkiller” a fost un alt salt uriaş vis a vis de „Ram It Down” şi cu Fight, Halford a mers în aceeaşi direcţie cum şi „Jugulator” cu Tim Owens a fost un disc modern. Revenirea lui Halford a întors din acest drum trupa – spre deliciul majorităţii fanilor – dar pe mine nici „Angel of Retribution”, dar mai ales „Nostradamus” nu m-au convins, mai mult, acest ultim produs chiar m-a dezamăgit profund.
În acest context un nou disc Halford, al 3-lea album, lansat în noiembrie 2009, suna tentant.

„Winter Songs” ne menţine în atmosfera de sărbători, are parfum de Crăciun.
Din cele 10 piese aliniate, 5 sunt semnate Halford/Roy Z, 5 sunt piese tradiţionale de Crăciun, reorchestrate în tonuri Heavy Metal de cei doi.
Discul porneşte în forţă cu „Get Into the Spirit”,  o piesă dinamică în buna tradiţie Judas Priest. Sunt şi momente mai bune şi sunt faze mai fade, este interesant să auzi piese tradiţionale (colinde) în interpretare Heavy Metal, ideea nu este chiar inedită, au făcut-o cu multă vână şi Twisted Sister acum câţiva ani.
„Winter Song” este o baladă chiar agreabilă, uşor în afara zonei Heavy Metal al albumului, orchestrată mai modern; tot baladă, piesă lirică este şi „Light of the World”; „Christmas For Everyone” este veselă şi se pretează atmosferei ca şi „I Don’t Care If It’s Christmas Night”, cu un oarecare ton, abordare Rock’N’Roll. Mai puţin convingătoare sunt colindele Metalizate, mi-a plăcut „Come All Ye Faithful”.

Tim „Ripper” Owens – Play My Game

Tim „Ripper” Owens este norocosul ghinionist.
Dintr-un tribut-band (British Steel) a ajuns peste noapte frontman în formaţia favorită. Povestea a inspirat filmul „Rock Star”, film de care cei din Priest după revenirea lui Halford s-au dezis, cei care au văzut pelicula cred că înţeleg şi de ce… ha ha ha! 😛
Mie mi-a plăcut vocea lui Tim şi nici cele 2 albume, „Jugulator” şi „Demolition” nu-mi displac. Cu tot respectul pentru Halford, revenirea lui şi întoarcerea la sunetul anilor ’80, mie nu-mi trezeşte nici măcar nostalgii, chiar dacă satisface marea masă de fani.
Tim n-a şomat după expulzarea amiabilă din 2003, Matt Barlow solistul formaţiei Iced Earth alături de care au fost în turneu Priest, şi-a părăsit trupa şi Tim – încă o dată – a fost ales înlocuitor. Însă după 4 albume alături de noua s-a trupă, Matt Barlow s-a răzgândit şi… a revenit, Tim fiind trimis – din nou – pe tuşă.
În 2008 Tim se alătură trupei lui Yngwie Malmsteen, Rising Force şi-l înlocuieşte – temporal, ha ha ha! 😛  – pe Doogie White pe albumul „Perpetual Flame”.
În paralel, în 2006 a scos şi cu fostul său coleg din Winter’s Bane, Dennis Hayes un album sub titulatura Beyond Fear şi anul acesta (2 februarie 2010) o să fie lansat şi albumul noului său proiect Charred Walls of the Damned.

