Spui Prince, inevitabil lumea îl asociază cu „Purple Rain”, cu câteva hit-uri – doar a compus sute de piese, a avut 10 albume notate Platină şi 30 de single-uri Top 40 -, ne vin în minte „Nothing Compares 2 U”, „Kiss”, „Cream”, „Diamonds And Pearls”…

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=pDTfbADJAEc&feature=related]

Prince, acum în vârstă de 52 de ani, este un artist complex: compozitor, multi-instrumentist, actor. Are-n vitrină 7 Grammy-uri, un Glob de Aur, în 2004 a fost introdus în „Rock and Roll Hall of Fame” şi revista Rolling Stone îl situează pe poziţia 28 din cei mai importanţi 100 de artişti al tuturor timpurilor.
Dincolo de cifre şi date, pe cele 26 de albume de studio lansate începând din 1978, Prince ne-a oferit în toţi aceşti ani o muzică extrem de colorată, un adevărat hibrid multicultural şi dimensional, a mixat cu extrem de mare eficienţă elemente Rock, Jazz, Soul, Blues, Funk, Psihedelic, New Wave, Folk, Rap şi Hip Hop şi îşi desemnează rădăcinile în muzica unor artişti ca: Jimi Hendrix, James Brown, Miles Davis, Sly & the Family Stone, Curtis Mayfield, Parliament-Funkadelic, Stevie Wonder, Carlos Santana, Joni Mitchell, The Beatles, Duke Ellington şi Led Zeppelin.
Prince a pus umărul la lansarea unor artişti ca Sheila E, Carmen Electra, The Time, Beyonce şi Vanity 6. Mereu l-am iubit pe Prince. Cred că Michael Jackson n-ar fi existat fără Prince, în fapt mereu am văzut în Jaco o copie palidă a lui Prince, o copie unde accentul s-a pus pe dans şi mega-show şi mai puţin pe muzică. Prince cântă excepţional cu vocea, chitara, pianul şi instrumente de percuţii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3m0teOZICZY&feature=related]

Ar fi foarte multe de spus despre cariera şi muzica lui Prince, are albume geniale şi perioade mai puţin reuşite. De exemplu în perioada 1994-2000 cariera lui a fost marcată de conflictul cu casa de discuri Warner, Prince a scos discuri pe bandă rulantă numai să scape cumva de contract… Atunci este lansat şi albumul „The Black Album” imprimat în 1987 şi amânat până-n 1994 de casa de discuri… Afilierea sa la secta Martorii lui Iehova în 2001 a marcat oarecum şi stilul şi muzica artistului, din fericire pentru noi, după o perioadă-n care Isus a fost introdus chiar şi-n „Purple Rain”, Prince a lăsat-o mai moale cu convertirea audienţei, ultimele lui discuri au revenit la temele, abordările care-l caracterizau în epoca Prince And the Revolution (1984-1987).
Aş amintii totuşi câteva din albumele lui de excepţie, o minimă discografie obligatorie care arată faţetele colorate ale artistului:

1984: Purple Rain
1986: Parade
1987: Sign o’ the Times
1990: Graffiti Bridge
1991: Diamonds and Pearls
1994: Come
1995: The Gold Experience
1996: Chaos and Disorder
1996: Emancipation
1998: The Truth
2002: One Nite Alone…

„Parade” conţine una din piesele mele preferate: „Sometimes It Snows in April”, „The Truth” din 1998 este un album Blues axat predominant pe chitară-voce sau „One Nite Alone…” din 2002 este un album genial, aproape exclusiv pian-voce ce aminteşte de Keith Jarrette şi genialul „The Köln Concert” din 1975.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HekCMP_2-4E]

Citeam nominalizările Grammy pentru 2010 şi am dat şi de numele lui Prince la categoria „Best Rock Solo Vocal Performance” cu piesa „Dreamer” şi aşa am aflat de albumul „LOtUSFLOW3R” lansat în martie 2009.

Materialul a fost lansat ca CD dublu şi în cutie ca 3 CD-uri, celor două discuri noi Prince s-a alăturat şi CD-ul noii protejate al lui Prince, Bria Valente şi albumul ei de debut „Elixer” la care a contribuit Prince şi clăpar-compozitorul Morris Hayes.
Albumul poartă amprenta lui Prince, Valente are o voce plăcută, însă este un disc destul de convenţional pe segmentul R&B, nimic deosebit, nimic ieşit din comun, Prince mai scapă degetele pe chitară şi colorează discul puţin, dar cam atât.

