Lucrurilor pe cale nu le înţelegem le dăm nume, le catalogăm, sortăm tot şi la nevoie inventăm sertăraşe pentru orice. Lipim etichete. Totul trebuie să aibă un nume şi este pus la “locul lui”. Evem copii emo, falşii copii emo, evem cocalari, avem pitzipoance… Sunt copii noştri, sunt fraţii sau surorile noaspre, sunt vecinii de scară, feţe de pe stradă, din metrou sau aiurea. Colegi de…blog. Acum să ne aruncăm într-o discuţie despre “conflictele dintre generaţii” ar fi inutil. Am mai spus-o şi am să mă repet: dacă aveam şi noi toate “gaget”-urile şi facilităţile de acum, ne rupeam în stambă la fel. Cei care susţin, “maică, generaţia mea a fost altfel”, mint cu neruşinare sau sunt pur şi simplu ofticaţi. Eu n-am fost altfel şi recunosc, am fost un compil tembel, mai Emo poate ca toată generaţia Emo, mai debusolat de prea multe ori şi mai furios decât ar fi fost necesar nu o dată. M-am dat cu capul de pereţi, se uita lumea cruciş la mine, m-a durut în bască şi admit, am 39 de ani, mă simt ca la 28 şi uneori mă comport ca la 16… Nu-s nici prea matur, poate doar mai conştient (de mine) şi mai responsabil. Dar nu-mi trebuie mult şi cu mare uşurinţă sar la: f*ck you! Şi-mi arăt acel deget…

Dacă aveam mult bălitul site cu pitzipoance şi cel cu cocalari , acum avem unul şi cu juniorii emo şi nu mai e mult, sigur se găseşte cineva să facă ceva şi cu cei de grupa mică şi unul cu bebeluşi. Nu ştiu ce ne dă dreptul să lipim etichete şi să decidem cine e fals, cine e “vero”, cine este ou şi cine o biată găină? Se revendică tronuri şi se aruncă cu roşii stricate. “Ba pe a lu’ mă-ta!” Se arată cu degetul şi în loc de brânci se dă link. Se copiază poze şi se comentează. Nu o fi moral, ne este nici legal, dar face trafic şi la urma urmei, “ne distrăm şi noi, ca băieţii” – nu-i aşa?

Mi-am amintit de toate orele de dirigenţie, de toate şedinţele U.T.C., de toate şedinţele “colectivului de muncă” din fabricile unde am lucrat şi unde am fost ridicat în picioare, scos în faţă şi…criticat. Critica constructivă, gen “să arătăm, tovarăşi, unde a greşit, ce nu este bine şi să corectăm, să-l readucem în s-nul nostru”. Îmi intra pe ureche şi-mi ieşa pe cealaltă, la fel ca vorbele preoţilor despre turma din care cică ar fi fost “normal” să fac parte. Un împuţit ce sunt, printre hiene am preferat să fiu un lup. Şi nimic nu s-a schimbat. Nu-s nici model de urmat şi nici nu ştiu care drum duce undeva. Astăzi îmi permit să nu fiu nici măcar “up to date” şi mă întorc la ce am găsit pe o pagină de ziar virtual cu două zile-n urmă…

„Capii unei reţele de trafic de persoane au fost arestaţi, la sfârşitul săptămânii trecute, în baza unor mandate de arestare emise de magistraţii Tribunalului Bucureşti după ce Poliţiştii Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate (BCCO) Bucureşti au demonstrat că aceştia au exploatat mai multe persoane, printre care şi minori cu handicap, pe care le transportau în Belgia şi Spania şi le obligă să cerşească. Concret, potrivit oamenilor legii Ionel (39 de ani) şi Adriana (34 de ani), ambii din Oraşul Ţăndărei, judeţul Ialomiţa, făceau parte dintr-o reţea care, între anii 2004 si 2005, a racolat victimele cărora le erau promise fie un loc de munca bine plătit, fie tratamente medicale. Majoritatea celor care au căzut în plasa traficanţilor au handicapuri fizice. Cei exploataţi sunt de pe raza municipiului Bucureşti şi a Judeţelor Ialomita şi Giurgiu, se precizează într-un comunicat al Poliţiei Române.” ( Ziua )

Asistenţa socială este neputincioasă. Motivele sunt multiple, scuze mereu se găsesc, dăm din colţ în colţ sau din umeri cu jenă sau eleganţă. Faptele s-au consumat şi toată lumea este conştientă că asemenea cazuri mai sunt cu zecile, sutele sau miile în plină derulare. Se prinde la nimereală câte un peşte, unul care n-a cotizat, nu are spate sau este nou venit şi a deranjat afacerea cuiva… Nu există Poliţia de Proximitate? Ideea n-ar fi să prevenim aceste situaţii? Ajungem şi la asta…