Până atunci, avem acest album „Play My Game”, lansat sub numele său în mai 2009 şi având un şir lung şi impresionant de invitaţi, practic fiecare piesă fiind imprimată într-o altă formulă. Îi avem la chitară pe: Bob Kulick, Craig Goldy, Jeff Loomis, Steve Stevens, Carlos Cavazo, Bruce Kulick, Doug Aldrich, Michael Wilton, Neil Zaza, etc; la bas pe: Rudy Sarzo, James Lomenzo, Billy Sheehan, David Ellefson, Tony Franklin, Marco Mendoza, etc şi la tobe pe: Simon Wright, Brett Chassen, Ray Luzier, Bobby Jarzombek şi Vinny Appice.
Cele 12 piese sunt un Heavy Metal tradiţional, cu un sunet gros, modern, într-un tempo mediu – parcă puţin prea lent, prea convenţional, mai multă incisivitate, culoare, formule mai complexe pe alocuri ar fi dat mai multă vână materialului destul de sumbru. Vocea lui Tim se menţine sub influenţa lui Halford, are un ton mai grav, dar aruncă-n „bătălie” şi urcările, ţipetele de marcă.
Pentru fanii genului, este un material obligatoriu, mie mi-au plăcut: „The Cover Up” (încăpea lejer pe oricare album Judas Priest), „The World Is Blind” are armonii şi atmosferă interesantă, tot în notă Priest,  „It is Me”  şi „No Good Goodbyes” amintesc de primul album Fight, „Pay My Game” este mai modern, în tonuri Pantera, abordarea aceasta îi vine ca mănuşa lui Tim şi „The Shadows Are Alive” cu schimbările de ton şi atmosferă, aproape încă un clasic Priest.
N-are energia şi dinamica unui „War of Words”, dar este un material Heavy, absolut corect şi de ascultat, dacă v-a dezamăgit abordarea stil operă de pe „Nostradamus”, acest material e mai Priest decât originalul.

Steel Panther – Feel the Steel

Am lăsat la urmă cuartetul acesta American, dar înainte să povestim despre ei, merită citite versurile piesei care deschide noul lor material:

„Fuck the Goo Goo Dolls, they can suck my balls
They look like the dogs that hang out at the mall

Eminem can suck it, so can Dr. Dre
They can suck each other just because they’re gay
They can suck a dick, they can lick a sack
Everybody shout, “Heavy metal’s back!”

Death to all but metal!

Death to Papa Roach, Blink 182
All those fucking pussies sounds like doggy-doo
Wearing baggy pants, spiking up their hair
They’re not worth the crust on my underwear

Where is Def Leppard? Where is Mötley Crüe?
Why do all my lyrics sound like Dr. Seuss?

Death to all but metal!

Kills those fucking fuckheads who programme MTV
They can suck my ass with all the record companies

Death to Britney Spears, kill the little slut
Kill Madonna too and then fuck her in the butt
Fuck Mariah Carey, death to Sheryl Crowe
They can kiss each other on the camel toe
50 Cent’s a fag, so is Kanye West
Shooting hot sperm on each others’ chest

Death to all but metal!”