Mult mai plăcută a fost surpriza rezervată de Prince cu „LOtUSFLOW3R” şi „MPLSoUND”.
Cele 21 de piese ne aruncă înapoi undeva în anii ’80, la atmosfera şi abordarea epocii „Purple Rain”, dar totul sună extrem de proaspăt, viu, Prince ne plimbă de la Blues şi Soul la Funk şi Rock, de la momente Psihedelice ne trimite în ringul de dans, dar o face extrem de abil, cu multă energie, sensibilitate şi nu în ultimul rând cu mult-mult talent şi abilitate.
„Pachetul” „LOtUSFLOW3R” conţine 12 piese din segmentul mai Rock şi Blues, piesele mai experimentale iar al doilea disc, „MPLSoUND” are 9 piese şi sunt din latura mai comercială, mai apropiată de zona R&B şi Funk, ceva Hip Hop. Ce leagă discurile este talentul lui Prince, notele Soul, lejeritatea şi naturaleţea cu care Prince „se joacă” cu diferitele sunete şi abordări.
Imediat intro-ul piesă  „From the Lotus…” are un ton Blues/Jazz şarmant, are nerv, vibraţie. „Boom” vine cu tonuri Psihedelice, incizii Rock/Funk, are un groove captivant, chitara şi vocea lui Prince domină şi conduc compoziţia. „Crimson & Clover” este o baladă marca Prince, are şarmul anilor ’80, insertul din „Wild Thing” (piesa lui Chip Taylor înregistrată de The Wild Ones în 1965 şi făcută celebră de The Troggs în 1966) este de-a dreptul genială! „4Ever” este tot o piesă mai lentă, uşurică aş spune, dar Prince reuşeşte să strecoară feeling, trăire chiar şi în astfel de piese mai simple, vis a vis de pseudo R&B-ul absolut jenant din topuri, chiar şi piesa aceasta este o oază de seninătate. „Colonized Mind” este încă o incursiune în Blues, colorată cu ceva Psihedelism, cu chitara criminală al lui Prince şi un refren stropit cu ceva inflexiuni Soul. „Feel Good, Feel Better, Feel Wonderful” aruncă-n luptă arsenalul Funky, un segment în care Prince a învăţat toate lecţiile de la James Brown şi le-a perfecţionat. În „Love Like Jazz” tema cu rădăcini Jazz este aşezată într-o abordare lejeră, are notele sud-americane şi condimentele Blues se asortează perfect. „77 Beverly Park” readuc Psihedelismul şi Rock-ul anilor ’70 pentru câteva secunde ca apoi Prince să ne surprindă cu un cântăcel latin, proaspăt ca un răsărit de soare. Tonurile apăsate din „Wall of Berlin” însă aduc în faţă din nou amestecul Rock şi Funk, piesa are ritm, puls, Prince încă o dată dă dovadă de stil când vine vorba de chitară şi compoziţie. „$” se înrudeşte cu lumea lui Quincy Jones, premisa este Funk, avem Soul şi Blues, ritm şi relaxare. Amintitul „Dreamer” sună ca Jimi Hendrix într-o interpretare Led Zeppelin, sau ca… Them Crooked Vultures ha ha ha! 😛 😛 😛 Prince dă dovadă de nerv, are forţă, ţipă şi el, şi chitara lui, are feeling, are şi coaie. „…Back to the Lotus” închide discul cu încă o perlă Rock/Blues în care are loc şi Jazz-ul şi nuanţe de Psihedelic, este o desfăşurare plină de energie.
De foarte multă vreme n-am ascultat un disc atât de bun, fără momente moarte, fără fisuri şi fără cusur!

Nu-i rău nici „MPLSoUND”, dar aminteşte mai mult de perioada The New Power Generation (începutul anilor ’90), are puls, domină Funk-ul, mi-a plăcut „U’re Gonna C Me”, piesă reorchestrată de pe albumul „One Nite Alone…”, dar şi celelalte piese dansante sunt ok.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zLs14blKM00]