„Printr-o notă transmisă, luni, către toate instituţiile de învăţământ preuniversitar, Stelian Fedorcă, inspectorul şcolar general al municipiului Bucureşti, le cere directorilor conducerii să aplice mai multe reguli, necesare asigurarii unor condiţii optime pentru desfăşurarea procesului educativ şi al întrunirii condiţiilor de siguranţă a elevilor. Iată care sunt regulile pe care conducerea şcolilor şi liceelor trebuie să le respecte: “Prezentarea, pornind de la cazuri reale, in cadrul consiliilor profesorale, a orelor de dirigentie si a sedintelor cu parintii, a prevederilor privind indatoririle si sanctiunile ce pot fi aplicate elevilor, din “Regulamentul de organizare si functionare a unitatilor de invatamant preuniversitar” si din regulamentul intern al unitatii de invatamant. Respectarea Legii nr. 35 din 2 martie 2007 privind cresterea sigurantei in unitatile de invatamant, care stabileste obligativitatea pentru toti elevii ca accesul sa se faca pe baza unor semne distinctive (ecuson, uniforma, si altele). Interzicerea parasirii de catre elevi a unitatii de invatamant in timpul programului scolar. Conducerile unitatilor de invatamant vor lua masuri pentru sanctionarea tuturor celor care nu respecta prevederea referitoare la interzicerea stricta a fumatului in incinta scolilor”, se precizeaza in nota ISMB.” ( Ziua )

Nu mă opresc aici, mai adaug o ştire: „Conflictul de la Colegiul Economic din Viilor a izbucnit de la faptul că un elev din clasa a XII-a l-a acuzat pe altul că i-a zgâriat maşina de 35.000 de euro cu care venea la şcoală, a declarat purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei, Christian Ciocan. După ce elevul de clasa de XII-a a acuzat că maşina i-a fost zgăriată, cinci tineri l-au luat la întrebări. Potrivit purtătorului de cuvant al Poliţiei Capitalei, Christian Ciocan, băiatul este doar zgâriat la mână. Întâmplarea vine la numai câteva zile după ce, la Liceul 12 din Capitală, un elev de 16 ani a fost înjunghiat cu o sabie pentru un pulover.” ( Ziua )

Cam aşa stă – şi la propriu şi la figurat – treaba. Şcoala a devenit un loc de “joacă”, de întâlnire şi de hârjioleală. Vii cu maşina bengoasă, cu mobilul multi-funcţional, dai două trei ameţite pe spate şi “Vaia con Dios!” Nu odată am văzut şi profesorii bătuţi în sala de clasă, aşa că cine educă pe cine? Defecţiune de sistem, problema este că toate sistemele sunt defecte şi din groapă-n groapă nu prea se ajunge nicăieri.

Puteam face încă un film sinistru, în care copilul e tăiat cu sabia, apoi plimbat cu ambulanţa din spital în spital o zi şi o noapte, în final fiind abandonat sângerând la un colţ de stradă de unde să-l ridice Poliţia şi să-l amendeze pentru, să zicem, purtare indecentă.

„O tânăraă de 18 ani a fost gata să se arunce în braţele morţii, ca să scape de doi băieţi care voiau s-o violeze. Fata spune că odată ajunsă în locuinţa unuia dintre ei, cei doi colegi de ăcoală i-ar fi învineţit un ochi şi i-ar fi dat câţiva pumni în stomac. Apoi, au obligat-o să bea un pahar de suc în care au pus, crede ea, somnifer. Fiindcă a refuzat, au început din nou să o lovească. De pe patul de spital, fata spune că la un moment dat, a rămas singură în cameră. Nu s-a gândit decât cum să scape şi s-a aruncat pe geam.” ( Ziua )

Dacă la şcoală am văzut cum merg lucrurile, vedem cum este şi după cursuri… Putem căuta vinovaţi şi-n familie şi în sistem, dar cu toate că finalul acestor poveşte deobicei este mereu inevitabilul “fata avea fusta prea scurtă”, vinovaţi suntem noi toţi. Fiindcă societatea suntem noi, nu o entitate extra terestră… Nu odată văd cum lumea întoarce capul când se întâmplă câte ceva şi nu o dată am întors şi eu capul…

„Caz şocant la Medgidia, unde o fată de 12 ani a rămas însărcinată după ce a fost violată, în repetate rânduri, de iubitul mamei sale, un bărbat de 35 de ani. Toată povestea tragică a ieşit la iveală după ce fata şi-a făcut curaj şi i-a povestit tatălui său prin ce a trecut.” ( Ziua)

Simt ceva nasol în stomac… şi a fost doar încă o zi obişnuită din viaţa noastră. Tragediile devin simple ştiri, nici nu ştiu cât senzaţional mai pot avea asemenea fapte din moment ce ele se repetă cu încăpăţânare zi de zi. Şi nu ştiu de ce nu ne putem aşeza şi nu ne mai putem privi în ochi… Sau poate că ştiu.