Ha ha ha! 😛
Ăştia sunt Pink Pantera, pardon! Steel Panther. Acum, de exemplu, – mie îmi place Papa Roach, iar Def Leppard au mult prea puţine momente bune, dar asta-i altă poveste! -, dar ca idee, înţeleg şi care-i mesajul şi în linii mari au dreptate: cam multe fufe umflate cu pompa de industria muzicală şi cam prea multe trupe scoase din sertarele birourilor caselor de discuri, ce să mai zicem de rapperii de indigo şi la indigo? Jur că n-am nimic cu negrii cum nu sunt nici misogin, dar cum „emanciparea” femeii le-a adus doar „dreptul la plasă”, aşa şi eliberarea negrilor de sub sclavagism – absolut justificată, nimic de zis! – în final a condus la extrema cealaltă: parcă au devenit obligatorii… ha ha ha! 😛
Gaşca s-a înfiinţat în anul 2000, au devenit repede celebrii pentru versurile amuzante, parodiile pe care le produc turnate într-un Heavy/Glam Metal tradiţional american.
Solistul trupei, Ralph Saenz – foloseşte numele de scenă „Michael Diamond” şi „Michael Starr”, dar a mai folosit şi nume ca „Metal Shop”, „Metal Skool” şi „David Lee Ralph” – a cântat în trupa tribut-Van Halen, Atomic Punk, a trecut prin trupe ca L.A. Guns, 7% Solution, First Cause, Longgone şi Nightfall şi – ca să leg poveştile de astăzi – a jucat un rol secundar şi în amintitul film „Rock Star”. Chitaristul Russ Parrish – nume de scenă Satchel – cântă şi în trupa lui Paul Gilbert, Electric Fence şi cu bateristul Darren Leader mai au o trupă: The Thornbirds, trupă din care mai face parte chitaristul Jeff Duncan cunoscut din trupe ca: Odin, Armoured Saint şi DC4. La bas îl avem pe Travis Haley – nume de scenă Lexxi Foxxx – şi la tobe, amintitul Darren Leader – aka Stix Zadinia.
Primul album, „Hole Patrol” apare în 2003, actualul material, al 2-lea, „Feel the Steel” a fost lansat în iunie 2009 şi – încă o mică legătură – ca şi discul lui Tim Owens, beneficiază şi de aportul unor invitaţi de marcă: Ian Scott, Allison Robertson, Justin Hawkins, M. Shadows, Rene Ruston, Michael Lord, etc.
Dacă e să descriu, muzica, stilul celor din Steel Panther aş amintii în primul rând două formaţii: Skid Row şi Jakyl. Mai ales vocea lui Ralph aminteşte de multe ori de Jesse James Dupree. Atuul major al formaţiei este că sună foarte bine şi cântă foarte bine, chiar dacă de multe ori parodiază.
Astfel, fiecare din cele 12 piese de pe noul material aminteşte de câte ceva, de câte o trupă: „Death to All But Metal” e un Heavy Metal incisiv cu amprentă Anthrax de la începuturi, „Comunity Property” aminteşte de balade acustice gen Mr. Big, Extreme; „Fat Girl (Thar She Blows)” trezeşte amintiri Whitesnake; „Eatin’ Ain’t Cheatin'” este perfect Motley Crue sau „Party All Day (Fuck All Night)” este Bon Jovi pe faţă.
Mi-a mai plăcut „Turn Out the Lights” şi „Girl From Oklahoma”, dar tot albumul este delectant, dacă îţi plac trupe ca Saigon Kick, Motley Crue, Van Halen/David Lee Roth, şi în general Heavy Metal-ul cu amprentă americană, discul este chiar un deliciu.

„I would give you the stars in the sky
But they’re too far away
If you were a hooker, you’d know
I’d be happy to pay
If suddenly you were a guy
I’d be suddenly gay

‘Cause my heart belongs to you
My love is pure and true
My heart belongs to you
But my cock is community property

You’re the only girl that I like to screw
When I’m not on the road
When I come home, my dinner’s made
And the front lawn is mowed
I’ll kiss your mouth
Even after you swallow my load

‘Cause my heart belongs to you
There ain’t nothing that I wouldn’t do, for you
My heart belongs to you
But my cock is community property

I wanna make it clear
So you retain it
My dick’s a free spirit
And you can’t restrain it
No, you just can’t chain it down

I love you so much it hurts
From my head to my feet
I think of you and I can’t
Help but fondle my meat
I see your face every time
That I go out and cheat

‘Cause my heart belongs to you
There ain’t nothing that I wouldn’t do
My heart belongs to you
But my dong is community property
Yeah, yeah, yeah…”

Ha ha ha! 😛 My love is pure and true… La Mulţi Ani încă o dată şi… Keep On Rockin’ in a Free World!

KISS – Sonic Boom

Social Buttons by Linksku

Între popasul „bătrâneilor” ZZ Top şi descinderea lui Blackie Lawless cu W.A.S.P. la Bucureşti, nu putea să pice nimic mai potrivit ca noul material al veteranilor de la KISS, apariţie asupra căreia mi-a atras atenţia Victor.

După 11 ani într-o oarecare penumbră, KISS se întorc cu un nou album. „Sonic Boom” despre care încă de pe acum putem să spunem că este (încă) un clasic. Varianta Deluxe conţine un bonus CD cu 15 cele mai cunoscute piese ale formaţiei, reinterpretate şi până acum disponibile doar pentru piaţa japoneză sub denumirea „Jigoku-Retsuden” şi un bonus DVD cu 6 piese înregistrate live anul acesta într-un concert din Buenos Aires (Argentina).
Pe lângă cei doi veterani ai trupei, basistul Gene Simons şi chitaristul Paul Stanley, la tobe-l avem pe tot atât de veteranul Eric Singer (membru şi-n trupa lui Alice Cooper) alăturat trupei din 1991 şi chitaristul Tommy Thyer venit în 2002 să-l înlocuiască pe Ace Frehley.
Discul, cum spuneam deja, este un clasic, ca şi best of-ul alăturat materialului, trece prin toate abordările, sonorităţile marca KISS, are toate ingredientele ce au făcut din gaşca formată în 1972 la New York pe ruinele trupei Wicked Lester una din cele mai mari branduri Rock americane. KISS nu sunt doar o formaţie de succes, sunt un standard, un prototip şi nu în ultimul rând o industrie. Despre Gene Simons s-a spus – şi cu o oarecare răutate şi aluzie la faptul că este evreu – că reuşeşte să scoată bani din orice şi în cazul KISS, de la tradiţionalele tricouri, afişe, şepci sau insigne, găseşti chiar şi hârtie igienică cu logoul formaţie… 😆
KISS au îmbinat ingenios abordarea Rock al lui Alice Cooper şi elementele de horror show ale acestuia cu sunetul şi imaginea Glam al celor de la New York Dolls, imaginea lor mascată a devenit emblematică, show-urile lor grandioase au impus un nou standard şi aproape că nu există muzician american de Rock sau Metal care să nu-i amintească pe ei ca influenţă majoră. De la Van Halen la Skid Row şi de la Anthrax la Pantera, toată lumea se referă la KISS cu respect, W.A.S.P. n-ar fi existat cu siguranţă fără KISS şi peste ocean să prinzi un loc pe scenă în deschiderea turneelor KISS este echivalentul cu a-l prinde pe Dumnezeu de picioare.
Actualul material este al 19-lea album de studio şi au 8 discuri live, din care merită amintite faimoasa serie „Alive” I şi II din 1975, respectiv 1977, un unplugged foarte reuşit din 1996, materialul simfonic din 2003 „Kiss Symphony: Alive IV” şi ultimul produs, „KISS Alive 35” din 2008.

Kiss_sonic_boom

„Modern Day Delilah” are un parfum tradiţional, strofele ne trimit înapoi undeva în anii ’70, dar refrenul este mai Heavy, sună mai modern, aminteşte de abordarea mai întunecată de pe „Carnival of Souls”. Trupa sună energic şi proaspăt, vocile au forţă, corurile grosime, linia melodică este lipicioasă, chitarele au caracter.
„Russian Roulette” vine-n tonul Hard’N’Heavy al anilor ’80, ne transportă undeva-n ’87 la „Crazy Nights”, strofele sunt energice, refrenul mai melodic şi uşor mai lent, dar este o piesă cu vână, sună familiar şi proaspăt în acelaşi timp.
„Never Enough” este un Rock’N’Roll vesel, paralela cu „Rock And Roll All Nite” este inevitabilă, cucereşte prin simplitate şi energie, cu certitudine în interpretarea altcuiva toate temele acestea ar sună extrem de kitch şi clişeu, dar de la KISS vin natural, este patentul şi lumea lor,
La „Yes I Know (Nobody’s Perfect)” mi-am amintit de AC/DC-ul dinainte de ’80, de feelingul acela relaxat de Boogie, un Rock’N’Roll uşor murdar, în cazul KISS cu un iz Southern, nimeni nu este perfect, dar aşa este firesc, Rock-ul nu este musai să fie încrâncenare, este relaxant să auzi ceva vesel, să simţi nepăsarea, acel „I don’t care” perfect, sentimentul că da, totul este OK şi… it’s only Rock’N’Roll and I like it!
„Stand” este un moment mai colorat, are puţin din tonalităţile uşor Funky, uşor Psihedelice  din anii ’70 („Dynasty – 1979) în amestec cu un refren puternic, extrem de lipicios şi cu amprentă Hard’N’Heavy de anii ’80 („Lick It Up – 1983), o combinaţie cursivă de liric şi Rock, aminteşte puţin şi de excelentul re-make al piesei „God gave Rock And Roll to You” (Argent 1973) de pe coloana sonoră a filmului „Bill and Ted’s Bogus Journey” (cine-şi mai aminteşte de film?), piesă şi inclusă şi pe albumul „Revenge” din 1992. Un moment foarte bun şi un (alt) potenţial hit.
„Hot And Cold” menţine viu spiritul Rock’N’Roll, basul bârâie cu nepăsare, ritmul este perfect pentru a te arunca-n maşină şi să fugi pe şosea unde vezi cu ochii. KISS sunt convingători prin lejeritate, naturaleţea cu care şi cele mai simple teme ale lor au prospeţime şi puls, degajează poftă de viaţă şi incită la petrecere.
„All for the Glory” este un imn de muşchetari: „all for one and all for the glory”. Un nou amestec de clasicism din anii ’70 re-ambalat în sonoritatea anilor ’80, tot un simplu Rock’N’Roll, dar zemos, dinamic şi autentic în interpretarea lor.
„Danger US” are un ton mai grav, sunetul este mai tensionat, tema tradiţională este ambalată mai modern, ceva mai incisiv. Vocea uşor răguşită a lui Gene Simons are aceeaşi prospeţime ca acum 30 de ani, corul gros de la refren este puternic, chitarele au nerv. Reţeta nu este nouă, dar rămâne la fel de eficientă.
„I’am An Animal” este şi mai întunecată, ne aduce mai aproape de „Carnival of Souls” şi precedentul „Psycho Circus”, este o piesă într-un tempo aşezat, mediu, dar are apăsare şi greutate, riff-urile sunt mai moderne, atmosfera Heavy.
„When Lightning Strikes” re-destinde atmosfera cu o temă Rock’N’Roll în maniera americană a anilor ’80, putea fi şi pe „Creatures of the Night” sau pe oricare alt album KISS din aceea eră, nu încearcă să reinventeze Rock’N’Roll-ul, dar îl interpretează cu nerv şi naturaleţe.
„Say Yeah” închide discul într-o abordare mai modernă, dar cu aceleaşi amprente tradiţionale, este un Rock pulsant, apăsat, din partea lor chiar şi un refren cu „Yeah, yeah” sună autentic, nu te face să zâmbeşti ci să cânţi cu ei. Momentul acustic, scurta rupere este plăcută şi inevitabil termini audiţia în picioare, dând din cap şi strigând „yeah, yeah”.

CD-ul bonus conţine piesele: „Deuce”, „Detroit Rock City”, „Shout it Out Loud”, „Hotter Than Hell”, „Calling Dr. Love”, „Love Gun”, „I Was Made For Lovin’ You”, „Heaven’s on Fire”, „Lick It Up”, „I Love It Loud”, „Forever”, „Christine Sixteen”, „Do You Love Me”, „Black Diamond” şi „Rock and Roll All Nite”, iar DVD-ul: „Deuce”, „Hotter Than Hell”, „C’mon and Love Me”, „Watchin’ You”, „100,000 Years” şi „Rock and Roll All Nite”.

Un deliciu pentru fani şi un prilej bun pentru cei care eventual încă nu-i cunosc să se împrietenească cu tăticii Rock-ului american.